Acţiune în constatare. Decizia nr. 280/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 280/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 280/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.280
Ședința publică de la 24 februarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă T. R., împotriva deciziei civile nr.814 A din 18.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și H. (FOSTĂ L.) M..
Cauza are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat D. M., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante T. R., în baza procurii autentificată sub nr.1310 din 10.05.2011 și avocat D. C., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte H. (fostă L.) M., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 20.01.2014, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 16, lipsind intimatul-pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului și pe fond, admiterii acțiunii în revendicare pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 și 9 din Codul de procedură civilă, fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimatei-reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Menționează că din probele administrate în cauză rezultă că recurenta a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 la data de 09.10.2011, respectiv la 5 ani de la data la care a fost cumpărat imobilul de către pârâtă, situație în care reclamanta nu are un bun apt a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de pârâtă în patrimoniul căreia bunul exista, titlul acesteia de proprietate nefiind anulat ca urmare a exercitării vreunei acțiuni judecătorești.
Apreciază că, instanțele de fond și apel au analizat în mod corect probele și solicitările părților și au aplicat art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO reținând faptul că, pârâta este cea care la data introducerii acțiunii în revendicare are un bun în sensul convenției, deoarece titlul acesteia nu a fost desființat, spre deosebire de reclamantă al cărei titlu s-a constatat că nu este valabil și și-a pierdut eficiența în timp.
În replică, apărătorul recurentei-reclamante învederează că partea pe care o reprezintă deține un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO consecință directă a constatării nevalabilității titlului statului de către instanța de fond, constând în recunoașterea, implicit, pe cale judiciară a faptului că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3925/11.05.2012 Judecătoria Sectorului 4 București a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei T. R. D (născută D.) împotriva pârâților M. București prin Primarul General și H. (fostă L.) M. cerere prin care se solicita în temeiul disp.art.480 și urm. C.civ., art.6 din Lg.213/1998, Lg.10/2001 să se constate că reclamanta este proprietara imobilului situat în București, ., sector 4 preluat fără titlu de către stat, să fie obligată pârâta L. M. să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul ocupat în imobil în baza contractului de vânzare cumpărare nr.248/17.09.1996 încheiat în baza Lg.112/1995 și să fie obligat M. București să îi lase în deplină proprietate și posesie restul imobilul menționat care nu a fost înstrăinat către terți în baza Lg.112/1995.
Pentru a pronunța această sentință instanța reținut că reclamanta a dobândit proprietatea imobilului menționat prin actul dotal autentificat sub nr._/06.06.1945 de Tribunalul I.-constituit de mama sa E. D..
Ulterior imobilul a fost donat de reclamantă Statului Român prin declarația autentificată sub nr.4008/12.06.1961, iar prin Decizia nr. 112/22.09.1961 a fostului comitete Executiv al Statului Popular al Capitalei a fost acceptată oferta de donație.
S-a mai reținut că prin sentința civilă nr.8090/06.12.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București rămasă irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat ca urmare a ofertei de donație mai sus menționate.
Cu privire la pârâta L. (H.) M. instanța a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Lg.112/1995 la data de 17.09.1996 aceasta a dobândit proprietatea apartamentului nr.1 situat în imobilul ce face obiectul prezentei cauze.
În aceste condiții instanța a reținut că atât reclamanta cât și pârâta prezintă titluri de proprietate provenind de la autori diferiți, iar pentru a determina titlul mai bine caracterizat, a procedat la analiza titlului statului în privința căruia a reținut că în raport de sentința civilă nr.8090/2007 prin care s-a constatat nulitatea donației făcute de reclamantă, că acesta nu este unul valabil dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului neieșind din patrimoniul acesteia prin efectul donației, iar statul vânzând pârâtei un bun care nu i-a aparținut.
Comparând în aceste condiții titluri de proprietate ale părților instanța a procedat la această analiză nu doar prin prisma dispozițiilor dreptului comun, dar și prin prisma Lg.10/2001-dispoziții prin care legiuitorul a înțeles să dea o altă reglementare de drept material derogatorie de la dreptul comun situației în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil l-a vândut unei terț persoane.
În cadrul acestei analize instanța a ținut seama și de faptul că reclamanta a demarat procedura administrativă prevăzută de Lg.10/2001 nefinalizată până în prezent procedură ce îi dă dreptul de a obține restituirea imobilului prin echivalent situație în care a apreciat că reclamanta nu are un bun apt a fi protejat de art.1 din protocolul 1 adițional la CEDO, spre deosebire de pârâta în patrimoniul căreia acest bun există, titlul său de proprietate nefiind anulat ca urmare a exercitării vreunei acțiuni în instanță.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că instanța în mod greșit a omis a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere ale acțiunii, a interpretat eronat disp. art.480 C.civ și art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO întrucât deși a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, a respins acțiunea în revendicare, a schimbat temeiul juridic al acțiunii din art.480 C.civ. în Lg.10/2001 și a apreciat greșit că reclamanta nu deține un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO:
Tribunalul București - secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr.814/18.09.2013 a respins ca nefondat apelul.
În considerentele deciziei s-a reținut că din considerentele hotărârii rezultă în mod clar faptul că instanța a analizat atât titlul de proprietate al reclamantei cu privire la care a reținut că este mai bine caracterizat cât și faptul că în privința cererii de obligare a Municipiului București de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie partea nevândută din imobil-aceasta nu se justifică atâta timp cât reclamanta a demarat procedura administrativă prevăzută de Lg.10/2001.
Adoptând un alt punct de vedere ar însemna practic a ignora principiul de drept ce guvernează concursul dintre regula „electa una vid” precum și principiul securității raporturilor juridice.
De asemenea apare nefondată și critica referitoare la schimbarea de către instanță a temeiului juridic al acțiunii, atâta timp cât însăși reclamanta și-a motivat în drept acțiunea atât pe baza disp.art.480 C.civ. cât și pe prev. Lg.10/2001.
Referitor la interpretarea greșită de către instanță a disp.art.480 C.civ. și art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO tribunalul urmează a constata că și sub acest aspect criticile aduse sentinței sunt neîntemeiate, analiza prin comparare a titlurilor de proprietate ale părților neputând fi făcută decât prin coroborarea preved.art.480 C.civ cu dispozițiile Lg.10/2001 dispoziții prin care legiuitorul a înțeles să dea o reglementare specială situațiilor de acest fel-derogatorie de la dreptul comun.
Prin prisma acestor reglementări instanța a analizat corect și aplicarea în cauză a art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO reținând faptul că pârâta este cea care la data introducerii acțiunii în revendicare se afla în posesia unui bun în sensul convenției, deoarece titlul acesteia nu a fost desființat, spre deosebire de reclamantă al cărei titlu deși valabil constatat și-a pierdut eficiența în timp.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs T. R. D. (născută D.) invocând dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
Greșit a apreciat tribunalul că instanța de fond s-a pronunțat pe toate capetele de cerere,atunci când a afirmat că ”în privința cererii de obligare a M. București de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie partea nevândută din imobil – aceasta nu se justifică atâta timp cât reclamanta a demarat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001”.
Consideră recurenta că este îndreptățită să promoveze cererea de revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 Codul Civil solicitând, prin comparare de titluri, restituirea în natură a imobilului - teren nevândut, la care s-a referit anterior.
În ceea ce privește admisibilitatea prezentei cereri în contextul legislației interne și internaționale în vigoare, recurenta solicită a se reține, pe de o parte, împrejurarea că a depus toate diligentele pentru îndeplinirea procedurii administrative impuse de Legea nr.10/2001 fără a obține vreun rezultat concret până în prezent, iar, pe de altă parte, faptul că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este unicul mijloc procesual prin care proprietarul deposedat abuziv poate solicita restituirea în natură a bunului său și poate obține apărarea atributelor conferite de dreptul de proprietate.
Dispozițiile art. 21 pct.1 și 4 din Constituția actuală a României consacră liberul acces la justiție ca drept fundamental, prevăzând că "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților si intereselor sa/e legitime, precum și faptul că "jurisdicțiile administrative sunt facultative si gratuite".
În mod similar, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede, în cuprinsul art.6, că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanță independentă si imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale", iar prevederile art.13 Convenție garantează dreptul la un recurs efectiv.
Pe de altă parte, art.44 și art.41 din Constituția României prevăd garantarea dreptului de proprietate, iar potrivit art.20 din Legea fundamentală, în toate situațiile în care se pune problema apărării drepturilor fundamentale, interpretarea și aplicarea normelor conținute în legea internă trebuie să se realizeze în conformitate cu tratatele europene la care România este parte, în caz de conflict între legislația internă și cea internațională, urmând să prevaleze aceasta din urmă.
După cum se știe, toate aceste texte din legislația română și europeană au fost interpretate de jurisprudența CEDO în sensul că prevederile Legii nr.10/2001, care impun parcurgerea procedurii administrative prealabile, nu sunt de natură a îngrădi accesul la justiție a proprietarului deposedat abuziv într-o acțiune în revendicare, deoarece s-ar realiza o îngrădire a liberului acces la justiție în sensul art. 6 din CEDO.
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, s-a conturat opinia potrivit căreia neemiterea unei dispoziții de restituire în natură, ca urmare a notificării legal promovate în condițiile Legii nr.10/2001 constituie o vătămare cauzată în exercitarea drepturilor subiective consacrate de Legea nr.10/2001 prin tăcerea organului abilitat prin lege cu soluționarea notificării.
Procedura soluționării unei asemenea notificări, prevăzută de art.21 din Legea nr.10/2001 are caracter necontencios, dar obligatoriu conform dispozițiilor art.109 C.proc.civ. și este, totodată, subsumată exercitării unui drept subiectiv civil. Datorită acestor caracteristici juridice ale procedurii administrative prevăzute de Legea 10/2001, s-a arătat că, în toate cazurile în care procedura este tergiversată, întârzierea deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată. (a se vedea Dec.civ.nr.177/14.01.2005 și nr.1219/18.01.2007 ambele pronunțate de ICCJ - secția civilă și de proprietate intelectuală).
Ca atare, acțiunea are două petite distincte.
Instanța de fond nu s-a pronunțat pe primul capăt de cerere, din dispozitivul sentinței lipsind cu desăvârșire constatarea faptului că reclamanta este proprietara imobilului, drept consecință a constatării nevalabilității titlului statului, deși în considerente analizează acest capăt de cerere și reține că: „dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit din patrimoniul reclamantei, prin efectul donației"" și totodată că statul a vândut un bun ce nu-i aparținea, întrucât a preluat imobilul fără un titlu valabil (fila 4 jos și 5 sus din sentință). De asemenea, lipsește din dispozitiv, dar și din considerentele sentinței pronunțarea în ce privește acțiunea în revendicare în contradictoriu cu M. București. Instanța nu a analizat acest petit al acțiunii și nici nu a soluționat fondul cauzei, practic a omis să se pronunțe asupra lui.
Aceste motive de nelegalitate determină în mod evident, în temeiul art.297 alin.1 C.proc.civ. desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru asigurarea triplului grad de jurisdicție.
Decizia este nelegală și pentru următoarele motive: 1.- hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 480-481 C.civ. și a art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO, texte de lege ce garantează protecția proprietății private.
Respingerea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri ca neîntemeiată este nelegală în condițiile în care instanța de fond a constatat că imobilul ce face obiectul acțiunii a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Prin urmare, s-a recunoscut cu efect retroactiv că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei.
Constatarea în mod definitiv a nevalabilității titlului statului (cu efectul său retroactiv de recunoaștere a supraviețuirii dreptului de proprietate al reclamantei), are drept consecință nașterea unei speranțe legitime, a unui interes patrimonial aflat sub protecția Convenției Europene a Drepturilor Omului asimilat noțiunii de „bun”, acela de a redobândi posesia asupra bunului ca urmare a acțiunii în revendicare.
Prin urmare, prin soluția pronunțată a fost încălcat în mod evident art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO, încălcare ce are loc prin chiar respingerea acțiunii în revendicare, prin refuzul de a acorda protecție unui drept de proprietate legal dobândit.
Motivarea instanței de fond în soluția de respingere a acțiunii în revendicare este vădit contradictorie și nelegală, în raport de constatarea nevalabilității titlului statului.
De asemenea, invocarea disp.art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, nu reprezintă o motivare legală a soluției de respingere a acțiunii în revendicare, motivarea fiind străină de natura pricinii.
În primul rând este de reținut că Legea nr. 10/2001 nu reglementează raporturi juridice dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de bună-credință în temeiul Legii nr.112/1995. Legea nr.10/2001 nu prevede o procedură specială de soluționare a acțiunilor reale îndreptate împotriva terților, care au dobândit imobilul de la persoanele juridice deținătoare.
Recurenta reclamantă a înțeles să învestească instanța cu o cerere prin care urmărește, în contradictoriu cu cumpărătoarea, să obțină repararea prejudiciului cauzat ca urmare a preluării bunului de către stat fără un titlu valabil, prin restituirea în natură a imobilului și nu să obțină măsuri reparatorii într-o altă formă. Or, este evident că din moment ce imobilul a fost înstrăinat către chiriași, reclamanta nu are cum să obțin în condițiile Legii nr.10/2001 restituirea în natură, entitatea investită cu soluționarea notificării neputând să mai dispună de un bun din moment ce l-a înstrăinat, mai puțin terenul nevândut.
Pe de altă parte, stabilirea valabilității sau nu a titlului statului este deosebit de importantă în stabilirea dacă prin vânzarea de către acesta a imobilului către chiriași s-a încălcat art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO. Or, în acest sens, în mod constant, s-a pronunțat CEDO, care a stabilit că vânzarea către chiriași constituie o încălcare a articolului menționat, chiar dacă confirmarea dreptului de proprietate al proprietarului deposedat s-a făcut printr-o hotărâre definitivă ulterioară vânzării (Cauza F. contra României, B. contra României, Tarbuc contra României etc.).
Faptul că există o lege specială de reparație (dar cu privire la care în mod constant CEDO s-a pronunțat că nu conduce la o reparație efectivă a prejudiciului cauzat), că titlul intimatei a fost menținut ca valabil și altele, sunt elemente ce trebuie avute în vedere de instanță atunci când compară titlurile părților și trebuie puse în balanță cu elementele favorabile titlului reclamantei.
În altă ordine de idei, instanța din apel constată greșit că instanța de fond, nu a schimbat temeiul acțiunii în revendicare întemeiat pe art.480 C.civ. în Legea nr. 10/2001.
Recurenta apreciază că instanța de fond a transformat acțiunea în revendicare într-o acțiune personală imobiliară, în contradicție cu analiza efectuată în prima parte în considerente. După ce analizează titlul statului și constată ca preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, după ce constată că reclamanta este proprietara imobilului, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul său și, după ce trage concluzia că titlul acesteia este mai bine caracterizat potrivit regulilor de drept comun, respinge greșit acțiunea sa în revendicare în contradictoriu numai cu cumpărătoarea H. M. nu și cu M. București, în mod greșit analizând acțiunea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, tocmai temeiul acțiunii reclamantei este art. 480 C.civ. și nu Legea nr.10/2001 cum greșit a apreciat instanța de apel. Reclamanta a făcut referire la Legea nr.10/2001 numai în ce privește preluarea abuzivă a imobilului, procedura administrativă urmată de aceasta până la data introducerii acțiunii și în ceea ce privește restituirea în natură, care este regula din Legea nr. 10/2001.
În raport de aceste considerente, titlul reclamantei este preferabil titlului opus de statul român și, procedând la compararea titlurilor, solicită a se da preferință titlului acesteia și să se dispună restituirea în natură a imobilului teren nevândut, în temeiul dispozițiilor art.481 C.civ. de către M. București prin Primar.
În privința temeiului juridic al acțiunii, recurenta solicită a se constata că și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe disp. art. 480 C.civ., care est o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau în echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea Legii nr.10/2001. Nicio dispoziție din Legea nr.10/2001 nu prevede că interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.
Astfel, în ipoteza respingerii acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art.480 C.civ. în Legea nr. 10/2001, instanța de fond a schimbat natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o într-o acțiune personală imobiliară, încălcând, astfel, principiul disponibilității și accesul la un proces echitabil.
În acest sens, în ceea ce privește asigurarea accesului la justiție, în hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a stabilit că a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanță, în măsura în care acea cale nu este efectivă.
Instanța de apel a apreciat greșit că instanța de fond a analizat corect aplicarea în cauză a art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, în sensul că reclamanta nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, respectiv un "bun actual (aflat în patrimoniul său), iar calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească", prin aceste afirmații instanța fondului nefăcând altceva decât a se contrazice în cele constatate anterior, respectiv că statul nu are un titlu valabil, că a vândut un bun al altuia, ca din patrimoniul său nu a ieșit niciodată acest bun, iar hotărârea despre care vorbește, este tocmai sentința civilă nr.8090/06.12.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a ll-a civilă în dosar nr._ definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat ca urmare a ofertei de donație autentificată sub nr. 4008/12.06.1961 de către notariatul de Stat al Raionului N. B.. Sentința este definitivă prin decizia nr.627/07.05.2008 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă și este irevocabilă prin decizia nr.1469/27.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a lll-a Civilă.
Recurenta reclamantă apreciază că are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO. Consecința directă a constatării nevalabilității titlului statului de către instanța de fond constă în recunoașterea, implicit, pe cale judiciară a faptului că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul său. Cu alte cuvinte, reclamanta deține un „bun” în sensul art.1 al Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană, astfel cum acesta a fost conturat în jurisprudența CEDO.
Cu toate că, potrivit celor reținute, instanța de fond a confirmat dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, privând-o de beneficiul părții din hotărâre care stabilește dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, în considerentele ulterioare apreciind că nu deține un bun actual, nefiind titulara niciunei speranțe legitime.
Intimata L. M. (fostă Hasan) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat .
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Prin petitul cererii de chemare în judecată s-a solicitat să se constate că reclamanta este proprietara imobilului din București, sector 4, ., preluat de stat fără titlu, să se dispună restituirea în natură, să fie obligată intimata pârâtă L. M. să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul, să fie obligat intimatul pârât M. București prin Primarul General să îi lase în posesie restul de imobil nevândut în temeiul Legii nr.112/1995 și terenul în suprafață de 103 mp(construit și neconstruit).
Respingând acțiunea în totalitate instanța s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, astfel cum au fost formulate, iar în privința susținerilor tribunalului cu privire la faptul că cererea de revendicare a părților nevândute formulată în contradictoriu cu M. București ”nu se justifică atât timp cât reclamanta a demarat procedura Legii nr.10/2001” este corectă.
Potrivit deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ după apariția Legiinr.10/2001cererea în revendicare în contradictoriu cu unitatea deținătoare nu poate fi soluționată decât în temeiul legii speciale, având în vedere principiul că legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun.
În legătură cu această chestiune și în raport cu legislația internă și cea convențională Curtea arată că acțiunea reclamantei este formulată la data de 21.09.2011 și este întemeiată în drept pe dispozițiile de drept comun 480 și urm. Codul Civil.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998,prevedea că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă ,(iar în prezenta cauză instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei), Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”,cât și valorile patrimoniale,inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii ,au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție .
În prezenta cauză, reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme prin sentința civilă nr.8090/6.12.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București s-a constatat doar nulitatea absolută a contractului de donație încheiat ca urmare a ofertei de donație autentificate sub nr.4008/12.06.1961 de către fostul Notariat de Stat al Raionului N. B., însă nu s-a dispus și obligarea Primăriei M. București să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul(fila24-25 d.f.)
Prin urmare simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu reprezintă o hotărâre care să poată fi pusă în executare și în consecință nici bun în sensul art. 1 din CEDO.
Din această perspectivă nu se poate susține existența unei contradictorialități în motivarea hotărârilor pronunțate în cauză și nici faptul că instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri. Toate aceste aspecte rezultă din considerentele hotărârii instanței de fond care analizează în concret, cererile formulate de reclamantă și motivează de ce nu se poate constata calitatea de proprietar al bunului, analiza sa făcând trimitere atât la legislația internă cât și la jurisprudența CEDO. De asemenea, s-a analizat prin comparare titlurile celor două părți ținându-se cont de art.1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, precum și incidența în cauză a legii speciale care înlătură de la aplicare dreptul comun.
Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 480 și urm. Codul Civil precum și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO Curtea a arătat deja considerentele pentru care susținerile recurentei nu sunt fondate, reiterând faptul că, în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin acte de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pentru părțile nevândute din imobil, reclamanta a accesat deja procedura Legii nr.10/2001.
În aceste condiții, având în vedere că pentru imobilul în litigiu, înstrăinat în condițiile Legii nr.112/1995, reclamanta nu dovedește existența unei hotărâri judecătorești ,prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului ,susceptibilă de executare, și nici a desființării actului de vânzare - cumpărare al intimatei, aceasta nu are un bun în condițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului ,singura speranță legitimă a sa fiind legea specială, în ceea ce privește toate capetele de cerere ale acțiunii.
Curtea Europeană a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1961 prin oferta de donație autentificată sub nr.4008/12.06.1961,deci anterior semnării Convenției de către statul român.
„Simpla speranță de restituire”, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art.1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.
În consecință, reclamanta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile Convenției, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza P. contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr.10/2001, în termen de un an de Ia data intrării sale în vigoare.
În cauza A., Curtea Europeană a interpretat Convenția și art.1 din Protocolul nr.1 în raport cu legislația internă reținând că de la . Legilor nr.1/2001 și 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri .
În consecință, s-a apreciat că, transformarea într-o valoare patrimonială ,în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În aceiași ordine de idei,Curtea Europeană a statuat în cauza A. că, „Curtea observa ca nicio instanța sau autoritate administrativa interna nu le-a recunoscut doamnelor A. si P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul in litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constata ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezulta ca acest apartament nu reprezintă un “bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În jurisprudența actuală a instanței europene – CEDO – s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolulnr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010,paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
În respectivele cauze supuse atenției CEDO, s-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum și în cauza P., paragraf 33).
Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
În prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Față de considerațiile expuse mai sus rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta se poate prevala în restituirea bunului său.
Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă T. R., împotriva deciziei civile nr.814 A din 18.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și H. (FOSTĂ L.) M..
Obligă recurenta la 900 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I
2 ex/12.03.2014
--------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – M.P.
- C.T.
Jud.Sector 4 – D.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 384/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 409/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
