Acţiune în constatare. Decizia nr. 51/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 51/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 21096/299/2008**

Dosar nr._

(2362/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.51

Ședința publică de la 22.01.2015.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți I. E. și I. R., împotriva deciziei civile nr. 947 A din 02.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant I. D..

P. are ca obiect – acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă mandatarul I. G.-M., în calitate de reprezentant al recurenților pârâți I. E. și I. R., în baza procurii judiciare autentificată sub nr, 41/11.01.2008, anexată la filele 15-16 din dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 1 București, asistat de avocatul V. C., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, atașată la fila 11 din dosarul nr._ al Curții de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și avocatul T. M., în calitate de reprezentant al intimatului reclamant I. D., în baza împuternicirii avocațiale nr.31/08.04.2010, eliberată de Baroul Dâmbovița, atașată la fila 15 din dosarul nr._ al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, lipsind.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 15.01.2015, a taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, potrivit chitanței nr._/15.01.2015, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 5 lei, pe care instanța le anulează.

A fost legitimat mandatarul recurenților I. G. M., care prezintă Carte de Identitate provizorie ., nr._, eliberată de S1 B5 la data de 22.05._15, având CNP_.

La interpelarea instanței, procuratorul I. G. M. confirmă mandatul de reprezentare acordat doamnei avocat V. C. și în prezenta cale de atac, în rejudecarea recursului.

La solicitarea instanței, avocatul intimatului reclamant procedează la semnarea întâmpinării depuse la dosar.

Avocatul recurenților pârâți solicită încuviințarea probei cu înscrisuri constând într-o declarație a recurenților în care aceștia își precizează punctul de vedere cu privire la probatoriul cu martori administrat în fazele procesuale anterioare, o declarație a numitului I. Samu consemnată în scris, o declarație a numitului L. G., precum și un set de chitanțe ce atestă plata taxelor și impozitelor aferente imobilului, achitate inclusiv pentru luna ianuarie 2015.

Depune la dosar înscrisurile menționate, un exemplar fiind comunicat și părții adverse.

Avocatul intimatului reclamant, având cuvântul asupra cererii de probatorii, arată că nu se opune la depunerea la dosar a acestor înscrisuri. Din punctul său de vedere, aceste înscrisuri nu aduc nimic nou în dosar, mai ales că respectivele declarații se regăsesc anexate cauzei.

Deliberând în ceea ce privește proba solicitată de recurenți, Curtea va încuviința în temeiul dispozițiilor art. 305 din Codul de procedură civilă, incident în prezenta cauză, exclusiv probatoriul cu înscrisuri în sensul acestei norme de drept și are reprezintă înscrisuri noi.

În ceea ce privește declarațiile extrajudiciare în raport de care recurenții au susținut că sunt înscrisuri noi, Curtea va face aplicarea acelorași dispoziții legale, având în vedere faptul că se depun declarații extrajudiciare provenind de la terțe persoane sau care emană de la recurenți, or, în aplicare art. 305 din Codul de procedură civilă, aceste probe nu sunt admisibile în acest moment procesual.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurenților pârâți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, având în vedere următoarele aspecte:

Arată că între părți a existat o procură dată de către recurenții de astăzi în anul 1998 în favoarea intimatului reclamant I. D., procură care a avut ca obiect doar administrarea imobilului în litigiu.

Învederează faptul că timp de 10 ani de zile intimatul reclamant nu a promovat nici un fel de acțiune pentru a obține un drept de proprietate asupra bunului imobil, instanța fiind sesizată cu o astfel de cerere doar în momentul în care între părți s-a ivit un conflict datorită faptul că recurenții au dorit să revoce procura dată.

Cu toate acestea, instanța de judecată a considerat că între părți ar fi existat o înțelegere, un antecontract, hotărâre care a avut la bază două declarații extrajudiciare ale numiților I. S. și S. A., deși între părți a existat doar o procură de administrare a imobilului.

Critica adusă deciziei pronunțate de Tribunalul București constă în faptul că în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile generale de valabilitate a actelor juridice prevăzute de art.948 din Codul civil, atunci când a pronunțat o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

Se poate observa faptul că din întreg materialul probator administrat în cauză nu rezultă că aceste condiții generale au fost îndeplinite.

În mod greșit reține instanța că la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, promitenții vânzători și-au exprimat voința de a vinde imobilul. Arată că nu există nici un document din care să rezulte acest aspect, ba dimpotrivă recurenții au afirmat în mod clar că niciodată nu s-a pus problema vânzării imobilului în discuție, deoarece, așa cum a mai arătat, a existat doar procura de administrare în favoarea intimatului reclamant, aceasta fiind ulterior revocată.

De asemenea, nu există nici o dovadă în sensul că s-ar fi avansat vreo sumă de bani de către intimatul reclamant recurenților.

Se poate constata că există discrepanțe și contradicții în depozițiile martorilor audiați în cauză cu privire la sumele de bani date de către intimatul reclamant. Astfel, martorii vorbesc de suma de 13.000 dolari, în timp ce intimatul susține că este vorba de 18.000 dolari.

Având în vedere faptul că s-a făcut referire la greșita apreciere a probelor respectiv a declarațiilor de martori, Curtea pune în vedere avocatului recurenților pârâți să precizeze în care motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 din Codul de procedură civilă, înțelege să încadreze această critică.

Avocatul recurenților pârâți consideră că probatoriul administrat nu a fost luat în considerare de către instanța de judecată și în mod eronat s-a pronunțat asupra anumitor probe, dându-le o valoare juridică, în opinia sa, care nu ar fi fost cea pertinentă și utilă soluționării cauzei.

Apreciază că toate aceste declarații în baza cărora instanța s-a pronunțat, nu pot fi luate în considerare, iar motivul de nelegalitate în care încadrează această critică este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Avocatul intimatului reclamant arată că, așa cum a menționat și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, recurenții pârâți nu invocă nici un motiv de nelegalitate sau de casare prevăzute de Codul de procedură civilă.

Urmează a se observa faptul că recurenții reiau aceleași aspecte care au fost deja soluționat în mod irevocabil în ciclurile procesuale anterioare.

Invocă recurenții faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile generale de valabilitate a actelor juridice prevăzute de art. 948 din Codul civil, având în vedere că nu a existat consimțământ, deoarece nu s-a pus problema vânzării. Arată că acest aspect a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1241 A/10.12.2010, când instanța a statuat că a fost dovedită încheierea antecontractului, iar în ceea ce privește celelalte chestiuni invocate, consideră că sunt aspecte de fapt, cu privire la probatoriu și nu motive de nelegalitate.

Mai mult decât atât, instanța de apel, prin decizia civilă nr. 947/02.10.2013, menționează că nu a fost dovedită existența vreunui viciu de consimțământ, motiv pentru care nu se poate susține că nu a fost analizat acest aspect invocat de partea adversă. În mod legal instanța de apel nu a revenit asupra aspectelor soluționate irevocabil în celelalte cicluri procesuale, analizând numai aspectele asupra cărora instanța de recurs din al doilea ciclu procesual a apreciat că trebuie să se revină, întrucât nu fuseseră puse în discuție.

În ceea ce privește plata prețului, decizia civilă nr. 307 R/28.03.2011 a statuat în mod irevocabil că plata prețului ține de executarea convenției și nu de încheierea sa valabilă, motiv pentru care nici instanțele anterioare nu au mai luat în discuție acest aspect.

Deși recurenții pârâți au solicitat în apel audierea unui martor, instanța de judecată a respins această solicitare tocmai pe motivul că nu se mai putea relua, în rejudecarea apelului, aceste aspecte.

Concluzionând, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Avocatul recurenților pârâți, având cuvântul asupra chestiunii privind neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, consideră că motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 din Codul de procedură civilă.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București în dosarul nr._, reclamantul I. D. a chemat în judecată pe pârâții I. R. și I. E., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 1 al imobilului construcție situat în București, .. 29, parter, sector 1.

În motivarea cererii, a arătat că în anul 1998, între părți a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 1 al imobilului situat în București, .. 29, parter, sector 1.

A precizat că pârâții ar fi câștigat loteria vizelor și doreau să plece în America, însă nu aveau bani și nu puteau înstrăina apartamentul, fiind cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Reclamantul a vândut propriul apartament și le-a dat bani pentru a putea pleca, bani care au constituit prețul apartamentului pentru care a solicitat emiterea unui hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

A menționat că acest preț a fost în cuantum de 18.000 dolari și nu a fost întocmit niciun înscris cu fratele său, fiind în imposibilitatea morală de a preconstitui probe.

La data de 16.12.2008, pârâții au depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât nu există niciun înscris cu valoare de antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între părți și nu au avut niciodată intenția de a înstrăina apartamentul.

Au solicitat pe calea cererii reconvenționale, în temeiul art. 480 Cod de procedură civilă, art. 21 și 25 din Legea nr. 114/1996, evacuarea reclamantului și a familiei acestuia din apartamentul nr. 1 al imobilului construcție situat în București, .. 29, parter, sector 1, arătând că la data de 20 iunie 1998 au dat o procură generală reclamantului pentru folosirea, îngrijirea și administrarea imobilului, având în vedere că ei plecau din țară, pentru a se stabili în Statele Unite al Americii, iar reclamantul era divorțat și nu avea unde locui.

La termenul din data de 01 aprilie 2009 pârâții și-au precizat întâmpinarea și cererea reconvențională, arătând că reclamantul nu are niciun drept locativ referitor la imobilul respectiv și că este tolerat în locuință. În plus, nu s-a ocupat de întreținerea imobilului, acesta fiind degradat și deteriorat.

În ședința publică din data de 01 aprilie 2009, pârâții-reclamanți au precizat că solicită pe calea cererii reconvenționale, evacuarea doar a reclamantului-pârât I. D..

Prin sentința civilă nr. 9069 din 01 iulie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a fost respinsă acțiunea formulată de acesta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă și s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale.

Prin decizia civilă nr. 1241/A din 10 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă a fost admis apelul formulat de reclamantul I. D., s-a dispus desființarea sentinței civile apelate și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._ .

Prin sentința civilă nr._ din 09 noiembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea formulată de reclamantul I. D. în contradictoriu cu pârâții I. E. și I. R. și a constatat valabil intervenită, în cursul anului 1998, convenția de vânzare-cumpărare a imobilului situat în București, .. 29, parter, ., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert V. E., pentru prețul de 18.000 dolari, între pârâți, în calitate de vânzători, și reclamant, în calitate de cumpărător, stabilind că această hotărâre ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Totodată, instanța a obligat pârâții la plata sumei de 6.886,5 lei cheltuieli de judecată către reclamant și a respins cererea de obligare a acestora la plata onorariului de expert ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 34bis/112 din 29 octombrie 1997, pârâții I. R. și I. E., în calitate de cumpărători, au dobândit de la S.C Rom-Vial S.A, în calitate de vânzătoare, dreptul de proprietate asupra locuinței situate în București, .. 29, parter, . și asupra unei suprafețe de teren de 133,12 mp. situat sub construcție.

Având în vedere că respectivul contract s-a încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, locuința dobândită de pârâți nu putea fi înstrăinată timp de zece ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, aspect menționat și în cuprinsul art. 7 alin. 7 din convenția părților.

Pe cale de consecință, înțelegerea dintre părți cu privire la vânzarea-cumpărarea imobilului aparținând pârâților, survenită în cursul anului 1998, nu poate avea altă valoare juridică decât a unui antecontract de vânzare-cumpărare, urmând ca la expirarea interdicției legale de zece ani părțile să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

În analiza cererii instanța de fond a pornit de la caracterul patrimonial al drepturilor și obligațiilor ce se nasc dintr-o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, considerând că aceasta este singura calificare juridică ce poate fi dată convenției intervenite între părți în cursul anului 1998, la un moment la care legea interzicea vânzarea-cumpărarea imobilului achiziționat de pârâți timp de zece ani de la data încheierii contractului și impunea - condiție ad validitatem - perfectarea în formă autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor.

Valabil încheiată, aceasta dă naștere unui raport juridic de natură contractuală între părți și în acest context, se pune problema conținutului obligațiilor reciproce, precum și problema duratei în timp a efectelor promisiunii. Principalele obligații ale promitentului-vânzător sunt aceea de a nu înstrăina sau greva bunul promis în folosul altei persoane până la perfectarea vânzării, obligația de a nu încheia cu terții acte juridice susceptibile de a micșora sau înlătura dreptul promitentului-cumpărător și obligația de a participa la autentificarea actului promis. Cu titlu de obligație accesorie, promitentul-vânzător poate să-și asume obligația de a preda promitentului-cumpărător lucrul promis. Promitentului-cumpărător îi revine obligația principală de a participa la autentificarea vânzării și obligația accesorie de a plăti prețul vânzării în tot sau în parte.

În speță, s-a reținut că imobilul compus din apartamentul nr.1 situat în București, ..29, parter, sector 1 și terenul aferent acestuia în suprafață de 133,12 mp., au fost dobândite de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 34bis/112 din 29 octombrie 1997.

A mai reținut instanța de fond că potrivit considerentelor deciziei civile nr. 1241/A din 10 decembrie 2010, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, promitenții vânzători I. R. și E. s-au obligat să transmită promitentului-cumpărător, I. D., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 29, parter, ., promitentul cumpărător intrând în stăpânirea acestuia de la momentul încheierii convenției, aspect confirmat prin declarația martorului S. A. (fila 35 din dosar, Tribunalul București).

Promisiunea fiind un contract distinct de acela de vânzare-cumpărare, ea nu dă naștere prin ea însăși obligației de plată a prețului, specifice vânzării. Nimic nu împiedică însă părțile să convină ca promitentul-cumpărător să plătească prețul vânzării în tot sau în parte înainte de perfectarea actului autentic.

Instanța de fond a analizat coroborat probatoriul administrat în cauză, reținând că martorul S. I. a arătat că știe despre existența convenției dintre părți, prin care pârâtul I. R. s-a obligat să vândă apartamentul său reclamantului, în schimbul sumei de 18.000 dolari, pe care acesta a achitat-o în următoarea modalitate: 13.000 dolari i-au fost achitate unei rude, care l-a împrumutat pe pârâtul I. înainte de a pleca în Statele Unite ale Americii, iar 5.000 i-au fost trimiși prin numitul L. G., pârâtului; și martorul S. A. are cunoștință despre înțelegerea părților cu privire la vânzarea apartamentului pârâților către reclamant, pentru suma de 18.000 dolari, declarând că știe din spusele reclamantului că acesta le-a trimis pârâților această sumă, după vânzarea apartamentului său de patru camere din Zona Cotroceni; declarațiile martorilor audiați sunt concordante cu privire la faptul că pârâții, înainte de a pleca în Statele Unite ale Americii, aveau nevoie de bani și căutau să se împrumute, astfel încât devine plauzibilă declarația martorului S. I. care a arătat că o parte din acești bani au fost împrumutați de la el (pârâții recunoscând că au împrumutat suma de 3.000 dolari – răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriu), iar o altă parte, de la o altă rudă, urmând ca reclamantul, după vinderea apartamentului său, să achite reclamanților suma de 18.000 dolari, pentru a-și plăti eventualele datorii; chiar și martorul C. N. a precizat că are cunoștință, din spusele cercului de prieteni, despre faptul că reclamantul și-ar fi vândut un apartament în Cotroceni și cu banii obținuți ar fi cumpărat o casă de la pârâți.

Instanța de fond a mai reținut că la scurt timp după plecarea pârâților în străinătate în data de 18 iunie 1998, potrivit susținerilor acestora, necontestate de reclamant, acesta și-a vândut apartamentul ce îl deținea în București, ., ., ., în schimbul unui preț de_ lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1546 din 08 iulie 1998 de Biroul Notarilor Publici „C. Popper”, ceea ce a confirmat declarațiile martorilor audiați. Pe cale de consecință, instanța a reținut că reclamantul a achitat prețul vânzării după înțelegerea verbală cu pârâții privind achiziționarea apartamentului acestora, un argument în plus în acest sens fiind și acela că reclamantul, de la încheierea acestei convenții și până în prezent, a locuit împreună cu familia sa în acest apartament.

Pârâții nu s-au prezentat la notar, astfel că nu s-a putut îndeplini obligația specifică, ce revine atât promitentului-vânzător cât și promitentului-cumpărător, aceea de a semna actul autentic – obligație de a face iar nu de a contracta (a consimți la vânzare), consimțământul de a vinde și de a cumpăra dându-se încă de la încheierea promisiunii.

Caracterul patrimonial al obligațiilor născute din promisiunile sinalagmatice de vânzare-cumpărare interesează, de asemenea, și prescripția extinctivă, situația juridică născută din acordul de voință al părților și care are ca scop perfectarea contractului de vânzare-cumpărare translativ de proprietate în formă autentică neputându-se eterniza astfel că fie se execută promisiunea și se realizează vânzarea, fie încetează efectele promisiunii (prin acordul părților ori prin prescripție).

A considerat instanța de fond că în interpretarea dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, a rezultat că în principiu, obligațiile asumate printr-un contract sunt exigibile imediat, afară de cazul în care părțile nu au prevăzut un termen suspensiv sau condiție suspensivă, situații în care obligațiile devin exigibile la împlinirea termenului sau condiției, după caz. Art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stipulează că „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

În speță, instanța a reținut că dreptul la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare s-a născut în momentul expirării interdicției legale de înstrăinare de zece ani, respectiv de la data de 29 octombrie 2007, împrejurare față de care, în condițiile în care reclamantul a introdus prezenta acțiune la data de 21 noiembrie 2008 (data poștei), aceasta s-a realizat cu respectarea termenului de prescripție de trei ani prevăzut de lege.

Pentru aceste considerente, având în vedere principiul executării în natură a obligațiilor contractuale, prevăzut de art. 1073 Cod civil, judecătoria a admis acțiunea formulată de reclamant și a constatat valabil intervenită, în cursul anului 1998, convenția de vânzare-cumpărare a imobilului pentru prețul de 18.000 dolari, între pârâți și reclamant.

Potrivit art. 274 Cod de procedură civilă, a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 6.886,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa de timbru și timbrul judiciar. Cât privește cererea de obligare a pârâților la plata onorariului de expert, instanța a respins această cerere ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada achitării acestuia, prin depunerea unui înscris din care să reiasă efectuarea plății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții I. E. și I. R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Ca o primă critică, au arătat apelanții că în mod greșit instanța nu a avut în vedere faptul că reclamantul a vândut apartamentul după ce pârâții au plecat în Statele Unite și că, de asemenea, aceasta a reținut, în mod eronat, faptul că pârâții au fost notificați pentru încheierea în formă autentică a contractului, întrucât acest aspect nu a fost probat. Mai mult, s-a susținut că pârâții nu au fost citați la domiciliul lor din Statele Unite al Americii, ei aflând despre proces de la un cerc de prieteni comuni.

Au mai arătat apelanții că deși instanța de apel, în primul ciclu procesual, a reținut în mod greșit încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare între părți, instanța de fond, la rejudecare, a reținut în mod greșit faptul că s-a dovedit plata prețului. Afirmația reclamantului că i-ar fi dat unui anume L. G. suma de 5.000 de dolari pentru a fi predată pârâților nu a fost probată, această persoană nefiind citată ca martor. Mai mult, această persoană a dat o declarație scrisă, depusă la dosar, prin care a arătat că nu cunoaște nimic despre disputa dintre părțile procesului și că nu a facilitat nicio tranzacție între cele două familii.

Tot în acest sens, au susținut apelanții, reclamantul este confuz cu privire la suma datorată, astfel cum a reieșit din răspunsurile acestuia la interogatoriu: o dată afirmă că ar fi dat unei rude (care nu a fost, de altfel, chemată ca martor) suma de 13.000 dolari, alteori a afirmat că a dat suma de 18.000 euro. Au arătat pârâții că această rudă nu a fost identificată și nici audiată.

De asemenea, au arătat apelanții că ei au dat o declarație notarială prin care au arătat că niciodată nu au împuternicit vreo persoană în vederea primirii vreunei sume de bani, iar martorii S. I. și S. A. au cunoștință despre înțelegerea părților doar din spusele reclamantului.

O altă critică adusă de pârâți hotărârii instanței de fond a fost aceea că în mod eronat s-a reținut că martorul S. I. a împrumutat pe pârâți cu o sumă de bani, dar acest lucru s-a întâmplat cu mult înainte de plecarea pârâților din țară, împrumutul nefiind acordat pentru loteria vizelor. De asemenea, martorul recunoaște faptul că apartamentul reclamantului nu a fost vândut înainte de plecarea pârâților în Statele Unite al Americii, ci după, la câteva săptămâni, acesta afirmând că știe că pârâții s-ar fi înțeles cu reclamantul să plătească o sumă de bani numai din spusele acestuia din urmă. În plus, martorul S. A. are cunoștință de înțelegerea parților cu privire la vânzarea apartamentului tot din spusele reclamantului, astfel încât nici un martor nu a asistat nici la așa-zisa înțelegere și nici la plata prețului. În acest context, pârâtul I. R. a dat o declarație autentică din care a rezultat că acesta nu cunoaște pe S. A. și nici nu au avut vreo discuție în prezența acestuia cu privire la vânzarea imobilului, astfel cum s-a reținut prin decizia instanței de apel în primul ciclu procesual. De asemenea, astfel cum a reținut instanța de fond, și martorul C. N. are cunoștință de faptele relatate tot din spusele cercului de prieteni.

Au mai susținut apelanții că instanța de fond a reținut de asemenea în mod greșit, faptul că vânzarea apartamentului reclamantului după plecarea pârâților în Statele Unite al Americii confirmă faptul că s-a plătit prețul așa-zisei înțelegeri dintre părți. Mai mult, s-a reținut în mod greșit că dacă reclamantul împreună cu familia sa a fost tolerat să locuiască în imobil în baza procurii de administrare, aceasta ar justifica plata prețului. La scurt timp după ce reclamantul a promovat acțiunea, pârâții au revocat această procură și au solicitat acestuia eliberarea imobilului.

Apelanții au concluzionat astfel, că nu s-a dovedit plata prețului și au solicitat desființarea sentinței și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.

În drept, apelanții au invocat prevederile 298 și următoarele Cod de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În apel, nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia civilă nr. 1193/A din 07 decembrie 2012, Tribunalul București Secția a V a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-pârâții I. E. și I. R. în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. D., împotriva sentinței civile; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

La data de 25 februarie 2013 a declarat recurs reclamantul I. D., împotriva deciziei civile, solicitând desființarea deciziei recurate ca fiind nelegală și pe fond, admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr.610/04.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant I. D. împotriva deciziei civile nr.1193A din 07.12.2012 a Tribunalului București - Secția a V a Civilă, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă, sub nr._ .

Prin decizia civilă nr.947/A/02.10.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanții-pârâți I. E. și I. R. împotriva sentinței instanței de fond.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, în raport cu materialul probator administrat în cauză și cu dispozițiile legale aplicabile, tribunalul a constatat că apelul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Critica apelanților-pârâți I. R. și I. E., în sensul că nu au fost în mod legal citați cu ocazia judecării cauzei nu poate fi primită.

Astfel, s-a constatat că apelanții-pârâți I. R. și I. E. au fost citați pentru primul termen de judecată la domiciliul ales indicat în cuprinsul întâmpinării și cererii reconvenționale depuse în primul ciclul procesual (fila 19 din dosarul nr._ ), respectiv la Cabinetul de avocat C. C., în București, . nr.3, ., ., sector 4, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosar (filele 2,4 din dosarul nr._ ).

La termenul de judecată din data de 08.06.2011, apelanții-pârâți I. R. și I. E. au fost prezenți în instanță prin reprezentant convențional, doamna avocat C. C., conform împuternicirii avocațiale nr._/2008 (fila 21 din dosarul nr._ ) și ca atare au primit în cunoștință termenele următoare, în conformitate cu dispozițiile art.153 alin.1 C.pr.civ. Pe de altă parte, se reține că apelanții-pârâți I. R. și I. E. au fost prezenți în instanță și la termenele următoare, respectiv la termenul din 21.09.2011, când s-au administrat probele, cât și la termenul din 02.11.2011, când au avut loc dezbaterile pe fond, prin reprezentant convențional, doamna avocat C. C., astfel cum rezultă din cuprinsul încheierilor din datele respective.

În ceea ce privește criticile apelanților-pârâți I. R. și I. E., referitoare la neîndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate.

Cu titlu prealabil, s-a reținut că, prin decizia civilă nr.1241A/10.12.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în apel, în primul ciclu procesual (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr.307R din 28.03.2011 a Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă), s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că în cursul anului 1998, între intimatul-reclamant I. D. și apelanții-pârâți I. R. și I. E. a intervenit o înțelegere privind transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea acestora din urmă, situat în București, ..29, parter, . și că natura juridică a acestei convenții este aceea a unui antecontract de vânzare-cumpărare.

Puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art.1201 C.civ și art.166 C.pr.civ) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art.1200 pct.4, art.1202 alin 2 C.civ).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art.1201 C.civ (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat sub forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Principiul puterii de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el putând cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

În temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare, părțile s-au obligat să încheie în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare.

Obligația asumată prin antecontract este o obligație de a face, care însă, dacă nu este executată de bună-voie, poate fi executată direct, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ceea ce înseamnă repararea în natură a prejudiciului suferit de creditor.

Astfel, în lumina principiului executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a pagubelor, în raport de prevederile art. 1073 și 1077 C.civ., în ipoteza în care lucrul se mai găsește în patrimoniul vânzătorului și nu există alte impedimente legale, cumpărătorul poate cere pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Cu ocazia învestirii cu o cerere prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța trebuie să verifice îndeplinirea cerințelor generale de valabilitate a actelor juridice prevăzute de art.948 C.civ. (capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită), precum și îndeplinirea cerințelor speciale privind existența dreptului de proprietate în patrimoniul promitentului vânzător și neîndeplinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune.

Sub aspectul cerințelor generale de valabilitate a convenției, tribunalul a constatat că acestea sunt îndeplinite în cauza de față.

Astfel, potrivit art. 946 C.civ., „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar potrivit art. 1306 C.civ. „pot cumpăra și vinde toți cei cărora nu le este oprit de lege”.

S-a reținut că părțile au avut capacitatea de a contracta, acestea având capacitate deplină de exercițiu la data încheierii antecontractului, nefiind invocată și dovedită existența vreunei incapacități speciale prevăzute de lege.

În privința consimțământului, s-a reținut că la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, promitenții-vânzători și-au exprimat voința de a vinde imobilul, iar promitentul-cumpărător și-a exprimat voința de a-l cumpăra, nefăcându-se dovada că manifestarea de voință a părților ar fi fost afectată de vreun viciu de consimțământ.

În privința obiectului antecontractului, față de faptul că acesta este conduita pe care titularul dreptului subiectiv poate să o aibă, în privința antecontractului, obiectul trebuie privind ca posibilitatea pe care o are oricare beneficiarul promisiunii de vânzare de a cere cocontractantului său să facă ceva, mai exact să încheie actul translativ de proprietate în condițiile prevăzute de lege.

Cu privire la cauză, s-a reținut că existența acesteia este prezumată până la dovada contrarie, conform art.967 alin.2 C.civ, iar în speță nu s-a probat că părțile ar fi urmărit vreun scop ilicit prin încheierea antecontractului.

În ceea ce privește cerințele speciale de valabilitate a convenției, tribunalul a reținut că, pentru a se pronunța o hotărâre judecătorească care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, mai este necesar ca promitentul vânzător să fie proprietarul lucrului vândut. Sub aceste aspect, tribunalul reține că apelanții-pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ..29, ., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr.34bis/112 din 29.10.1997 încheiat cu S.C Rom-Vial S.A, în temeiul Legii nr.112/1995.

Referitor la prescripția dreptului de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, s-a reținut că aceasta nu a intervenit în cauză. Astfel, dreptul la acțiune s-a născut în momentul expirării interdicției legale de înstrăinare de 10 ani, respectiv la data de 29.10.2007, or cererea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a fost promovată de intimatul-reclamant la data de 21.11.2008, deci înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.

Cu privire la cerința achitării prețului, tribunalul a reținut că aceasta a fost calificată de instanța de recurs ca nereprezentând o condiție de valabilitate a convenției, ci de executare a sa, atât prin decizia civilă nr.307/28.03.2011 a Curții de Apel București, cât și prin decizia civilă nr.610/04.04.2013 a Curții de Apel București, prin care s-a admis recursul și s-a trimis cauza spre rejudecare, în al doilea ciclu procesual.

Potrivit art.315 alin.1 C.pr.civ, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin urmare, delegarea dată de instanța de recurs problemei de drept referitoare la semnificația plății prețului, ca nefiind o condiție de valabilitate a convenției, ci de executare a sa este obligatorie pentru instanța de apel, care rejudecă pricina. Ca atare, susținerile apelanților-pârâți referitoare la neplata prețului sunt lipsite de relevanță, întrucât plata prețului nu reprezintă o cerință pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, astfel cum s-a statuat, cu caracter obligatoriu, de către instanța de recurs.

S-a mai reținut de tribunal că în cauză nu există ale impedimente legale pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare. Cu privire la inalienabilitatea temporară prevăzută de art.9 alin.8 din Legea nr.112/1995, tribunalul a constatat că interdicția de înstrăinare a încetat la împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării imobilului, respectiv la data de 29.10.2007.

Pentru considerentele reținute în cele ce preced, în baza art.296 C.pr.civ, tribunalul a respins apelul formulat de apelanții-pârâți I. E. și I. R. împotriva sentinței civile nr._/09.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr._, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții I. R. și I. E., solicitând desființarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii formulate de către reclamantul I. D..

În motivare, se arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că recurenții nu s-au prezentat la notar pentru perfectarea actelor de vânzare-cumpărare.

Susțin că, pe de-o parte, niciodată nu s-a pus problema vânzării-cumpărării imobilului din ..29, sector 1, iar pe de alta parte, recurenții nu au fost notificați vreodată în a se prezenta la notariat pentru a se încheia vreun contract de vânzare-cumpărare.

Apreciază că în mod greșit s-a reținut în cauză că sunt îndeplinite condițiile generale de valabilitate a actelor juridice prevăzute de art. 948 C.civ. (capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obliga, un obiect determinat, o cauză licită).

În privința consimțământului, instanța reține în mod greșit faptul că la data încheierii „antecontractului de vânzare cumpărare, promitenții vânzători și-au exprimat voința de a vinde imobilul". Nu există nici un document din care să rezulte acest aspect, dimpotrivă, recurenții au afirmat în mod clar că niciodată nu s-a pus problema vânzării imobilului în discuție; a existat doar procura de administrare în favoarea intimatului I. D., aceasta fiind ulterior revocată.

În acest sens, recurenții învederează că: niciun martor nu a asistat personal și nici nu a văzut vreodată „suma plătită” de către reclamantul lonescu D. către pârâții lonescu R. și I. E. (a se vedea declarațiile de martori, inclusiv cea a martorului Somesan A. și a martorului S. I.); există discrepanțe, între „sumele de bani date" de către reclamant, întrucât martorii vorbesc de suma de_ $, iar reclamantul vorbește de suma de 18.000 $; apartamentul reclamantului a fost vândut după plecarea pârâților în S.U.A. ( a se vedea contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului); există afirmații false ale reclamantului referitoare la faptul că „L. Bog ar fi primit o sumă de bani de la reclamant, sumă ce ar fi reprezentat banii pentru pârâți" (a se vedea declarația lui L. Bog cum că niciodată nu a fost împuternicit sau nu a primit vreo sumă de bani de la reclamant pentru pârâți); reclamantul a afirmat că a plătit suma de bani unei rude apropiate, aceasta urmând să o transmită pârâților - situație falsă, întrucât dacă ar fi existat acea rudă, era nominalizată și chemată ca martor în instanță, lucru ce nu s-a întâmplat; interogatoriul formulat de către reclamant, pârâților referitor la suma împrumutată de 3000 de dolari de la S. I.- suma a fost restituită înainte de plecarea pârâților în S.U.A.

Referitor la banii necesari pentru stabilirea în S.U.A., recurenții precizează faptul că au lucrat (a se vedea carnetele de muncă ale celor doi depuse la dosar) și au avut banii pentru stabilirea în S.U.A.

Prin urmare, referitor la plata prețului, nu s-a făcut dovada primirii vreunei sume de bani dată de reclamant pârâților, martorii „știu” de existența unor bani numai din spusele reclamantului, niciun martor nu a asistat vreodată la plata vreunei sume de bani către pârâți.

Așa cum rezultă din procura dată de către pârâți la data de 20 iulie 1998, precum și din actele ulterioare, respectiv declarația pârâților din data de 2 decembrie 2008 (prin care i s-a anulat reclamantului împuternicirea de a îngriji și administra imobilul situat în ..29, sector 1 București), precum și cererea emisă de către pârâți la data de 24 ianuarie 2008 (declarație dată de către pârâți nu a avut intenția de introducere a prezentei acțiuni de către reclamant lonescu D. - data de 24.01.2008), niciodată pârâții nu au avut intenția de a înstrăina, de a vinde imobilul mai sus menționat; procura a fost dată de către pârâți doar pentru administrare, îngrijire.

Niciodată nu s-a pus problema vânzării acestui imobil, fapt dovedit și prin aceea că nu a existat și nici nu există vreun înscris sau vreo chitanță în acest sens.

Mai mult, recurenții pârâți au întabulat dreptul lor de proprietate în cartea funciară, așa cum rezultă din încheierea nr._/24.10.2008 emisă de către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară București sector 1.

Recurenții precizează, de asemenea, că reclamantul nu are nici un drept locativ, iar dreptul de administrare și îngrijire așa cum a fost dat prin procura din anul 1998, a fost anulat prin înscrisul emis de către pârâți la data de 24.01.2008.

Totodată, așa cum rezultă din înscrisul emis de către pârâți la data de 24.01.2008 (cu mult înainte de introducerea acțiunii reclamantului), intenția de vânzare nu a existat niciodată, ba mai mult au fost nemulțumiri din cauza comportamentului toleratului I. D., solicitând astfel acestuia „eliberarea locuinței de bună voie”.

Motivația apelantului-reclamant că imobilul a fost dobândit în baza Legii nr.112/1995 și datorită acestui fapt nu s-a încheiat vreun înscris privind vânzarea imobilului, nu poate fi reținută ca pertinentă, atâta timp cât este de notorietate faptul că între părți s-ar fi putut încheia un antecontract de vânzare-cumpărare sau chiar o chitanța sub semnătură privată din care să rezulte intenția vânzătorilor de a-și vinde imobilul.

Toate aceste afirmații nefondate ale apelantului-reclamant sunt făcute cu intenția de a duce în eroare instanța.

Așa cum rezultă din toate actele de la dosar, respectiv procura de administrare dată de către intimații-pârâți, în favoarea apelantului-reclamant, declarațiile de martori, revocarea procurii de administrare, precum și adresele de corespondență purtate cu membrii unei biserici din care fac parte, nu a existat vreodată intenția de vânzare a imobilului, intimații-pârâți având copii, urmând să lase acestora imobilul din prezenta cauză.

Afirmațiile reclamantului sunt simple supoziții menite să ducă în eroare instanțele judecătorești, iar motivația că între părți există legătură de rudenie – frați, nu arată că ar fi existat vreun impediment în a întocmi un înscris sau chiar o chitanță din care să rezulte intenția de vânzare a imobilului situat în București, ..29, parter, sector 1.

În drept, au fost invocate disp.art.488 alin.1, pct.6 și 8 din C.proc.civ.

Intimatul reclamant I. D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

În motivare arată că deși recurenții invocă faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile generale de valabilitate a actelor juridice prevăzute de art. 948 cod civil având în vedere că nu a existat consimțământ, deoarece niciodată nu s-a pus problema vânzării, acest aspect a fost soluționat deja prin Decizia civilă nr. 1241 A/10.12.2010.

Mai mult, instanța de apel, prin Decizia nr.947/02.10.2013, menționează că nu a fost dovedită existența vreunui viciu de consimțământ astfel încât nu se poate susține că nu a fost analizat acest aspect invocat de recurenți.

In mod legal instanța de apel nu a revenit asupra aspectelor soluționate irevocabil în celelalte cicluri procesuale, analizând numai aspectele asupra cărora instanța de recurs din al doilea ciclu procesual a apreciat că trebuie să se revină deoarece nu fuseseră puse în discuție de către instanța de apel din al doilea ciclu procesual.

Mai consideră recurenții că dovada inexistenței consimțământului este și lipsa unui înscris care să dovedească încheierea antecontractului precum și existența procurii de administrare însă tocmai aceste aspecte au fost deja soluționate prin decizia civilă nr. 1241A/10.12.2010 și Decizia civilă nr.307R/28.03.2011, astfel încât instanța de apel din ultimul ciclu procesual nu mai putea reveni asupra acestora.

Nici invocarea faptului că nu ar fi fost notificați nu are susținere, având în vedere că apelanții-pârâți nici în prezent nu vor să îndeplinească obligația ce le revenea, aceea de a încheia cu mine contractul în formă autentică și nu recunosc încheierea antecontractului, chiar și după ce mai multe instanțe de judecată au constatat ca această încheiere a avut loc.

În privința prețului, arată că nu se poate reveni asupra aspectelor soluționate deja de instanța de recurs din primul ciclu procesual care prin decizia civilă nr.307R/28.03.2011.

Menționează că toate motivele invocate de către recurenți au fost aduse în fața instanțelor anterioare, nu se aduc precizări noi și nu se aduc practic critici reale cu privire la decizia atacată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.308 alin.2, art.115-118 C.proc.civ.

În recurs, a fost administrată, în condițiile art. 305 din Codul de procedură civilă, proba cu înscrisuri, fiind anexate la dosar, în copie, chitanțe de plată către bugetul local al taxelor aferente imobilului emise în perioada 2010-2015.

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 1 București – 24.11.2008- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Ca atare, referirile recurenților la dispozițiile înscrise în noul Cod de procedură civilă, respectiv la cele înscrise în art. 483 și art. 486 pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă, nu pot fi apreciate ca fiind fondate, aceste norme nefiind incidente cauzei.

În consecință, Curtea, în aplicarea art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, procedând la analiza criticilor concrete formulate de recurenți, constată că acestea tind la a susține incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, din perspectiva căruia se impun a fi evaluate.

Deși recurenții au invocat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, Curtea retine că potrivit art. 304 pct. 7 C.pr.civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, or, din analiza cererii de recurs, Curtea constată însă că, deși se tinde la a se susține motivarea defectuoasă a deciziei recurate, nemulțumirea recurenților este legată de modul în care instanța de apel a evaluat și a interpretat probele administrate.

Practic, întreaga dezvoltare a acestui motiv de recurs se bazează pe o prezentare comparativă a considerentelor instanței, pe de o parte, respectiv a propriei interpretări a probatoriului administrat în cauză, pe de altă parte.

Or, în acest mod, recurenții pretind doar stabilirea unei alte situații de fapt, ceea ce implică reanalizarea probelor administrate, control de netemeinicie a hotărârii care excede limitelor permise de art. 304 din Codul de procedură civilă și nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

Astfel, susținerea recurenților în sensul că instanța de apel a apreciat în mod greșit probele, ignoră caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în cadrul căruia se poate realiza doar controlul de legalitate, iar nu de netemeinicie. În același sens, deducând judecății, în recurs, elementele de fapt ale pricinii și modalitatea în care acestea au fost apreciate de către instanța de apel, recurenții tind, în realitate, la o devoluare a fondului, pretinzând stabilirea unei alte situații de fapt în ceea ce privește încheierea de către aceștia a unei convenții având natura unui antecontract de vânzare cumpărare, respectiv reanalizarea intenției acestora la momentul încheierii acestei convenții, prin prisma probatoriului administrat, ceea ce nu este, de asemenea, admisibil în calea de atac a recursului.

De altfel, din verificarea considerentelor deciziei recurate, Curtea reține că motivarea instanței de apel, permite instanței de control judiciar să identifice raționamentul juridic avut în vedere în soluționarea căii de atac.

Astfel, Curtea are în vedere că tribunalul a fost investit cu rejudecarea pricinii cu respectarea limitelor stabilite prin cele două decizii de casare anterioare, pronunțate în aceeași cauză - decizia civilă nr. 307R/28.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, sectia a IV a civilă și decizia civilă nr. 610/04.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, sectia a III a civilă. Or, în aceste limite, tribunalul a analizat atât condițiile generale de valabilitate ale oricărei convenții impuse de art. 948 din Codul civil, cât și pe cele specifice pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare. Curtea constată că instanța de apel a răspuns punctual criticilor din apel, în limitele stabilite imperativ prin deciziile de casare, conform art. 315 din Codul de procedură civilă, considerând că prezumția legală a puterii de lucru judecat a aspectelor dezlegate prin decizia civilă nr.1241A/10.12.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, irevocabilă, precum și a celor statuate prin deciziile civile nr.307R din 28.03.2011 a Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă și nr. 610R/04.04.2013, a Curții de Apel București Secția a III a civilă, nu poate fi răsturnată, astfel că aspectele litigioase dezlegate în cuprinsul acestor hotărâri nu mai puteau face obiect al cenzurii instanței de rejudecare.

Tot astfel, s-a apreciat că prezumțiile simple instituite prin art. 967 alin.2 din Codul civil, respectiv art. 946 și art. 1306 din Codul civil, se impuneau a fi răsturnate prin administrarea de probe contrare de către partea căreia i s-au opus și s-a procedat la verificarea incidenței prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, dar și a cerințelor speciale de valabilitate ale convenției încheiate de părți, relative la existența dreptului de proprietate în patrimoniul promitenților vânzători respectiv al existentei impedimentelor legate pentru pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic de vânzare cumpărare. De asemenea, în justificarea argumentelor care au fundamentat decizia recurată, tribunalul a făcut trimitere expresă la probatoriul care a condus la formarea convingerii sale și la prevederile legale considerate ca fiind incidente în cauză, în raport de situația de fapt astfel stabilită. Astfel, instanța de apel și-a expus concluziile, în mod argumentat, precizând care au fost rațiunile pentru care a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile generale și speciale de valabilitate ale convenției încheiate de părțile litigante și de ce a fost considerată ca nefiind o condiție de validitate ci de executare a antecontractului cerința plătii prețului vânzării.

Pe de altă parte, hotărârea recurată este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 261 alin.(1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Argumentele astfel prezentate sunt coerente, motivarea deciziei recurate nesuferind de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, în cauză neputându-se reține incidența acestui motiv de recurs.

În ceea ce privește criticile care susțin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Curtea constată că recurenții au susținut, într-un prim argument, că instanța de apel în mod greșit a reținut că recurenții nu s-au prezentat la notar pentru perfectarea actelor de vânzare-cumpărare, motivând că niciodată nu s-a pus problema vânzării-cumpărării imobilului din ..29, sector 1, iar pe de alta parte, nu au fost notificați vreodată în a se prezenta la notariat pentru a se încheia vreun contract de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, Curtea retine că așa cum s-a arătat în cadrul deciziei recurate, chestiunea litigioasă a încheierii de către părțile litigante- recurenții pârâți și intimatul reclamant, a unui antecontract de vânzare cumpărare prin care recurenții s-au angajat să vândă, la data expirării interdicției de vânzare instituite de Legea nr. 112/1995, imobilul pe care îl dețineau în proprietate, situat în București, .. 29, parter, apt.1, sector 1, convenție încheiată în anul 1998, a fost tranșat cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 1241A/10.12.2010, a Tribunalului București Secția a III a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 307R/28.03.2011 a Curții de Apel București Secția a IV a civilă. Prin aceeași decizie s-a statuat că lipsa unui înscris care să constate convenția părților, nu poate reprezenta un obstacol în a constata existența acestei convenții, în condițiile în care părțile erau rude, iar relațiile dintre acestea la momentul acordului de voința era una specifică, bazată pe încredere și apropriere.

Așa fiind, câtă vreme, prin deciziile sus-menționate s-a statuat în sensul încheierii între părțile litigante a unei astfel de convenții, natura acesteia și a obligațiilor asumate de părțile contractante, inclusiv în ceea ce privește termenul stabilit pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare, stabilindu-se că, neîncheierea în formă scrisă a acestei convenții nu are consecințe, în ceea ce privește existența acordului de voință, dezlegarea dată acestei chestiuni litigioase, era obligatorie pentru instanța de fond învestită cu rejudecarea cauzei, aceasta fiind ținută să respecte statuările intrate în puterea lucrului judecat prin aceste hotărâri judecătorești irevocabile, nefiind posibilă, în rejudecare, reexaminarea acelorași aspecte soluționate deja irevocabil.

Recurenții susțin, în continuare, că așa cum rezultă din procura emisă de aceștia la data de 20 iulie 1998 și din declarația lor din data de 2 decembrie 2008, prin care i s-a anulat reclamantului împuternicirea de a îngriji și administra imobilul în litigiu ca și din cererea de evacuare formulată de aceștia împotriva reclamantului, nu au avut intenția de a înstrăina, de a vinde imobilul mai sus menționat și că respectiva procura a fost dată de către pârâți doar pentru administrare și îngrijire, fapt ce ar fi dovedit, în opinia lor și prin aceea că nu a existat și nici nu există vreun înscris sau vreo chitanță în acest sens. Se mai susține că motivația reclamantului că imobilul a fost dobândit în baza Legii nr.112/1995 și datorită acestui fapt nu s-a încheiat vreun înscris privind vânzarea imobilului, nu poate fi reținută ca pertinentă, atâta timp cât este de notorietate faptul că între părți s-ar fi putut încheia un antecontract de vânzare-cumpărare sau chiar o chitanța sub semnătură privată din care să rezulte intenția vânzătorilor de a-și vinde imobilul, iar motivația că între părți există legătură de rudenie – frați, nu arată că ar fi existat vreun impediment în a întocmi un înscris sau chiar o chitanță din care să rezulte intenția de vânzare a imobilului.

Or, toate aceste susțineri ale recurenților au fost deja analizate în cadrul deciziei civile nr. 1241/10.12.2010, fiind înlăturate, astfel încât constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate nu mai poate fi cenzurată. Încheierea convenției între părțile litigante și obligațiile asumate contractual de părți, a fost deja verificată în ciclurile procesuale anterioare, finalizate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în aceste hotărâri sub aspectele menționate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.

În acest context, susținerea din prezentul recurs în sensul inexistenței intenției recurenților de a vinde, ci doar de a da în administrare pârâtului imobilul, o anumită perioadă de timp determinată, nu poate fi primită, întrucât odată statuat cu putere de lucru judecat că aceștia au calitatea de promitenți vânzători ai imobilului deținut în proprietate, ce face obiectul prezentului litigiu, încheind cu reclamantul o convenție prin care și-au asumat obligația de a înstrăina acest imobil, către reclamant, aceștia nu mai pot invoca, în contra prezumției legale irefragabile a puterii lucrului judecat, lipsa intenției de a vinde, asumată prin acest antecontract.

Astfel, potrivit art. 1200 pct. 4 din Codul civil cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, prezumția puterii de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că recurenții nu pot pretinde stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior, prin reiterarea acelorași apărări pe care le-au formulat și în primul ciclu procesual, sub acest aspect ( a se vedea pagina 5 a cererii de recurs formulată în dosarul nr._ al Curții de Apel București Secția a IV a civilă).

Pe de altă parte, în cauză, s-a statuat, prin hotărârea la care s-a făcut anterior referire, irevocabilă că termenul pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare este reprezentat de momentul expirării interdicției de vânzare, prevăzută de Legea nr. 112/1995. Așadar, în considerarea art. 9 alin. final din Legea nr. 112/1995, în forma în vigoare la data încheierii contractului și a datei încheierii contractului de vânzare cumpărare de către recurenți (29.10.1997), data la care ambele părți litigante aveau obligația fie de a-și executa obligațiile asumate, fie de a se declara gata să le execute, este 29.10.2007.

Așa cum s-a statuat și în practica judiciara în cazul stabilirii în contract a unui termen cert pentru îndeplinirea obligațiilor asumate, împlinirea termenului are drept consecință faptul că obligația devine scadentă, în sensul că ea trebuie să fie executată. Faptul că acest moment este în strânsă legătură cu una din condițiile impuse pentru rezoluțiunea contractelor și pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a debitorului, nu înseamnă că în acest caz, pentru valabila pronunțare a unei hotărâri care să tină loc de act autentic de vânzare cumpărare era necesară notificarea recurenților pentru a se prezenta la notariat, întrucât în cauză, reclamantul a optat pentru executarea în natură și întocmai a obligațiilor asumate contractual, în considerarea prevederilor înscrise în art. 1073 din Codul civil, iar nu pentru rezoluțiunea judiciară a convenției încheiate. Or, potrivit art. 969 și art. 970 din Codul civil, convențiile au putere de lege între părțile contractante și trebuie executate cu bună credință, astfel că recurenții, obligându-se că vândă la expirarea interdicției legale de înstrăinare impuse de Legea nr. 112/1995, nu se pot apăra cu succes invocând propria lor conduită culpabilă - de a refuza încheierea convenției la expirarea termenului.

Astfel, în materie contractuală culpa debitorului este prezumată, iar cauzele de exonerare sunt limitativ prevăzute de art. 1083 C.civ.: cazul fortuit și forța majoră. Spre deosebire de materia răspunderii delictuale, unde culpa autorului prejudiciului trebuie dovedită de cel păgubit, în materie contractuală trebuie să se dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată.

Pe cale de consecință, nu era necesară o punere în întârziere a recurenților cu privire la îndeplinirea obligației lor de a vinde imobilul față de termenul clar convenit în acest sens prin convenția părților, chestiune tranșată irevocabil în primul ciclu procesual.

De altfel, însăși formularea cererii de chemare în judecată a debitorului (în postura căruia se situează recurenții pârâți), prin care se pretinde executarea obligației pe calea acțiunii în justiție reprezintă cea mai energică formă de punere în întârziere. Mai mult, nici în prezenta cale de atac, recurenții nu au susținut și nici nu au probat că și-ar fi executat obligația asumată contractual, astfel că, nici din această perspectivă critica recurenților nu apare ca fondată.

În ceea ce privește critica vizând greșita apreciere în sensul că în cauză sunt îndeplinite condițiile generale de valabilitate a actelor juridice prevăzute de art. 948 C.civ. (capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obliga, un obiect determinat, o cauză licită).

Astfel, în privința consimțământului, în recurs se apreciază că instanța reține în mod greșit faptul că la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, promitenții vânzători și-au exprimat voința de a vinde imobilul deși, susțin recurenții nu există nici un document din care să rezulte acest aspect, dimpotrivă, au afirmat în mod clar că niciodată nu s-a pus problema vânzării imobilului în discuție; a existat doar procura de administrare în favoarea intimatului I. D., aceasta fiind ulterior revocată.

Din cele ce preced, Curtea deduce că pe această cale recurenții tind a susține că nu și-ar fi exteriorizat consimțământul la încheierea antecontractului. Or, așa cum s-a arătat pe larg în analiza precedentei susțineri, neîncheierea în formă scrisă a antecontractului, a fost analizată anterior de către instanțele de control judiciar, statuându-se cu putere de lucru judecat că, o atare împrejurare nu are drept consecință constatarea inexistenței convenției prin care aceștia s-au obligat să vândă imobilul în litigiu.

În plus, trebuie avut în vedere faptul că principiul aplicabil în această materie este acela al consensualismului, în sensul că părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor. Or, reținându-se ca efect al analizei probatoriilor administrate în condiții de contradictorialitate, în fazele procesuale anterioare, că în fapt, recurenții și-au asumat obligația de a vinde către pârât imobilul proprietatea lor, încheind un antecontract de vânzare cumpărare, implicit această condiție a fost apreciată ca fiind îndeplinită, astfel că orice apărare contrară celor deja statuate cu putere de lucru judecat, nu putea fi primită.

Pe de altă parte, așa cum s-a reținut și în apel, recurenții nu au înțeles în calea de atac a apelului să invoce sau să dovedească un viciu de consimțământ și nici o incapacitate a acestora de a încheia acte juridice, decurgând dintr-o lipsă a discernământului acestora, aceeași poziție regăsindu-se și în recurs, apărarea acestora vizând în esență absența consimțământului lor la încheierea antecontractului, în sensul anterior analizat.

Tot astfel, în ceea ce privește susținerile din recurs în sensul că niciun martor nu a asistat personal și nici nu a văzut vreodată suma plătită de către reclamant către pârâții, că există discrepanțe între sumele de bani date de către reclamant, întrucât martorii vorbesc de suma de_ $, iar reclamantul vorbește de suma de 18.000 $, că apartamentul reclamantului a fost vândut după plecarea pârâților în S.U.A., că există afirmații false ale reclamantului referitoare la faptul că L. Bog ar fi primit o sumă de bani de la reclamant, sumă ce ar fi reprezentat banii pentru pârâți, că reclamantul a afirmat că a plătit suma de bani unei rude apropiate, aceasta urmând să o transmită pârâților - situație falsă, întrucât dacă ar fi existat acea rudă, era nominalizată și chemată ca martor în instanță, lucru ce nu s-a întâmplat; că nu s-a avut în vedere interogatoriul formulat de către reclamant și adresat pârâților referitor la suma împrumutată de 3000 de dolari de la S. I., că referitor la banii necesari pentru stabilirea în S.U.A., nu s-a avut în vedere că recurenții au lucrat, așa cum rezultă din carnetele de muncă ale acestora și deci că au avut banii pentru stabilirea în S.U.A., că aceștia au procedat la înscrierea în cartea funciară a imobilului, Curtea constată că pe această cale, recurenții fac doar trimitere la probele administrate în cauză, susținând că prin analizarea acestora, s-a ajuns la concluzia eronată referitoare la reținerea consimțământului lor la încheierea antecontractului de vânzare cumpărare.

Astfel, prin argumente repetate, recurenții susțin în realitate, reținerea de către instanța de apel a unei situații de fapt eronate, nereale, contrazisă de probele de la dosar, în justificarea pretențiilor lor, recurenții nefăcând altceva decât să rediscute probele, propunând o reapreciere, conform propriei opinii a acestora, înlăturarea unor elemente probatorii și o reevaluare a materialului probator și, în final, pronunțarea soluției prin raportare la situația de fapt izvorâtă din probele indicate de aceștia ca fiind relevante.

Curtea reține însă că în temeiul atributului de cale de atac nedevolutivă, recursul se grefează ca regulă, pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din abrogarea în mod expres a vechilor motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 Cod de procedură civilă (când instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) și pct. 11 Cod de procedură civilă (când soluția dată este rezultatul unei grave erori de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor), prin Legea nr. 219/2005 și OUG nr. 138/2000, motive care permiteau repunerea în discuție a temeiniciei hotărârii, deci reaprecierea situației de fapt, prin intermediul reaprecierii probelor administrate.

Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de apel.

Rezultă așadar din cele anterior expuse că reaprecierea probelor în recurs, pentru a determina o altă stare de fapt, doar pentru a concluziona în sensul aplicării greșite în cauză, a unor dispoziții legale, nu echivalează cu generarea unui control doar de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu stabilirea unei noi situații de fapt, ceea ce excede motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

De altfel, consacrarea unor limitări procesuale de genul celor indicate, corespunde și jurisprudenței Curții de la Strasbourg care, sub acest aspect, a arătat că trebuie luate în considerare ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică a unui stat și rolul unei curți de casație sau de apel, după caz, în cadrul sistemului jurisdicțional intern. Având în vedere specificitatea controlului exercitat de o curte de casație, asupra hotărârilor instanțelor inferioare, control care este limitat de regulă, numai la probleme de drept, Curtea europeană a apreciat că este admisibil un formalism mai riguros în materie (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970).

D. în situația în care în recurs, ar fi administrate probe noi, în temeiul art. 305 Cod Procedură Civilă, instanța de recurs ar putea constata în ce măsură situația de fapt se impune a fi reevaluată. Or, în cauză nu este îndeplinită o atare situație premisă, câtă vreme, singurele probe noi care îndeplinesc cerințele impuse de art. 305 din Codul de procedură civilă și care au fost încuviințate recurenților în prezenta cale de atac, constau în chitanțe care atestă plata creanțelor aferente imobilul în litigiu, creanțe datorate bugetului local.

Astfel, plata de către recurenți a unor sume de bani în legătură cu imobilul, în perioada 2010-2015, către bugetul local, nu este de natură a concretiza absența consimțământului acestora de a vinde, în realitate, obligațiile de plata a impozitelor și taxelor locale, pentru imobilul ce face obiectul antecontractului, astfel îndeplinite, incumbând acestora în temeiul legii și decurgând din calitatea lor de proprietari ai imobilului ce face obiect al antecontractului, o atare obligație încetând la momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, moment care coincide cu data pronunțării unei hotărâri definitive care să consfințească transferul proprietății de la promitenții vânzători către promitentul cumpărător.

În acest sens, Curtea are în vedere faptul că promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare este un contract prin care ambele părți se obligă să încheie în viitor la prețul stabilit, contractul de vânzare – cumpărare. Promisiunea bilaterală reprezintă un antecontract, oricare dintre părți putând cere încheierea contractului. Întrucât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie, în viitor, contractul, deși s-au înțeles asupra lucrului și asupra prețului, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată. În schimb, obligația de a încheia contractul în viitor (și cu respectarea dispozițiilor speciale, dacă este cazul), este valabilă. În consecință, în măsura în care lucrul se găsește în patrimoniul vânzătorului și nu există alte impedimente legale, oricare dintre părțile antecontractului de vânzare – cumpărare poate cere instanței de judecată, în lumina principiului executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a pagubelor, să pronunțe în baza art. 1073 și art. 1077 Cod civil, o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare – cumpărare și care va avea caracter constitutiv de drepturi, operând transferul proprietății de la data când rămâne definitivă.

În lumina tuturor acestor considerente, pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare, în condițiile art. 1073 – art. 1077 Cod civil, trebuie să fie îndeplinite toate condițiile necesare pentru transmiterea dreptului de proprietate, cu excepția consimțământului pentru vânzare.

Pe de altă parte, potrivit art. 949 din Codul civil de la 1984 coroborat cu art. 969 și art. 1306 din același act normativ, texte legale incidente în cauza, în raport de momentul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare - 1998- (aspect ce rezultă neechivoc din prevederile înscrise în art. 102 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind Codul civil), principiul în materie contractuală este acela al capacității oricărei persoane fizice de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepția. Or, în cauză, Curtea reține că recurenții nu invocă și nici nu dovedesc în concret o aplicare eronată a acestor norme sau o incapacitate care să îi împiedice să perfecteze contractul de vânzare cumpărare.

Totodată, întrucât în primul ciclu procesual s-a statuat că recurenții au încheiat o convenție cu intimatul privind transmiterea, în viitor,a dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea recurenților, situat în București .. 29, parter, ., așadar un bun individual determinat, în mod judicios s-a reținut îndeplinirea cerinței impuse de art. 964 din Codul civil.

În același timp, întrucât dispozițiile art. 966 - 968 din Codul civil instituie prezumția de valabilitate și de existență a cauzei actului juridic, indiferent dacă se menționează sau nu acest element în instrumentum probationis, această prezumție poate fi înlăturată doar prin administrarea de probe în sens contrar. Or, în raport de situația de fapt reținută în cauză, din care rezultă că în speță nu au fost administrate dovezi din care să rezulte că motivul determinant ce le-a făcut pe părți să contracteze ar fi fost ilicit, nu poate fi apreciat ca fondată nici această critică, instanța de apel realizând o aplicare judicioasă în cauză a normelor legale incidente, anterior menționate.

În referire la celelalte susțineri, din recurs, Curtea apreciază că mod corect s-a avut în vedere de către instanța de apel în pronunțarea hotărârii sale, că plata prețului nu împiedică soluționarea favorabilă a acțiunii, în condițiile în care acest aspect, a făcut deja obiect al unei analize anterioare intrate în putere de lucru judecat, care a calificat expres această chestiune ca nefiind o cerință de valabilitate a convenției, ci de executare a antecontractului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 610/04.04.2013, pronunțata de Curtea de Apel București secția a III a civilă, s-a statuat în sensul că, date fiind statuările deciziei nr. 307/R/28.03.2011, în rejudecare: „instanța de trimitere urmează să analizeze temeinicia pretențiilor reclamantului de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare prin verificarea îndeplinirii condițiilor generale și speciale cerute pentru aceasta. Astfel, urmează a se verifica întrunirea condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții, și anume, capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, precum și o cauză licită. De asemenea, se vor verifica și celelalte aspecte indicate de instanța de apel, respectiv prescripția dreptului la acțiune, existența dreptului de proprietate în patrimoniul promitentului vânzător, ținându-se însă cont de faptul că plata prețului ține de executarea convenției și nu de încheierea sa valabilă. Aceste îndrumări aveau caracter obligatoriu pentru instanțele de rejudecare…. În acest sens, trecând peste soluția problemei de drept dezlegate cu caracter obligatoriu, de către instanța de recurs, încălcând astfel, prevederile art. 315 al.1 Cod Procedură Civilă, tribunalul a precizat chiar în cadrul considerentelor sale, că plata prețului reprezintă o condiție specială pentru pronunțarea hotărârii de perfectare, deci o condiție de valabilitate a convenției, realizând evaluarea temeiniciei cerinței plății prețului care nu era determinantă pentru obiectul prezentei cauze”.

Ca atare, date fiind tocmai limitele rejudecării pricinii, astfel determinate, prin această decizie irevocabilă, în aplicarea art. 315 din Codul de procedură civilă, în rejudecare, nu intra în sarcina instanței de apel de analiza și de a statua în considerentele sau în dispozitivul hotărârii sale, dispoziții cu privire la condițiile în care intimatul reclamant a făcut sau trebuia să facă plata prețului, instanța de rejudecare având a statua exclusiv în limitele trasate prin deciziile de casare anterior pronunțate în cauză.

Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate criticile formulate de recurenți, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenții pârâți I. R. și I. E. împotriva deciziei civile nr.947/A/02.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții pârâți I. R. și I. E. împotriva deciziei civile nr.947/A/02.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant I. D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 22.01.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/12.02.2015

-------------------------------------------

T.B.- Secția a V-a – S.C.

- S.V.

Jud.Sector 1 – R.V.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 47/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Conflict de competenţă. Sentința nr. 3/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 51/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI