Legea 10/2001. Decizia nr. 294/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 294/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 294/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 294
Ședința publică de la 24.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât, M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr. 1079/27.05.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, C. E., C. V. și .-SA.
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, consilierul juridic, M. I., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât, M. București prin P. G., în baza delegației de la dosar, avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al intimaților-reclamanți, C. E. și C. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, eliberată de Baroul București, lipsind intimata-reclamantă, . SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de administrat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Consilierul juridic al recurentului-pârât, M. București prin P. G., având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Consideră că instanța nu a avut în vedere normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 1.3 lit.c care exclud de la măsura restituirii, confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității.
Solicită a se reține faptul că soluția instanței de fond a fost dată la 27.05.2013, după apariția Legii nr. 165/2013. de imediată aplicare și s-ar fi impus acordarea de măsuri reparatorii prin acordarea de puncte.
Cu privire la critica privind obligarea instituției pe care o reprezintă la cheltuieli de judecată, solicită ca în temeiul art. 274 alin.3 C.p.civ. acestea să fie cenzurate.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului formulat, ca nefondat.
Critica recurentului în sensul că instanța de fond nu a avut în vedere aplicarea dispozițiilor art. 1 pct.3 lit.c din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, consideră această critică neîntemeiată, având în vedere că instanța a stabilit că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru cota de ¾ din teren și cota de ½ din construcție, care au aparținut autoarei lor, C. G..
Soțul autoarei lor a deținut doar cota de ¼ din terenul în suprafață de 253 mp și cota de ½ din construcție, pentru care nu s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii.
Cotele de teren și construcție care au aparținut autoarei reclamanților, au fost preluate abuziv, pe numele unei persoane care nu era proprietar, C. G., fiind confiscat pe numele acestuia întregul imobil, deși persoana condamnată deținea doar ¼ din teren și ½ din construcție.
Referitor la aplicarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005 abrogat prin dispozițiile Legii nr. 165/2 013, care la art. 18 alin.3 stabilește că atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi preluate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care are competența să analizeze notificările formulate de persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii, pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură.
Apreciază că în mod legal instanța fondului a admis capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin P. G. să transmită dosarul aferent notificărilor direct la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Cât privește critica recurentului-pârât referitoare la cheltuielile de judecată, consideră că suma de 700 lei, nu este mare, în raport de obiectul acțiunii și durata procesului.
Nu solicită cheltuieli de judecată și depune note scrise.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1079/27.05.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată și precizată de reclamanții C. E. și C. V. și S.C. R. G. Invest S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin P. G., având ca obiect Legea nr.10/2001, a constatat că reclamanții C. E. și C. V. sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din cota de 3/4 din teren în suprafață de 253 mp și cota de 1/2 din construcție în suprafața de 165 mp situat în București, ., sectorul 1, a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 3591/07.12.2011 (C. E. și C. V. cota parte de 67% și S.C. R. G. Invest SA cota parte de 33%) constând în despăgubiri pentru imobilul compus din cota de 3/4din teren în suprafață de 253 mp și cota de 1/2din construcție în suprafață de 165 mp situat în București, ., sector 1, stabilind ca despăgubirile să fie acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor - Legea nr.247/2005 Titlul VII, a obligat pârâtul Municipiului București prin Primar G. să înainteze dosarul administrativ vizând notificărilor nr. 2029/12.11.2001 și nr.191/01.02.2002 către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.
Având în vedere prevederile art. 2 alin. 1 lit. h și lit. i din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, preluarea imobilului în litigiu prin decizia nr. 549/1961, este calificată de tribunal ca fiind, în parte, abuzivă, motiv pentru care tribunalul a apreciat că imobilul face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație. Astfel, imobilul a fost preluat cu titlu, conform art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr.10/2001.
Tribunalul a apreciat că intenția evidentă a legiuitorului este aceea de a asigura exercitarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.
În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care aceasta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.
Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și prevăzute ca atare de lege.
În prezenta cauză a fost deja exercitată această cale de atac, astfel că din punct de vedere practic, numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz, lipsit de orice finalitate juridică atât timp cât această instituție nu are prevăzută prin lege, atribuția și competența de a cenzura hotărârile judecătorești care pot face obiect al unui control de legalitate, așa cum s-a arătat anterior, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul - pârât M. București prin P. G. care a arătat că instanța de judecată nu a avut în vedere normele de aplicare a Legii nr.10/2001, care în art.1.3 lit.c exclud de la măsura restituirii confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime împotriva umanității sau crime de război săvârșite în perioada 06.12.1940 – 09.05.1945, în mod greșit s-a dispus prin hotărârea instanței fondului înaintarea dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și cheltuielile de judecată au fost acordate greșit, în cauză impunându-se aplicarea prevederilor art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Verificând legalitatea sentinței recurate, Curtea a constatat că recursul este fondat și l-a admis pentru următoarele considerente:
Curtea nu a reținut critica privitoare la modul de aplicare al art. art.1.3 lit.c din Normele de aplicare a Legii nr.10/2001, deoarece imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Deciziei nr.549/1961 ca urmare a punerii în executare a sentinței penale nr.168/06.02.1954 pronunțată de Tribunalul Capitalei, prin care C. G., unul din autorii reclamanților, a fost condamnat pentru crime împotriva umanității, procedându-se la confiscarea averii, inclusiv imobilul situat în ., sector 1.
Recurentul nu a avut în vedere împrejurarea că imobilul în litigiu a avut doi proprietari, autorul recurenților C. G. și N. P., fiecare dobândind o cotă de ½ din imobilul în litigiu, așa cum rezultă din actul de vânzare – cumpărare autentificat la nr._/27.05.1927.
La momentul cumpărării imobilul era compus din teren, fără a se menționa suprafața acestuia. Prin actul de partaj voluntar autentificat la nr._/10.02.1931 C. G., împreună cu soția C. G. și celălalt coproprietar N. P. procedează la partajarea terenului, fiecăruia revenindu-i suprafața de 126 mp. În urma decesului defunctului N. P. a rămas moștenitoare C. G., în calitate de fiică, conform declarației autentificate la nr._/10.03.1938, aceasta dobândind terenul în suprafață de 126 mp.
Pe terenul în suprafață de 252 mp, C. G. și C. G. au edificat o locuință compusă din două camere și antreu, așa cum rezultă din autorizația nr._ .
În urma decesului defunctei C. G. au rămas ca moștenitori C. G., în calitate de soț, și C. L. și C. I., în calitate de fii. În urma decesului notificatoarei G. (fostă C.) L. a rămas moștenitor reclamantul C. V..
Prin notificările nr.2029/12.11.2001 și nr.191/01.02.2001 reclamantul C. E. și G. L. au solicitat despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 în calitate de moștenitori. Tribunalul a procedat în mod corect, acordând măsuri reparatorii prin echivalent pentru persoanele îndreptățite C. E. și C. V., conform cotelor lor succesorale, respectiv ¾ din terenul în suprafață de 253 mp și cota de ½ din construcția în suprafață de 165 mp din imobilul în litigiu, cotele lor fiind stabilite, așa cum s-a arătat mai sus, în funcție de actele de proprietate și certificatele de moștenitor, cu respectarea art.1.3 lit.c din Normele de aplicare a Legii nr.10/2001.
Dar, este fondată critica recurentului în sensul că notificatorii sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii potrivit Legii nr.165/2013, deoarece la data de 25.05.2013 această lege a intrat în vigoare. Ea a adus modificări importante în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor compensatorii, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, astfel încât Curtea urmează să modifice sentința recurată sub aspectul modalității de acordare a măsurilor compensatorii.
Sub acest aspect, Curtea reține că, potrivit art.4 teza a II-a din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, dispozițiile acestei legi se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, iar capitolul III al legii introduce o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii persoanelor îndreptățite sub forma echivalării valorii imobilului preluat abuziv cu un număr de puncte, astfel că sentința recurată va fi modificată în acest sens.
De asemenea, în analiza criticii de nelegalitate vizând soluționarea capătului de cerere referitor la înaintarea dosarului aferent notificării direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, critică invocată de recurentul M. București prin recursul declarat, Curtea reține incidența art.16 alin. 21 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Potrivit acestui text de lege, P. Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie.
Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, însă, la fel de adevărat este și faptul că aceeași instanță a dispus obligarea unității deținătoare la emiterea unei alte dispoziții administrative în baza acestei hotărâri. Așa fiind nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța fondului nu trebuia să distingă.
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
Din interpretarea Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, rezultă că procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
Rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 al art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente, întrucât dacă ar stabili alte procedee și căi în locul celor stabilite de legiuitor judecătorul și-ar aroga, practic, o funcție normativă.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Centralizarea de care textul de lege sus-enunțat vorbește are în intenția legiuitorului un anume scop, de a asigura eficiența dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. De altfel, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Transmiterea dosarului prefectului pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul nereglementând o astfel de situație. Ca urmare, trebuia avut în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă și la împrejurarea în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are, fără îndoială, obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Curtea constată că și după . Legii nr.165/2013 care aduce modificarea Legii nr.10/2001 se menține procedura verificării legalității de către prefect în cazul emiterii dispoziției cu propunere de acordare măsuri compensatorii exprimate în puncte (art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013), dispoziții emise de autoritățile publice locale urmând a fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins capătul de cerere privitor la înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cu privire la critica recurentului M. București prin P. G. referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că potrivit art.274 Cod de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Instanța fondului a obligat recurentul - pârât la 2.200 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, cu titlu de onorariu de expert topograf – 1.500 lei și onorariu de avocat, respectând cele două principii care guvernează materia cheltuielilor de judecată, respectiv culpa procesuală și acoperirea integrală a prejudiciului cauzat reclamanților.
Fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, în prezenta cauză faptul că pârâtul M. București, prin atitudinea sa, a determinat aceste cheltuieli.
Obligarea pârâtului la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 2.200 lei respectă principiile instituite de legiuitor, cheltuielile fiind necesare și având un caracter rezonabil, astfel că nici această critică nu a fost reținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 1079/27.05.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. E., C. V. și . SA.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâtul M. București prin P. G. la emiterea dispoziției în favoarea reclamanților, de propunere acordare măsuri reparatorii în echivalent prin puncte, în cotă de 67% și în favoarea cesionarului . SA, potrivit contractului de cesiune pentru cota de 33%, pentru imobilul situat în București, ., sector 1 – format din cota de ¾ din terenul în suprafață de 253 mp și din cota de ½ din construcția în suprafață de 165 mp – în condițiile Legii nr.165/2013, completată și modificată prin Legea nr.368/2013.
Respinge cererea de înaintare a dosarului aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./19.03.2014
TB-S.5 – M.G.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 344/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 292/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
