Succesiune. Decizia nr. 20/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 20/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-01-2015 în dosarul nr. 19827/299/2008*
Dosar nr._
(2276/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.20
Ședința din camera de consiliu de la 15.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant A. C. și de recurenta-pârâtă G. D., împotriva deciziei civile nr. 99A din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. E., N. A. și A. F..
P. are ca obiect succesiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimata-pârâtă D. E., personal, lipsind recurentul-reclamant A. C., recurenta-pârâtă G. D. și intimații-pârâți N. A. și A. F..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-au depus, prin serviciul registratură, din partea recurentului-reclamant și a recurentei-pârâte dovezile de achitare a taxelor judiciare de timbru în sumă de 4 lei, consemnate cu chitanțele nr.142 din 15.12.2014, nr.159 din 16.12.2014 și timbre judiciare în valoare de 0,50 lei.
Se mai învederează instanței că s-a depus la dosar din partea intimatei-pârâte D. E. întâmpinare, în trei exemplare, act procedural comunicat și părților adverse, potrivit dovezilor de citare anexate la dosarul cauzei.
Intimata-pârâtă D. E. se legitimează cu C.I. . nr._ eliberată de SPCEP S1 Br.5, la data de 08.04.2010, CNP_. Totodată, învederează instanței că este de acord cu ieșirea din indiviziune privind imobilul din ..20 și că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă intimatei-pârâte cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Intimata-pârâtă D. E. solicită respingerea recursurilor ca nefondate, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10.11.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, reclamantul A. C. a chemat în judecată pe pârâții D. E., N. A. și A. F. solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate calitatea acestora de moștenitori legali ai defunctei A. M., decedată la 09.11.1998, că masa succesorală este compusă din terenul în suprafața de 8.000 mp situat în ., să se dispună ieșirea din indiviziunea existentă asupra acestui bun imobil, în cotele legale ale fiecăruia, să se dispună reducerea legatului autentificat sub nr. 560/15.03.1996 de BNP M. P., până la limita cotității disponibile, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că A. M. a decedat la 09.11.1998, având ultimul domiciliu în București, .. 20, sector 1. Defunctei i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 8.000 mp situată în ., conform titlului de proprietate nr._/13.11.1995. În anul 2006, au mers la notar pentru deschiderea succesiunii, cu această ocazie, a aflat de existenta testamentului în favoarea pârâtei D. E.. A arătat că fiecăruia i se cuvine cota de ¼ din bunul succesoral.
În drept, a invocat art. 728, 847 C.civ., 6731 - 6732 C..
Pârâta D. E., legal citată, a depus întâmpinare, prin care a precizat că după decesul tatălui A. A., A. M. a locuit cu A. C., dar ea a fost singura care a ajutat-o cu bani. Pentru teren, doar ea împreună cu mama lor s-au interesat în perioada 1991-1995. Având în vedere faptul că A. C. a locuit împreună cu A. M., reclamantul știa de teren și de testament, iar pentru acest motiv nu a participat la cheltuielile de înmormântare și de pomenire. A arătat că nu a avut loc nicio deschidere a succesiunii de pe urma defunctei A. M..
La data de 18.11.2008, reclamantul A. C., după ce a învederat că nu a formulat acțiunea, a precizat că dorește continuarea procesului și anularea testamentului și împărțirea în mod egal la toți frații.
Prin sentința civilă nr._/18.10.2010, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.
Împotriva hotărârii, s-a declarat apel de către reclamant, iar prin decizia nr. 970 din 26.10.2011, Tribunalul București a admis apelul formulat de apelantul A. C. împotriva sentinței civile nr._/18.10.2010, a desființat sentința apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.
În considerentele deciziei de casare, tribunalul a constat că din considerentele hotărârii primei instanțe nu se cunoaște care anume drept la acțiune a fost avut în vedere la invocarea excepției prescripției, respectiv excepția prescripției acțiunii vizând reducerea legatului sau a dreptului de opțiune succesorală în ceea ce îl privește pe reclamant, reținând, totodată, că se impune administrarea de probe suplimentare, pentru a se lămuri acceptarea sau neacceptarea succesiunii, deoarece, din actele dosarului ar rezulta că reclamantul ar fi locuit în „casa părintească” și după decesul autoarei (răspuns interogatoriu, întrebarea nr. 3 – f. 145), ceea ce ar reprezenta un act de acceptare tacită a succesiunii (în măsura în care ar exista și o casă ce a aparținut autoarei), pe de o parte. După cum, în măsura în care se va dovedi acceptarea succesiunii de către reclamant, se impune administrarea și a altor probe pentru soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune în reducțiunea legatului, nefiind suficient răspunsul pârâtei N. A. la interogatoriu (f. 145), care se contrazice cu cele afirmate în acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/299/2007, când s-a menționat că „…la data de 11.05.2006, când au fost citați de BNP C. D. S., au aflat de existența testamentului în favoarea pârâtei” (f. 45 dosar fond). Sub acest aspect, instanța de fond va putea efectua verificări inclusiv la Primăria comunei D., avându-se în vedere că pârâta N. A. a susținut că reclamantul ar fi aflat despre testament în momentul în care s-a fi interesat la această primărie despre terenul în discuție.
În rejudecare, dosarul s-a înregistrat sub nr._ la data de 21.02.2012.
Față de considerentele deciziei de casare, instanța a dispus administrarea unor probe suplimentare.
La data de 14.01.2013, reclamantul a depus cerere (fila 119), prin care a solicitat citarea în calitate de pârâtă și a numitei G. D., moștenitoarea fratelui A. I., precum și introducerea în masa succesorală și a imobilului teren și casă de locuit situat în București, .. 20, sector 1.
Prin sentința civilă nr. 3137/18.02.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._ , s-a admis excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală a reclamantului; a fost respins ca prescris primul petit al cererii formulata de reclamantul A. C., în contradictoriu cu pârâții D. E., N. A., A. F. și G. D., au fost respinse celelalte capete de cerere, constatând lipsa calității procesuale active a reclamantului, s-a constatat că a rămas fără obiect excepția prescripției dreptului de a cere reducerea legatului.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că din adresa nr._ din 3.10.2002 emisă de D.I.T.L. Sector 1 (fila 21), rezultă că în perioada 1952-1974 pentru imobilul construcție și teren în suprafața de 250 mp situat în .. 20, sector 1, au figurat cu rol fiscal A. A. și A. M.. Dar, conform certificatului de moștenitor nr. 833/09.12.1974 (fila 104), de pe urma defunctului A. A., pe imobilul din .. 20, sector 1 s-a modificat rolul fiscal pe numele moștenitorilor A. M., pentru cota parte indiviză de 5/20, D. E., pentru cota parte indiviză de 3/20, N. A., pentru cota parte indiviză de 3/20, A. F., pentru cota parte indiviză de 3/20, A. C., pentru cota parte indiviză de 3/20 și A. I., pentru cota parte indiviză de 3/20. În anul 1995, A. M. a vândut numitei D. E. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2871 din 16.03.1995, cota sa parte indiviză.
Așadar, la data de 16.03.1995, A. M. a dispus de cota sa din imobil către fiica D. E., conform contractului de vânzare-cumpărare cu rezervarea dreptului de habitație viageră pentru vânzător, prețul fiind de 300.000 lei.
În prezent, pentru imobilul construcție și teren în suprafața de 250 mp situat în .. 20, sector 1, figurează D. E. (în calitatea sa de moștenitor legal al defunctului A. A. și de cumpărător al cotei indivize deținute de A. M.), N. A. (în calitatea sa de moștenitor legal al defunctului A. A.), A. F. (în calitatea sa de moștenitor legal al defunctului A. A.), A. I. (în calitatea sa de moștenitor legal al defunctului A. A.), precum și A. C. (în calitatea sa de moștenitor legal al defunctului A. A.).
Din procura specială autentificată sub nr. 726 din 22.05.2002 de BNP P. M. (fila 134), reiese că A. F. l-a mandatat pe cumnatul acestuia, D. F. să vândă cota sa parte de 3/20 din imobilul situat în București, ..20, sector 1, dobândită prin moștenire conform certificatului de moștenitor nr.833/1974.
Din copia actului de identitate, instanța a constatat că reclamantul A. C. are domiciliul în București, .. 20, sector 1, dar acest fapt se datorează certificatului de moștenitor nr. 833/1974 (fila 104), conform căruia de pe urma defunctului A. A., calitate de moștenitor legal are și A. C., cu domiciliul în București, .. 20, sector 1, căruia în calitate de fiu îi revine o cotă de 3/20 din masa succesorală. Deci, A. C. are cota de 3/20 din moștenirea lăsată de A. A., iar în virtutea acesteia, a locuit și locuiește în imobilul din București, .. 20, sector 1.
A. M. a decedat la 09.11.1998, ultimul domiciliu al acesteia fiind în București, .. 20, sector 1, astfel cum rezultă din certificatul de deces . nr._ (fila 5). În acest sens a declarat și martora B. M. (fila 84), precizând că la adresa din .. 20 a locuit A. M. și A. C. împreună cu soția acestuia. Dar, A. M. deținea dreptul de habitație viageră în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2871 din 16.03.1995, iar A. C. avea acest drept doar în virtutea cotei de 3/20, deținute din moștenirea lăsată de tatăl A. A..
Așadar, imobilul din București, .. 20, sector 1 nu face parte din masa succesorală a defunctei A. M., iar actele materiale efectuate de A. C. în raport de acest imobil nu determină acceptarea tacită a moștenirii lăsate de mama sa, A. M..
Masa succesorală a defunctei A. M. se compune doar din terenul în suprafața de 8.000 mp situat în ., conform titlului de proprietate nr._/13.11.1995.
Prin testamentul autentificat sub nr. 560/15.03.1996 de BNP M. Parachiva, A. M. i-a lăsat fiicei D. E. terenul arabil în suprafața de 8.000 mp situat în ., pe care îl deține în baza titlului de proprietate nr. 3922/13.11.1995 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
În prezent, în evidența Primăriei comunei D., județ Ilfov, figurează A. M. la rol unic 1323 cu teren extravilan în suprafața de 8.000 mp situat în tarlaua 64, .>
Din probele administrate în dosar nu reiese că ulterior decesului (09.11.1998), A. C., N. A. și A. F. au efectuat acte, demersuri în legătură cu terenul din D. pentru a dovedi acceptarea tacită a succesiunii.
Astfel, prin răspunsul la interogatoriu, întreb. nr. 3 (fila 143), N. A. a declarat că de la data decesului și până în prezent beneficiază de teren doar D. E.. Prin răspunsul la interogatoriu (fila 144), D. E. a recunoscut că din 1998 s-a ocupat singură de teren, l-a arendat, a plătit toate taxele. În acest sens, pârâta D. E. a depus și plângerea înregistrată la politie la data de 29.05.2000 (filele 97-99), prin care menționat că nu a fost pusă în posesia terenului de 8.000 mp. Din înscrisurile depuse la filele 100-103 rezultă că D. E. a suportat cheltuielile de înmormântare ale mamei A. M..
Conform adeverinței eliberată de C.A.R.P. (fila 113), la data de 11.11.1998, numitei D. E. i s-au eliberat drepturile cuvenite defunctei A. M.. Chiar și pârâta N. A. a declarat la termenul din 28.06.2010 că la înmormântarea defunctei A. M., mai mult D. E. a suportat cheltuielile aferente (fila 148).
Chiar și reclamantul A. C., întrebat fiind la termenul din 03.05.2010, a declarat că terenul proprietatea defunctei este administrat de D. E.. De asemenea, și N. A. a precizat că terenul este folosit de D. E. (fila 109). La termenul din 31.05.2010, reclamantul a precizat că terenul a fost dat în arendă de D. E. (fila 123).
În speță, A. C. știa de existența terenului la data decesului mamei, astfel trebuia să fie diligent și să lămurească situația singurului bun pe care îl putea culege cu titlu de moștenire legală de la A. M.. Totodată, instanța a constatat că reclamantul A. C. a mai formulat anterior o acțiune în justiție, înregistrată sub nr._/299/2007 (fila 45), în cadrul căreia a renunțat la judecată.
Pârâta D. E. a precizat că după decesul mamei, în 1998, și-a informat frații cu privire la testament. Reclamantul, prin acțiune și prin răspunsul la interogatoriu, întreb nr. 3 (fila 121) a susținut că a aflat de testament în mai 2006, când s-au prezentat la notar. Dar, N. A. a arătat că după deces, cam la un an, A. C. i-a comunicat despre existenta testamentului, acesta interesându-se la Primărie de teren, conform răspunsului de la întrebarea nr. 2 (fila 145, încheierea din 28.06.2010 - fila 148). Din adresa emisă de Primăria comunei D., județ Ilfov la 30.05.2012 (fila 41), rezultă că reclamantul nu a formulat vreo cerere sau că s-a interesat în vreun fel cu privire la terenul arabil în suprafața de 8.000 mp situat în ., deținut de mama sa, A. M..
Instanța a arătat că, deși transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moștenirii, potrivit dispozițiilor art.651 C.civ., ea nu are caracter definitiv și obligatoriu, avându-se în vedere și principiul de ordine publică instituit prin dispozițiile art. 686 C.civ. potrivit cărora „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine”. Astfel, pentru a-și consolida titlul de moștenitor, succesibilul, ce are doar vocație succesorală generală, trebuie să-și exercite dreptul de opțiune succesorală prin acceptarea moștenirii.
Acceptarea unei succesiuni, indiferent de categoria din care fac parte moștenitorii, se poate face numai în termenul legal, prevăzut de art. 700 C.civ, respectiv 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii. În cazul în care acest lucru nu s-a petrecut, succesorul neacceptant devine străin de moștenire, neputând beneficia de drepturile transmise de către autorul sau. Exercitarea dreptului de opțiune succesorala rezultata din dispozițiile art. 700 C.civ poate avea loc prin acceptarea expresa sau tacita a moștenirii, împrejurare prevăzută de art. 689 C.civ.
Transpunând cauzei de față condițiile impuse de dispozițiile legale sus menționate, instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada acceptării succesiunii, nici expres, nici tacit, și în consecință nu poate justifica calitatea procesuala activă pentru capetele 2, 3 și 4 ale cererii depuse.
Faptul că reclamantul nu a acceptat expres succesiunea de pe urma defunctei A. M. rezulta din întreg probatoriul cauzei, niciun înscris atașat la dosar neîntrunind condițiile prevăzute de lege pentru un act autentic sau privat prin care acesta să-și însușească titlul sau calitatea de erede, așa cum se stipulează în art. 689 C.civ.
În ceea ce privește acceptarea tacită a succesiunii – A. M., pentru a avea semnificația juridică a unui asemenea act, condiția esențială ceruta de lege este ca actul săvârșit de către succesibil să implice, cu putere de necesitate, intenția de a accepta succesiunea, fără a primi o altă interpretare, actele echivoce neputând constitui o manifestare tacită a voinței de a accepta. Legea nu stabilește în concret care anume acte săvârșite de succesor pot fi de acceptare, arătând însă în art.691 C.civ. ca actele de dispoziție constituie acte de acceptare.
Dar reclamantul nu a întreprins niciun act, demers din care sa rezulte că ar fi avut intenția de a accepta succesiunea defunctei A. M., astfel instanța reține faptul că acesta nu și-a exercitat dreptul de opțiune în termenul prevăzut de lege – 6 luni de la deschiderea succesiunii (09.11.1998).
Cum sancțiunea neexercitării dreptului de opțiune succesorală în termenul legal este stingerea, cu efect retroactiv, a titlului de moștenitor al succesibilului, deci chiar a vocației succesorale, reclamantul a devenit străin de moștenirea defunctei A. M., neputând astfel legitima calitate activă în prezenta cauză.
Față de considerentele expuse, reținând că termenul de prescripție de 6 luni a început să curgă de la data decesului – 09.11.1998, instanța a admis excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală a reclamantului, cu consecința respingerii ca prescris al primului petit al cererii având ca obiect constatare calitate de moștenitori legali.
Reclamantul a mai solicitat prin acțiune stabilirea compunerii masei succesorale - terenul în suprafață de 8.000 mp situat în ., ieșirea din indiviziune asupra acestui bun imobil, în cotele legale ale fiecăruia, precum și reducerea legatului autentificat sub nr. 560/15.03.1996 de BNP M. Parachiva, până la limita cotității disponibile. Pentru a putea formula aceste petite, reclamantul trebuie să aibă calitatea de moștenitor legal al defunctei A. M., dar față de admiterea excepției prescripției dreptului de opțiune succesorală, instanța constată lipsa calității procesuale active a reclamantului A. C. pentru aceste capete de cerere. În acest sens, au fost respectate și problemele de drept dezlegate de instanța superioară, respectiv faptul că „o eventuală admitere a excepției prescripției dreptului de opțiune succesorală ar conduce la absența calității procesuale active a reclamantului pentru toate capetele de cerere, cu consecința că nu se va mai analiza și excepția prescripției dreptului de a cere reducerea legatului”, considerente obligatorii pentru prima instanță.
Având în vedere soluția ce se va pronunța referitor la reducțiune, instanța a constatat că nu se mai impune analizarea excepției prescripției dreptului de a cere reducerea legatului, aceasta rămânând fără obiect.
Împotriva acestei soluții în termen legal și motivat au formulat apel reclamantul A. C. și pârâtă G. D..
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 23.07.2013.
În motivele de apel apelantul reclamant A. C. a susținut că această hotărâre este nelegală și netemeinică.
În primul rând, s-a susținut că instanța fondului a omis a avea în vedere un amănunt esențial, demonstrat chiar cu înscrisuri la dosar, și anume acela că după decesul numitei A. M., toate părțile s-au prezentat la un cabinet Notarial în vederea deschiderii și dezbaterii succesiunii, cu alte cuvinte și-au manifestat în mod evident dorința de a deveni succesori ai mamei lor, astfel încât chiar această simplă prezentare la un organ abilitat în a dezbate o procedură succesorală, prezentare demonstrată cu un înscris emanat de la cabinetul notarial respectiv, echivalează în mod firesc cu o acceptare a succesiunii, indiferent dacă această acțiune concretă a reclamantului, dar și a celorlalți pârâți poate fi considerată o acceptare expresă ori tacită.
În al doilea rând, faptul locuirii în imobilul din ..20 din sectorul 1 București, imobil care a aparținut atât lui A. A., tatăl părților din cauză, și bunicul numitei G. D., dar totodată a aparținut și numitei A. M., este la rândul lui suficient pentru a fi considerat ca o acceptare tacită a succesiunii numitei A. M..
Prin dezbaterea succesiunii lui A. A. cu referire la imobilul în litigiu mai înainte menționat și prin stabilirea unor cote indivize din acest imobil care revin fiecăruia dintre moștenitori, atâta vreme cât ieșirea din indiviziune efectivă nu a mai avut loc chiar dacă A. M. și-a vândut cota indiviză din moștenirea respectivă numitei D. E., totuși, atâta vreme cât nu s-a cunoscut în mod exact, concret, care este proprietatea efectivă și exclusivă a defunctei A. M., nu se poate în nici un fel discuta despre faptul că, locuind în permanență în imobilul mai sus menționat, reclamantul A. C. nu a acceptat în mod tacit moștenirea rămasă în urma mamei sale A. M.; numai în varianta în care era delimitată topografic cota parte indiviză înstrăinată de aceasta fiicei sale D. E., doar atunci se putea discuta despre faptul că reclamantul nu mai poate beneficia de o acceptare tacită a unei succesiuni care în realitate și-a încetat apriori existența.
Acestea sunt două împrejurări de fapt esențiale de natură să formeze în mod cert teza că reclamantul A. C. este un acceptant tacit al moștenirii mamei sale A. M., astfel încât excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală nu mai poate fi primită, iar explicația din acest punct de vedere făcute în considerentele hotărârii pronunțate de către instanța de fond nu pot avea o consistență efectivă de natură a duce la înlăturarea de la moștenirea respectivă a reclamantului A. C..
Pentru aceste argumente a solicitat a se constata că apelul este întemeiat fapt pentru care a apreciat că se impune admiterea acestuia, casarea hotărârii instanței de fond și într-o primă variantă trimiterea dosarului la aceeași primă instanță pentru soluționarea și celei de a doua excepții care a rămas nesoluționată de către această primă instanță, astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii pronunțate și mai apoi, dacă va fi cazul, și pentru administrarea probatoriilor corespunzătoare, pe fondul cauzei, ocazie cu care în mod corespunzător ar urma să se procedeze și la soluționarea ieșirii din indiviziune a părților pentru imobilul situat în București, ..20, sector 1, având în vedere cotele ce se cuvin acestora conform Certificatului de Moștenitor referitor la defunctul A. A.; într-o a doua variantă a solicitat a se dispune reținerea cauzei pentru soluționare de către instanța de apel, instanță care, de această dată, la rândul ei ar urma să administreze probele necesare mai înainte amintite, soluționând atât cea de a doua excepție, cât și mai apoi fondul propriu zis al prezentei cauze de ieșire din indiviziune, în complexitatea acesteia, astfel cum a fost ea modificată și completată, în fond după casare în acest al doilea ciclu procesual.
În apelul formulat, apelanta pârâtă a susținut la rândul său că prin cererea formulată de numitul A. C. la data de 14.01.2013, a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă, fiind citată pentru prima dată în acest dosar la termenul din data de 11 februarie 2013.
Pentru acest prim termen de judecată a solicitat să se acorde un termen pentru lipsă de apărare urmând ca la viitorul termen de judecată să-și poată angaja și un apărător ales care să-i apere interesele în cauză.
La acest prim termen de judecată, instanța a respins ca fiind nefondată o asemenea cerere pentru lipsă de apărare, astfel încât în mod real a fost lipsită de orice fel de drept în ceea ce privește apărarea intereselor sale în acest dosar, în calitatea sa de moștenitoare a tatălui său predecedat A. I., care a fost frate cu reclamantul și parații și care este moștenitorul legal al tatălui său, bunicul său, A. A., dar care este totodată și moștenitorul mamei sale A. M..
Motivarea făcută de către instanța de fond, în exclusivitate cu referire la faptul că aceasta „ar fi avut un termen rezonabil pentru a pregăti apărarea și a-și angaja un apărător", consideră că nu poate fi primită de către instanța de apel, atâta vreme cât acest prim termen pentru lipsă de apărare, se încadrează în prevederile legale procedurale civile.
Această apelantă a făcut precizarea că, în perioada de timp scursă de la momentul primirii citației și până la termenul de judecată, nu a avut în mod real posibilități materiale de a-și angaja un apărător și nu a avut totodată nici timpul material necesar pentru a se putea deplasa măcar la instanță spre a vedea dosarul respectiv și mai apoi pentru a fi prezentă personal la judecată.
Apreciază că, cu multă ușurință prin măsura luată instanța de fond, a lipsit-o în mod real de dreptul de apărare, dar, în mod implicit a lipsit-o și de dreptul de a-și primi eventualele beneficii care se cuveneau tatălui său din aceste moșteniri și în mod indirect care se cuveneau în calitatea sa de fiică a acestuia și unic moștenitor al lui.
D. urmare, a solicitat admiterea apelului, casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea dosarului la aceeași primă instanță, unde în mod procedural în cursul judecării acestui dosar să poată administra probatoriile necesare.
Intimata D. E. a formulat întâmpinare prin care face următoarele precizări:
Pârâta G. D. a fost introdusă în cauză la data de 18.02.2013 nu la 11.02.2013.
Aceasta este fiica lui A. I. (fratele reclamanților și al pârâților) și a participat la înmormântarea lui A. M. în nov. 1998, luând cunoștință de testamentul nr. 560/15.03.1996.
În anul 2004, A. I. a decedat.
Subliniază faptul că pârâta introdusă în acest dosar, G. D., din anul 2006 și până la data de 15.10.2013, ar fi putut să își apere interesele, dar aceasta nu a arătat nici un interes sau dorință pentru dreptul său ca succesoare a lui A. I., respectiv pentru imobilul din .. 20, sector 1, moștenire în urma decesului în 1974 a bunicului său A. A., prin certificatul de moștenitor nr. 833/_, cât și a dreptului de moștenire după bunica sa, A. M. decedată în 1998, asupra terenului din . testament fiicei sale pârâta D. E., prin testamentul nr. 560/15.03.1996.
Prin decizia civilă nr.99/A/28.01.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 700 cod civil dreptul de accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.
În sistemul de drept românesc, acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită, iar conform art.689 Cod Civil acceptarea este tacită când moștenitorul îndeplinește un act pe care nu ar fi putut să-l facă decât în calitate de moștenitor și care lasă se supună neapărat intenția de acceptare
Întrucât textul nu enumeră actele care pot fi considerate expresia unei acceptări tacite, rămâne la aprecierea instanțelor să decidă care dintre actele efectuate de moștenitor constituie sau nu o acceptare tacită a succesiunii.
Tribunalul a apreciat că preluarea de bunuri din succesiune, chiar dacă ar fi reală, nu poate fi considerată a avea valoarea unei acceptări tacite a moștenirii câtă vreme nu s-au făcut acte juridice în sensul celor care se referă art. 691 Cod Civil și care sunt în genere acte de dispoziție, cum ar fi vânzarea, cesionarea sau donarea bunurilor succesorale.
Așadar, prezența la notar a unui moștenitor nu se prezumă și intenția de acceptare a succesiunii, în fața notarului, cu ocazia dezbaterii succesorale se pot formula și declarații de renunțare, iar locuirea în imobilul succesoral, de asemenea, nu poate fi considerat act de acceptare a succesiunii și nu constituie o acceptare tacită a succesiunii în sensul art. 689 și 691 Cod Civil și nu pot conduce la concluzia neechivocă a intenției de a accepta.
Totodată, faptul că nu a fost delimitat în materialitate, cum susține apelantul A. C. prin număr topografic, bunul înstrăinat de A. M. către D. E. nu poate conduce la concluzia că nu s-a știut ce se înstrăinează, astfel că poate să considere că a acceptat moștenirea, întrucât prin înstrăinarea cotei, A. M. și-a înstrăinat ceea ce i se cuvenea din moștenire.
Referitor la apelul formulat de G. D., tribunalul a reținut că nici acesta nu are critici întemeiate, întrucât nu s-a încălcat dreptul la apărare, această parte fiind citată la data de 23.01.2013 și, ulterior, amânată pronunțarea pentru a se putea depune concluzii scrise, iar lipsa posibilităților materiale în vederea angajării unui apărător puteau fi invocate prin formularea unei cereri de ajutor public judiciar prevăzută de OUG nr.51/2008, în vederea acordării ajutorului public judiciar în formele prevăzute de acest act normativ.
Față de aceste considerente, Tribunalul a constatat că niciuna dintre critici nu este fondată, neexistând motive ce ar fi putut fi invocate din oficiu de către instanța de apel, iar în raport de dispozițiile art. 297 C.pr.civ., apelurile au fost respinse, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, la data de 03.07.2014, apelantul-reclamant A. C. a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr.99 A din 28.01.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă în dosarul cu nr._ *, în sensul că au fost menționate eronat în cuprinsul acesteia, numele intimatului-pârât A. F., în loc de A. F.; apelantul-reclamant D. C. în loc de A. C.; numele apelantei-pârâte D. D. în loc de G. D.; la alin.1 pag. 5, s-a făcut precizarea că locuiește în imobilul situat în București, .. 20, sector 1 în loc de .. 20 sector 1; în dispozitivul deciziei a fost menționat eronat numele de A. F. în loc de A. F., domiciliul în . de .> Prin încheierea pronunțată la data de 16.09.2014 în Camera de Consiliu, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, formulată de apelantul-reclamant A. C. și de apelanta-pârâtă G. D.; a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în Decizia civilă nr.99A/28.01.2014 în sensul că, numele corect al intimatului pârât este A. F. în loc de A. F., cum din eroare s-a menționat, numele corect al apelantului reclamant este A. C. în loc de D. C., cum din eroare s-a menționat și numele corect al apelantei pârâte este G. D., în loc de D. D., cum din eroare s-a menționat. S-a rectificat și eroarea materială cuprinsă în conținutul Deciziei civile 99A/28.01.2014 fila 5 paragraf 1 final în sensul ca ”a locuit și locuiește în imobilul din București .. 20 sector 1”, în loc de ”a locuit și locuiește în imobilul din București .. 20 sector 1” cum din eroare s-a menționat. S-a respins solicitarea de îndreptare a erorii materiale cu privire la domiciliul intimatului pârât A. F. ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că încuprinsul deciziei civile nr. 99 A din 28.01.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă în dosarul cu nr._ eronat au fost menționate în cuprinsul deciziei, numele intimatului-pârât A. F., în loc de A. F.; apelantul-reclamant D. C. în loc de A. C.; numele apelantei-pârâte D. D. în loc de G. D.; la alin. 1 pag. 5, s-a făcut precizarea că locuiește în imobilul situat în București, .. 20, sector 1 în loc de .. 20 sector 1; în dispozitivul deciziei a fost menționat eronat numele de A. F. în loc de A. F., domiciliul în . de .> Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul A. C. și pârâta G. D..
Prin recursul declarat, recurentul reclamant A. C. a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanță – Judecătoria Sectorului 1 București.
În motivare, recurentul reclamant a susținut că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, întrucât, în primul ciclu procesual, completul care a soluționat dosarul a fost constituit din doamna judecător M. F. N., iar în al doilea ciclu procesual completul a fost constituit din doamna judecător F. M. P. (fiind vorba de același magistrat, care în perioada 2012-2013 s-a căsătorit, schimbându-și numele din N. în P.).
În conformitate cu dispoz.art.24 alin.1 C.proc.civ. „judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare”.
În consecință, este vorba de o excepție de ordine publică, fapt pentru care se impune admiterea recursului, desființarea hotărârii pronunțate în apel și trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului la aceeași instanță.
Prin precizările făcute la data de 14.01.2013, s-a solicitat de către reclamant, în egală măsură, să figureze în calitate de pârâtă în cauză și numita G. D., moștenitoare a tatălui ei, A. I., precum și completarea masei succesorale cu imobilul teren și casă de locuit din București ..20, sector 1, cu ieșirea din indiviziune și în ceea ce privește acest imobil mai sus menționat, cuprins ca masă succesorală în certificatul de moștenitor eliberat în urma dezbaterii succesiunii lui A. A..
Instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la acest capăt de cerere, și anume ieșirea din indiviziune privind moștenirea lui A. A., situație care a fost de altfel subestimată și de către instanța de apel.
D. urmare, evident că se impune și din acest punct de vedere o admitere a recursului cu casarea hotărârii instanței de apel, ca și a instanței de fond și trimiterea dosarului Ia aceeași primă instanță pentru soluționarea corespunzătoare și a acestui capăt de cerere.
În ceea ce privește situația acceptării succesiunii defunctei
A. M., instanța de fond nu a manifestat un interes corespunzător cu privire la faptul că la un moment dat toate părțile s-au prezentat pentru deschiderea succesiunii la un cabinet notarial, aceasta însemnând în fapt dorința de a dezbate succesiunea, a tuturora, situație de altminteri într-un fel analizată ipotetic și în decizia de casare din primul ciclu procesual emisă de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, iar în al doilea rând,
instanța de fond a respins o probă esențială și anume aceea privind
atașarea, dosarului nr._/299/2007 al Judecătoriei Sector 1 București, în care a fost pronunțată sentința civilă nr.2291/ 20.02.2008 și prin care s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii care a făcut obiectul de judecată al dosarului respectiv, obiect care a însemnat ieșirea din indiviziune asupra bunurilor defunctei A. M., precum și reducerea legatului autentificat sub nr.560/15.03.1996, în condițiile în care în acel dosar au fost administrate probe din care în mod evident se puteau trage concluzii privind faptul că moștenirea în discuție, cea a numitei A. M., a fost acceptată în termen, de toți reclamanții din acel dosar, în mod implicit și de A. C., dar, în cele din urmă renunțarea la judecată a avut în exclusivitate ca punct de plecare o prezumtivă înțelegere a părților în soluționarea acelui litigiu, în condițiile în care unul dintre moștenitori și anume A. F., se afla internat într-o instituție sanitară, având în vedere starea sa mintală.
Instanța de fond ca și instanța de apel au subestimat în egală măsură un amănunt esențial și anume acela că reclamantul a stăpânit în mod continuu imobilul din București ..20, sector 1, care face parte în prezent din masa succesorală și în această situație în mod firesc se poate discuta despre acceptarea tacită a moștenirii care a manifestat-o acesta, respectiv A. C..
În varianta în care se va menține o asemenea concluzie, în mod evident că, situația celor două aspecte esențiale de prescripție, urmează a fi înlăturată în mod corespunzător, iar dezbaterile celor două succesiuni, cea a numitei A. M., precum și cea a numitului A. A., urmează să stabilească cotele și drepturile corespunzătoare care se cuvin, atât lui A. C., cât și în ceea ce-i privește pe ceilalți moștenitori care au avut fiecare în parte calitatea de succesori, ei fiind fii sau fiice ale defuncților A. M. și A. A..
Prin recursul declarat, recurenta pârâtă G. D. a susținut că prin cererea înregistrată la data de 14.01.2013, reclamantul A. C. a solicitat introducerea în cauză și a pârâtei-recurente, în calitate de moștenitoare a tatălui său A. I., acesta la rândul său fiind frate cu toate părțile din cază, reclamanții și pârâți.
La același termen de judecată, 14 ianuarie 2013, pârâta a fost introdusă în cauză și s-a dispus citarea sa.
La următorul termen de judecată, cel din data de 11 februarie 2013, pârâta a solicitat acordarea unui termen pentru lipsă de apărare în condițiile în care această cererea era una legală, aceasta urmând să-și angajeze apărător și să formuleze toate apărările necesare în cauză.
Instanța de fond, prin aceeași încheiere de ședință a respins cererea sa de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare, în mod cu totul nejustificat și neprocedural, astfel încât i s-a luat orice posibilitate de a-și formula apărările corespunzătoare în ceea ce privește vocația sa succesorală și dreptul său de a primi ce i se cuvine de la moștenirea tatălui său, care la rândul său a fost moștenitor, cel puțin al tatălui său A. A..
Față de această soluție, pârâta a declarat apel, care a fost respins de instanța de apel.
Această măsură a instanței de apel, ca de altfel în mod corespunzător și a instanței de fond, sunt la fel de nelegale și netemeinice, pârâta, în mod real, fiind lipsită de dreptul de apărare în acest dosar, drept care este consfințit de Constituție, dar în același timp care a fost încălcat cu multă nonșalanță de cele două instanțe din precedent.
Motivarea făcută de către instanța de apel în respingerea apelului pe care pârâta l-a formulat, nu are nimic comun cu un anume temei de drept, iar mențiunea „amână pronunțarea pentru a se putea depune concluzii scrise”, este în afara oricărui temei de drept.
Nu există în Codul de procedură civilă, fie el vechi ori nou, text expres care înlocuiește dreptul de apărare în mod efectiv prin depunerea unor Note scrise, în susținerea unei apărări corespunzătoare.
Singurul temei de drept din oricare din cele două Coduri de procedură civilă, din acest punct de vedere este doar cel prin care se face precizarea că, după susținerea efectivă orală și contradictorie a unor motive de apel sau de recurs, instanța poate obliga părțile să depună și note scrise, cu referire la susținerile orale.
Consecința celor mai înainte menționate este aceea că în egală măsură, hotărârea instanței de apel ca și aceea a instanței de fond sunt nelegale și netemeinice, și, au fost de natură să o prejudicieze în totalitate, să o lipsească de posibilitatea obținerii drepturilor sale preexistente.
D. urmare, a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri din precedent și trimiterea dosarului cauzei la instanța de fond pentru soluționarea pe fondul cauzei a acestui dosar și cu referire la drepturile sale, respectându-i-se însă în totalitate și necondiționat dreptul său de apărare constituțional.
Intimata D. E. a formulat întâmpinare arătând că despre existența testamentului, celelalte părți au aflat cu prilejul înmormântării autoarei lor A. M., respectiv 09.11.1998, când, din proprie inițiativă i-a convocat pe reclamant și pe ceilalți pârâți pentru a clarifica opțiunea lor cu privire la testamentul în cauză. Ulterior, nu a avut loc nicio înțelegere între părți. Cât privește casa părintească din București, această intimată a arătat că toate părțile sunt moștenitoare. A mai arătat că după decesul mamei lor, reclamantul s-a mutat la casa părintească a soției, în județul Ialomița, ea achitând cea care a achitat pentru acest imobil aproximativ 20 de ani impozitul pe clădire. Totodată a arătat că a convocat celelalte părți, la notar, în aprilie 2006, inclusiv pe pârâta G. D., astfel că de la acea dată aceasta a avut cunoștință despre moștenirea lăsată de bunica sa, așa încât a avut timpul necesar să-și poată formula apărările în prezenta cauză.
În calea de atac a recursului nu au fost formulate probe noi.
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 1 București – 10.11.2008 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
De asemenea, în ceea ce privește normele de drept substanțial, în raport de data decesului autoarei părților a cărei moștenire se solicită a fi dezbătută – 10.11.2008 - Curtea constată că prezentei acțiuni îi sunt incidente normele înscrise în Codul Civil de la 1864, conform dispozițiilor art. 91 din Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil potrivit cu care: „Moștenirile deschise înainte de . Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii”.
Curtea, analizând criticile de recurs formulate de recurenta pârâtă G. D., în raport de dispozițiile legale aplicabile, constată următoarele:
Teza juridică susținută de către recurenta pârâtă constă în faptul că a fost lipsită de dreptul la apărare prin respingerea cererii sale de amânare a cauzei pentru a-și angaja un apărător, aspect care în opinia acesteia a fost de natură să o prejudicieze și să o lipsească de posibilitatea obținerii drepturilor sale.
Din analiza actelor și lucrărilor instanței de fond, Curtea reține că la data de 14.01.2013, prin cererea precizatoare depusă de către reclamant, s-a completat și cadrul procesual pasiv cu această parte, prima instanță dispunând introducerea acesteia în proces în calitate de pârâtă și citarea sa, fiind acordat termen la data de 11.02.2013.
Această parte a fost citată la data de 23.01.2013, citația aflându-se la dosarul de fond la fila 129.
În urma citării, aceasta a formulat cerere pentru lipsă de apărare, arătând că posibilitățile modeste nu i-au permis să-și angajeze avocat până la data formulării acestei cereri.
Instanța de fond a respins această cerere luând în considerare poziția pârâtei D. E. de opunere la acordarea unui termen, dar și motivat de faptul că această parte a avut un termen rezonabil pentru a-și pregăti apărarea și a-și angaja apărător.
Curtea reține că acestei părți i s-a dat posibilitatea de a depune concluzii scrise, urmare a amânării pronunțării, pe această cale partea putând să-și expună concluziile sale în legătură cu pricina ce se dezbate, în urma angajării unui avocat.
Aceasta cu atât mai mult cu cât partea cunoștea încă din anul 2006 aspectele de fapt aduse în fața prezentei instanțe, prin prezența sa la notariat, în urma citării sale, determinat de demersul pârâtei D. E..
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că singurul motiv invocat de această recurentă în formularea cererii pentru lipsă de apărare l-a constituit veniturile sale modeste, partea nesolicitând ajutor public sub forma asigurării asistenței juridice, fiind menționat doar faptul că își va putea angaja un avocat ales până la următorul termen. Mai mult, Curtea constată că această cerere nu a fost însoțită de nici un înscris doveditor în ceea ce privește veniturile sale ce ar fi determinat imposibilitatea de a-și angaja avocat până la termenul acordat, 11.02.2013.
Potrivit art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă, incident în cauză, instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, iar conform alin. 2 al aceluiași articol, când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Aceste dispoziții nu constituie o restrângere și nici nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului, în scopul tergiversării acestuia și al împiedicării înfăptuirii justiției. De asemenea, facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsă de apărare (caz în care se va amâna pronunțarea, la cererea părții, pentru depunerea de concluzii scrise) sau de a acorda un singur termen în acest scop, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiție, iar pentru eventualele abuzuri sau greșeli de judecată datorate încălcării dreptului la apărare, legea prevede remediile necesare.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 38/2002, nr. 337/2004 și nr. 490/2006, care, sesizată în mai multe rânduri, cu excepția de neconstituționalitate a art. 156 din Codul de procedură civilă, a respins-o ca neîntemeiată, pentru considerentele menționate.
În prezenta cauză, Curtea apreciază că respingerea cererii de către prima instanță respectă dispozițiile legale înscrise în art. 156 Cod procedură civilă, iar instanța de apel în mod corect a respins apelul declarat de această parte, existând o perioadă rezonabilă în care recurenta a avut posibilitatea de a-și angaja un apărător care să ia cunoștință, în timp util, de înscrisurile aflate la dosar.
Mai mult, această parte nu a dovedit nicio imposibilitate de angajare a unui avocat până la această dată, susținerile sale limitându-se la simple afirmații în sensul veniturilor modeste. Ca urmare, Curtea constată că vina pentru lipsa de diligență în alegerea unui avocat până la termenul acordat i se datorează exclusiv, dreptul la apărare al recurentei pârâte nefiind deci încălcat.
Așa fiind, încuviințarea cererii de amânare a cauzei în temeiul art. 156 din Codul de procedură civilă, formulată de apelanta pârâtă nu-și găsește justificare, câtă vreme legea prevede expres că „instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată", iar, în speță, această pârâtă nu a justificat o asemenea imposibilitate de angajare a unui apărător până la primul termen de judecată.
Curtea reține, totodată, că soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel, este în sensul admiterii excepției prescripției dreptului de opțiune succesorală a reclamantului, respingerii ca prescris a primului petit al cererii de chemare în judecată, respingerii celorlalte capete de cerere, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului și rămânerii fără obiect a excepției prescripției dreptului de a cere reducerea legatului. Or, față de această soluție, Curtea nu poate valida susținerea recurentei pârâte în sensul că hotărârea instanței de apel este de natură a o prejudicia în totalitate și să o lipsească de posibilitatea obținerii drepturilor sale preexistente.
Curtea constată că aceeași practică a adoptat-o această parte și în calea de atac a apelului, formulând cerere pentru acordarea unui termen de judecată pentru angajarea unui apărător, deși cunoștea că va exista un litigiu pe rolul Tribunalului București, de vreme ce chiar aceasta declarase apel. Curtea constată, însă, că deși această parte a beneficiat de lipsă de apărare, întrucât cauza a fost amânată, la termenul ce s-a acordat nu s-a prezentat nici apelanta și nici vreun apărător angajat de aceasta, lipsa sa nefiind justificată în vreun fel, or, potrivit art. 723 din Codul de procedură civilă: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”.
În consecință, Curtea, în raport de considerentele expuse mai sus, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă, ca nefondat.
În ce privește recursul declarat de recurentul reclamant, Curtea constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În referire la prima critică vizând faptul că judecătorul care a soluționat cauza în fond, după desființarea cu trimitere, era incompatibil să soluționeze cauza întrucât tot acesta a pronunțat hotărârea ce a fost desființată.
Critica este nefondată.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Codul de procedură civilă: „Judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu mai poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare".
Potrivit literaturii de specialitate și practicii judiciare (T.S, s.civ., dec nr._, „Revista română de drept”, nr.1/1988), în sensul textului de lege sus-citat, pentru a deveni incompatibil la rejudecarea cauzei după desființarea cu trimitere, judecătorul trebuie să fi pronunțat o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natură să dezinvestească instanța.
Potrivit hotărârii primei instanțe, pronunțate de judecător M. F. N., prin sentința civilă nr._/18.10.2010, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.
Împotriva hotărârii, s-a declarat apel de către reclamant, iar prin decizia nr. 970 din 26.10.2011, Tribunalul București a admis apelul formulat de apelantul A. C. împotriva sentinței civile nr._/18.10.2010, a desființat sentința apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.
În considerentele deciziei de casare, tribunalul a constatat că din considerentele hotărârii primei instanțe nu se cunoaște care anume drept la acțiune a fost avut în vedere la invocarea excepției prescripției, respectiv excepția prescripției acțiunii vizând reducerea legatului sau a dreptului de opțiune succesorală în ceea ce îl privește pe reclamant, reținând, totodată, că se impune administrarea de probe suplimentare.
În rejudecare, această cauză a fost soluționată de același judecător, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului de opțiune succesorală a reclamantului, respingerii ca prescris a primului petit al cererii de chemare în judecată, respingerii celorlalte capete de cerere, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului și rămânerii fără obiect a excepției prescripției dreptului de a cere reducerea legatului. Or, de vreme ce acest judecător s-a pronunțat asupra altor probleme de drept, Curtea nu poate reține incompatibilitatea sa în soluționarea cauzei în fond.
Față de mențiunile înscrise în prima hotărâre, în sensul că la termenul din 13.09.2010, instanța a invocat din oficiu excepția prescripției acțiunii vizând reducerea legatului, având în vedere că nimic nu-l împiedica pe acest judecător să se abțină de la soluționarea cauzei, dar și faptul că excepția nou invocată s-a fundamentat pe probatoriu nou, așadar a vizat o altă situație de fapt, Curtea constată că prin cele două hotărâri, judecătorul fondului a dezlegat probleme litigioase diferite, ceea ce conduce la concluzia că textul de drept ce reglementează incompatibilitatea nu este incident în cauză.
Mai mult, nimic nu împiedica această parte să procedeze la recuzarea acestui judecător, în condițiile art. 27 pct. 7 Cod procedură civilă, dacă avea vreo îndoială cu privire la imparțialitatea acestuia, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost prezentă personal în fața instanței de judecată și la prima judecată și în rejudecare, cunoscând că este vorba de același judecător. Or, din actele și lucrările dosarului, Curtea constată că această parte nu a uzat de posibilitatea pusă la îndemână de legiuitor în fața primei instanțe, în rejudecare, și nici măcar în apel, după rejudecare nu a invocat această situație ca și motiv de incompatibilitate.
În referire la critica vizând faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la ieșirea din indiviziune privind moștenirea lăsată de defunctul A. A..
Critica este nefondată.
Astfel, în primul rând, Curtea constată că prin precizarea la acțiune depusă de reclamant la data de 14.01.2013, acesta a formulat precizări în legătură cu cadrul procesual pasiv, precum și cu masa succesorală, arătând că din aceasta urmează să facă parte și imobilul teren și casă de locuit situate în București, ..20, sector 1, solicitând să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire și la acest imobil menționat anterior.
Curtea constată că prin cererea de apel, apelantul reclamant nu a formulat o critică concretă în sensul că a formulat un capăt de cerere distinct în sensul ieșirii din indiviziune asupra masei succesorale rămase după defunctul său tată, iar instanța de fond nu s-ar fi pronunțat.
În aceste condiții, o asemenea critică nu poate fi primită, câtă vreme a fost formulată omisso medio, nefiind dedusă analizei instanței de apel. Întrucât obiectul prezentei căi de atac îl constituie, potrivit art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, decizia pronunțată de instanța de apel, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio”, adică trecând peste calea de atac a apelului. Pe cale de consecință, Curtea nu are conferită de lege posibilitatea de a analiza susținerile recurentului în legătură cu acest aspect.
În referire la critica vizând compunerea masei succesorale, în sensul că din aceasta face parte și imobilul din București, .. 20, sector 1, Curtea o constată nefondată pentru următoarele considerente:
Conform certificatului de moștenitor nr. 833/09.12.1974 emis de fostul Notariat de stat al sectorului 1 București, de pe urma defunctului A. A., numitei A. M., în calitate de soție supraviețuitoare i-a revenit o cotă de 5/20 din imobilul construcție situat în .. 20, sector 1. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2871 din 16.03.1995 încheiat de același notariat de stat, A. M. a vândut numitei D. E. cota sa parte indiviză din acest imobil, respectiv cota de ¼ din terenul în suprafață de 250 mp și cota de 5/8 din construcția edificată pe acest teren, vânzătoarea rezervându-și dreptul de habitație viageră.
Așadar, la data de 16.03.1995, A. M. a dispus de cota sa din imobil către fiica D. E., pentru prețul de 300.000 lei, cu privire la care vânzătoarea a declarat că l-a primit în integralitate.
Recurentul reclamant A. C. are domiciliul în București, .. 20, sector 1, însă acest fapt se datorează certificatului de moștenitor nr. 833/1974 emis de fostul Notariat de stat al sectorului 1 București, conform căruia de pe urma defunctului A. A., calitate de moștenitor legal are și A. C., cu domiciliul în București, .. 20, sector 1, căruia în calitate de fiu îi revine o cotă de 3/20 din masa succesorală. Așa fiind, recurentul reclamant are cota de 3/20 din moștenirea lăsată de A. A., iar în virtutea acesteia, a locuit și locuiește în imobilul din București, .. 20, sector 1.
A. M. a decedat la 09.11.1998, ultimul domiciliu al acesteia fiind în București, .. 20, sector 1, în baza dreptului de a locui în acest imobil dat de dreptul de habitație viageră pe care și l-a rezervat prin contractul sus-enunțat.
Așadar, cum corect au reținut și instanțele devolutive, imobilul din București, .. 20, sector 1, nu face parte din masa succesorală a defunctei A. M., câtă vreme cota parte a acesteia din dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înstrăinată de această defunctă anterior decesului, iar actele materiale efectuate de A. C. în raport de acest imobil nu determină acceptarea tacită a moștenirii lăsate de mama sa, A. M., prin ipoteză, astfel de acte putând avea ca obiect doar bunurile succesorale.
Masa succesorală a defunctei A. M. se compune, așadar, doar din terenul în suprafața de 8.000 mp situat în ., conform titlului de proprietate nr._/13.11.1995.
În referire la soluția de prescriere a dreptului de opțiune succesorală.
Critica este nefondată.
Subsumat acestei critici, recurentul a susținut că prezența sa la notariat înseamnă în fapt dorința de a dezbate succesiunea, iar în al doilea rând, existența dosarului nr._/299/2007 al Judecătoriei sector 1 București, soluționat prin sentința civilă nr.2291/20.02.2008 prin care s-a luat act de renunțarea la judecarea cauzei având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra bunurilor defunctei A. M., precum și reducerea aceluiași legat succesoral, nu reprezintă decât aspecte care dovedesc faptul că moștenirea după această defunctă a fost acceptată în termen de toți reclamanții din acel dosar, inclusiv de A. C. care a renunțat la judecată pe motiv că se vor înțelege între ei moștenitorii.
Pentru soluționarea acestei critici, Curtea reține că dispozițiile art.700 alin.1 C.civ. trebuie analizate cu prioritate pentru a constata dacă în interiorul termenului prescris de acest articol recurentul reclamant, descendent de gradul I al defunctei A. M., a acceptat succesiunea acesteia într-una din formele prevăzute de lege, expres sau tacit.
Potrivit literaturii de specialitate în acord cu dispozițiile legale în materie, toți descendenții unui defunct sunt subiecți ai dreptului de opțiune succesorală indiferent dacă moștenirea este legală sau testamentară și chiar în condițiile în care, în folosul acestora, legiuitorul a recunoscut un drept de sezină.
Actul de opțiune succesorală este un act juridic unilateral, voluntar, irevocabil, indivizibil și declarativ de drepturi, astfel cum și literatura și practica judiciară în materie recunoaște acest lucru, astfel că moștenitorul trebuie să se manifeste în termenul de opțiune succesorală, respectiv să exprime într-un mod neechivoc intenția sa de acceptare sau de renunțare la succesiune.
Legiuitorul nu impune o stăpânire în concret, în fapt, a bunurilor moștenirii, prevăzând doar că acesta se bucură de sezină în puterea legii, fără a fi nevoie de o cerere în acest sens sau de o recunoaștere din partea altei persoane, respectiv de o stăpânire efectivă a bunurilor moștenirii. Dispozițiile art.700 C.civ. obligă aceste persoane să se manifeste într-un mod neechivoc dacă acceptă sau nu moștenirea, știut fiind că nimeni nu este obligat să accepte o succesiune, fiecare persoană având a decide dacă este în beneficiul ei sau nu acceptarea unei succesiuni.
Potrivit art. 689 teza a II-a din Codul civil de la 1864, acceptarea este expresă atunci când succesibilul își însușește calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, voința de a accepta succesiunea trebuind, așadar, să fie manifestată în formă scrisă. Inscrisul constatator al acceptarii pure si simple nu trebuie, însă, sa fie redactat cu respectarea unor formule sacramentale și speciale pentru a constata acceptarea succesiunii, putand fi făcută și prin mandatar împuternicit în formă scrisă.
Legat de aceste considerații teoretice, Curtea constată că în mod greșit a susținut recurentul reclamant că prezența tuturor părților la un notariat pentru dezbaterea succesiunii de pe urma defunctei A. M. echivalează cu acceptarea moștenirii de pe urma acesteia. Astfel, reclamantul a arătat că s-au prezentat la BNP C. D. S. pentru a dezbate succesiunea însă nu au ajuns la nicio înțelegere. Potrivit adresei nr.554/29.07.2010 emisă de acest birou notarial nu a fost înregistrat și soluționat dosarul de succesiune privind pe defuncta A. M..
Mai mult, Curtea nu poate să nu aibă în vedere că, și în condițiile în care așa au stat faptele, și chiar în condițiile în care această parte ar fi arătat în fața notarului, în anul 2005 sau 2006, așa cum susține în recurs că înțelege să accepte moștenirea după defuncta sa mama, pentru a veni efectiv la moștenirea acesteia, trebuia să accepte succesiunea înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 700 alin. 1 din Codul civil de la 1864, termen care s-a împlinit la data de 09.05.1999. Expirarea termenului de prescripție, fără ca aceasta să fi făcut acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii are drept consecință pierderea dreptului de a accepta moștenirea, iar odată cu acesta și a vocației succesorale, fiind considerat străin de moștenire.
Așadar, Curtea constată că instanța de apel a dat o corectă interpretare a termenului de opțiune succesorală, făcând o corectă aplicare a acestuia la pricina de față, constatând că reclamantul nu a acceptat succesiunea defunctei în termenul prescris de art. 700 Cod civil.
La dosarul cauzei se află depusă sentința civilă nr.2291/20.02.2008 pronunțată de Judecătoria sector 1 București prin care s-a anulat acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._/299/28.06.2007, formulată de reclamnatul A. F. pentru lipsa semnăturii și s-a luat act de renunțarea reclamanților A. Constantoin, N. A. la judecata cauzei având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra bunurilor defunctei A. M., precum și reducerea legatului autentificat sub nr.560/15.03.1996, acest act procedural fiind suficient pentru elucidarea instanței, neimpunându-se atașarea întregului dosar în care a fost pronunțată această sentință.
Curtea reține că această acțiune a fost introdusă ulterior perioadei în care s-a scurs termenul de opțiune succesorală, știut fiind că începutul prescripției acestui termen se situează la data morții celui care lasă moștenirea, indiferent de momentul înscrierii în registrele de stare civilă și chiar dacă succesibilul a luat cunoștință mai târziu de moartea celui care lasă moștenirea. Or, acest termen s-a împlinit la data de 09.05.1999, calcul rezultat în urma adăugării celor 6 luni vizate de textul legal la data decesului, respectiv 09.11.1998, recurentul reclamant nefăcând nicio dovadă în sensul că prescripția dreptului de opțiune succesorală ar fi fost întreruptă în baza art. 16 din Decretul nr.167/1958.
Ca urmare, fiind străin de moștenire nu mai poate solicita reducțiunea testamentului întocmit de defunctă în favoarea intimatei D. E. și nici ieșirea din indiviziune. Aceasta deoarece, aceste cereri pot fi formulate numai de către o persoană care a dobândit calitatea de moștenitor, singurul care ar putea demonstra că i-au fost lezate drepturile sale prin întocmirea testamentului, respectiv care justifică interes să iasă din indiviziune cu celălalt moștenitor.
În consecință, față de considerațiile expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurentul reclamant ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul reclamant A. C. și de recurenta pârâtă G. D., împotriva deciziei civile nr.99/A/28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți D. E., N. A. și A. F..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
2 ex/2.02.2015
----------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.N.
- E.M.S.
Jud.Sector 1 – F.M.P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 21/2015. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 35/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
