Pretenţii. Decizia nr. 35/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 35/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 6879/2/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 35 R
Ședința publică de la 12 ianuarie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - D. F. B.
JUDECĂTOR - C. M. S.
GREFIER - V. Ș.
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de d-na procuror A. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă I. VEREȘTI A. M. R. împotriva sentinței civile nr. 1046/24.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții – despăgubiri pe Lg. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă reprezentată de avocat, lipsind intimatul pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanta recurentei reclamante și reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta recurentei reclamante având cuvântul în susținerea recursului invocă dispozițiile art. 15 alin.2 din Constituție care prevăd că legea dispune numai pentru viitor și dispozițiile art. 6 alin 5 din Codul Civil care prevăd că dispozițiile legii noi se aplică tuturor faptelor și actelor încheiate după ., și, de asemenea, dispozițiile art. 147 alin.4 din Constituție potrivit cărora deciziile Curții Constituțio9nale au putere numai pentru viitor.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, modificare în tot a sentinței recurate și pe fond admiterea acțiunii, fără obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 10.11.2009, reclamanta I.-Verești A.-M.-R. a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 100 000 RON, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit atât de ea cât și de mama sa prin condamnarea și executarea pedepsei închisorii.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că potrivit sentinței penale nr.1288/1953 mama sa a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, calificare schimbată în complicitate la delictul de agitație publică, executând pedeapsa închisorii în perioada 06.09._55 și că această condamnare a avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, având de drept acest caracter.
Prin urmare, s-a solicitat repararea prejudiciului moral creat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr.67/25.01.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2009, s-a admis excepția de necompetență materială de soluționare a cauzei de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă – invocată din oficiu – și s-a declinat competența cauzei privind pe reclamanta I.-Verești A.-M.-R. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
Cauza astfel declinată s-a înregistrat la Judecătoria sectorului 5 București la data de 28.02.2014, sub nr. dosar_/3/2009.
La rândul său, verificând, din oficiu, competența materială de soluționare a cauzei, Judecătoria Sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 1715 din 19.03.2014 a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Curții de Apel București, spre a se pronunța un regulator de competență.
Astfel, s-a înregistrat numărul de dosar_ (1359/2014) la Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie – pentru soluționarea conflictului negativ de competență, ca instanță ierarhic superioară celor două instanțe aflate în conflict – Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 5 București – conform art. 22 alin. 2 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 63F/23.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a constatat competența materială de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 15.07.2014 sub nr. de dosar_/3/2009.
Prin sentința civilă nr. 1046/24.09.2014 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
S-a reținut, în esență, că cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea cu caracter politic la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată, este neîntemeiată, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni, și-a încetat efectele juridice.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs în termen legal reclamanta I. Verești A. M. R. solicitând modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii.
Se susține că hotărârea judecătorească recurată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că deși art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile legii în forma avută la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Recurenta reclamantă a precizat că judecarea prezentei cauze sub imperiul legii din momentul introducerii acțiunii respectă întrutotul principiul neretroactivității aplicării legii si principiul consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție care prevede că legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale si contravenționale mai favorabile.
La momentul declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 - raportul juridic civil era dedus judecații, era constituit cu efecte depline, astfel încât acesta trebuie să intre sub imperiul legii aflate în vigoare la momentul depunerii acțiunii, iar dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României prevăd că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.
Or, prin respingerea acțiunii, aceasta decizie a Curții Constituționale s-a aplicat retroactiv unei situații născute sub imperiul unei alte legi, unei legi pe deplin constituționale.
Recurenta reclamantă mai arată că la data introducerii acțiunii era în posesia unei speranțe legitime, speranță ce îi dă dreptul la o justă soluționare a cauzei, iar prin respingerea acțiunii s-a creat o discriminare între reclamantă și celelalte persoane cărora li s-au admis acțiunile și au beneficiat de despăgubiri.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei, Curtea reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit deciziei nr. 12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și al Curții de Apel G. – și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.
În cadrul acestei decizii în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, s-au analizat și dispozițiile art. 5, 6, 14 C.E.D.O precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O, fiind expuse considerentele pentru care aceste dispoziții ale Convenției Europene ale Drepturilor Omului nu vin în contradicție cu deciziile Curții Constituționale.
Astfel, în ceea ce privește intervenția Curții Constituționale, aceasta nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care intervine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
În ceea ce privește respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se arată că noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).
Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă I. Verești A. M. R. împotriva sentinței civile nr. 1046/24.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. P. D. F. B. C. M. S.
GREFIER
V. Ș.
Red. CMS
Tehnored. CG 2 ex
22.01.2015
Jud. fond E. A.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 7/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 2/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
