Actiune în constatare. Decizia nr. 1824/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1824/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2014 în dosarul nr. 1824/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1824
Ședința publică de la 03.12.2014
Curtea constituită din:
Președinte - D. A.
Judecător - M. G. R.
Judecător - A. P. B.
Grefier - N. C. I.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra formulate de recurenții-pârâți D. M., D. I. și D. A. I., împotriva deciziei civile nr.1047 A din 23.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. I., intimata – intervenientă D. E. și autoritatea tutelară P. Sector 6 București.
Cauza are ca obiect: acțiune în constatare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 26.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 03.12.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria S. 6 București sub număr_, la data de 29.04.2011, reclamantul D. I. a chemat în judecată pe pârâții D. M., D. I. și D. A. I., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța: să constate că reclamantul are o cotă indiviză de proprietate de 93%, iar pârâta D. M., fiica sa, de 3% asupra imobilului situat în mun.București, Drumul Taberei nr. 109, .. A .; să dispună ieșirea din indiviziune a coproprietarilor susmenționați, prin atribuirea întregului imobil în favoarea reclamantului și obligarea acestuia la plata unei sulte în favoarea pârâtei; să dispună evacuarea celor trei pârâți din apartamentul în litigiu, pentru lipsă titlu.
Au fost solicitate și cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantul a motivat cererea arătând că, la data de 07.10.1967, s-a căsătorit cu numita V. P., devenită D. petra prin căsătorie, iar din această căsătorie a rezultat pârâta D. M., devenită D. M. după căsătorie.
În timpul căsătoriei dintre reclamantul D. I. și D. P. a fost încheiat contractul de împrumut nr. 1473/11.02.1970, pentru suma de 24.000 lei, ce reprezenta avansul pentru apartamentul în litigiu, construit cu credit de la stat. Totodată, la data de 22.12.1970, cei doi soți au încheiat contractul nr. 1728 pentru construirea locuinței proprietate personală, reprezentată de apartamentul în litigiu, la prețul de 86.910 lei. La data de 24.09.1971, soții au intrat în posesia apartamentului, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire recepție, din aceeași zi, iar la data de 10.11.1971 a fost încheiat contractul de împrumut garantat cu ipotecă nr._, pentru suma de 62.910 lei, împrumut fiind purtător de dobânzi, de 3% pe an pentru suma de 50.000 lei și de 5% pe an pentru suma de 12.910 lei, dobânzile reprezentând diferența dintre prețul integral al apartamentului, de 86.910 lei, și avansul de 24.000 lei.
La data de 12.09.1973, soții s-au separat în fapt, D. P. părăsind domiciliul conjugal.
Divorțul lor a fost pronunțat de Judecătoria S. 6 București, prin sentința civilă nr. 3039/08.07.1975, în dosar nr. 5683/1973, care a încredințat reclamantului spre creștere și educare pe fiica părților, pârâta D. M. din prezentul dosar. D. P. nu a contribuit la susținerea cheltuielilor căsniciei și nici la ratele aferente împrumuturilor contractate pentru achitarea apartamentului în litigiu, toate acestea fiind suportate de către reclamant.
La data de 12.10.1985, reclamantul s-a recăsătorit, cu P. E., devenită D. după căsătorie, iar aceasta l-a ajutat pe reclamant cu sume mari de bani, din economiile sale anterioare căsătoriei, astfel fiind achitate ratele restante acumulate la plata creditului pentru apartamentul în litigiu, iar apoi, în perioada 1985-1993, anul achitării integrale a apartamentului, cei doi soți au contribuit în mod egal la achitarea restului de credit.
D. P., la rândul său, s-a recăsătorit, devenind M. P. după căsătorie, iar la data de 02.11.2001 a decedat, unica sa moștenitoare fiind pârâta D. M., în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr. 100/28.02.2002.
C. de 3% din apartament, indicată de reclamant ca fiind contribuția lui D. P., a fost determinată prin regula de trei simplă, raportând, conform desfășurătorului ratelor împrumutului pe termen lung achitate până la separarea în fapt a celor doi, suma achitată cu acest titlu până în luna septembrie inclusiv, la prețul integral al apartamentului în litigiu.
Reclamantul a mai precizat că el și actuala sa soție sunt persoane în vârstă, suferind de afecțiuni grave și au nevoie de cameră separată, precum și de multă liniște, ceea ce pârâții nu le oferă. Dimpotrivă, aceștia refuză să contribuie la achitarea cotelor de întreținere și a utilităților și, în plus, au devenit violenți. Pe de altă parte, pârâtul D. I., ginerele reclamantului, are domiciliul legal într-un apartament proprietatea sa și a soției sale, unde pot locui împreună cu fiica acestora, pârâta D. A. I..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C.pr.civ., art.673 ind.1 și urm.C.pr.civ., art. 13 alin.1 C.pr.civ., art. 274-art.276 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar (f. 46 volum 1 fond), pârâții D. M., D. I. și D. A. I. au solicitat admiterea în parte a acțiunii, în sensul că au fost de acord cu ieșirea din indiviziune asupra apartamentului în litigiu, în condițiile stabilirii cotei de moștenire care se cuvine pârâtei D. M., și au cerut să se respingă cererea privind evacuarea pârâților din imobilul în litigiu, invocând, în esență, următoarele apărări:
Reclamantul a fost acela care a alungat din locuința comună pe prima sa soție și pe fiica acestora, D. M..
C. de proprietate a pârâtei D. M. asupra acestui imobil este mai mare decât 7%, indicată de reclamant.
Pârâții au adus îmbunătățiri majore la apartament și au achitat integral cheltuielile de întreținere, astfel că au un drept de retenție, urmând ca la achitarea sultei să fie reintegrați în apartament.
Pârâții au mai arătat că locuiesc într-un apartament de o cameră, în mun.București, Sector 6, ., dobândit de pârâtul D. I., unde locuiește și tatăl acestuia.
La termenul de judecată din 09.09.2011 (f. 53 volum 1 fond), pârâții au depus o cerere precizatoare, prin care au solicitat să se constate că, raportat la cota de 3/8 din moștenirea rămasă de pe urma defunctei D. P., sulta pe care reclamantul trebuie să o achite este de 15.000 Euro.
La termenul de judecată din data de 09.09.2011 (f. 89 volum 1 fond), instanța a calificat întâmpinarea ca fiind o cerere reconvențională.
La termenul de judecată din data de 20.01.2012 (f. 275 volum 1 fond), numita D. E. a formulat în cauză o cerere de intervenție în interes propriu, solicitând instanței: să constate că intervenienta are un drept de creanță estimat la 19.432 lei, reprezentând contribuția sa, actualizată cu rata inflației în perioada 01.11.1985 - ianuarie 2012, la achitarea prețului pentru apartamentul în litigiu, să recunoască intervenientei un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, până la achitarea dreptului său de creanță. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată.
În fapt, intervenienta a arătat că s-a căsătorit cu reclamantul D. I. la data de 12.10.1985. Atât anterior acestei date, când cei doi conviețuiau, cât și după căsătorie, intervenienta a contribuit la achitarea restanțelor acumulate la plata creditului pentru apartamentul în litigiu, până la achitarea integrală a creditului, în 1993. Astfel, înainte de a se căsători cu reclamantul, intervenienta a lichidat două librete CEC, în valoarea totală de 10.000 lei, iar banii au fost folosiți la plata ratelor de credit restante. După căsătorie, cei doi soți au avut o contribuție egală la achitarea creditului, la achitarea tuturor bunurilor mobile, la suportarea cheltuielilor gospodăriei, precum și la întreținerea fiicei reclamantului, pârâta D. M., și a familiei acesteia, care nu au avut vreo contribuție la suportarea cheltuielilor de întreținere și a utilităților.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C.pr.civ., art. 673 ind.1 și urm.C.pr.civ., art. 13 alin.1 și art. 274-art. 276 C.p.civ.
Cererea de intervenție susmenționată a fost admisă în principiu la termenul de judecată din data de 02.03.2012 (f. 326 volum 2 fond).
În cauză, au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatorii, expertiza în specialitatea construcții, efectuată de către expert S. I., la care părțile nu au formulat obiecțiuni.
Prin sentința civilă nr. 4704/25.05.2012 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria S. 6 București-Secția Civilă a admis cererea principală formulată de reclamantul D. I., a respins cererea reconvențională formulată de pârâții D. M., D. I. și D. A. I., a admis cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta D. E., iar pe cale de consecință: a constatat că reclamantul are o cotă de 93%, iar pârâta D. M. are o cotă de 7% din imobilul situat în mun.București, Sector 6, Drumul Taberei nr.109, ..A, . starea de indiviziune asupra acestui imobil, pe care l-a atribuit în deplină proprietate și posesie reclamantului D. I., acesta fiind obligat să plătească pârâtei D. M. o sultă de 15.822,50 lei, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii; a dispus evacuarea pârâților din imobilul în litigiu, pentru lipsă titlu; a constatat că intervenienta are un drept de creanță în cuantum de 19.432 lei, urmând ca pârâții să fie obligați la plata acestei sume; a constatat că intervenienta are un drept de retenție până la achitarea sumei susmenționate; a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului și pârâții la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului și a intervenientei, în cuantum de 11.366 lei.
A reținut prima instanță că în anul 1967, reclamantul D. I. și numita D. P. (născută V.) s-au căsătorit, iar din această căsătorie a rezultat pârâta D. M.. Cei doi soți s-au separat în fapt, numita D. P. părăsind domiciliul conjugal la data de 12.09.1973.
În timpul căsătoriei lor, soții D. I. și D. P. au dobândit imobilul situat în situat în mun.București, Sector 6, Drumul Taberei nr.109, ..A, .> Din contractele de împrumut 1473, nr. 1728 și nr._ rezultă contribuția pe care reclamantul și prima sa soție au avut-o la achitarea prețului pentru apartamentul susmenționat, în sensul că în perioada 01.11._73, data separării în fapt, cei doi au achitat, în mod egal, suma de 12.052 lei din prețul total de 86.910 lei, respectiv fiecare a contribuit cu suma de 6026 lei. Conform chitanțelor depuse la dosar, reclamantul a achitat ratele la cele două credite.
În anul 1985, reclamantul pârât s-a căsătorit cu numita D. E. (fostă P.), iar împreună au achitat în continuare ratele la apartament, până în 1993, când prețul a fost achitat integral. Această concluzie rezultă din înscrisurile de la dosar, potrivit cărora D. E. a realizat venituri din muncă, din depoziția martorului propus de reclamantul pârât, precum și din răspunsul acestuia din urmă la interogatoriu.
Din certificatul de moștenitor nr.100/28.02.2002 rezultă dreptul pârâtei D. M. asupra cotei de 7% din apartament.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză coroborat cu planșele foto, facturi, depoziția martorului propus de reclamantul pârât și răspunsurile pârâților reclamanți la interogatoriu, rezultă că, după plecarea pârâților din apartament, au fost efectuate îmbunătățiri, pe cheltuiala reclamantului pârât și a soției sale, intervenienta în interes propriu.
Pe baza acestor probe, au fost soluționate capetele de cerere privind stabilirea cotelor de coproprietate asupra apartamentului în litigiu și sistarea stării de indiviziune asupra acestuia.
Evacuarea pârâților din apartament a fost dispusă cu motivarea că aceștia nu au un titlu locativ.
Din materialul probator administrat, s-a mai reținut un drept de creanță în cuantum de 19.432 lei al intervenientei împotriva pârâților, care, deși le-au fost încuviințat probe, nu au reușit să probeze susținerile lor din cererea reconvențională. Totodată, s-a recunoscut în patrimoniul intervenientei un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, până la efectuarea plății de către pârâți.
În temeiul art. 274-art. 276 C.pr.civ., instanța a constatat că pârâții sunt în culpă procesuală, atât față de reclamant, cât și față de intervenienta principală, astfel că au fost obligați să plătească în favoarea celor doi cheltuieli de judecată în cuantum de 11.366 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de expert, onorariu de avocat.
Împotriva sentinței civile susmenționate au declarat apel pârâții-reclamanți D. M., D. I. și D. A. I., susținând că soluția primei instanțe este criticabilă sub aspectul constatării în favoarea apelantei pârâtă reclamantă D. M. a unei cote de doar 3% din apartament. Astfel, prima instanță a reținut contribuția egală a soților D. I. și D. P. doar la plata sumei de 12.052 lei din avansul de 24.000 lei pentru apartament. Or, din actele depuse la dosar rezultă că avansul de 24.000 lei a fost achitat până la începutul anului 1975, practic în 1975 a mai fost achitată o rată, în condițiile în care divorțul părților s-a pronunțat la 08.07.1975. Mai mult, în cuprinsul sentinței de divorț s-a consemnat că reclamantul renunță la capătul de cerere privind atribuirea beneficiului contractului de locațiune, tocmai pentru că se înțelesese cu D. P. ca ratele care se impuneau a fi achitate în continuare să fie suportate de cei doi, iar apartamentul să rămână fiicei, pârâta D. M.. Aceste împrejurări sunt confirmate de martorul propus de către apelanții pârâți, care a precizat că știe aceste lucruri de la prima soție a apelantului.
Ratele pentru achitarea creditului au fost reținute din salariul reclamantului pentru că o perioadă cei doi cumpărători au avut calitatea de soți, iar după divorț, nu a existat un partaj de bunuri, însă această împrejurare nu poate duce la concluzia că prima soție nu a avut vreo contribuție.
Potrivit art.30 Codul familiei, toate bunurile dobândite de reclamant și prima sa soție în perioada 07.10._75 sunt bunuri comune, iar acest regim îl are și apartamentul în litigiu, chiar dacă nu fusese integral achitat la data divorțului. Au caracter de bunuri comune și cele dobândite după separarea în fapt a soților .
Apelanții pârâți reclamanți susțin că intimatul reclamant pârât și prima sa soție au avut contribuții egale la dobândirea apartamentului în litigiu.
S-a susținut și că soluția primei instanțe este criticabilă sub aspectul evacuării apelanților pârâți reclamanți din imobilul în litigiu. În acest sens, apelanții au arătat că locuiesc într-o garsonieră, împreună cu fiica lor în vârstă de 16 ani și cu tatăl pârâtului D. I., în vârstă de 71 ani, neavând posibilitatea de a achiziționa un alt imobil.
De asemenea, s-a susținut că soluția este greșită sub aspectul dreptului de creanță recunoscut în favoarea intervenientei principale D. E.. În legătură cu aceste pretenții, în cuantum de 9.432 lei, apelanții au invocat excepția prescripției extinctive, considerând că dreptul intervenientei de a solicita sumele de bani folosite pentru achitarea ratelor de credit putea fi exercitat în termen de 3 ani de la data la care aceste rate au devenit scadente. Astfel, pentru restituirea sumei de 10.000 lei, pretențiile puteau fi formulate până în anul 1998, iar pentru restul sumelor, reprezentând rate achitate la creditul imobiliar, puteau fi solicitate tot în termen de 3 ani, aceste sume devenind scadente la momentul nașterii raportului juridic care are la bază pretinsul contract de împrumut.
Pentru situația în care tribunalul va aprecia nefondată excepția prescripție dreptului material la acțiune, s-a solicitat instanței de apel să rețină că soluția primei instanțe este contradictorie, deoarece, deși pe de o parte recunoaște în favoarea reclamantului pârât o cotă de 73% la dobândirea apartamentului în litigiu, tocmai în considerarea ajutorului primit de apelant de la soția intervenientă D. E., totuși, pârâții au fost aceia recunoscuți ca și debitori și obligați să o despăgubească pe intervenientă.
În opinia apelanților, ar fi trebuit ca și intervenientei să i se recunoască o cotă de proprietate, corespunzătoare contribuției la achitarea ratelor de credit. În plus, apelanții invocă faptul că sulta stabilită în favoarea apelantei pârâte D. M. este mai mică decât cuantumul creanței stabilite împotriva apelanților, deși, din considerentele sentinței apelate, rezultă că prima instanță nu a luat în calcul această sumă la stabilirea cotelor și a sultei. Totodată, în mod greșit au fost recunoscuți ca debitori toți pârâții, pentru că apelanții pârâți D. I. și D. A. I. nu au calitatea de coproprietari.
Mai mult, prima instanță nu a luat în considerare susținerile apelanților în sensul că au contribuit la cheltuielile de întreținere și au efectuat îmbunătățiri la imobil, sens în care au depus antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub număr 3328/10.06.2001, prin care D. M. s-a obligat să vândă un apartament garsonieră contra sumei de 6000 USD, vânzarea fiind perfectată la data de 30.06.2002, iar banii astfel obținuți fiind folosiți pentru realizarea îmbunătățirilor la apartament. Executarea îmbunătățirilor este confirmată și de martorul propus de reclamant, iar martorul propus de pârâți a confirmat susținerile pârâților privind condițiile în care au fost executate îmbunătățirile.
În apel au fost depuse la dosar înscrisuri.
Prin concluziile scrise depuse la dosar (f.54), intimații D. I. și D. E. au solicitat respingerea apelului ca nefondat, subliniind următoarele aspecte:
Cotele de contribuție la dobândirea apartamentului în litigiu, de 93% pentru intimatul reclamant și de 7% pentru apelanta pârâtă D. M. au fost stabilite legal și temeinic. Astfel, pentru creditul pe termen scurt, de 24.000 lei, contractat pentru plata avansului la apartament, rezultă din desfășurătorul ratelor că în anul 1975 mai erau de achitat două rate .Din somația_/20.11.1972 emisă de CEC –SCMB către D. I. rezultă că la acea dată erau restante 12 rate, în sumă de 4770 +1111 dobândă și dobânda penalizatoare, rămânând de achitat și sumele aferente lunilor octombrie-decembrie 1971 și ianuarie-septembrie 1972. Din somația_/15.11.1976 emisă de CEC –SCMB către D. I. rezultă că la acea dată mai erau de achitat 8100 lei+rata curentă și dobânda penalizatoare de 12% din contractul pentru avans. Împrejurarea că prin sentința civilă nr. 3039/08.07.1975 a fost declarată desfăcută căsătoria soților D. I. și D. P. a produs efecte doar sub aspectul încetării formale a raporturilor matrimoniale, pentru că, în fapt, raporturile de familie, ca și conviețuirea și gospodărirea în comun, au încetat mult timp înainte de această dată, respectiv la 12.09.1973. În acest sens este declarația olografă a numitei D. P., verificată de instanța de judecată care a soluționat acțiunea de divorț, prin menționarea acesteia în considerentele sentinței de divorț, ca probă relevantă pentru separarea în fapt a soților. Astfel, începând cu data separării în fapt, 12.09.1973, a fost răsturnată prezumția de comunitate instituită de art. 30 Codul familiei. Instanța de divorț a luat act de faptul că reclamantul a renunțat la capătul de acțiune privind atribuirea spațiului de locuit, pentru că D. P. părăsise deja domiciliul conjugal, iar minora rezultată din această căsătorie fusese încredințată tatălui. În mod corect a fost înlăturată sub acest aspect depoziția martorului propus de pârâți, deoarece nu relata aspecte cunoscute prin propriile simțuri, iar depoziția acestuia nu se corobora cu înscrisurile oficiale, necontestate depuse la dosar.
Nu corespunde adevărului că ratele de credit nu puteau fi reținute decât din salariul unuia dintre soți, dovadă fiind contractul de credit pe termen lung nr._/1971, în care sunt menționați ca beneficiari ambii soți, D. I. și D. P., ambii fiind de acord să restituie ratele lunare datorate, inclusiv dobânda, prin instituția unde sunt angajați.
Evacuarea apelanților din imobilul în litigiu este o soluție legală și temeinică, deoarece apelanții nu au criticat soluția primei instanțe de atribuire a imobilului în favoarea intimatului reclamant pârât, iar argumentele privind situația materială precară, invocate de apelanți, nu pot fi primite câtă vreme evacuarea a fost motivată prin lipsa titlului lor locativ.
Dreptul de creanță și dreptul de retenție ale intimatei interveniente D. E. au fost recunoscute în mod legal și temeinic. Aceasta a contribuit la achitarea creditului pentru apartament, după cum urmează: 10.000 lei vechi, în anul 1985, înainte de a se căsători cu D. I.; de la data căsătoriei, 12.10.1985, și până în anul 1993 inclusiv, cu suma de 9432 lei vechi.Termenul de prescripție este cel reglementat de art.3 alin.1) din Decretul 167/1958, iar în lipsa unei date precise, a început să curgă pentru suma de 10.000 lei la 01.01.1985. Potrivit art.14 alin.3) din Decretul 167/1958, prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei. În concluzie, pentru niciuna dintre sume nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă.
C. parte indiviză din dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu este recunoscut în favoarea apelantei pârâtă reclamantă D. M. în funcție de contribuția mamei sale, D. P., la dobândirea acestui imobil și nu are legătură cu suma datorată intervenintei. Astfel, prin cererea precizatoare, pârâții apelanți au cerut ca reclamantul D. I. să le achite o sultă de 15.000 Euro, respectiv 63.459 lei, dar nu au cerut să fie incluse în masa partajabilă contravaloarea îmbunătățirilor pretins aduse de aceștia apartamentului, nici să fie avută în vedere contribuția lor la plata cheltuielilor de întreținere, astfel că prima instanță nu a fost învestită să soluționeze aceste aspecte. Asemenea solicitări, formulate direct în calea de atac a apelului, sunt inadmisibile, conform art. 294 alin.1) C.pr.civ.. Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că promisiunea de vânzare-cumpărare s-a finalizat prin încheierea contractului autentic, nici că eventualul preț al vânzării a fost utilizat pentru a se realiza îmbunătățiri la apartament. Semnificative sunt răspunsurile apelanților pârâți la interogatoriu, contradictorii și oscilante cu privire la perioada efectuării îmbunătățirilor, cât și cu privire la înscrisurile doveditoare și modul de contribuție la realizarea acestor îmbunătățiri. Martorul la a cărui depoziție se face referire este tatăl apelantului D. I., iar această depoziție este vădit nesinceră și influențată de legătura de rudenie, respectiv de afinitate cu apelanții.
Prin decizia civilă nr.1047 A/23.10.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de intervenție formulată de intervenienta D. E., a înlăturat obligația pârâților privind plata dreptului de creanță de 19.432 lei către intervenientă, precum și mențiunea privind constatarea dreptului de retenție în favoarea intervenientei și obligarea pârâților la cheltuielile de judecată către intervenientă, a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 647 lei, cheltuieli de judecată, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, a respins cererea intimaților privind acordarea cheltuielilor de judecată și în temeiul art. 50 ind.2 din OUG nr.51/2008, a obligat reclamantul intimat să restituie statului ajutorul public judiciar în cuantum de 395 lei.
A reținut tribunalul că scopul urmărit la promovarea acțiunii principale, formulată de reclamantul D. I. împotriva pârâților D. M., D. I. și D. A. I., este sistarea stării de indiviziune asupra imobilului în litigiu, situat în mun.București, Sector 6, Drumul Taberei nr.109, ..A, . lui în favoarea reclamantului, și evacuarea pârâților apelanți, din acest imobil.
În speță nu se contestă că imobilul în litigiu are calitatea de bun comun, dobândit în timpul primei căsătorii a reclamantului intimat D. I. cu D. P., mama apelantei pârâte D. M..
Cei doi s-au căsătorit la data de 07.10.1967 și au divorțat în baza sentinței civile nr. 3039/08.07.1975 pronunțată de Judecătoria S. VII București (f. 22 volum 1 fond), din vina exclusivă a soției, minora rezultată din această căsătorie fiind încredințată spre creștere și educare tatălui, D. I.. În considerentele sentinței de divorț, intrate sub puterea de lucru judecat, s-a consemnat că soții s-au separat definitiv în fapt în urmă cu doi ani, în contextul în care neînțelegerile dintre soți s-au datorat comportamentului soției, care provoca scandaluri în familie și care nu s-a ocupat de gospodărie și nici de creșterea și educarea copilului. În sentința de divorț s-a mai reținut că, la acea dată, soțul D. I. realiza un venit net lunar de 2123 lei, iar soția D. P. realiza un venit net lunar de 829 lei. Considerentele sentinței de divorț se coroborează cu declarația depusă la fila 17 volum 1 fond, conform căreia D. P. s-a prezentat la domiciliul conjugal în data de 12.09.1973, pentru a lua mobila de zestre.
D. P. a decedat la data de 02.11.2001, iar unica sa moștenitoare este pârâta apelantă D. M., în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr.100/28.02.2002 emis de notar public I. D. (f. 5 volum 1 fond). În acest certificat de moștenitor nu se face nicio mențiune despre apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu.
S-a reținut că sistarea stării de indiviziune asupra apartamentului nr.1 situat în mun.București, Sector 6, Drumul Taberei nr.109, ..A presupune stabilirea prealabilă a cotelor de contribuție a soților D. I. și D. P. la dobândirea acestui apartament, dat fiind că devălmășia lor a încetat prin moartea lui D. P., dată de la care apelanta pârâtă D. M. a preluat cota mamei sale asupra aceluiași imobil. Stabilirea cotelor de contribuție se face conform regulilor prevăzute de Codul familiei, în vigoare la data dobândirii apartamentului, ceea ce a și atras în cauză competența completului specializat pe cauze de familie și cu minori.
Imobilul în litigiu, situat în mun.București, Sector 6, Drumul Taberei nr.109, .. A, . dobândit în baza contractului pentru construirea de locuințe proprietate personală nr. 1728/22.12.1970 (f. 7 volum 1 fond), încheiat de soții D. P. și D. I., pe de o parte, și Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București. Potrivit acestui contract, locuința a fost contractată pentru prețul de 86.910 lei vechi, achitată astfel: 24.000 lei avans, virați cu ord. 388/29.12.1970; diferența de 62.910 lei vechi, reprezintă creditul acordat de CEC.
Predarea –primirea locuinței s-a făcut la data de 24.11.1971, conform adeverinței depuse la fila 14 volum 1 fond, iar de la acea dată imobilul a devenit bun comun al soților D. I. și D. P., conform art. 30 Codul familiei.
Pentru plata avansului de 24.000 lei a fost încheiat contractul de împrumut 1473/11.02.1970, care a fost restituit conform graficului de rambursare depus la fila 324 volum 2 fond. Pentru plata diferenței de preț, de 62.910 lei vechi, a fost încheiat contractul de împrumut nr._/1971, pe 20 ani, credit care a fost rambursat conform graficului depus la fila 12 volum 1 fond. Sentința de divorț a fost pronunțată în iulie 1985, fiind reținut de instanța de divorț că soții s-au separat de peste doi ani de zile, prin părăsirea domiciliului conjugal de soția D. P., ceea ce înseamnă că soții au conviețuit până cel târziu în iunie 1973 (6 luni din 1973). Din graficele de rambursare susmenționate, în perioada în care soții au conviețuit, s-a achitat pentru cele două credite suma totală de 28.840 lei vechi, adică aproximativ 24% din valoarea totală a apartamentului, de 86.910 lei vechi.
În sentința de divorț s-a reținut că, pe parcursul căsniciei, soția D. P. nu s-a ocupat de gospodărie și nici de copil, precum și faptul că a părăsit de mai multe ori domiciliul conjugal, iar veniturile realizate de aceasta erau de aproximativ trei ori mai mici decât cele ale soțului D. I., astfel că nu s-ar putea reține în favoarea acesteia o contribuție egală cu a soțului la dobândirea apartamentului bun comun. Prin concluziile scrise depuse la prima instanță, reclamantul intimat D. I. recunoaște în favoarea fostei sale soții o contribuție de 7% la dobândirea imobilului, iar o asemenea contribuție va fi acceptată de tribunal, în raport de considerentele sentinței de divorț, precum și de faptul că toate somațiile ulterioare emise de CEC pentru achitarea ratelor la credit au fost trimise la reclamantul D. I.; această împrejurare coroborată cu chitanțele depuse la dosar și cu adeverințele emise de CEC duc la concluzia că după separarea reclamantului de autoarea pârâtei apelante D. M. ratele la credit au fost achitate doar de către reclamant.
În concluzie, au fost reținute ca nefondate criticile formulate de apelanți cu privire la cotele de contribuție reținute de prima instanță la dobândirea apartamentului în litigiu și, implicit, cotele de coproprietate în raport de care s-a dispus partajul.
D. fiind că în cauză nu a fost criticată modalitatea de atribuire a apartamentului, a intrat în puterea de lucru judecat atribuirea acestuia către intimatul reclamant, iar prima instanță a reținut în mod corect că pârâții apelanți nu au dovedit un titlu locativ, ceea ce a determinat tribunalul să aprecieze ca nefondate criticile privind evacuarea apelanților din imobil. În plus, acceptând că cererea lor reconvențională avea ca obiect recunoașterea unui drept de creanță pentru îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu și pentru cheltuielile de întreținere aferente, tribunalul a observat că evacuarea apelanților putea fi respinsă doar în contextul în care s-ar fi recunoscut în favoarea lor un drept de retenție. O asemenea soluție nu era posibilă, în primul rând pentru faptul că, la data formulării întâmpinării calificate ca cerere reconvențională, aceștia nu mai ocupau imobilul în litigiu. În al doilea rând, tribunalul a apreciat că apelanții nu au dovedit efectuarea pretinselor îmbunătățiri. Astfel, se observă că la interogatoriu (f. 293), apelanta pârâtă D. M. indică aceste îmbunătățiri ca fiind termopane, faianță, gresie, linoleum și instalații sanitare, despre care afirmă că au fost executate în perioada 1994-2002, costurile fiind suportate în mod egal de familia D. și familia D., aceasta din urmă folosind banii obținuți din vânzarea garsonierei lui D. P.. Pe de altă parte, la interogatoriu (f. 295), apelantul pârât D. I. a declarat că îmbunătățirile au fost executate în perioada 2002-2008 și au constat 5000 USD, fiind suportate din bani obținuți prin vânzarea garsonierei soacrei sale, D. P.. Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 10 iunie 2002 și contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 2002 (f. 65, 66 apel), garsoniera moștenită de D. M. de la mama sa a fost vândută în iunie 2002, cu prețul de 6000 USD. Raportul de expertiză în construcții contrazice afirmațiile ambilor pârâți, în sensul că expertul afirmă că lucrările de îmbunătățiri au fost executate în anul 2011, perioada mai – septembrie (f.226); valoarea apartamentului este de 116.786 lei, fără îmbunătățiri, iar valoarea îmbunătățirilor este de 36.183,39 lei ( 8306 Euro). Expertul a precizat că la fața locului a constatat cantitățile de faianță, gresie și ușile din lemn astfel cum rezultă din documentele de achiziție prezentate de reclamant.
Având în vedere declarațiile contradictorii ale apelanților pârâți la interogatoriu, care sunt în contradicție și cu raportul de expertiză, tribunalul a reținut ca fiind corectă soluția de respingere a cererii acestora de a li se recunoaște un drept de creanță pentru îmbunătățiri aduse apartamentului în litigiu. Cât privește cheltuielile de întreținere, chiar martorul propus de apelanți (f. 346 volum 2 fond), respectiv tatăl apelantului D. I., a arătat că cele două familii care ocupau apartamentul în litigiu suportau în comun cheltuielile de întreținere. Apelanții pârâți au beneficiat de întreținerea astfel achitată, astfel că nu au dovedit că prin efectuarea acestor plăți s-a realizat o îmbogățire a patrimoniului intimatului reclamant, încât este corectă soluția de respingere a cererii reconvenționale sub aspectul solicitării pârâților reclamanți de a li se recunoaște un drept de creanță pentru cheltuielile de întreținere suportate.
Tribunalul a apreciat, însă, ca fiind întemeiate criticile formulate de apelanții pârâți cu privire la recunoașterea în favoarea intimatei interveniente a unui drept de creanță împotriva lor, în cuantum de 19.432 lei.
Excepția prescripției extinctive cu privire la aceste pretenții, invocată pentru prima dată în apel, a fost calificată ca mijloc de apărare, care poate fi invocată și direct în apel.
Tribunalul a observat că pretențiile intervenientei sunt în legătură cu achitarea apartamentului în litigiu, apartament permanent ocupat după căsătoria cu reclamantul, la 12.10.1985, și pe care îl ocupă și în prezent. Această împrejurarea reprezintă o recunoaștere a drepturilor pe care intervenienta le-ar putea invoca în legătură cu imobilul, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, conform art. 16 lit.a) din Decretul nr.167/1958; nu s-a dovedit contrariul celor afirmate de intervenientă, că prescripția pentru suma de 10.000 lei acordată reclamantului în perioada concubinajului, a început să curgă la 01.01.1985.
În consecință, pentru niciuna dintre sumele invocate de intervenientă cu titlu de drept de creanță, în considerarea contribuției sale la achitarea apartamentului - 10.000 lei vechi, în anul 1985, înainte de a se căsători cu D. I., și, de la data căsătoriei, 12.10.1985, și până în anul 1993 inclusiv, cu suma de 9432 lei vechi - nu s-a împlinit, fiind, deci, nefondate criticile apelanților pârâți sub acest aspect.
Pe de altă parte, în contextul în care chiar intervenienta a arătat că a dat sumele de bani reclamantului, pentru achitarea ratelor la apartament, ceea ce a permis recunoașterea în favoarea acestuia a unei cote majorate de contribuție, tribunalul a apreciat că reclamantul a fost cel care și-a mărit patrimoniul cu suma de bani indicată de către intervenientă, iar nu pârâții, care, deci, nu pot fi obligați la restituire. Nefiind stabilit un drept de creanță al intervenientei în contradictoriu cu proprietarul imobilului, în favoarea acesteia nu se poate constitui un drept de retenție, până la restituirea sumei de 19.432 lei.
Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul și a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de intervenție formulată de intervenienta D. E., înlăturând obligația pârâților privind plata dreptului de creanță de 19.432 lei către intervenientă, precum și mențiunea privind constatarea dreptului de retenție în favoarea intervenientei și obligarea pârâților la cheltuielile de judecată către intervenientă; totodată, în temeiul art. 276 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâții să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 647 lei, calculată corespunzător interesului ce le-a fost realizat prin promovarea acțiunii, respectiv prin aplicarea cotei de 7%, recunoscută în favoarea pârâților reclamanți reconvenienți, la 9100 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru (3894 lei+300 lei) și onorariul de avocat (5000 lei) suportate de reclamant, plus 10 lei taxă judiciară de timbru aferentă cererii de evacuare a pârâților și în raport de care pârâții au căzut în pretenții.
În raport de soluția dată cererii de apel, tribunalul a respins cererea intimaților privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În temeiul art. 50 ind.2 din OUG nr.51/2008, tribunalul a obligat reclamantul intimat, care a beneficiat la prima instanță de ajutor public judiciar de 395 lei și căruia i-a fost atribuit un imobil în valoare de 116.786 lei, să restituie statului ajutorul public judiciar în cuantum de 395 lei.
Împotriva deciziei civile nr.1047 A/23.10.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă au declarat recurs pârâții D. M., D. I. și D. A. I., prin care au solicitat, ca în baza art.304 alin.1 pct.8 și 9 Cod de procedură civilă 1865, instanța de recurs să modifice hotărârea atacată.
Recurenții – pârâți consideră că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și cu aplicarea greșită a legii.
Arată recurenții - pârâți că referirea instanței la sentința de divorț, în justificarea cotei de proprietate stabilite în favoarea reclamantului este una complet greșită, deoarece instanța de la acea vreme a expus motivele pentru care a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soției, fără a reține în niciun fel spre judecare cauza sub aspectul partajului bunurilor comune. Instanța de apel arată că recurentei D. M. i se cuvine cota de 7% doar pentru ca tatăl său, intimatul D. I. a recunoscut cota de 7 % in favoarea fostei sale soții, D. P..
Consideră că această soluție este greșită, instanța de fond neținând cont de aspectele învederate atât prin cererea de apel, cât si prin concluziile scrise.
De asemenea, arată că instanța de apel nu a dat eficiență prezumției prevăzute de art. 30 Codul familiei, potrivit căreia toate bunurile dobândite in perioada 07.10._75, sunt comune. Același regim juridic are si imobilul, bun comun, ce a fost dobândit de intimatul-reclamant și prima sa soție, în timpul căsătoriei lor. Chiar dacă prețul apartamentului nu a fost integral achitat, față de prevederile art. 1295 C.civ. regimul juridic al acestuia nu se modifică. Separația faptică a soților nu ridică, prin ea însăși, caracterul comun al bunurilor dobândite în această perioadă de fiecare dintre soți, pentru că ei continuă să fie căsătoriți, condiție suficientă pentru a asigura incidența prezumției de comunitate care nu presupune, neapărat, conviețuirea soților.
Chiar dacă ratele pentru achitarea creditului au fost reținute din salariul intimatului-reclamant, acest lucru s-a datorat tocmai faptului că nu puteau fi reținute aceste rate de la ambii soți, în special în perioada în care aceștia erau căsătoriți. După divorțul dintre cei doi, atâta vreme cât nu a existat un partaj al bunurilor, ratele pentru creditul imobiliar au fost reținute în continuare din salariul intimatului-recurent, dar acest lucru nu poate conduce la concluzia că prima soție nu a mai contribuit la achitarea acestora.
Tot legat de cota ce i s-ar cuveni apelantei D. M., este și critica legată de creanța pretinsă de intervenienta D. E..
Instanța de apel arată în hotărâre că ""...intervenienta a arătat că a dat sumele de bani reclamantului, pentru achitarea ratelor la apartament, ceea ce a permis recunoașterea în favoarea acestuia a unei cote majorate de contribuție"". In raport de aceasta motivare, recurenții - pârâți arată că trebuie observat că instanța de apel nu a ținut cont de cadrul procesual stabilit prin cererea de intervenție de către chiar intervenienta D. E.. Aceasta a solicitat instanței de fond obligarea atât a reclamantului D. I., cât si a pârâților, la plata creanței sale de 19.432 lei. Or, din atitudinea procesuală de a-și recupera creanța sa, rezultă că, atât vreme cât intervenienta solicită și celuilalt copropriretar suma de bani dată în vederea achiziționării apartamentului, nu se poate pune în discuție prezumția potrivit căreia intervenienta ar fi împrumutat aceasta sumă numai soțului său. Dacă așa ar fi stat lucrurile, nu există niciun motiv pentru care să fie obligată apelanta D. M. la plata acestei sume de bani.
Arată recurenții - pârâți că în mod greșit instanța de apel a considerat că intimatul D. I. a avut o contribuție majoritară la achiziționarea apartamentului, reținând faptul că prin împrumutul dat de soția sa cota acestuia la achiziționarea apartamentului s-a majorat.
Consideră ca împrumutul acordat de intervenienta D. E. profită ambilor coproprietari, sens în care și contribuția acestora la achiziționarea apartamentului trebuie modificată.
Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, recurenții fuseseră obligați la plata întregii creanțe către intervenienta D. E. și, cu toate acestea, s-a reținut cota de 7% din apartament in favoarea recurentei D. M..
Este cât se poate de evident că soluțiile celor două instanțe reprezintă soluții extreme, niciuna dintre instanțe neînțelegând să facă aplicația dispozițiilor legale în mod just, în sensul de a obliga pe cei doi proprietari să suporte fiecare jumătate din aceasta sumă, cu consecința de a retine o cota egală pentru fiecare dintre coproprietari.
In ceea ce privește prescripția dreptului Ia acțiune al intervenientei D. E., cu privire Ia dreptul de a solicita restituirea sumei împrumutate, de la apelanta D. M., arată recurenții – pârâți că au susținut și susțin în continuare că dreptul intervenientei D. E. de a solicita creanța de la recurenta D. M. este prescris, nefiind incident în cauză niciun motiv de suspendare.
Astfel, este adevărat că intervenienta a locuit în acest apartament pe parcursul căsătoriei sale cu intimatul D. I., dar acest lucru nu poate fi interpretat ca o recunoaștere din partea recurentei D. M. a dreptului de creanță al intervenientei. Este adevărat ca recunoașterea dreptului poate fi atât expresă, cât și tacită, dar cu condiția esențială de a fi neechivocă recunoașterea, în cauză neputând fi reținută această situație.
Așa cum s-a susținut, recurenții – pârâți consideră că dreptul la acțiune al inlervenientei D. E. împotriva recurentei D. M. este prescris, având în vedere data de la care a început să curgă termenul de prescripție. Mai mult, intervenienta a știut de la bun început faptul că apartamentul în cauză era proprietatea devălmașă a soțului său și a fostei sale soții D. P.. Intervenienta ar fi putut cere aceasta sumă de bani în termen de 3 ani de la proprietara devălmașă, D. P..
In jurisprudență s-a arătat că "(...) potrivit art. 1576 C.civ., împrumutul este un contract prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucruri cu îndatorirea de a restitui tot atâtea lucruri de aceeași specie si calitate, iar potrivit art. 1584 si 1585 alin. 2 din același cod, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate la timpul stipulat. Dacă acesta nu a fost determinat, termenul de prescripție se împlinește, pentru fiecare împrumut, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, după 3 ani de la data acordării fiecărui împrumut, iar nu de la data ultimului act (...)." (D. Civil Român, Ghe. B., Ed. Șansa 1999 pag.259).
Având în vedere aceste susțineri, solicită instanței de recurs să constate că dreptul intervenientei D. E. de a solicita creanța sa de la recurenta D. M. este prescris.
Cu privire la soluția instanței de fond, de a dispune evacuarea apelanților pârâți din imobil, recurenții consideră că această măsură este nelegală, fiind dată fără a fi luată în considerare situația de fapt reale.
Astfel, recurenții, locuiesc într-o garsonieră împreună cu fiica lor, aflată la vârsta adolescenței, având 17 ani, precum și cu tatăl apelantului-pârât D. I., în vârstă de 72 de ani. Ca urmare a sentinței atacate prin prezentul recurs, recurenții sunt nevoiți să-și crească fiica adolescentă într-un spațiu foarte mic (aproximativ 17 mp.), fără a avea posibilitatea achiziționării unui alt imobil, având in vedere, pe de o parte, cuantumul cotei stabilite de instanța si prin urmare a sultei, iar, pe de alta parte, până la achitarea efectivă a sultei aceștia nu-și pot permite să achiziționeze un alt apartament.
În concluzie, recurenții – pârâți solicită admiterea recursului și, în consecință, modificarea deciziei civile nr.1047 A/23.10.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Sub un prim aspect, preliminar, trebuie observat că recurenții au invocat ca temei de drept al cererii de recurs, prevederile art. 304 punctele 8 și 9 C.pr.civ., câtă vreme s-a susținut o interpretare greșită de către instanța de apel a actului dedus judecății și o aplicare greșită a legii, Curtea urmând să constate, raportat la dezvoltarea criticilor din cerere, că acestea nu pot fi încadrate decât în motivul prevăzut de punctul 9 al art. 304 C.pr.civ.
Astfel, referitor la motivul de recurs vizând interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, cu schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ), trebuie observat că nu se regăsește în cauză ipoteza avută în vedere de dispozițiile legale menționate, al unui act juridic dedus judecății care să fi fost interpretat greșit de instanță, câtă vreme cererea de chemare în judecată a avut ca obiect principal ieșirea din indiviziune, iar cererile incidentale nu s-au referit și nu au dedus judecății un astfel de act juridic.
Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., acesta vizează situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Sunt posibile, așadar, două ipoteze, prima, care are în vedere inexistența unui text de lege care să justifice soluția pronunțată, nefiind incidentă, câtă vreme, pe de o parte, nu se susține de către recurent o astfel de situație, iar pe de altă parte, soluția pronunțată de instanța de apel, care a validat hotărârea primei instanțe își are temeiul în prevederile art. 31 lit. f C.fam.
Cea de-a doua ipoteză la care se referă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este cea în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, situație regăsită când instanța a recurs la textele de lege aplicabile cauzei, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.
Din analiza criticilor concrete aduse de recurenți hotărârii pronunțate în apel de tribunal, Curtea constată că aceștia susțin interpretarea și aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor din Codul familiei ce reglementează regimul comunității de bunuri dobândite de soți în timpul căsătoriei, dar și a celor ce instituie regimul prescripției extinctive, potrivit Decretului nr. 167/1958. De asemenea, este considerată nelegală raportarea instanței de apel la hotărârea judecătorească prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între intimatul reclamant și numita D. P., tribunalul reținând existența puterii de lucru judecat cât privește durata conviețuirii celor doi soți și a situației de fapt privitoare la veniturile soților și atitudinea în gospodărie și față de copilul minor rezultat din căsătorie.
Cât privește acest din urmă aspect, Curtea constată că prin luarea în considerare de către tribunal a hotărârii judecătorești menționate, nu a fost încălcată nicio dispoziție legală ori principiu de drept, dimpotrivă, instanța de apel fiind obligată a avea în vedere ceea ce s-a reținut prin considerentele sentinței de divorț, considerente care au avut un caracter decisiv în adoptarea soluției pronunțate, sub aspectul culpei în destrămarea relațiilor dintre soți.
Reține astfel Curtea că hotărârea judecătorească, produce, ca orice act jurisdicțional, efecte obligatorii pentru părțile care au participat la judecata finalizată prin pronunțarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativității, dar și efecte de opozabilitate față de terți.
Altfel spus și având în vedere dispozițiile art. 1200 pct. 4 C.civil, pentru părțile din proces statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumții legale cu caracter absolut. Pentru terți, persoane care nu au participat în proces, aceste statuări își produc de asemenea efecte, aceștia neputând ignora hotărârea, aceasta producându-se însă doar sub forma unei prezumții cu caracter relativ, câtă vreme terții nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunțarea hotărârii și deci nu și-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior, terțul are posibilitatea să răstoarne prezumția invocată de parte, prin administrarea de probe care să conducă la o situație diferită de cea reținută prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumții relative.
Raportat la datele speței, trebuie observat că hotărârea judecătorească în discuție nu a fost pronunțată în contradictoriu cu recurenții, aceștia având calitate terți și deci și posibilitatea de înlătura cele constatate în procesul judecat ievocabil, prin dovada contrară.
În cauză, din toate probele administrate nu rezultă o altă situație de fapt decât cea la care s-a raportat tribunalul, respectiv cea avută în vedere de instanța de judecată ce a pronunțat desfacerea căsătoriei. Nu se poate reține ca având vreo relevanță sub acest aspect, astfel cum susțin greșit recurenții, că obiectul celeor două cauze fiind diferit, nu ar fi obligatorii cele reținute de această din urmă instanță. Câtă vreme nu s-a avut în vedere autoritatea de lucru judecat, pentru a fi obligatorie identitatea celor trei elemente (părți, obiect, cauză), obiectul diferit al celor două cauze nu are caracterul unei împrejurări care să înlăture valoarea probatorie cât privește situația de fapt reținută în hotărârea de divorț, dat fiind că, așa cum s-a arătat, nu s-a probat în cursul acestui proces o situație diferită.
Or, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile în ce privește solutionarea unei probleme juridice este necesară doar dovedirea identității între chestiunea solutionată irevocabil și cea dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, în caz contrar ajungându-se la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
Și în ce privește aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale ce instituie caracterul de bunuri comune pentru acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei (art. 30 C.fam.), Curtea constată critica recurenților nefondată.
Astfel, contrar susținerilor recurenților, trebuie observat că tribunalul a reținut că imobilul ce face obiectul partajului, fiind dobândit în timpul căsătoriei este bun comun, făcând chiar mențiunea că acest caracter nu a fost contestat de niciuna dintre părți. Este evident, în opinia Curții, că recurenții confundă anumite instituții juridice, punând semnul egalității între prezumția de comunitate instituită de art. 30 C.fam., ce pornește, în stabilirea calității de bun comun a acelui bun dobândit în timpul căsătoriei, de la presupunerea că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire, pe de o parte, iar pe de altă parte, cota parte ce se cuvine fiecăruia dintre soți din bunurile comune, pe de o parte, considerând recurenții că funcționează o prezumție și în ce privește această cotă, în sensul egalității acestor cote. Or, trevuie observat că, potrivit jurisprudenței și doctrinei constante în materie, câtă vreme temeiul juridic al comunității de bunuri îl constituie nu numai existența căsătoriei, dar și participarea fiecăruia dintre soți prin munca ori prin mijloacele proprii la dobândirea și conservarea bunurilor comune, împărțirea bunurilor comune nu se poate face în toate cazurile în părți egale, ci cota ce se cuvine fiecăruia din soți se stabilește în raport de contribuția sa la dobândirea și conservarea bunurilor comune.
Reținând că achitarea ratelor de către intimatul reclamant în perioada cât soții au fost despărțiți în fapt, coroborată cu situația de fapt cât privește neimplicarea soției (D. P.) în gospodărie și în creșterea copilului, dar și veniturile semnificativ mai reduse decât cele obținute de reclamant, sunt circumstanțe ce conduc la concluzia unor cote de contribuție a soților diferite la dobândirea bunurilor comune, tribunalul a aplicat corect dispozițiile legale menționate.
Curtea constată, de asemenea, că este fără relevanță sub aspectul analizei legalității soluției tribunalului privind cota de contribuție la dobândirea imobilului, reținută în favoarea reclamantului, referirea recurenților la atitudinea procesuală a intervenientei, care a încercat recuperarea creanței sale nu numai de la reclamant, ci și de la pârâți. Aceasta, întrucât s-a reținut de către tribunal, în apel, că sumele de bani au fost date de către intervenientă numai reclamantului în vederea achitării apartamentului (împrejurare ce a condus la constatarea în favoarea acestuia a unei cote mai mare de contribuție la dobândirea bunului imobil), acest aspect, neținând de aplicarea legii, ci de circumstanțe de fapt, ce exced limitelor în care poate fi analizată în recurs hotărârea pronunțată de tribunal.
Nici în ce privește critica referitoare la aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează regimul prescripției extinctive, susținerile recurenților nu sunt fondate, tribunalul reținând corect incidența art. 16 lit. a) din Decretul nr.167/1958 și apreciind că locuirea în imobil are valoarea unei recunoașteri a dreptului făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, respectiv o recunoaștere a drepturilor pe care intervenienta le-ar putea pretinde cât privește sumele de bani plătite reclamantului în vederea achitării apartamentului. De altfel, în condițiile în care apelul pârâților vizând soluția pronunțată de prima instanță cât privește cererea de intervenție a fost admis, iar cererea de intervenție respinsă, trebuie observat că recurenții nu mai justifică un interes în a susține această critică.
În consecință, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., îl va respinge ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 C.pr.civ., Curtea va obliga recurenții, dat fiind că se află în culpă procesuală ca urmare a promovării unei căi de atac nefondate, la plata către intimata D. E. a sumei de 125 de lei, potrivit cotei sale de moștenitor de pe urma defunctului reclamant, cotă ce rezultă din certificatul de moștenitor depus la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții – pârâți D. M., D. I. și D. A. I., împotriva deciziei civile nr.1047 A/23.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant D. I., intimata – intervenientă D. E. și Autoritatea Tutelară – P. S. 6 BUCUREȘTI.
Obligă pe recurenți la plata către intimata D. E. a sumei de 125 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. M. G. R. A. P. B.
GREFIER
N.-C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./18.12.2014
TB-S.5 – C.D.C.; S.V.
Jud.S.6 – S.M.
| ← Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
