Uzucapiune. Decizia nr. 7/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-01-2015 în dosarul nr. 7347/301/2008*
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 7 R
Ședința publică de la 06.01.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. Z.
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant G. C., împotriva deciziei civile nr. 302A/14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. V., S. I., P. A. M. A. L. și P. D. V., având ca obiect „uzucapiune”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant G. C. reprezentat de avocat P. S. M., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimații pârâți C. V., S. I., P. A. M. A. L. și P. D. V..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurentului reclamant G. C., la solicitarea instanței precizează că a aflat că terenul nu este proprietatea acestuia și că are alți proprietari înainte de decesul defunctului C. G. F.. Arată că după anul 1990, partea a încercat perfectarea actelor și a constatat că C. G. F. nu deținea titlu de proprietate.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului reclamant G. C. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate și pe această cale să se dispună admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulat.
Solicită a se reține, așa cum a dispus instanța de casare, că urmau a fi analizate toate condițiile privind dobândirea proprietății prin uzucapiune de lungă durată, fără just titlu de către instanțele de judecată. Chitanța care a fost încheiată și momentul de la care s-a pornit această uzucapiune este anul 1976 de la un posesor care nu era proprietarul acestui teren.
Să se constate că uzucapiunea este o sancțiune exercitată împotriva adevăraților proprietari pentru dezinteresul pe care l-au arătat proprietății lor și trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de Codul civil din 1864 și anume că trebuie să fie continuă, neîntreruptă și netulburată. Arată că instanțele de judecată au încercat, încălcând principiul disponibilității părților să de-a o interpretare total diferită acestor texte și practicii judiciare prin uzucapiune, introducând anumite acte normative în interpretarea acestor texte pe ultimii 5 ani.
Arată că au fost invocate vicii de posesie care nu au existat niciodată, încălcându-se dispozițiile art. 1862 C.civ. și art. 1857 C.civ. Să se aibă în vedere înregistrările la Administrația Fiscală și care reprezintă o practică judiciară.
Să se constate că martorii au demonstrat situația de fapt a posesiei, documentele care au fost multiple și care au fost puse la dispoziție de moștenitorii adevăraților proprietari au demonstrat nu numai existența proprietății, dar șu amplasamentul acesteia. Arată că prin expertizele efectuate în cauză a fost identificat terenul, iar instanța de apel a reținut că nici un expert nu a confirmat stăpânirea materială a bunului din anul 1976. În opinia sa este o aberație pentru că expertizele sunt tehnico-științifice, nu fac dovada unei situații de fapt și expertul nu poate să se transpună în situația unui martor care să afirme că a văzut.
Referitor la demolarea construcției în anul 2008, când s-a început acest proces, reclamantul urma să reconstruiască imobilul.
Nu se solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 13.06.2008, reclamantul G. C. a chemat în judecată pe pârâții C. V., P. A. M., Pleshoyanu D. V. si S. I. și a solicitat instanței să constate, prin hotărârea pe care o va pronunța, că a dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani asupra suprafeței de teren de 1200 mp, situată în București, ., sector 3 și prin accesiune asupra construcției edificate pe teren.
Prin sentința civilă nr._/20.09.2011, Judecătoria Sectorului 3 București a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 14.04.1976 reclamantul a intrat in posesia imobilului situat in București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 1200 mp si a construcției formate din 2 camere si hol, în baza unui înscris sub semnătură privată, intitulat chitanță de vânzare-cumpărare, încheiat cu numitul C. G.-F.. Nefiind îndeplinita condiția “ad validitatem” a formei autentice (impusă de Decretul nr. 144/1958), manifestarea de voința a parților este nula ca vânzare-cumpărare, dar produce efectele juridice ale unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Potrivit declarațiilor martorilor V. J. si M. M., o condiție a uzucapiunii, respectiv posesia, este îndeplinită, însă elementul intențional sau psihologic, acesta nu poate rezulta exclusiv din depozițiile martorilor. Aceștia certifica doar stăpânirea materiala exercitata asupra bunului, prezumția prevăzută de art. 1854 C.civ. fiind în fapt răsturnată de ansamblul probator administrat.
Conform relațiilor obținute de la Direcția de Impozite și taxe Locale Sector 3 pentru imobilul în discuție nu se găsesc documente de evidenta fiscala anterioare anului 2008. Începând cu data de 15.04. 2008 s-a înscris fiscal doar construcția, nu și terenul. Așadar, reclamantul nu a înțeles să se comporte ca un adevărat proprietar cu privire la imobil prin îndeplinirea obligației corelative a dreptului afirmat si anume plata taxelor si impozitelor aferente bunului .
Având în vedere ca reclamantul nu a exercitat o posesie in timpul prevăzut de lege - 30 ani – prima instanță a respins primul capăt de cerere privind uzucapiunea asupra terenului, iar pe cale de consecința a fost respinsa si cererea privind accesiunea, întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 492 din C.civ..
Prin decizia civilă nr.272A/19.03.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilăs-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant G. C. împotriva acestei sentințe.
Pentru a pronunța aceasta decizie, tribunalul a reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun și constituie o sancțiune care se aplică adevăratului proprietar al acelui bun care, un timp îndelungat, a manifestat dezinteres față de bunul său, abandonându-l.
În aceste condiții, acțiunea care are ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii trebuie să fie formulată în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului asupra căruia reclamantul susține că a exercitat o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar, timp de 30 de ani. Reclamantul, așadar, trebuie să facă dovada că terenul ce constituie obiectul uzucapiunii a fost proprietatea pârâților pe care i-a chemat în judecată sau a autorilor săi și, iar aceștia, timp de 30 ani, au abandonat imobilul, reclamantul fiind cel care a exercitat asupra acestuia o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar.
Din probele pe care reclamantul le-a produs pe parcursul procesului nu rezultă că cererea dedusă judecății îndeplinește condițiile arătate mai sus, pentru a se putea reține că, prin efectul uzucapiunii de 30 ani, acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. Sarcina dovedirii îndeplinirii acestor condiții revenea reclamantului, conform dispozițiilor prevăzute de art. 1169 din C.civ. Aceste dovezi nu au fost făcute nici în calea de atac a apelului. Tribunalul reține că imobilul în litigiu nu a fost abandonat de adevăratul său proprietar, ci acesta este revendicat de proprietarul său, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, astfel încât nu se poate reține că posesia exercitată de reclamant timp de 30 ani este o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar.
Prin decizia civilă nr. 1763 R/22.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel – Secția a IV – a Civilă, a fost admis recursul formulat de recurentul reclamant G. C., împotriva deciziei civile nr. 272A/19.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III - a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. V., S. I., P. A. M. A. L. și P. D. V..
S-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza la Tribunalul București pentru rejudecarea apelului.
Soluționând recursul declarat, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat fondata critica recurentului-reclamant referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a criticilor dezvoltate de el în apel și a probelor administrate.
Astfel, lecturarea deciziei releva ca aceasta conține dezvoltări pur teoretice referitoare la uzucapiune ca mod de dobândire a proprietății și cererea în justiție având ca obiect constatarea acesteia, iar legat de cauza dedusa judecății aici singura apreciere este ca probele administrate nu dovedesc îndeplinirea condițiilor uzucapiunii și că imobilul în litigiu nu a fost abandonat de adevăratul său proprietar, ci este revendicat de proprietarul său, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, motiv pentru posesia exercitată de reclamant timp de 30 ani nu este o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar.
Or, Curtea a constatat ca aceasta motivare foarte generala nu poate fi considerata ca satisface cerința analizării cauzei, în fapt și în drept, și a motivării corespunzătoare cu respectarea art. 261 pct. 5 C.pr. civ..
Astfel, s-a constatat ca de fapt și în aceste referiri la speța, singurul element concret care se afirma este ca „imobilul în litigiu nu a fost abandonat de adevăratul său proprietar, ci este revendicat de proprietarul său, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei”. In rest, se fac tot afirmații cu caracter general, de genul „probele administrate nu dovedesc îndeplinirea condițiilor uzucapiunii” – fără să se arate în concret care probe, deci fără să se analizeze probele în concret, și fără să se arate în concret care dintre condițiile uzucapiunii nu este îndeplinita.
Tot generala este și afirmația finală ca „posesia exercitată de reclamant timp de 30 ani nu este o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar”, tribunalul nearătând care din aceste condiții nu este îndeplinită (sau poate mai multe sau niciuna).
Daca tribunalul a avut în vedere acea revendicare făcută de „adevăratul proprietar”, care nu a abandonat bunul, nu motivează câtuși de puțin în ce fel aceasta revendicare influențează uzucapiunea si asupra căreia din cerințele legale influențează (asupra caracterului public, neviciat, sub nume de proprietar etc.). Nu s-a arătat când a intervenit aceasta revendicare si nici nu s-au analizat probele pentru a se stabili daca a intervenit înăuntrul termenului de uzucapiune sau ulterior. Așadar, tribunalul s-a limitat la a retine o situație de fapt – faptul revendicării de către „adevăratul proprietar”, fără să arate pe baza căror probe a reținut aceasta și fără să arate care este în drept consecința acestui fapt, în ce fel aceasta afectează dobândirea de către reclamant a proprietății prin uzucapiune.
S-a constatat, de asemenea, ca tribunalul nu a analizat câtuși de puțin criticile apelantului, în condițiile în care prima instanța respinsese cererea pe motivul ca reclamantul nu a avut elementul intențional al posesiei, concluzie extrasa de prima instanța din faptul neînregistrării la fisc a proprietății terenului, iar motivele de apel erau centrate pe combaterea acestei soluții.
Or, tribunalul, ignorând total aceste critici din cererea de apel, cu încălcarea art. 295 C.pr.civ. si a efectului devolutiv al apelului, nu a analizat deloc aceste aspecte, nici măcar implicit sau tangențial.
Așadar, Curtea a apreciat ca nu se poate considera ca tribunalul a cercetat cauza, limitându-se la expunerea unei concluzii, neargumentate in nici un fel, nici in fapt, nici in drept.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., din perspectiva nemotivării soluției cu respectarea art. 261 pct. 5 C.pr. civ., dar a constatat de asemenea ca neanalizarea cauzei si a criticilor din apel se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., nefiind respectate dispozițiile art.295 C.pr.civ.,cu consecința încălcării drepturilor procesuale ale reclamantului, care nu poate fi acoperita decât prin casarea cu trimitere a cauzei, pentru asigurarea gradelor de jurisdicție recunoscute legal părți.
Nu au mai fost analizate criticile pe fondul cauzei, față de soluția de casare cu trimitere.
Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă sub nr._, la data de 14.11.2013, instanță în fața căreia, apelantul reclamant a învederat că nu mai are alte probe de administrat, cu excepția celor aflate la dosar, depunând la dosar practică judiciară.
Prin decizia civilă nr. 302 A din 14.03.2014, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că motivul pentru care prima instanță a respins cererea reclamantului de constatare a dobândirii a dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii imobiliare, a fost acela că în evidențele fiscale cu privire la imobil nu se regăsesc documente anterioare anului 2008 pentru suprafața de teren de 1200 mp, pretinsă de reclamant, împrejurare care a determinat concluzia potrivit căreia, reclamantul nu a înțeles să se comporte ca un adevărat proprietar cu privire la imobil, posesia având un caracter echivoc.
Prin cererea de apel formulată, reclamantul – apelant nu a contrazis efectiv cele reținute de instanță, însă a înțeles să facă trimitere la instrucțiunile MF privind aplicarea Codului fiscal, prin care se interzice înregistrarea la plata impozitului a unui teren pentru care petiționarul nu prezintă titlu de proprietate.
Tribunalul, pe lângă faptul că apelantul – reclamant nu a individualizat ca aplicare în timp actul normativ invocat, a apreciat că referirile acestuia la dispozițiile Codului fiscal în vigoare sunt lipsite de relevanță în prezenta cauză, întrucât acesta nu se aplica în anul 1976, de când pretinde reclamantul că a început exercitarea posesiei și nici trimiterea făcută la dispozițiile Legii nr. 58 și 59/1974 nu sunt relevante, dat fiind că interdicțiile conținute de aceste legi erau ocolite de dobânditor prin menținerea în rolul fiscal a fostului proprietar, dar cu îndeplinirea obligațiilor de plată a impozitului de către dobânditor din momentul încheierii chitanțelor sub semnătură privată.
Însă se poate observa că în privința imobilului în litigiu nu au fost efectuate înregistrări fiscale anterioare anului 2008 nici măcar de fostul proprietar, iar deschiderea rolului fiscal în anul 2008 s-a efectuat chiar în lipsa titlului de proprietate, doar în baza chitanței sub semnătură privată.
Față de suprafața terenului asupra căruia se solicită constatarea uzucapiunii, respectiv 1200 mp, și față de momentul primelor evidențe fiscale, apropiat datei introducerii acțiunii - 13.06.2008, tribunalul a considerat că singura modalitate concludentă, fără echivoc și de neînlăturat al exercitării posesiei, care trebuie să fie utilă și sub nume de proprietar, este aceea a înscrierii imobilului în evidențele de rol fiscal, operațiune care este făcută de persoanele care se consideră proprietari.
De altfel, față de momentul încheierii chitanței sub semnătură privată, respectiv 14.04.1976, tribunalul a reținut ca fiind de notorietate faptul deschiderii rolului fiscal asupra terenurilor dobândite în această modalitate în perioada respectivă.
Însă, tot o modalitate prin care apelantul – reclamant ar fi înlăturat echivocul posesiei în această cauză, este și aceea prin care fostul proprietar să fie cel care să figureze în calitate de titular de rol fiscal, iar apelantul-reclamant să dețină chitanțele originale de plată ale impozitului începând cu anul 1976 pentru a dovedi posesia utilă, adică neviciată a bunului.
Tribunalul nu a contestat că neplata impozitului asupra bunului imobil în litigiu interesează doar raporturile dintre reclamant (contribuabil) și organul administrativ fiscal, însă, plata impozitului asupra imobilului este una din probele concludente din care rezultă condiția prevăzută de disp. art. 1890 și urm. C.pr.civ., în sensul că posesorul trebuie să posede pentru sine, cu intenția de a se comporta ca proprietar, pe tot termenul prevăzut de lege.
În privința dovezii posesiei, tribunalul a reținut că a demonstra această stare de fapt, înseamnă a face proba existenței celor două elemente constitutive ale posesiei, respectiv elementul corpus care constă în stăpânirea materială a bunului, și respectiv elementul animus care este intenția, voința posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca proprietar cu privire la lucrul ce îl are în posesie.
Dar trebuie făcută distincția între corpus și animus, pentru că elementul material al posesiei este ușor de dovedit, întrucât ca fapt material el poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Elementul intențional este mult mai greu de dovedit dat fiind că este un element psihologic.
Prin lege însă, acest element se prezumă ori de câte ori o persoană are deținerea materială a bunului, pornind de la premisa că stăpânirea materială exprimă și voința ca această stăpânire să se facă sub nume de proprietar.
Prezumția este relativă, cel care contestă posesia sub nume de proprietar având posibilitatea să o înlăture.
Regula este înscrisă în art. 1854 C.civ., potrivit căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul.
Or, în cauză nu s-a dovedit că reclamantul a avut deținerea materială a bunului pe toată durata termenului prevăzut de lege, pentru a se putea reține și dovedirea elementului intențional, așa cum rezultă din probele administrate de reclamant.
Sub acest aspect tribunalul a reținut, contrar chiar celor arătate de apelantul – reclamant, că abia la data de 15.04.2008 s-a emis procesul – verbal înștiințarea de plată pe numele G. C. pentru construcția în suprafață totală de 48 mp situată în ., potrivit declarației de impunere dată de reclamant la data de 15.04.2008, dar și pentru terenul în suprafață totală de 1200 mp avându-se în vedere tocmai chitanța de mână din data de 14.04.1976, în prezent, în baza de date, figurând impus ca plătitor de impozit apelantul – reclamant G. C. pentru construcție și teren în suprafață totală de 1200 mp.
Din procesul – verbal încheiat la data de 15.04.2008, aflat la fila 8 din dosarul de fond, se poate observa că acesta reprezintă chiar o înștiințare de plată pentru impozitul pe teren, înscris ce contrazice susținerea apelantului – reclamant în sensul că evidențele fiscale se efectuau doar pentru cei care prezentau un titlu de proprietate.
Este adevărat că pe acest proces – verbal suprafața de teren de 1200 mp este trecut la categoria „teren folosință”, însă o astfel de înregistrare efectuată de la momentul încheierii chitanței sub semnătură privată ar fi înlăturat orice dubiu cu privire la calitatea posesiei.
Tribunalul a constatat că, în prezenta cauză nici în primul stadiu de judecare a apelului, dar nici în rejudecarea căii de atac, reclamanții nu au administrat probe prin care să înlăture concluzia instanței de fond, în sensul că, pentru imobilul asupra căruia au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii nu se regăsesc documente de evidențe fiscale anterioare anului 2008.
Tribunalul a mai observat că apelanții - reclamanți au arătat că neavând un titlu de proprietate nu puteau proceda la deschiderea rolului fiscal, concluzie pe care nu o poate primi în această cauză, atâta timp cât în anul 2008, rolul fiscal deschis într-adevăr pentru construcția în suprafață de 48 mp a fost deschis în baza unor documente care nu reprezentau acte de proprietate.
Din dosarul fiscal aflat la filele 66-73 în dosarul de fond se constată că rolul fiscal a fost deschis în baza următoarelor înscrisuri: declarație pe proprie răspundere din data de 15.04.2008, chitanță de cumpărare din data de 14.04.1976, schițe imobil, declarație pe proprie răspundere pe numele Z. C. S. autentificată sub nr. 2548/25.04.2008, declarație pe proprie răspundere pe numele B. B. autentificată sub nr. 2549/25.04.2008, acte în baza cărora s-a emis înștiințarea de plată pentru impozitul pe clădiri, începând cu 01.01.2008, reținându-se deținerea terenului aferent clădirii în folosință de către contribuabilului G. C..
În altă ordine de idei, prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a constatat că locuința existentă inițial a fost edificată în anul 1960, că ulterior a fost demolată, iar pe teren se regăsește doar fundația acelei locuințe. De asemenea, aceasta nu a fost racordată la rețelele de gaze, apă și canalizare ale orașului și că față de lipsa dotărilor cu instalații și utilități, precum și a finisajelor, determină concluzia că reclamantul nu a exercitat efectiv o stăpânire materială asupra acestui bun începând cu anul 1976, ci probabil începând cu anul 2008 de la momentul înregistrării în evidențele fiscale.
Și expertul topograf a arătat că terenul în suprafață de 1200 mp este ocupat de fundațiile construcțiilor demolate, că terenul este împrejmuit de reclamant și întreținut de acesta, dar nici unul dintre experți nu au confirmat stăpânirea materială a bunului începând cu anul 1976.
Față de cele constatate de experți tehnicii specialitatea construcții și specialitate topografie, tribunalul a considerat că declarațiile martorilor nu pot fi reținute în cauză, aceștia arătând că reclamantul s-ar fi mutat în imobil și că în prezent reclamantul locuiește la adresa din . fi adus anumite lucrări de îmbunătățiri construcției situate pe teren sau că reclamantul a făcut lucrări de reparații.
Or, așa cum s-a reținut mai sus, construcția edificată în anul 1960 este demolată, pe teren există doar fundațiile construcției, nu este dotată cu instalații și utilități, reconstituirea corpului de construcție făcându-se doar pe baza explicațiilor reclamantului fără a se putea reține că reclamantul locuiește la această construcție.
Tribunalul a considerat că nici susținerea potrivit căreia viciul clandestinității și tulburarea nu pot fi invocate din oficiu de către instanță așa cum ar fi procedat instanța de fond, fără a fi pus în discuția părților, întrucât instanța a avut în vedere disp. art. 1169 C.civ., potrivit cărora cel ce face o propunere dedusă judecății trebuie să o dovedească și atâta timp cât chiar reclamantul a arătat că din momentul cumpărării și până în prezent stăpânește neîntrerupt imobilul în discuție achitând taxele și impozitele astfel cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, figurând și în istoricul de rol la Administrația Financiară, acesta era dator să dovedească o astfel de susținere și să demonstreze exercitarea posesiei pe termenul prevăzut de lege fără echivoc. Posesia este o condiție de bază a uzucapiunii, iar aceasta trebuie să fie neviciată, adică utilă. Posesia viciată nu duce la uzucapiune.
În aceste condiții, tribunalul a considerat că în mod corect prima instanță a reținut că, în cauză nu a rezultat nici o exteriorizare a faptului că reclamantul s-ar fi comportat ca un adevărat proprietar al imobilului, săvârșind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, cum ar fi: edificarea unei construcții, efectuarea de reparații mari la construcția existentă sau alte acte care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor, cum ar fi plata taxelor și impozitelor aferente imobilului în discuție.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G. C..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că nu numai că în cauza instanța de apel nu a analizat motivele de apel formulate, în care erau indicate temeiurile de drept la care s-a referit, dar a ignorat în totalitate probele, multiple de altfel, administrate atât la fond cât și în apel. Astfel, nu a constatat că au fost chemați în judecată toți moștenitorii adevăratului proprietar, nu a avut în vedere expertiza din care rezulta clar că terenul se afla pe fosta moșie P., a ignorat acordul pârâților intimați privitor la admiterea acțiunii și, mai mult decât atât, fără a se indica probele care le-au format convingerea, a susținut, pentru a argumenta respingerea apelului,că nu s-a exercitat posesia, fie pentru faptul ca terenul nu a fost înregistrat la DITL(situație pe care o vom analiza la următorul motiv de recurs), fie că s-a demolat între timp locuința, rămânând totuși fundația,ușor diferit de prima hotărâre de apel în care s-a susținut, la fel de neîntemeiat, ca pârâții au formulat cereri în condițiile Legii nr.10/2001,ori chiar o acțiune în revendicare.
Dacă prima instanță de apel afirma în finalul al.8 pag.4 deciziile nr.272A/19.03.2013 Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu nu a fost abandonat de adevăratul proprietar, ci acesta este revendicat de proprietar sau conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, astfel încât nu se poate reține ca posesia exercitată de reclamant timp de 30 de ani este o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar în cel de al doilea ciclu procesual, întreaga argumentație se axează pe înregistrarea la fisc a reclamantului ca plătitor de impozite. Se confunda înregistrarea terenului „în folosință” cu înregistrarea „în proprietate” se ignora dispozițiile legilor speciale, respectiv Legea nr.58 și 59/1974, ori analizarea lor tehnologică, se demonstrează că nu se cunoaște modalitatea de înregistrare a terenurilor în proprietate,pentru care este necesar titlul de proprietate, așa cum este necesar actul autentic pentru transmiterea acestuia dintr-un patrimoniu în altul.
Nu se mai verifica dacă instanța de fond a analizat corect viciile clandestinității ori tulburării posesiei, pe care singura și le-a invocat, deși acestea ca vicii relative puteau fi susținute doar de către persoanele interesate și nu din oficiu, așa cum rezulta din textul art.1862 alin.ultim cod civil (1864).
Mai mult chiar, ignorându-se toate dispozițiile legale, instanța de apel considera că este posibil a transfera către instanța dreptul de a se erija în persoana interesata în cauză, substituindu-se dreptului pârâților și înlocuindu-Ie chiar voința exprimată.
Nu s-a analizat în cuprinsul deciziei din apel nici aspectul privind posibilitatea unei persoane, care nu este titular al dreptului de proprietate cu titlu să înregistreze la fisc terenul în condițiile codului fiscal, nici dacă înregistrarea doar parțială a bunului, în măsura în care normele de aplicare a codului fiscal permit, sunt prevăzute în dispozițiile Codului civil 1864, sub imperiul căruia se soluționează cauza, ca o condiție de admisibilitate a unei acțiuni în constatarea prescripției achizitive. Întreaga motivare pare a fi o propunere de lege ferenda și nu o argumentare echidistanta, obiectivă și independentă.
In condițiile art.1862 cod civil viciile posesiei achizitive pot fi invocate doar de cei care au un interes, fiind vicii relative, respectiv de către pârâți, nu și din oficiu.A..6 pag.8 din decizia atacata prezintă o noua viziune asupra acestor vicii, creata doar în scopul de a susține afirmațiile instanței de fond, considerând ca disp.art.1862 cod civil pot fi înlăturate prin disp.art.1169 cod civil, ridicând probleme care nu exista, nu s-au invocat, complicând inutil o cauză clară și documentată.
Instanța ignora faptul că orice cauza civilă se soluționează in limine litis și nu în condițiile unor ipoteze create artificial de judecător în scopul motivării unei soluții greșite.
Încălcându-se principiul disponibilității părților, instanțele de fond s-au erijat în apărători ai drepturilor acestora, inventând, acolo unde nu exista chiar și revendicări ori solicitări de retrocedare a bunului. Mai mult decât atât, se afirma o prezență a pârâților reclamanți, care nu au abandonat bunul, fără nici o proba care să infirme faptul că unii dintre aceștia nu au mai revenit în țară anterior anilor `70, deși au făcut această dovadă.
Nu s-a susținut posedarea bunului pentru altul pentru a face aplicabile disp.art.1857 cod civil și nu s-a reușit răsturnarea prezumției instituite de disp.art.18 cod civil, nici măcar prin răspunsul trunchiat al DITL.
Instanța pierde din vedere faptul ca înregistrările fiscale, ori modificările de titulari la Administratia financiara nu se mai efectuează în baza unei simple cereri, ci doar pe baza unui titlu de proprietate, în raport de dispozițiile codului fiscal și nu în raport de codul civil, ori noua practica rezultata de obligativitatea verificării înregistrărilor în cazul vânzării cumpărării, ori a altor acte translative de proprietate efectuate prin serviciile notariale. Aceeași situație a fost incidenta în perioada Legii nr.58/1974 și 59/1974, când nu era permisă transmiterea terenurilor inter vivos, ci doar mortis causa, și când nu putea modifica titularul rolului fiscal în situația transmiterii convenționale a posesiei.
Practica judiciara a Curții de Apel și a instanței supreme a stabilit ca ,,"Neplata impozitului interesează doar raporturile dintre reclamanți și fisc și ar fi prezentat relevanta doar pentru a întări dovada exercitării posesiei, fiind însă lipsita de relevanța sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale ale unei posesii utile, apte de a putea produce dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune."(Dec.nr.1328/2009 C.).
Instanța mai pierde din vedere faptul că potrivit art.1899 cod civil, buna credință în exercitarea posesiei se prezuma, iar reaua credința se dovedește, însă adevărații proprietari nu au invocat vreo apărare, ori vreo tentativa de a reclamanta vreo uzurpare, nu au susținut ca în calitate de posesor, as fi exercitat posesia pentru ei ori pentru alții, ci arătându-și toata susținerea prin predarea de acte, schițe și chiar lămuriri, au fost de acord cu admiterea acțiunii.
Expertizele care clarifica situația bunului, dată fiind suprafața mare a proprietății P., martorii care atesta posesia neîntreruptă, netulburată ,continuă și sub nume de proprietar, ca și înscrisurile multiple depuse la dosarul cauzei, sunt ignorate de instanța, care își formează convingerile pe baza unor situații neconforme cu realitatea.
Paradoxal, însă, apare susținerea instanței de apel în sensul în care "nici unul dintre experți nu au confirmat stăpânirea materiala a bunului începând cu anul 1976".Ori, experții tehnici nu au avut ca obiectiv acest aspect și nici un expert tehnic nu poate stabili stăpânirea materială, având în vedere că este o situație de fapt și nu una tehnico - științifică.
Demolarea construcției în scopul edificării uneia,care să nu pună în pericol viața și sănătatea posesorului, se interpretează ca un abandon, pe de o parte, contrazis de" . în anul 2008. 0r, în anul 2008 exista construcția demolata ulterior de posesor, convins că va deveni proprietar și va putea să-și edifice o noua construcție, altfel nu ar fi fost posibila înregistrarea, datele fiind verificate de inspectorii fiscali.
A reproșa unui om că nu și-a racordat gaze, cu atât mai mult cu cât acum se efectuează lucrările de aductie pe . canalizare, ale cărei lucrări au început abia în anul 2008 în zona, pentru aceste motive fiind respinsă acțiunea, apare ca o argumentare puerilă. Concluzia ar fi ca orice om sărac, ce nu poseda într-o zonă cu utilități, nu poate uzucapa.
Obiectul dosarului este reprezentat de posesia achizitiva, fiind clare atât condițiile îndeplinite, persoanele împotriva se îndreaptă acțiunea și titlul adevăratului proprietar, completate de dovedirea situației de fapt a posesiei exercitate, fără a exista incidente, decât imaginare, ori dintr-o interpretare eronata a unor înscrisuri. A transforma o acțiune în dobândirea proprietății prin uzucapiune de lunga durată într-o înșiruire de obligații birocratice de îndeplinit, golește de conținut chiar situația de fapt a posesiei cu scop achizitiv.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate,Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
Prescriptia achizitiva reglementata de dispozitiile art.1890 si urmatoarele Cod Civil constituie o sanctiune civila pe care titularul dreptului de proprietate o suporta si care se justifica prin impasivitatea sa un timp indelungat, in raport cu un bun ce nu se afla in posesia sa.
Uzucapiunea reprezinta un mod de dobandire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil prin posedarea neintrerupta in termenul si in conditiile cerute de lege.
Astfel, potrivit art.1890 Cod civil, pentru a se putea dobandi proprietatea bunului prin uzucapiunea de 30 de ani, cel care invoca acest mod de dobandire al proprietatii trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa posede bunul in tot timpul prevazut de lege, si anume 30 de ani si posesia sa sa fie utila, in sensul ca posesia nu trebuie sa fie afectata de vreunul din viciile discontinuitatii, violentei, clandestinitatii si echivocului.
Așadar, uzucapiunea presupune neaparat o posesie utila, adica neatinsa de niciunul din viciile acesteia. Simpla detentie precara ori posesia viciata, oricat ar dura in timp nu poate duce niciodata la uzucapiune.
Definitia posesiei este data de art.1846 alin.2 din Codul civil in urmatorii termeni: "Posesia este detinerea unui lucru sau folosinta de un drept exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru".
Posesia poate fi definita ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care consta in stapanirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt de catre o persoana asupra unui bun, cu intentia si vointa de-a se comporta fata de toti ceilalti ca proprietar sau titular al altui drept real.
Din definitia posesiei, mai sus mentionata, rezulta ca pentru existenta posesiei sunt necesare doua elemente: unul material - corpus si altul psihologic - animus. Elementul material, corpus, consta in totalitatea faptelor materiale de stapanire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa si in anumite acte juridice pe care posesorul le poate incheia cu privire la acel bun.
Elementul psihologic, animus, consta in intentia sau vointa posesorului de-a exercita stapanirea lucrului pentru sine, adica sub nume de proprietar sau titular al altui drept real. Ea se dobandeste sau se pierde prin intrunirea sau pierderea celuilalt element – corpus.
Existența elementului material al posesiei poate fi usor dovedit, intrucat acesta are un caracter obiectiv, aparent si deci perceptibil.
În speță, situația de fapt stabilită de instanțele de fond și apel, pe baza probatoriului administrat în cauză, a relevat inexistența elementului material al posesiei.
Instanța de apel a făcut o analiză atentă a tuturor probelor, contrar celor susținute de recurentul reclamant, arătând argumentele pentru care a înlăturat declarațiile martorilor, care contrazic rapoartele de expertiză în specialitatea topografie și construcții, efectuate în cauză, probe științifice ce au la bază constatările faptice de pe teren și care au stabilit că locuința existentă inițial, edificată în anul 1960, a fost demolată ulterior, iar în prezent pe teren se regăsește doar fundația acelei locuințe, lipsind racordarea la rețelele de gaze, apă și canalizare ale orașului, instalații și utilități.
Pornind de la faptul că elementul corpus presupune un contact direct cu bunul, prin deținerea lui și constă în stăpânirea materială a acestuia, concretizata în diverse acte ale subiectului activ ce pot fi luate ca atare (exercitarea unor acte de folosință), concluzia în speță este că, în situația inexistenței construcției, care a fost demolată, în prezent pe teren regăsindu-se doar fundația acelei locuințe, recurentul reclamant nu poate fi considerat că a exercitat o stăpânire materială efectivă asupra acestui bun timp de 30 de ani, începând cu anul 1976.
Pieirea bunului prin demolare a condus, așadar, la imposibilitatea recurentului reclamant de a mai exercita acte de folosință asupra bunului, în situația bunului pierit (demolarea construcției) pierzându-se elementul material al posesiei și, în consecință, stăpânirea bunului în materialitatea lui.
Inexistența elementului material al posesiei vine să răstoarne și prezumția instituită de lege, înscrisă în art. 1854 C.civ., potrivit căreia elementul intențional există ori de câte ori o persoană are deținerea materială a bunului. Această prezumție pornește de la premisa că stăpânirea materială exprimă și voința ca această stăpânire să se facă sub nume de proprietar, astfel că, în lipsa unor acte de stăpânire materială efectivă pe toată durata termenului prevăzut de lege, elementul animus este lipsit de obiect.
Ca atare, lipsind ambele elemente obligatorii pentru existenta posesiei, în mod corect s-a apreciat că nu poate opera în cauză prescripția achizitivă de 30 de ani.
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul reclamant G. C., împotriva deciziei civile nr. 302A/14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. V., S. I., P. A. M. A. L. și P. D. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 6 ianuarie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. Z. D. F. G.
GREFIER
S. V.
RED.DLM
Tehnored.DLM/MȘ/ 2 ex.
27.02.2015
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 50/2015. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 35/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
