Acţiune în constatare. Decizia nr. 344/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 344/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 344/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.344
Ședința publică din 04.03.2014
Curtea constituită din:
Președinte - I. S.
Judecător - C. G.
Judecător - G. S.
Grefier - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului promovat de recurenta – reclamantă S. P. ÎNVĂȚĂTURA POPORULUI R., împotriva deciziei civile nr. 864 A din data de 04.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și cu intimata – intervenientă în numele altei persoane A. BUCUREȘTILOR.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 11.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat succesiv pronunțarea la 18.02.2014, 25.02.2014 și apoi la 04.03.2014, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sector 1 la data de 4.11.2008 sub nr._, reclamanta S. P. INVATATURA POPORULUI R. a chemat în judecată pe pârâtul S. PRIN PRIMARIA MUNICIPIULUI BUCURESTI, solicitând ca instanța să constate ca reclamanta este aceeași persoana juridica cu cea înființată în anul 1866, fiindu-I întreruptă activitatea în perioada 1948-1993.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat ca S. P. INVATATURA POPORULUI R. a luat ființa în 1866, dobândind personalitate juridica în anul 1887, însa în anul 1948 prin prisma evenimentelor vremii, activitatea acesteia a fost suprimata. Prin sentința civila nr 8/25.01.1993 pronunțata de Judecătoria sector 1, își reia activitatea sub denumirea S. N. P. INVATATURA POPORULUI R., pentru ca în 2002 prin încheierea pronunțată de Judecătoria sectorului 4, sa revină la denumirea inițială.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.111 Cod procedură civilă, art.3 lit.c din Legea nr.10/2001.
Prin cererea precizatoare depusa la termenul de judecata din data de 11.02.2009, reclamanta a învederat ca înțelege să se judece cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE.
La termenul de judecata din data de 20.01.2010, instanța a respins ca inadmisibila cererea de intervenție în interes propriu formulata de A. BUCURESTILOR.
La termenul de judecata din data de 9.06.2010, A. BUCURESTILOR a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului. Arata ca reclamanta a chemat-o în judecata . ca obiect revendicarea în temeiul Legii nr.10/2001 a unui imobil în care funcționează Facultatea de Teologie Ortodoxa „J. Patriarhul”, aflată pe rolul tribunalului, în prezent suspendata în temeiul art.244 Cod procedură civilă, până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze. Reclamanta revendica acest imobil în baza dreptului dat de existenta unei continuități a persoanei juridice infinitate în 1866. Cererea a fost încuviințată în principiu la termenul de judecata din data de 13.10.2010.
Prin întâmpinarea depusă la data de 09.06.2010, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și a solicitat în principal, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că cererea reclamantei privind constatarea ca persoană juridică înregistrată în anul 1866 și desființată ulterior reprezintă constatarea unei stări de fapt, iar nu a unei stări de drept. Pârâtul a susținut că reclamanta nu a dovedit că este aceeași persoană juridică cu S. pentru Învățătura Poporului R. înființată în anul 1866.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.111 Cod procedură civilă.
Prin sentința civila nr 4447/7.03.2011 a Judecătoriei Sector 1 București, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată și admisa cererea principala, constatându-se ca reclamanta este aceeași persoana juridica cu S. P. INVATATURA POPORULUI R. înființata în 1866. De asemenea, a fost respinsa cererea de interventie accesorie, ca neîntemeiata.
P. a hotărî astfel, prima instanța a reținut că prin acțiune nu s-a solicitat a se constata o stare de fapt, ci una de drept, s-a solicitat a se constata identitatea juridică a două persoane, fiind o chestiune de transmisiune legală sau convențională sau de continuare a elementelor constitutive ale persoanei juridice. Prin urmare, reclamanta a solicitat a se constata un raport juridic concret între cele două persoane juridice, chestiune ce se înscrie în sfera unei acțiuni în constatare pozitivă și declaratorie, admisibilă în condițiile art.111 Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, dispozițiile art.3 lit.c din Legea nr.10/2001 arată condițiile ce trebuie îndeplinite de persoanele juridice pentru a fi îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001, printre acestea fiind necesar a se obține o hotărâre judecătorească în care să se constate că persoana juridică actuală este aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă.
P. aceste motive, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că la data de 23.03.1866 s-a înființat S. pentru Învățătura Poporului R., cu sediul în București, ..2 .
Din coroborarea depozițiilor martorilor cu înscrisurile depuse la dosar rezultă că activitatea Societății pentru Învățătura Poporului R. a fost suprimată de către autoritățile comuniste, fără a se întocmi un act oficial în acest sens.
Conform procesului verbal de constituire, statutului de funcționare și avizului Ministerului Învățământului și Științei la data de 05.07.1992, S. pentru Învățătura Poporului R. și-a reluat activitatea.
Prin sentința civilă nr.8/25.01.1993 pronunțată în dosarul nr. 2PJ/1993, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea de înscriere ca persoană juridică a Societății Naționale pentru Învățătura Poporului R., a acordat personalitate juridică acestei organizații și a dispus înregistrarea în registrul anume destinat.
Prin încheierea dată la data de 06.08.2002 în dosarul nr.73A-PJ-2002, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus înregistrarea modificărilor intervenite în actele constitutive ale asociației privind noul sediu situat în București, .. 7A, sector 2, noua denumire S. pentru Învățătura Poporului R., modificarea Statutului și schimbarea componenței Consiliului Director în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor existent la grefa Judecătoriei Sector 4.
Din Statutele depuse la dosar rezultă că ambele Societăți au aceeași denumire, au aceleași scopuri, aceeași structură organizatorică (ținând cont de modificările legislative și terminologice survenite de-a lungul timpului), iar patrimoniul acestora se instituie din cotizații, donații, subvenții, contribuții, sponsorizări sau alte fonduri din țară și din străinătate, din activități proprii și din orice alte mijloace. Totodată, parte dintre cei care au fost membri ai Societății anterior anului 1948 sunt membri ai Societății pentru Învățătura Poporului R. și în prezent.
Mai mult, în Statutul întocmit în 1993 se arată că S. pentru Învățătura Poporului R. se reînființează ca instituție, pe durată nelimitată, ceea ce evidențiază intenția de a fi continuatorul tradițiilor fostei Societăți pentru Învățătura Poporului R.. În prezent, S. pentru Învățătura Poporului R. este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, ce își desfășoară activitatea conform obiectivelor stabilite prin statut, activitatea acesteia fiind sub incidența dispozițiilor OG nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.
Potrivit art. 3 lit. c din Legea 10/2001 sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea că activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă,….
Potrivit art.111 Cod procedură civilă, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Cu probele administrate, reclamanta a făcut dovada unui raport juridic concret între cele două persoane juridice, respectiv identitatea juridică dintre acestea.
În consecință, pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, instanța, apreciind întemeiată acțiunea reclamantei urmează să o admită și să constate că reclamanta este aceeași persoană juridică cu persoana juridică S. pentru Învățătura Poporului R. înființată la data de 23.03.1866 .
Având în vedere că cererea principală a fost admisă, instanța va respinge cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, a promovat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii, apelantul a arătat ca în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art.111 Cod procedură civilă.
Pe fondul cererii, învederează ca este fără relevanta faptul ca un grup de persoane au decis sa înființeze o persoana juridica ce poarte denumirea identica cu cea a unei persoane juridice infinitate în 1866. Mai arată că scopul pentru care a fost înființata reclamanta constă în desfășurarea de activități pentru sprijinirea cunoașterii, dezvoltării educaționale, nicidecum reconstituirea unui drept de proprietate.
În drept, apelantul a invocat dispozițiile art.282 Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și intervenientul în numele pârâtului A. Bucureștilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii, a arătat ca cerințele prevăzute de art.3 lit.c din Legea nr.10/2001 nu sunt întrunite în cauza de față, în sensul ca reclamanta nu poate fi continuatoarea persoanei juridice infinitate în anul 1866, câta vreme a fost constituita în anul 1993 prin hotărâre judecătoreasca.
În drept, apelantul a invocat dispozițiile art.282 Cod procedură civilă.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor. Arată că a fost înființata în anul 1866 cu scopul de a ridica la un nivel superior învățământul, cultura sau educația românilor, realizat prin donații și sponsorizări. Activitatea a fost suprimata în anul 1948 fără sa existe un act oficial în acest sens, dar a fost reluata în 1993. Solicita respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art.111 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.864A/04.10.2012 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis apelurile declarate de apelantul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE și de apelantul intervenient în numele altei persoane A. BUCURESTILOR, împotriva sentinței civile nr.4447/7.03.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. P. INVATATURA POPORULUI R., a schimbat, în parte, sentința civilă nr.4447/7.03.2011 în sensul că a respins, acțiunea precizată de reclamanta S. P. INVATATURA POPORULUI R. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, ca neîntemeiată.
Pe cale de consecință, instanța de apel a admis cererea de intervenție accesorie formulata de A. BUCURESTILOR, a menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate.
P. a pronunța hotărâre, instanța de apel a reținut că apelul este calea de atac ordinara, de reformare, . un mijloc procesual prin care partea interesata solicita desființarea, schimbarea sau anularea hotărârii date în prima instanța. Tribunalul a reținut ca în cuprinsul expunerii de motive, apelanții fac o prezentare a situației de fapt în speța, limitându-se la a preciza ca instanța de fond a reținut unele împrejurări în mod nelegal.
Față de dispozițiile art.294-295 Cod procedură civilă, tribunalul a analizat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța.
Potrivit înscrisului denumit “Statutele”, depus în dosarul de fond, la data de 23 martie 1866 a fost infiintata și recunoscuta ca persoana juridica prin legea din 6 mai 1887, S. pentru învățătura poporului român.
Prin sentința civila nr 8/25.01.1993 pronunțata de Judecătoria sector 1 a fost înscrisă ca persoana juridica S. naționala pentru învățătura poporului român. La data de 6.08.2002, prin încheierea pronunțată de Judecătoria sector 4, s-a dispus înregistrarea modificărilor intervenite în actul constitutiv al Societății naționale pentru învățătura poporului român, una dintre acestea fiind cea referitoare la denumire, în sensul ca persoana juridică se va numi S. pentru învățătura poporului român.
Prin prezenta acțiune, reclamanta a investit instanța de judecata cu o cerere având ca obiect constatarea faptului ca este aceeași persoana juridica cu cea înființata în anul 1866, cerere care, în raport de dispozițiile art.111 Cod procedură civilă, este admisibila, după cum în mod corect a reținut și prima instanța. Astfel, potrivit textului citat, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. În speța, calea aleasa de reclamanta este deschisa de dispozițiile art.3 alin.1 lit.c din Legea nr.10/2001 (forma în vigoare la data înregistrării cererii) care prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite de persoanele juridice pentru a fi îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001, respectiv constatarea continuării activității ca persoană juridică până data intrării în vigoare a prezentului act normativ sau a împrejurării că activitatea acesteia a fost interzisă sau întrerupta în perioada de referința a legii, dar și-a reluat activitatea după 22.12.1989, dacă prin hotărâre judecătoreasca se constata ca e aceeași persoana cu cea desființata sau interzisa.
Prin cererea înregistrata pe rolul tribunalului sub nr._, reclamanta a solicitat sa ii fie constatata calitatea de persoana îndreptățita la masuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001. În prezent, respectiva acțiune este suspendată în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze. Prin urmare, față de aceste considerente, calea aleasă de reclamantă pentru a fi constatata îndeplinirea cerințelor prevăzute de art.3 alin.1 lit.c din Legea nr.10/2001, este una data de lege, deci admisibila și în condițiile art.111 Cod procedură civilă.
Revenind la situația de fapt expusa în cauza, față de dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, Tribunalul a reținut că expunerea de motive a primei instanțe nu este foarte amplă, dar mai mult, făcuta cu interpretarea greșita a probelor administrate. Întregul raționament juridic al reclamantei și preluat de instanța fondului în propriile considerente se bazează pe înscrisul atașat la filele 6-11, dosar fond, vol I, denumit “Statutele Societății pentru învățătura poporului român”. Potrivit mențiunilor din cuprinsul acestui înscris, a fost redactat la 23.03.1866, presupusa data de înființare a acestei societăți, dată la care era în vigoare Codul Civil decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 și pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Cum necunoașterea legii nu poate fi invocată, cu atât mai mult cu cât scopul declarat al prezumtivei societăți înființate la 1866 consta în propagarea învățăturii, încurajarea lucrărilor didactice, deci un scop etic, moral și licit, evident ca toate actele încheiate și masurile dispuse de aceasta organizație trebuie sa fie în acord cu spiritul și litera legii.
Actul juridic reprezintă manifestarea de voința făcută de autorul/autorii săi cu intenția de a produce efecte juridice. Forma actului juridic reprezintă modalitatea de exteriorizare a manifestării de voința cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. În cauza, reclamanta uzează de un “statut” al unei persoane juridice, care din punctul de vedere al forței probante, reprezintă un înscris sub semnătură privată. P. aceasta categorie de înscrisuri, legea nu cere forma ad validitatem, însa formalitatea ad probationem, categoric este necesara, cu atât mai mult cu cât reclamanta produce acest înscris în cadrul unui litigiu, încercând să dea conținutului acestuia, caracterul de adevăr juridic. Tribunalul reamintește că, pentru a face proba, în temeiul art.167 Cod procedură civilă, înscrisurile sub semnătură privată, trebuie sa îndeplinească anumite cerințe minime de forma. Obiectul probei este reprezentat de faptele juridice care tind la dovedirea raportului juridic civil concret, în speța înființarea persoanei juridice în anul 1866. Iar sarcina probei incumba celui care face susținerea.
Revenind la forța probanta a înscrisurilor supuse analizei, tribunalul a reținut că față de terți, „data înscrisului, prin ea însăși, nu face credința”(G.B., Dr civil, partea generală). Această abatere de la regula puterii doveditoare a înscrisului sub semnătură privată până la proba contrarie, a fost explicata, în doctrina prin grija legiuitorului de a ocroti pe terți împotriva pericolului reprezentat de trecerea unei date false în conținutul actului. Astfel, art.1182 cod civil (așa cum era în vigoare și în anul 1866) stabilește ca terților le este opozabila numai dată certă, care poate fi dobândită în una din modalitățile prevăzute de lege. În cauza, pârâtul este terț față de înscrisul analizat, însă contesta puterea lui doveditoare raportat la obiectul pricinii.
Examinând conținutul acestui înscris, tribunalul a reținut ca deși se presupune a exprima acordul de voința al membrilor unei asociații, cu organe de conducere strict prevăzute, cu obligații pentru membrii acesteia în ceea ce privește vărsarea cotizațiilor anuale și alte îndatoriri financiare, astfel cum sunt prevăzute în “Capit IV”- fila 8 din dosar, aceasta persoana juridica nu pare sa fi ținut registre. Or, pentru acest tribunal apare ca neveridica o asemenea împrejurare, o asociație bazată pe participarea mai multor persoane atât din punct de vedere financiar, cât și organizatoric, despre care se pretinde a fi avut un patrimoniu imobiliar, neputând funcționa fără evidente contabile, financiare ori de alta natura.
Reluând expunerea privind incidenta dispozițiilor art.1182 Cod civil, tribunalul a reținut că, deși emitentul actului este o persoana juridica, după cum se arată în chiar antetul înscrisului de la fila 6, acesta nu și l-a înscris într-un registru anume destinat al asociației, tocmai pentru dobândirea datei certe. Mai mult, la momentul la care se arată ca a fost recunoscută ca persoana juridica, luna mai 1887, era în vigoare și Legea pentru autentificarea actelor, publicata la 1.09.1886, care la capitolul III prevedea dispoziții privind acordarea datei certe și certificarea copiilor după acte. Așadar, chiar și la vremea respectivă, legiuitorul a fost extrem de diligent în aceasta materie.
Analizând mai departe, tribunalul a observat ca în anul 1924, data la care reclamanta arată ca încă își desfășura activitatea persoana înființata în 1866, a intrat în vigoare Legea nr.21 pentru persoanele juridice. Potrivit art.2 din actul normativ indicat, persoanele juridice de drept privat existente la data intrării în vigoare a legii vor continua sa funcționeze, având însă, obligația ca, în termen de 6 luni sa comunice grefei tribunalului titlul pe baza căruia funcționează, și-au dobândit personalitatea juridică, precum și statutele sau actele constitutive, grefa tribunalului având, la rândul său obligația să înscrie organizația în registrul persoanelor juridice. În cauza de față, nici aceasta dovada nu a fost făcută.
Prin urmare, față de aceste precizări, tribunalul a constatat că înscrisul de care se prevalează reclamanta nu are forța probanta cerută de legile în vigoare la momentul presupusei sale edictări.
Față de normele legale incidente și citate mai sus, tribunalul a reținut ca forma ad probationem ceruta obligatoriu în cauza, nu este îndeplinita. Este adevărat ca nerespectarea acestei formalități nu atrage nevalabilitatea actului juridic, însă sancțiunea care intervine, astfel cum s-a statuat și în doctrina, este imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Așadar, observând că nu s-a probat existenta persoanei juridice legal înființate în anul 1866, apare ca inutil a discuta asupra posibilității ca reclamanta sa fie continuatoarea personalității juridice a acesteia.
Împotriva acestei decizii, la data de 08.05.2013 a declarat recurs reclamanta S. pentru Învățătura Poporului R., solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate în baza art.312 alin.5 Cod procedură civilă, iar în cazul în care instanța de recurs va aprecia că nu există motive de casare, solicită modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii introductive așa cum a fost formulată și precizată.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 și ale art.312 pct.5 Cod procedură civilă, recurenta – reclamantă a arătat că în cadrul sistemului legislației noastre procesuale, instanța este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de către părți. La debutul expunerii motivelor de admitere a apelului se precizează faptul că acestea sunt nefondate, fiind în fapt o simpla prezentare a situației de fapt și nu o critica din punct de vedere legal a hotărârii apelate.
Menționează ca ambele apelante au fost reprezentate de către consilieri juridici sau avocați.
Ulterior, instanța de apel stipulează faptul ca va analiza apelul în limitele art. 294-295 C., Prin urmare, analiza situației de fapt și a aplicării legii ar fi trebuit sa fie făcuta în limitele cererii de apel și nu din oficiu, de către instanța, invocându-se practic motive noi de apel care nici măcar nu au fost puse în discuția părților.
Daca instanța de apel a găsit de cuviința sa analizeze apelul sub aspect noi, ar fi trebuit cel puțin să pună în discuție, cu atât mai mult cu cât avea posibilitatea completării probatoriului potrivit 295 CPP sau 292 ultima teza, probe rezulte din dezbateri.
Practic se realizează o încălcare a dispozițiilor 321 (5) CPP prima teza, procesul fiind soluționat fără a se dezbate și a se face probatorii asupra motivelor pentru care instanța a admis apelurile.
Nici la fond și nici prin motivele de apel, cele doua apelante nu au invocat motivele reținute de instanța de apel pentru modificarea hotărârii judecătorului fondului realizându-se astfel o încălcare a regulilor prevăzute de art. 304 pct. 6, acordându-se mai mult decât s-a cerut.
Astfel, hotărârea instanței de apel a fost astfel dată fără a se intra în soluționarea fondului, nefiind invocate chestiile reținute în motivare de către niciuna dintre părți, pronunțându-se Tribunalul cu privire la altceva decât i s-a cerut. Astfel instanța de recurs ar trebui sa verifice pentru prima oara fondul dreptului, sub aspectele invocate de către instanța de apel, iar părțile ar mai avea la dispoziție doar cele două cai extraordinare de atac.
Prin urmare, consideră în principal că trebuie efectuată o judecata unitara și solicita, prin urmare, casarea în întregime a hotărârii recurate. În subsidiar, solicită modificarea în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.
În fapt, S. pentru Învățătura Poporului R. a redobândit personalitate juridica după evenimentele din decembrie 1989 mai exact în anul 1993, când prin sentința civila nr.8/25.01.1993 asociația a fost înscrisa în registrul Judecătoriei Sector 1 București în registrul anume destinat, fiindu-i recunoscuta personalitatea juridica și avându-se în vedere scopul asociației și anume ridicarea la un nivel superior a învățământului, culturii și educației în rândul romanilor de pretutindeni.
Din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei se poate constata faptul că scopurile și mijloacele asociației sunt aceleași, stabilite atât prin actele de înființare dinainte de anul 1948 cât și prin actele de înființare ale asociației de după 1989.
În cursul anului 1948, în prisma evenimentele de la acea vreme activitatea a fost suprimată de către autoritățile comuniste în mod abuziv fără a exista un act sau document oficial din partea statului și în totala ignorare a dorinței membrilor asociației de a-și continua activitatea. Suprimarea activității a fost abuziva din perspectiva lipsei oricărei conotații politice a activității asociației, aceasta având scopuri și obiective care nu aveau legătură cu climatul politic. Practic, printr-un gest de forță, statul a preluat ilegal toata baza materiala, folosind-o după bunul plac.
La data de 5.07.1992, asociația și-a reluat activitatea după cum rezulta din procesul-verbal de constituire, statutul de funcționare și avizul Ministerului Învățământului și Științei.
Totodată, prin proba testimoniala administrata în cauza am probat faptul ca persoane care au făcut parte din asociație în anul 1948 au reluat activitatea în cadrul asociației și după 1989. Pe de altă parte rezultă din aceasta proba dorința foștilor membri de a continua activitatea asociației după dispariția regimului care a întrerupt abuziv activitatea.
Din înscrisurile depuse la dosar rezulta fără putința de tăgadă faptul ca asociația efectuează cu regularitate activitățile prevăzute în actele constitutive, atât cele originale din 1866 respectiv 1887 cât și din actele prin care asociația și-a reluat activitatea după 1989. Din cuprinsul statutelor depuse la dosar rezultă ca ambele persoane juridice au aceeași denumire, aceleași scopuri, aceeași structura organizatorică cu observarea modificărilor legislative și terminologice survenite de-a lungul timpului. Totodată, o parte din membrii Societății anterior anului 1948 sun membri și în prezent, doi dintre ei fiind ascultați ca martori în prezentul litigiu.
Mai menționează faptul ca S. (secțiunea Prahova) a fost cunoscuta drept persoana morală de către Senatul României prin Legea votata în data de 28 martie 1892 de către Senatul României.
Prin urmare, din prisma înscrisurilor depuse la dosar se poate desprinde cu ușurință concluzia ca prezenta Societate este continuatoarea celei a cărei funcționare a fost întrerupta de către regimul comunist.
Concluziile instanței de apel cu privire la faptul ca societatea nu pare a fi ținut registre este cel puțin hazardata în condițiile în care aceasta funcționa cu concursul sefului statului (Regele la acea vreme) și cu colaborarea Ministerului Învățământului, cum de altfel funcționează și astăzi, desfășurând diverse activități cu privire la activitatea de educație. Consideră ca a făcut dovada activității și continuității Societății iar motivele invocate de către instanța de apel nu pot fi reținute întrucât nu este nevoie să facă aceasta dovadă permanent. după cum sugerează. Practic instanța de apel alege, din multitudinea actelor juridice încheiate de către o astfel de Societate, câteva momente și concluzionează că, în lipsa acestora, societatea nu ar putea funcționa sau exista. Este în mod evident o concluzie arbitrară, nefundamentată științific și legal, cu atât mai mult cu cât se pronunță asupra unor evenimente care au avut loc acum aproape 100 de ani sau chiar mai mult, neputând avea reprezentarea realităților vremii în mod nemijlocit.
Mai mult decât atât, S. deținea bunuri precum imobile sau biblioteci, necesare în vederea desfășurării obiectului de activitate. Instanța de apel interpretează în mod greșit proba continuității și subliniem încă o data ce aceste aspecte nu au fost puse în discuția parților nici un moment iar părțile adverse nu au contestat nici un moment existenta Societății, atât înainte de 1948 cat și după 1989.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.306 pct.6 și 9, 312 alin.5 Cod Procedura Civila.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art 137 cod procedură civilă, Curtea va examina cu prioritate excepția nulității recursului pentru depunerea tardivă a motivelor de recurs. Curtea o apreciază ca nefondată, având în vedere următoarele aspecte:
Instanța pornește de la prevederile art 302 indice 1 cod procedură civilă, care prevăd că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni:
a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul*);
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
d) semnătura. Așa cum rezultă din aceste dispoziții legale, legiuitorul a reglementat reglementează conținutul cererii de recurs și sancțiunea care intervine în cazul în care părțile nu se conformează prescripțiilor procedurale.
Acest text de lege se coroborează cu dispozițiile art 306 cod procedură civilă, care prevăd că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor în care se pot invoca motive de ordine publică( care trebuie puse în discuția părților cu respectarea principiului contradictorialității), cu precizarea că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
În ceea ce privește termenul în care trebuie motivat recursul, dispozițiile art 303 stabilește că această cale de atac se poate motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, cu mențiunea că termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a declarat anterior.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului de apel, Curtea constată că decizia recurată a fost comunicată reclamantei la sediul procesual ales, prin întâmpinare, pentru comunicarea actelor de procedură, la data de 05 08 2013, iar memoriul conținând motivele de critică în recurs a fost înregistrat la instanță la data de 05 06 2013, deci anterior comunicării hotărârii atacate la adresa sediului procesual. Pe cale de consecință, Curtea apreciază excepția ca nefondată și o va respinge ca atare.
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Reclamantul recurent și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 6 și 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.
În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art 304 pct 6 cod procedură civilă, Curtea constată că, prin intermediul acestui motiv de modificare, legiuitorul permite reformarea hotărârii în cazul în care instanța s-a pronunțat cu nerespectarea limitelor investirii, acordând mai mult decât s-a cerut ( plus petita) sau altceva decât s-a cerut( extra petita). Având în vedere că procesul civil este un proces al intereselor private, în care organul judiciar are rolul de a se pronunța asupra pretențiilor astfel cum au fost formulate de către reclamant, Curtea reține că acest motiv de modificare este expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, nefiind calificat drept un motiv de ordine publică. Având în vedere că esența acestui motiv de recurs rezidă în obligația și în egală măsură în îndrituirea instanței de a da o soluție tuturor cererilor cu care a fost investită, indiferent de natura lor: principale, incidentale sau accesorii, suntem în prezența acestui motiv de reformare doar în ipoteza în care organul judiciar, indiferent de gradul de jurisdicție în care judecă, se pronunță asupra cauzei, cu nesocotirea limitelor investirii, așa cum reies acestea din totalitatea cererilor formulate de părți, în condiții de regularitate procedurală. Argumentele avute în vedere de instanță pentru admiterea sau respingerea cererilor formulate, respectiv a căilor de atac exercitate în cauză nu se circumscriu aspectelor anterior menționate, astfel că nu pot conduce la depășirea limitelor investirii, atâta timp cât instanțele s-au raportat la același obiect al litigiului și au tranșat, în considerarea argumentelor avute în vedere, aceleași cereri, cu respectarea temeiului juridic invocat de către părți.
Examinând motivele de recurs, Curtea constată că reclamanta a invocat în esență, faptul că instanța de apel a soluționat calea de atac cu care a fost investită prin prisma unor chestiuni invocate din oficiu, pe care nu le-a pus în discuția părților. Recurenta susține că de fapt instanța de apel, pronunțându-se asupra acestor aspecte, nu a soluționat fondul cauzei, din moment ce a avut în vedere chestiuni neinvocate în apel de către niciuna dintre părți.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea apreciază că primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art 304 pct 6 cod procedură civilă este nefondat, din perspectiva faptului că instanța de apel nu s-a pronunțat pe alte cereri decât cele formulate în cauză( și anume constatarea identității reclamantei cu persoana juridică înființată la data de 23 03 1866, purtând aceeași titulatură), iar faptul că prin aplicarea dispozițiilor legale, și-a conturat un raționament juridic diferit de cel al primei instanței nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile nu s-a produs vreo modificare a cadrului procesual sub aspectul obiectului sau întinderii acestuia. Din această perspectivă, Curtea constată că instanța de apel s-a pronunțat asupra fondului căii de atac cu care a fost investită, astfel că nu se poate susține că ar fi acordat mai mult decât s-a cerut sau altceva decât s-a cerut.
În ceea ce privește ultimul motiv de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea.
Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Examinând susținerile reclamantei subsumate acestui motiv de recurs, Curtea constată că aceasta a invocat de fapt greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art 3 alin 1 lit c din legea 10/2001, învederând trei aspecte în dovedirea identității dintre cele două persoane juridice și anume: identitate de scop și mijloace, identitate de structură organizatorică, precum și identitate de membrii, în sensul că persoane care au făcut parte, la nivelul anului 1948, din asociația constituită în anul 1866 și-au reluat activitatea în cadrul societății reclamante.
Prealabil examinării acestor aspecte, Curtea consideră necesar să sublinieze faptul că prin completarea materialului probator în faza procesuală a recursului, s-a făcut dovada existenței societății înființate 1866, așa cum rezultă din procesul verbal de carte funciară din 1940, care confirmă calitatea de proprietar a acestui asociația asupra imobilului situat în . 7, București, precum și din întreaga documentație privind recunoașterii calității de persoană juridică a diverselor filiale ale asociației( Iași, Prahova), aprobarea statutului Societății pentru învățătura poporului român, precum și autorizarea acceptării unor donații, procedura finalizând în toate situațiile prin emiterea unui decret regal. Din această perspectivă, lipsurile sesizate de instanța de apel cu privire la absența datei certe de pe înscrisul care materializează statutul asociației, precum și lipsa dovezii relative la înscrierea asociației în registrul persoanelor juridice, potrivit dispozițiilor legii 21/1924, nu pot fi apreciate de natură a conduce la o altă concluzie, în privința existenței societății înființate 1866, în condițiile în care proba cu înscrisuri administrată în completare în recurs a făcut această dovadă. Curtea reține că deși observațiile instanței de apel au un grad de pertinență, consideră că imposibilitatea procurării tuturor documentelor aferente funcționării Societății pentru învățătura poporului român este explicabilă prin durata lungă de funcționare, de aproape un secol, prin timpul îndelungat care s-a scurs de la momentul încetării activității acesteia și mai ales prin circumstanțele istorice și politice în care s-a produs interzicerea funcționării acesteia, imediat după instaurarea regimului comunist, condiții în care păstrarea unor astfel de documente s-a dovedit de multe ori a fi imposibilă.
În examinarea criticii formulate de reclamantă, Curtea pornește de la dispozițiile art 3 alin 1 lit c din legea 10/2001, care statuează în sensul că sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:
c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945, cu precizarea că îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a acestei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii. Din analiza acestor prevederi legale, care constituie temeiul juridic al acțiunii reclamantei, reiese că legiuitorul recunoaște persoanelor juridice îndreptățirea la măsurile reparatorii reglementate de legea specială, numai dacă fie și-au continuat activitatea fie, în cazul în care activitatea acestora a fost interzisă, numai dacă se constată pe cale judiciară că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă. P. unei astfel de hotărâri formează obiectul prezentului dosar.
Textul de lege anterior menționat nu specifică care sunt criteriile în temeiul cărora se poate reține identitatea dintre o persoană juridică, care a funcționat anterior instaurării regimului comunist, când a fost interzisă și noua entitate juridică, constituită după căderea acestui regim, potrivit legislației în vigoare la momentul dobândirii personalității juridice. Potrivit susținerilor reclamantei elementele în considerarea cărora invocă existența acestei identități sunt reprezentate de identitatea de scop și mijloace, identitatea de denumire și structură organizatorică, precum și identitatea de membrii asociați.
Analizând punctual toate aceste elemente de referință, în concepția reclamantei, Curtea reține că identitatea de denumire, respectiv de structură organizatorică nu poate prezenta relevanță, din perspectiva faptului că se invocă elemente pur formale, care sunt neutre în ceea ce privește fondului problemei supuse dezbaterii judiciare în prezenta cauză, în condițiile în care simpla preluarea a denumirii (sau chiar a unei denumiri similare) a unei asociații fără scop lucrativ, nu poate conferi o dovadă în sprijinul identității de persoană juridică. Orice asociație, care se constituie în prezent poate adopta o denumire care în trecut a aparținut unei alte asociații, dar acest lucru nu-i conferă nici măcar calitatea de succesor sau de continuator, cu atât mai puțin poate dovedi că este aceeași persoană juridică.
În privința structurii organizatorice, Curtea constată că aceste aspecte sunt reglementate legal, iar pentru legala constituire și pentru dobândirea personalității juridice, maniera de organizare interioară, care se regăsește în actele constitutive, trebuie să fie conformă cu normele legale. Examinând comparativ actele normative care au reglementat de-a lungul timpului asociațiile și fundațiile: legea 14/1881, legea 21/1924, OG 26/2000, se constată că, cu excepția a mici diferențe, structura organizatorică este aceeași și pornește de la același principii: adoptarea deciziilor și a ideologice promovate de realizează de către adunarea generală a membrilor asociați, punerea în executare a deciziilor și rezolvarea problemelor de administrație curentă sunt date în sarcina unui consiliu sau comitet, aspectele financiare sunt date în atribuțiile cenzorilor, fiind stabilite condiții relative la modul de dobândire, respectiv de pierdere a calității de membru, precum și la modul de încetare a funcționării asociației, la modul de colectarea a fondurilor necesare pentru activitatea asociației, precum și alte aspecte incidente în viața entității juridice.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază că existența unor similitudini în privința modului de organizare internă a reclamatei față de structura organizatorică a asociației înființate în anul 1866 nu poate constitui un argument decisiv pentru a susține identitatea celor două entități juridice, în condițiile în care astfel de asemănări se pot identifica între oricare asociație constituită în prezent și asociația înființată în anul 1866.
În ceea ce privește identitatea de scop și mijloace, în egală măsură, Curtea constată că nu pot constitui criterii elocvente pentru a stabili identitatea pretinsă de reclamantă, având în vedere că afirmarea unui scop identic sau similar nu este de natură a dovedi prin ea însăși identitatea dintre cele două persoane juridice.
Curtea pornește de la faptul că scopul declarat al Societății pentru învățătura poporului român (constând în promovarea învățământului, prin editarea de materiale didactice, pe scară cât mai largă, mai ales în mediu rural și cultivarea sentimentelor naționale) nu prezintă un grad deosebit de specificitate și poate fi asumat de orice altă organizație non-guvernamentală, indiferent de momentul constituirii. În privința mijloacelor de realizare a scopului, Curtea consideră că nici acestea nu pot constitui un argument în dovedirea pretinsei identități, în condițiile în care ele se înscriu în sfera activităților normale desfășurate de orice asociație sau fundație care activează în acest domeniu.
În ceea ce privește ultimul criteriu, la care face apel reclamanta și anume identitatea de membrii, Curtea apreciază că acesta apare ca fiind singurul element de referință, pe baza căruia s-ar putea stabili identitatea a două persoane juridice, în sensul dispozițiilor art 3 alin 1 lit c din legea 10/2001. Curtea ajunge la această concluzie pornind de la definiția persoanei juridice și de la trăsăturile definitorii ale calității persoană juridică, astfel cum au fost evidențiate în doctrină și jurisprudență, în sensul că persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică colectivul de oameni, care întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi și obligații civile. În ceea ce privește fundamentul persoanei juridice în literatura de specialitate s-au formulat mai multe teorii, cele mai relevante fiind teoria ficțiunii și respectiv cea a realității, care la rândul său a îmbrăcat mai multe forme.
Examinând analitic și comparativ aceste curente de gândire juridică, un element comun a reieșit, constând în aceea că persoana juridică este un colectiv de oameni, care acționează în limitele și în formele prescrise de lege pentru atingerea unui scop comun, dispunând de un patrimoniu afectat realizării acestuia.
Această concepție își găsește expresia în dispozițiile art 187 și art 193 din noul cod civil, în prevederile art 4 din OG 26/2000, în art 1, 9 și 12 din legea 21/1924 și este de natură să ofere un răspuns problemelor care se ridică în aplicarea dispozițiilor art 3 alin 1 lit c din legea 10/2001. În condițiile în care legiuitorul impune, prin dispozițiile legii speciale de reparație, anterior menționate, exclusiv cerința identității de persoană juridică și nu doar, spre exemplu a dovedirii calității de succesor, Curtea apreciază că elementul de referință, care, în coroborare cu celelalte criterii invocate de reclamantă, ar putea conduce la dovedirea identității impusă de lege, constă în existența acelorași membrii( care să aibă oficial acest statut) în ambele persoane juridice.
Făcând aplicarea în cauză a acestor considerații de ordin teoretic, Curtea reține că acest aspect nu a fost dovedit de către reclamantă, în condițiile în care nu a putut depune la dosar o evidență a membrilor reali ai asociației înființate în anul 1866, de la momentul interzicerii activității la nivelul a anului 1948, așa cum a solicitat instanța de recurs.
Din această perspectivă, Curtea reține că nu se pot susține nici afirmațiile făcute de martorii audiați de instanța de fond, în sensul că aceștia ar fi fost membrii ai asociației la momentul instaurării regimului comunist.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu se poate reține că reclamanta este aceeași entitate juridică cu S. pentru învățătura poporului român.
P. toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate atât excepția nulității recursului cât și recursul reclamantei.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă S. P. ÎNVĂȚĂTURA POPORULUI R. împotriva deciziei civile nr.864 A/04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă, în dosarul nr._/299/2008.
Ia act că recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored. C.S./I.S.
Ex.2/07.03.2014
T.B. Secția a V-a Civilă – F.I.C.
- C.L.B.
Jud.sector 1 București - B.E.R.
| ← Cereri. Decizia nr. 423/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 294/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
