Revendicare imobiliară. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 67/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 67/2014

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.67 A

Ședința publică din data de 20.02.2014

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE: M. A. M.

JUDECĂTOR: S. C. M.

GREFIER: M. D.

Pe rol pronunțarea în apelurile declarate de apelanții pârâți C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, R. A. ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT, cu sediul în București, .-8, sector 1, ., cu sediul în București, ..1A, ., Complex Bucharest Business Park, sector 1, și S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.815/06.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B.-B. C. E., B.-B. M. G. Ș., C. Ș. G., toți cu domiciliul ales la av. P. O., în București, .-13, sector 3, și N. V. M., cu domiciliul ales la N. E., în București, Calea V. nr.12A, ., ., sector 3, cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară”.

Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 23.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 30.01.2014 și, apoi, la datele de 06.02.2014, de 13.02.2014, 20.02.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.4138 din 12.08.1999 pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, reclamanții M. C., B. B. (B.), Ș. C. și N. V. M. au chemat-o în judecată pe pârâta . ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren, în suprafață de circa de 1207,18 mp și construcția existentă pe el, trecut în proprietatea statului fără titlu, evaluat la 2 miliarde rol.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la 4.05.1946 S. G:M. C. și M. C. B. B., pe de o parte, și V. I.N. Câmpina, tatăl reclamantului N. V. M., s-a încheiat o convenție potrivit căreia, V. N. Câmpina se obliga să construiască pe terenul celorlalți doi, situat în București, Calea V. nr.109, colț cu Calea Griviței nr.3, sector 1, în suprafață de 1207,18 mp, un imobil, din care, 25% reprezentând suprafața prăvăliilor ce urmau să fie construite la parter și 75% din suprafața apartamentelor unui etaj, cu excluderea etajului 1, plus dependințele, deveneau proprietatea individuală a celor doi proprietari ai terenului.

Potrivit art.4 din convenția de construire, prețul construcțiilor executate de către autorul V. N. Câmpina îl constituia terenul de 1207 mp, cu excepția cotei părți din teren aferentă prăvăliilor și apartamentelor, proprietatea beneficiarilor.

În baza acestei convenții s-a eliberat autorizația de construire nr.16V/1946 din 3.08.1946 în care s-a prevăzut că se va construi un imobil compus din subsol, parter și 9 etaje.

Lucrările de construire au început în toamna anului 1946, însă datorită unor condiții specifice acelor vremuri (lipsă de materiale de construcție, instalații care trebuiau importate, lipsă de mână de lucru calificată), a fost construită doar o parte din imobil, respectiv, subsolul și 5 etaje, până la 1.04.1949, perioadă pentru care a fost dată autorizația de construire inițială.

Primăria Municipiului București nu a mai aprobat prelungirea autorizației de construcție, având în vedere evenimentele politico sociale petrecute în această perioadă, respectiv abolirea monarhiei la 30.12.1947 și naționalizarea principalelor mijloace de producție, la 11.06.1948.

Mai mult, construcția a fost preluată de către stat și au fost aduse modificări esențiale proiectului inițial, în sensul că dacă inițial erau proiectate să fie executate apartamente pentru locuit, destinația imobilului a fost schimbată în birouri, destinație pe care o are imobilul și în prezent, fiind folosit de pârâtă.

Reclamanții au arătat că imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr.92/1950, poziția 5252 din lista anexă, pe numele constructorului V. N. Câmpina.

Reclamanții au apreciat că măsura naționalizării a fost nelegală, în contradicție cu dispozițiile actului de naționalizare, întrucât imobilul a fost naționalizat de la autorul V. N. Câmpina, care era angajat ca inginer la o întreprindere de stat și era exceptat expres de la naționalizare prin art. II din Decretul nr.92/1950.

Ceilalți doi coproprietari ai terenului și construcției nu au figurat niciodată într-un act de trecere a terenului și construcției în proprietatea statului, în aceste condiții moștenitorii celor trei autori înțelegând să revendice imobilul conform art.480 Cod civil.

Prin cererea formulată la data de 18.10.1999 (fila 15) reclamanții M. C. B. B. și Ș. C., au precizat acțiunea în sensul că, în contradictoriu cu C. G. al Municipiului București, cu RAAPPS și cu RA P. SA, au solicitat să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului comunist a terenului de 1207 mp și a construcției situată pe el, să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - RAAPPS în proprietatea . să fie obligate pârâtele, să le lase în deplină proprietate și posesie, terenul și clădirea menționate mai sus.

În motivarea acestei cereri precizatoare, reclamanții au arătat că M. B. și S. Ș. (moștenit de către reclamantul Ș. C.), l-au angajat pe tatăl reclamantului N. V. M., să ridice pe cheltuiala sa o construcție cu 9 etaje pentru apartamente, urmând ca la terminarea lucrării să primească cota parte, atât din teren, cât și din apartamente.

Reclamanții au menționat că nu a fost respectat termenul de predare prevăzut în convenție și în autorizația de construcție, fiind edificate doar 5 nivele. După instaurarea dictaturii comuniste, lucrarea nu a mai continuat, iar autoritățile au naționalizat imobilul pe numele constructorului, care nu era și proprietarul acestuia.

Având în vedere decizia Curții Constituționale nr.73/1995, Legea nr. nr.112/1995 și Legea nr. nr.213/1998, reclamanții au susținut că S. Român a deținut imobilul acestora fără titlu și nu a devenit niciodată proprietar iar în aceste condiții, Administrația Protocolului de Stat nu putea să transmită ceea ce nu avea în proprietate. Erijându-se în stăpâni ai imobilului, deținătorii imobilului naționalizat au dezafectat structura edificată pentru apartamente, realizând o nouă structură specifică pentru birouri, reclamanții considerând că în acest fel, proprietarilor imobilului li s-a adus un grav prejudiciu.

La data de 12.02.2001 reclamanții au solicitat introducerea în cauză pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești și a Ministerului Finanțelor ca reprezentant al statului (fila 137).

În această fază procesuală au fost administrate probe cu înscrisuri, precum și proba cu expertiză tehnică de specialitate prin expertul ing.R. M. (filele 192 și în continuare din dosar).

Prin Sentința civilă nr.49/20.01.2002 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă s-a constatat perimată acțiunea reclamanților M. C. B. B., Ș. C. și N. V. M..

Această sentință a fost casată prin decizia civilă nr. 687/24.03.2003 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.396/2003, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunal, considerându-se că măsura anterioară a suspendării judecății la prima instanță s-a luat în condițiile unei lipse de procedură cu reclamanții, considerându-se că se impune continuarea judecății.

Cu ocazia judecării cauzei după casare, a fost constituit dosarul nr.1900/2003 pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă.

Prin cererea de la fila 24 din dosarul nr.1900/2003, a intervenit în cauză, în calitate de reclamant, moștenitorul M. B. B., fiul reclamantei decedată M. M. B. B., continuând acțiunea autoarei de revendicare a imobilului de la pârâta deținătoare .>

În această fază procesuală au fost administrate probe cu înscrisuri, precum și probe cu expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru, prin expertul ing. B. C. (filele 135-152 din dosar), identificându-se terenul autorilor și amplasamentul construcției edificată pe acesta, precum și o expertiză tehnică de specialitate în construcții, prin expertul ing. R. M. (filele 155-172 și 225-228 din dosar), prin care a fost evaluată construcția.

Prin sentința civilă nr.1168/21.10.2005 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.1900/2003, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului N. V. M., ca nefondată și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului G. al Municipiului București, privind revendicarea construcției situată în București, Calea V. nr.109, colț cu Calea Griviței nr.3, sector 1.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a . revendicarea terenului de 1207,18 mp situat la aceeași adresă și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de RAAPPS.

Tribunalul a admis în parte cererea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului teren în suprafață de 1207,18 mp și a construcției situată pe acest teren, imobil situat în București, Calea V. nr.109, colț cu Calea Griviței nr.3, sector 1.

Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea RAAPPS în proprietatea . și cererea privind obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul și clădirea menționată, fiind omologate cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză de către experții B. C. și R. M..

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului N. V. M. este neîntemeiată, întrucât s-a făcut dovada că acesta este moștenitorul autorilor V. N. Câmpina și N. M., de la care au fost naționalizate mai multe apartamente situate în imobilul din Calea V. nr.109, colț cu Calea Griviței nr.3, sector 1.

Conform convenției încheiată între S. C. și M. C. B. B., pe de o parte și ing.V. N. Câmpina, pe de altă parte, acesta din urmă a devenit proprietarul întregii suprafețe de teren aferentă imobilului care urma să fie construit, cele două moștenitoare ale prințului Ș., păstrându-și anumite componente din construcție, așa cum au fost descrise mai sus.În aceste condiții, Tribunalul a apreciat că reclamantul N. V. M. a dovedit interesul promovării cererii sale și faptul că este persoană îndreptățită la restituire, potrivit art.3 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului G. al Municipiului București, privind acțiunea în revendicare, Tribunalul a reținut că indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, către terți dobânditori, persoane fizice sau juridice, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naționalizate, statul este reprezentat la nivelul unității administrativ teritoriale de instituțiile prevăzute de art.12 alin.5 din Legea nr. 213/1998, în cazul de față reținându-se trecerea construcției din domeniul public al statului la RAAPPS, iar prin protocolul din 28.10.1993, către RA P. SA.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a RAAPPS, Tribunalul a reținut că este nefondată și a menținut soluția de respingere a acesteia, considerând că dacă s-ar dispune restituirea imobilului în natură către moștenitorii foștilor proprietari, RAAPPS are obligația, potrivit convenției încheiată cu SNP Petron SA și Legii nr.99/1999, să o despăgubească pe această pârâtă, pentru imobilul care a format obiectul convenției de vânzare-cumpărare.

Asupra fondului cererii, Tribunalul a constatat următoarele:

Este de necontestat faptul că imobilul din București, Calea V. nr.109, colț cu Calea Griviței nr.3, sector 1, a fost proprietatea autorilor reclamanților, fiind preluat în mod abuziv în posesia Statului Român prin Decretul nr.92/1950, preluare abuzivă definită prin art.1 și 2 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât preluarea imobilului s-a făcut numai pe numele lui N., deși, așa cum rezultă din procesul verbal al Direcției Cărților Funciare întocmit la 29.02.1944, partea construită din imobil și întregul teren se aflau pe numele foștilor proprietari S. C. și B. B. C. M., cu nerespectarea dispozițiilor art.1 pct.1 și 5 și art.2 din Decretul nr.92/1950, deci cu nerespectarea expresă a dispozițiilor art. 1 pct.1 și 5 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului în suprafață de 1207,18 mp și a construcției edificate pe acest teren.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile HGR nr.11/29.01.1997.

Tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RAAPPS în cea a . obligarea pârâtelor de a lăsa deplina proprietate și posesie acest imobil, întrucât la data încheierii actului de vânzare-cumpărare prin care imobilul a ieșit din patrimoniul RAAPPS și a intrat în patrimoniul ..10.1993), nu exista pe rolul instanțelor judecătorești nici o cerere prin care, reclamanții să fi solicitat constatarea nulității titlului statului, revendicarea în natură a imobilului sau vreo notificare adresată acestor instituții, de a nu se proceda la înstrăinarea imobilului.

La adoptarea acestei soluții, Tribunalul a avut în vedere și împrejurarea că imobilul care a intrat în proprietatea statului, nu era finalizat și ulterior a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat.

Conform art.18 pct. c din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, s-a reținut că în acest caz, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, constatându-se că în cauza dedusă judecății și în raport de forma inițială a imobilului, s-au adăugat corpuri de zidărie și volume materiale, precum și etaje, care reprezintă peste 50% din suprafața construită inițial.

Având în vedere împrejurarea că cele două expertize efectuate în cauză - expertiza topografică și expertiza tehnică imobiliară au stat la baza adoptării soluției de către instanță în ceea ce privește identificarea terenului și a imobilului pe diferite faze de construcție, conform titlurilor de proprietate depuse de către reclamanți și pârâți, tribunalul a dispus omologarea celor două expertize.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Ministerul Finanțelor Publice reprezentant legal al Statului Român, RA APPS și reclamanții C. Ș. G., B. B. M. G. Ș. și B. E. B., iar prin decizia civilă nr. 645 A din 09.11.2006, Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut ca fiind nefondate criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerului Finanțelor Publice și a RA APPS, precum și cea referitoare la inadmisibilitatea acțiunii.

Cu privire la apelul declarat de reclamanți, Curtea a reținut că situația de fapt stabilită conform probatoriului administrat în primă instanță, cât și în apel nu poate conduce la restabilirea situației anterioare prin restituirea în natură a imobilului în litigiu deoarece după preluarea acestuia de către stat imobilul a fost transformat prin înglobarea unei părți a acestuia într-o construcție unitară prin structură și destinație, cealaltă parte fiind de uz și utilitate publică, caz în care obiectul revendicării trebuie în mod necesar să fie convertit într-o pretenție în despăgubiri, despăgubiri care nu pot fi valorificate în prezentul proces, având în vedere principiul disponibilității prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.

Cât timp reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură a imobilului în litigiu, Curtea a apreciat ca fiind lipsită de interes solicitarea de constatare a nulității absolute a formelor de transmitere a imobilului de la RA APPS la RA P..

Prin decizia civilă nr. 5071 din 20.06.2007 pronunțată în dosar nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții C. Ș. G., B. B. M. G. Ș. și Brăncoveanu C. E. Bararab împotriva deciziei civile nr. 645 A din 09.11.2006, pe care a casat-o în parte.

A admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1168/21.10.2005, pe care a anulat-o în parte.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a . ceea ce privește revendicarea terenului.

A trimis cauza la Tribunalul București în vederea soluționării capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în proprietatea . obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie terenul și clădirea.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins recursurile declarate de pârâții RA APPS și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că pârâta RA APPS are calitate procesuală pasivă pentru că a fost parte în operațiunea juridică de trecere a imobilului în proprietatea SNP P. și în plus aceasta susține că este titular al dreptului de administrare asupra terenului pe care este edificată construcția, iar acțiunea în revendicare vizează și terenul asupra căruia RA APPS exercită un drept real.

S-a reținut de asemenea că S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă deoarece reclamanții au solicitat și constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanților în proprietatea statului, iar statul a fost implicat în acest raport juridic dedus judecății.

Înalta Curte a reținut că în mod corect ambele instanțe au constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, fiind făcută cu încălcarea a însăși dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N. V. M., ignorați fiind ceilalți proprietari ai imobilului, care erau înscriși în evidențele funciare ale vremii. Dobândirea proprietății prin încălcarea legii de preluare și a Constituției atunci în vigoare, a fost o dobândire fără titlu și imobilele preluate pot face obiectul acțiunii în revendicare potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat, reținând următoarele:

Sesizat cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 din Codul civil, cu o cerere în constatarea nulității formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului și cu o cerere de constatare a nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în cea a RA P. SA, tribunalul a soluționat acțiunea în revendicare și cererea pentru constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în cea a RA P. SA, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, necercetând cauza în raport cu pretenția concretă dedusă judecății și cu prevederile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.

Procedând în acest mod și admițând excepția lipsei calității procesuale a . nu a intrat în cercetarea fondului acestor cereri, cercetând în fond numai capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului.

De altfel, instanța de apel, a reținut că prima instanță și-a întemeiat hotărârea pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicarea instituțiilor și normelor juridice ale Legii nr. 10/2001 în pofida faptului că fusese sesizată cu o acțiune în revendicare, însă greșit a menținut soluția, cu substituirea motivării.

Calificând greșit capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de înstrăinare a imobilului către . fiind accesorie, instanța în mod greșit nu a cercetat această cerere.

Înalta Curte a reținut că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a .>

S-a reținut că la pct. 1 din Protocolul încheiat la 28.10.1993 este menționată RA APPS predă și . în patrimoniu imobilul din Calea V. nr. 109, cu caracteristicile din anexă, iar în această anexă este trecut și terenul construit și neconstruit de 1076 m.p.,cu mențiunea de subsol că, fiind proprietate de stat nu este inclus în suma stabilită ca preț la punctul 2 din protocol.

Prin urmare, terenul fiind în administrarea RA APPS și în folosința . mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a . în ceea ce privește revendicarea, calitatea procesuală pasivă aparține tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin imobilul.

Urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, prin sentința civilă nr. 229 din 05.02l.2008, Tribunalul București Secția a V-a Civilă, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor prin care imobilul a fost transmis cu plată de la RA APPS la RA P. și revendicarea imobilului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun presupune existența bunului ce face obiectul dreptului real de proprietate.

Dacă la momentul pierderii posesiei bunului până la momentul exercitării acțiunii în revendicare, bunul a suferit transformări de esență (în speță o parte a bunului a fost înglobată într-o construcție unitară prin structură și destinație, iar o altă parte este de uz și utilitate publică, obiectul revendicării nu poate fi reprezentat de noul bun sau, în măsura în care proprietarul vechiului imobil insistă în susținerea revendicării, acțiunea nu poate fi admisă.

Dată fiind situația în speță, reclamanții au posibilitatea de a obține satisfacție pentru prejudiciul suferit, apelând la legile speciale, aceștia formulând de altfel notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Față de obiectul acțiunii, tribunalul a constatat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Codului civil relative la accesiune pentru a se putea susține că terenul este principalul, iar accesoriul este construcția. Reclamanții nu și-au întemeiat pretențiile pe accesiune, ca mod de dobândire a proprietății.

Prin decizia civilă nr. 899/27 noiembrie 2008, Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții – reclamanți împotriva sentinței civile nr. 229 din 05.02.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a V -a Civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că tribunalul a respectat dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, ținând cont de faptul că acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe dreptul comun și presupune existența bunului care face obiectul dreptului real de proprietate.

Cum în speță nu există identitate între bunul revendicat și bunul naționalizat în anul 1952, acesta din urmă pierzându-și individualitatea prin transformările intervenite, Curtea a apreciat că în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește accesiunea imobiliară invocată ca mod de dobândire a proprietății, Curtea a reținut că apelanții au invocat doar direct în fața instanței de recurs această apărare, or, în baza art. 294 Cod procedură civilă, modificările cadrului procesual nu pot fi aduse în căile de atac, ci sunt inadmisibile, instanța de fond, după casare, neputând avea în vedere alte împrejurări de fapt și de drept decât cele evocate în fața primei instanțe.

Prin decizia civilă nr._/15.10.2009 pronunțată în dosarul nr._/3/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de Proprietate Intelectualăa admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 899/27.11.2008, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că prin decizia de casare nr. 5071/20.06.2009, s-a menținut, intrând în puterea lucrului judecat capătul de cerere admis reclamanților, prin care s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (casă și teren) aflat în litigiu, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării acțiunii în revendicare și a cererii în constatare nulitate act.

În cadrul rejudecării, deveneau astfel obligatorii considerentele deciziei de casare privitoare la necesitatea soluționării cererii în raport de pretenția concretă dedusă judecății și de prevederile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, respectiv dreptul comun și nu Legea nr. 10/2001, precum și soluționarea cererii de revendicare a terenului în contradictoriu cu pârâta . în cadrul acțiunii în revendicare, calitate procesuală pasivă au toate persoanele ce dețin posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin imobilul, această pârâtă având calitate procesuală pasivă în ceea ce privește revendicarea terenului.

Sub acest aspect, s-a constatat faptul că, referitor la revendicarea terenului, Curtea de Apel a preluat întocmai fraza din considerentele hotărârii primei instanțe care practic nu motivează deloc regimul juridic al terenului aflat în litigiu, nemotivându-se acest capăt al acțiunii în revendicare, decizia recurată necuprinzând motivele pentru care nu s-au examinat în apel criticile aduse hotărârii privitoare la neexaminarea cererii de revendicare a terenului.

Înalta Curte a mai reținut că în mod nejustificat instanța de apel a respins ca neîntemeiat motivul de apel referitor la încălcarea prevederilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, cu motivarea că aceste dispoziții procesuale au fost respectate.

Aceste considerente sunt greșite, întrucât soluția primei instanțe, menținută prin decizia recurată este contrară deciziei de casare, în condițiile în care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că soluționarea cererii reclamanților se face în cadrul procesual al acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar tribunalul a reținut că reclamanții au posibilitatea de a obține repararea prejudiciului suferit pe calea legilor speciale care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, precum și faptul că dispozițiile art. 494 Cod procedură civilă, nu sunt aplicabile.

Sub acest aspect, în mod greșit nu a fost analizată și apărarea reclamanților privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenții invocând în mod contant această apărare pe tot parcursul soluționării cauzei, în urma rejudecării după casare și nu în mod direct în fața instanței de apel, iar pe de altă parte, nu au fost încălcate prevederile art. 294 Cod procedură civilă, atâta vreme cât susținerea respectivă nu reprezintă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamanților în cadrul acțiunii în revendicarea imobilului format din teren și construcție, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției aflate pe teren.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la autorul reclamanților și bunul imobil solicitat, care și-a pierdut individualitatea, fiind transformat și folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzând din evidență faptul că obiectul acțiunii cu care a fost învestită de reclamanți este dreptul comun și nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conține prevederi derogatorii și excepții ce blochează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

În acest cadru procesual, soluționarea acțiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480 - 481 Cod civil, prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficiență celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil.

În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 373 A din 27.05.2010, Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții – reclamanți împotriva sentinței civile nr. 229/5.02.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a V -a Civilă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, reținându-se că prima instanță nu a soluționat cererile cu care a fost învestită, dar și pentru respectarea dreptului părților la un proces echitabil, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

Prin decizia civilă nr. 3479/14.04.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală s-au respins recursurile declarate de CGMB, S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și RA APPS împotriva deciziei civile nr. 373 A din 27 mai 2010.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul C.G.M.B. prin Primarul G., s-a reținut ca fiind nefondată excepția lipsei capacității procesuale de folosință având în vedere că la data înregistrării cererii de revendicare, 12.08.1999, Legea nr. 215/2001 nu era în vigoare, iar Municipiul București era legal reprezentat în procesele ce vizau proprietatea prin CGMB, în raport cu dispozițiile Legii nr. 213/1998.

S-a apreciat că efectul hotărârilor judecătorești anterioare impune ca în proces să figureze ca reprezentanții ai Municipiului București, atât CGMB, cât și Primarul G. al Municipiului București.

În privința criticilor relative la aplicarea Legii nr. 10/2001, s-a reținut că acestea contrazic decizia civilă nr._ din 15.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior, obligatorie în raport de dispozițiile art. 315 alin. 2 Cod procedură civilă.

Recursul declarat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat ca nefundat, deoarece ignoră dezlegările date prin decizia recurată și dispozițiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă.

În privința recursului declarat de RA APPS, s-a reținut că prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, problematica excepției lipsei calității procesuale active a fost soluționată. Efectele convenției menționată în recurs vizează exclusiv raporturile dintre reclamanți.

Câtă vreme prin sentința menționată, definitivă și irevocabilă, în partea relativă la problematica vizând calitatea procesuală activă s-a stabilit identitatea dintre reclamanți și titularul dreptului din raportul juridic de proprietate dedus judecății, problematica invocată în recursul RA APPS este inadmisibilă a fi reanalizată, deoarece se opun dispozițiile art. 166 Cod procedură civilă și ale art. 1201 Cod civil.

Înalta Curte a reținut că nu se aplică dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 298 Cod procedură civilă și nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, deoarece, prin decizia civilă nr._ din 15.12.2009 pronunțată de ÎCCJ în ciclul procesual anterior, obligatorie în raport de dispozițiile art. 315 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a stabilit că este necesar ca, la rejudecare, să se analizeze incidența art. 494 cod civil, pentru că această apărare a fost constant invocată în proces și nu este o cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument … în cadrul acțiunii în revendicare având ca obiect teren și construcție.

Prin decizia civilă nr._/2009 obligatorie în raport cu dispozițiile art. 315 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a stabilit că este necesar ca la rejudecare, să se excludă aplicarea legii nr. 10/2001, deoarece obiectul acțiunii cu care a fost învestită instanța, este revendicarea pe calea dreptului comun și nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conține prevederi derogatorii și excepții ce blochează restituirea în natură a imobilelor.

La pagina 6, alineat 3 și 4 din decizie s-a indicat expres rejudecarea cauzei exclusiv în cadrul oferit de dreptul comun.

Prin sentința civilă nr. 815 din 6.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V -a Civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanții: B. B. C.-E., B. B. M.-G.-Ș. și C. Ș.-G. și N. V.-M., formulată și precizată la filele nr. 1 și 15 din dosarul nr. 4138/1999 de pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă (cererile nr. 2 și 3), în contradictoriu cu pârâtele: C. G. Al Municipiului București, R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ., și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost constatată nulitatea absolută a Protocolului nr. 2419 din 28 octombrie 1993, încheiat între R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și R. A. P. (actuala .), prin care s-a transmis cu plată, clădirea situată pe terenul din București, Calea V. nr. 109, colț cu Calea Griviței nr. 3, sector 1, au fost obligate pârâtele: C. G. al Municipiului București, R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, . și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să le predea reclamanților și să le lase în deplină proprietate și posesie, terenul și clădirile C1, C2, C3 și C4, situate în București, Calea V. nr. 109, colț cu Calea Griviței nr. 3, sector 1, astfel cum au fost identificate prin Planul de situație, Anexa nr. 2 la Raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. B. C., de la fila nr. 155 din dosarul nr._ al Curții de Apel București (terenul ocupat de . de 1727 mp, hașurat în albastru, inclusiv cel aferent clădirilor, iar terenul ocupat de Municipiul București, fiind de 228,67 mp hașurat în verde, în fața Blocului de la nr. 3 Calea Griviței și de 479,15 mp hașurat în verde, în spatele Blocului de la nr. 3 Calea Griviței).

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Prin convenția din 04.05.1946 încheiată între autorii reclamanților din prezent – B. B. C. E., B. B. M. G. Ș. și C. Ș. G., pe de o parte, și autorul reclamantul N. V. M., respectiv, inginer V. N. Câmpina, pe de altă parte, autorii primilor reclamanți au pus la dispoziție terenul de 1.207,18 m.p. situat în Calea V. nr. 109, colț cu Calea Griviței nr. 3, și au convenit cu constructorul inginer V. N. Câmpina să edifice pe acest teren o clădire cu subsol, parter și nouă etaje, urmând ca după finalizarea construcției, proprietarii terenului să dobândească în proprietate exclusivă o parte din construcția astfel edificată.

Pentru realizarea acestui edificiu, atât proprietarii cât și constructorul au primit autorizația nr. 16V/1946 din 03.08.1946 (f. 6-7 din dosar nr. 4838/1999), clădirea a fost edificată parțial, respectiv subsolul, parterul și cinci etaje până în luna aprilie 1949, după care, noile autorități nu au mai prelungit autorizația de construire, astfel că, potrivit poziției nr. 5252 din Anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, întregul imobil, teren și clădire, astfel cum a fost realizată în mod parțial, a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare, de la constructorul inginer V. N. Câmpina și nu de la proprietarele terenului, respectiv S. G.M. C. (născută Știrbey) și M. C. B. B. (autoarele primilor reclamanți).

Cu înscrisurile constând în acte de stare civilă și certificate de moștenitori reclamanții B. B., respectiv C., au dovedit că sunt moștenitorii celor două autoare S. G.M. C. (născută Știrbey) și M. C. B. B., iar reclamantul N. V. M. este moștenitorul constructorului inginer V. N. Câmpina, care, conform Convenției încheiată cu cele două autoare și prin faptele de edificare a construcției, a devenit coproprietar asupra terenului și construcției naționalizate ulterior de către Stat.

Referitor la actul de naționalizare, așa cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 1168/2005 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. 1900/2003, s-a constatat nulitatea absolută a actului de trecere a terenului și construcției în proprietatea Statului, dispoziții din sentință menținute în mod irevocabil atât prin decizia civilă nr. 5071/20.06.2007, pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție în dosarul nr._, cât și prin decizia ulterioară nr._/15.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2007, respectiv prin decizia civilă nr. 373/A/27.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ .

Conform deciziilor pronunțate de instanțele de casare, actuala instanță de rejudecare este sesizată cu soluționarea cauzei pe calea dreptului comun, având ca obiect: 1). constatarea nulității absolute a actelor de trecere a imobilului din proprietatea R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat la S.C. P. S:A.; 2) revendicarea terenului și a clădirii în temeiul art. 480-481 C.civil, prin compararea titlurilor părților; 3) verificarea aplicării dispozițiilor art. 494 C.civil, cu privire la accesiunea imobiliară invocată de către reclamanți, referitor la clădirea modificată și finalizată ulterior, după actul de naționalizare și după deposedarea autorilor acestora de clădirea edificată până în anul 1949.

Având în vedere limitele rejudecării cauzei după casare, stabilite conform celor reținute mai sus, Tribunalul a constatat că, în ceea ce îi privește pe reclamanți și titlurile acestora, imobilul situat în București, Calea V. nr. 123 și Griviței nr. 3 și 5 în anul 1922, a figurat ca făcând parte din moștenirea rămasă de pe urma autorului I. G. Știrbey – decedat la 31.12.1917, conform deciziei nr._/1922 emisă de Direcția Generală a Timbrului, Contenciosului și Ordonanțărilor – Biroul Succesiunilor, din cadrul Ministerului Justiției (f. 99-102 din dosar nr. 1900/2003 al Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă).

Conform proceselor verbale nr._ și_ din 29.02.1944 de întocmire a cărților funciare, cele două autoare S. G.M. C. (născută Știrbey) și M. C. B. B. au fost înscrise în Cartea Funciară cu suprafața de 937 m.p. teren în Calea V. nr. 109 și o casă compusă din parter, etaj, mansardă și alte dependințe, precum și cu suprafața de 2.320 m.p. situată pe Calea Griviței nr. 3 și o clădire compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, precum și alte dependințe, dovedindu-se astfel că la nivelul anilor 1944-1946 cele două autoare ale reclamanților erau proprietarele imobilului revendicat, situat în prezent pe Calea V. nr. 109 colț cu Calea Griviței nr. 3.

Conform Convenției din 04.05.1946 autoarele S. G.M. C. (născută Știrbey) și M. C. B. B. au convenit cu constructorul inginer V. N. Câmpina ca acesta să edifice pe terenul de 1.207,18 m.p., situat în București, Calea V. nr. 109, colț cu Calea Griviței nr. 3, și în baza autorizației de construcție o clădire cu subsol, parter și nouă etaje, care să fie destinată parțial unor spații comerciale (prăvălii), urmând ca restul clădirii, respectiv etajele superioare și mansarda să fie destinate locuinței.

Părțile acestei convenții au convenit ca, în urma edificării construcției, atât acestea, cât și constructorul inginer V. N. Câmpina, să devină proprietari exclusivi asupra unor părți din clădire, în modul arătat în Convenție, situație care nu interesează în mod special cu privire la soluționarea prezentei acțiuni în revendicare îndreptată de către moștenitorii celor două proprietare exclusive ale terenului și de către moștenitorul constructorului, împotriva unor terți dobânditori.

Este de precizat că titlul reclamanților, care constă în moștenirea legală, nu a fost desființat prin niciun act juridic valabil, iar actul de naționalizare al întregului imobil (teren și construcție) a fost constatat ca fiind nul, în mod definitiv și irevocabil.

Conform înscrisurilor provenite de la Întreprinderea de Locuințe și Localuri București respectiv conform Memoriului Tehnic întocmit de Institutul Proiect București (f. 145-161 din dosar nr. 4138/1999 al Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă), se reține că la nivelul anului 1952, clădirea edificată de către autorul inginer V. N. Câmpina, pe terenul situat în Calea V. nr. 109 colț cu Calea Griviței nr. 3, se afla într-o fază nefinalizată, fiind edificat integral scheletul clădirii din structuri din beton armat, subsolul, parterul și trei etaje cu planșee din beton, parțial fiind finalizată o locuință cu două camere, astfel că, ulterior, în baza unor proiecte, clădirea a fost proiectată pentru alte destinații decât cea de locuință, fiind amenajată pentru a fi folosită de către diverse instituții printre care și de către Ministerul Industriei și Cărbunelui.

Conform deciziilor nr. 109 din 13 și 15 ianuarie 1953, luate de fostul Comitet Executiv al Satului Popular al Capitalei, părți din această clădire au fost atribuite din folosința Întreprinderii de Locuințe și Localuri București, în folosința Ministerului Industriei și Cărbunelui, cu scopul de a începe și termina lucrările de finisare și amenajare a imobilului în cursul anului 1953, astfel că aceste instituții de stat au procedat, după preluarea imobilului, la amenajarea și finisarea imobilului aflat „în faza de roșu”, până la stadiul clădirilor așa cum se găsește în prezent și cu scopul de a-și asigura folosința imobilului cu alte destinații decât cea de locuință.

Conform expertizei tehnice de specialitate în construcții, întocmită, în cauză de către expertul inginer R. M. (f. 191 și următoarele din dosar nr. 4138/ 1999, f. 155-172 și 225-228 din dosar nr. 1900/2003), Tribunalul reține că la nivelul anului 2001, când s-a făcut expertiza de identificare a imobilului situat în Calea V. nr. 109, s-a reținut că, în prezent atât terenul cât și clădirea sunt deținute de către pârâta S.C. P. S.A..

Imobilul ocupă zona care în trecut a purtat numerele poștale 109 din Calea V., 1 și 3 din Calea Griviței.

S-a reținut că în prezent imobilul deținut de S.C. P. S.A. compus din două corpuri de clădire, care au funcționalitatea proiectată ca birouri destinate unei instituții centrale, au structura de rezistență din beton armat monolit, planșee cu stâlpi și cadre, închiderile sunt cu zidărie, iar finisajele sunt de calitate superioară, bine întreținute.

Clădirea situată spre Calea V., cu o lungime de 29,90 m.l. și o adâncime de 15,25 m.l., are subsol, parter și șapte etaje, iar clădirea situată spre Calea Griviței are lungimea de 37,9 m.l. și adâncimea de 14,25 m.l., fiind prevăzută cu subsol, parter și cinci etaje.

Pe același teren au mai fost identificate două birouri amenajate într-o clădire cu parter și etaj, un garaj amenajat într-o clădire cu parter și un atelier amenajat, de asemenea, într-o clădire având doar parter.

Expertul a identificat cele două terenuri pe care le-au deținut autoarele M. C. B. B. și S. G. C., respectiv clădirile existente la data respectivă pe terenuri, 937 m.p. pe Calea V. nr. 109 și 2.320 m.p. pe Calea Griviței nr. 3.

Analizând planurile cadastrale întocmite referitor la cele două imobile la nivelul anului 1944, expertul B. C. a ajuns la concluzia că aceste imobile sunt ocupate în prezent de clădirea aflată în posesia pârâtei S.C. P. S.A., existând astfel identitate între terenul deținut de cele două autoare și cel revendicat în prezent de către moștenitori, respectiv aflat în posesia pârâtei S.C. P. S.A.

Expertul a constatat că cele două autoare aveau în această zonă aflată în litigiu, suprafața de 3.257 m.p., din care, conform Convenției încheiată la 04.05.1946 cu inginerul V. N. Câmpina, i-au pus acestuia la dispoziție suprafața de 1.207,18 m.p., părțile au stabilit condițiile în care se va edifica noul . cu subsol, parter și 10 etaje și modul în care se va repartiza proprietatea asupra clădirii pentru viitor, astfel că în baza acestei convenții, constructorul inginer V. N. Câmpina a demolat clădirile existente pe cele două terenuri aparținând celor două autoare și a demarat execuția noului edificiu.

Autorul, fost inginer proiectant al construcției, a realizat proiectul noii construcții, expertul inginer R. M. constatând că planurile întocmite de către constructorul inițial, în care se consemnează dimensiuni ale fronturilor stradale, se regăsesc și în planurile ulterioare ale clădirilor edificate.

Expertul arată că planul întocmit de către autorul inginer V. N. Câmpina indica anumite cote precise legate de construcții, respectiv modul în care, prin sistematizarea urbană, urma să fie divizată .,18 m.p., în două parcele, de 518,64 m.p., expropriat ulterior pentru lărgirea arterei de circulație Calea V. și 698,54 m.p., ce urma să fie ocupat de construcția blocului de locuințe prevăzut cu subsol, parter și 10 etaje, precum și cu o curte interioară.

S-a reținut astfel că, în special, cotele de la fronturile stradale ale clădirii proiectate de către inginer V.I. N. Câmpina se regăsesc n situația actuală a clădirii.

Potrivit cercetărilor expertului, în anul 1953, Institutul Proiect cerere reconvențională a proiectat clădirea IPROC, denumită ulterior IPROMIN, iar din memoriul tehnic și autorizație de construire din 24.05.1953 s-a reținut că finalizarea construcției a fost finanțată de către Ministerul Cărbunelui, etapa a II-a de edificare a clădirii fiind terminată în anul 1954.

În anul 1966 s-a mărit clădirea sediului, identificându-se o a treia etapă de construire prin care s-a realizat o prelungire a corpului compus din parter și cinci etaje, edificat de către autorul inginer V. N. Câmpina, iar o ultimă etapă în care s-au adus îmbunătățiri și adăugări la clădire, s-a realizat în anul 1967.

De asemenea, expertul a precizat că în anul 1966 au fost realizate corpurile anexă cu destinația de birouri, garaj și atelier.

Prin expertiza întocmită de către același expert inginer R. M. în dosarul nr. 1900/2003 (f.155-172 din dosar), acesta a stabilit că valoarea de circulație a construcțiilor deținute în prezent de către pârâta S.C. P. S.A. pe terenul aflat în litigiu este de_.000 lei, iar valoarea terenului, astfel cum a fost identificat și prin raportul de expertiză de specialitate în topografie și cadastru întocmit în aceeași cauză de către expertul inginer B. C., este de 50._ lei, cu mențiunea că expertiza a fost întocmită la nivelul anului 2005.

Prin aceeași expertiză (f. 225-228) expertul inginer R. M. a stabilit că lucrările de construcție edificate de către autorul V. N. Câmpina se ridică la o valoare de 45._ lei la nivelul anului 2005.

În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru prin expertul inginer B. C. (f. 135-137 din dosar nr. 1900/2003), prin care expertul a stabilit identitatea dintre terenurile deținute de cele două autoare M. C. B. B. și S. G. C., de 937 m.p. pe Calea V. nr. 109 și 2.320 m.p. pe Calea Griviței nr. 3 și terenul aflat în prezent în posesia pârâtei S.C. P. S.A., ocupat de clădirile aflate, de asemenea, în posesia acestei instituții pârâte.

Același expert a completat raportul de expertiză și în faza de apel (f. 142-165 din dosar nr._ al Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie), prin această completare identificând terenul și cele patru corpuri de clădire C1-C4, deținute în prezent de către pârâta S.C. O. P. S.A., situate pe terenul din București, Calea V. nr. 109 colț cu Calea Griviței nr. 3, care a aparținut celor două autoare ale reclamanților M. C. B. B. și S. G. C. și pe care a început edificarea clădirii cu subsol, parter și 10 etaje, autorul reclamantului V. N. M., respectiv V. N. Câmpina.

În ceea ce privește titlul R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București, Tribunalul a constatat că nu s-a înregistrat nici un act de transmitere a proprietății imobilului naționalizat (teren și clădire), prin care acesta să fie trecut în patrimoniul instituției pârâte.

R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat s-a comportat ca și administrator al proprietății Statului și nu a devenit proprietarul terenului și al clădirii, în temeiul Legii nr. 15/1990, întrucât nu a făcut parte din categoria fostelor întreprinderi socialiste de stat, care să fie transformată ulterior în societate comercială potrivit noii legi.

Nici antecesoarea pârâtei S.C. O. P. S.A. (RA P.), nu a făcut parte din categoria fostelor întreprinderi socialiste de stat, care să fie transformată ulterior în societate comercială potrivit noii legi, astfel că niciuna dintre cele două pârâte nu au avut un drept real de administrare directă asupra terenului sau construcției, specific fostului drept de proprietate socialistă de stat, pentru a beneficia în continuare, după anul 1989, de dispozițiile Legii nr. 15/1990, drept dovadă fiind chiar aspectul că ambele pârâte au fost incluse în categoria de „regii ale Statului”, care rămâneau să administreze în continuare bunurile incluse după anul 1990, în domeniul public al statului.

Prin Protocolul încheiat la 28.10.1993 între R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și R.A. P. S.A. (f. 39-41 din dosar nr. 4138/1999), în baza H.G. nr. 567/1993, începând cu data de 01.11.1993 pârâta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a predat, iar pârâta R.A. P. S.A. a preluat în patrimoniu imobilul din Calea V. nr. 109, sectorul 1, București, cu caracteristicile din Anexă.

Cercetând Anexa Protocolului, Tribunalul a constatat că pârâta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat i-a predat pârâtei R.A. P. S.A. o clădire cu subsol, parter și șapte etaje, cu o suprafață construită de 651 m.p., de 6.598 m.p. desfășurată pe nivele și cu mențiunea că anul construirii a fost anul 1954.

De asemenea, i-a predat suprafața de 1.076 m.p. teren construit și neconstruit.

La pct. nr. 2 din Protocol s-a prevăzut că transmiterea imobilului se face cu plată la valoarea de circulație actualizată la 30.09.1993, de 1._ lei, conform raportului de evaluare întocmit de Banca Română de Dezvoltare.

Totodată, la pct. nr. 4 din Protocol s-a prevăzut că R.A. P. S.A. exercită drepturile și obligațiile legale ce îi revin în calitate de proprietar al imobilului, iar începând cu data de 01.11.1993, încetează obligația de plată a chiriei de către R.A. P. S.A. către R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

În subsolul anexei la Protocolul din 28.11.1993, s-a prevăzut în mod expres că „terenul fiind proprietate de stat nu face obiectul raportului de evaluare întocmit de B.R.D. și deci nu este inclus în suma stabilită la punctul 2 din Protocol”.

Rezultă astfel din aceste înscrisuri că într-o perioadă anterioară anului 1993, pârâta S.C. O. P. S.A. (conform denumirii actuale) a avut calitatea de chiriaș în imobil și că întregul imobil naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, s-a aflat în proprietatea Statului și administrarea pârâtei R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București. Mai rezultă din înscrisurile prezentate că terenul aferent tuturor clădirilor nu a fost transmis de către R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat către actuala S.C. O. P. S.A., iar pârâta nu a invocat niciun alt titlu, respectiv certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, eliberat în baza H.G. nr. 834/1991, întrucât la data de 01.01.1990, nici terenul și nici clădirile aflate în litigiu în prezent, nu se aflau în administrarea directă a unor foste întreprinderi socialiste de stat, transformate ulterior în societăți comerciale conform Legii nr. 15/1990.

Referitor la modul în care a fost încheiat Protocolul din 28.10.1993 între R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și R.A. P. S.A., antecesoarea S.C. O. P. S.A., Tribunalul a mai constatat că acest Protocol a fost încheiat la 28.10.1993, având ca temei Hotărârea Guvernului României nr. 567/1993.

Totodată, s-a constatat că la baza încheierii Protocolului din 28.10.1993, a stat Ordinul Secretarului G. al Guvernului României nr. 334 din 14 septembrie 1993 (fila nr. 120 din dosarul nr._ al Curții de Apel București), prin care s-a aprobat transmiterea cu plată a imobilului situat în Calea V. nr. 109, din patrimoniul R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în patrimoniul R.A. P., locatarul imobilului”, rezultând astfel, că măsura transmiterii acestui imobil a fost luată, în fapt, chiar înainte de adoptarea H.G. nr. 567 din 15.10.1993, precizată expres ca temei juridic al transmisiunii.

Cercetând actul normativ invocat expres în Protocol, Tribunalul a constatat că H.G. nr. 567/ 15.10.1993 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 259 din 4.11.1993, iar la data adoptării, respectiv a publicării acestui act normativ, . unui astfel de act normativ se făcea cu data publicării în Monitorul Oficial și nu cu o dată anterioară, până la data publicării, actul normativ fiind considerat ca și inexistent.

Potrivit art. 108 alin. 4 din Constituția României, referitor la „Actele Guvernului”, „Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate”.

S-a constatat astfel că, deși actul normativ invocat în mod expres în Protocolul de predare-primire din 28.10.1993 nu intrase în vigoare, totuși, cele două instituții R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și R.A. P. S.A. au aplicat acest act normativ prin care prima instituție i-a transmis în proprietate celei de-a doua instituții, clădirile situate pe terenul din Calea V. nr. 109, colț cu Calea Griviței nr. 3.

Tribunalul a aprecit astfel că, Protocolul din 28.10.1993 nu poate constitui un act translativ de proprietate opozabil terților, printre care se află și moștenitorii foștilor proprietari deposedați de imobil, actul juridic fiind, în mod evident, încheiat în frauda legii și a drepturilor foștilor proprietari, în condițiile în care două instituții ale Statului uzurpator au încheiat între ele însele, un act juridic de predare-primire, aplicând un act normativ inexistent la data încheierii actului juridic (H.G. nr. 567/1993), înainte de adoptare și . acestuia.

Rezultă din aceste operațiuni, că Protocolul din 28.10.1993 nu reprezintă decât un act constituit „pro causa”, înainte de adoptarea actului normativ indicat expres și în baza unui act normativ declarat expres de legea fundamentală a țării, ca inexistent la data încheierii sale, care nu poate fi opus cu succes adevăratului proprietar, Tribunalul reținând cauza falsă și nelicită a acestui act juridic, ce atrage sancțiunea nulității absolute.

Potrivit art. 966 C. civil de la 1864, „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.

De asemenea, potrivit art. 968 C. civil de la 1864, „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”.

În consecință, Tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea reclamanților prin care invocă nulitatea absolută a acestui act juridic, astfel că a admis cererea acestora și a constatat nulitatea absolută a Protocolului nr. 2419/28.10.1993, ca act de trecere a imobilului clădire din proprietatea Statului Român în proprietatea privată a ..

În condițiile în care s-a reținut cauza falsă și nelicită a Protocolului, iar cele două părți contractante ale Protocolului din 1993, erau la data respectivă, Regii ale Statului Român, tribunalul a apreciat că nu poate reține calitatea de dobânditor de bună-credință a RA P., antecesoarea ., iar aceasta nu poate invoca în prezent, drepturi pe care însăși autoarea sa nu le-a dobândit în mod legal, astfel că întreaga teorie a conversiei proprietății publice în proprietate privată nu-și găsește aplicarea în cauză și nu justifică dreptul de proprietate pretins de pârâtă asupra imobilului.

Cum niciuna dintre cele două părți semnatare ale Protocolului din 28.10.1993, Regii ale Statului Român uzurpator, nu poate invoca necunoașterea legii, tribunalul a apreciat că pârâta . nu se poate prevala în apărarea dreptului pretins asupra imobilului, nici de aparența dreptului Statului Român, dată de existența actului de naționalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, cu atât mai mult, cu cât, prin Sentința civilă nr. 1168/2005 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a constatat în mod definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea Statului, a întregului imobil, teren și clădire.

Referitor la terenul aflat în litigiu, pârâta . nu a exhibat niciun titlu de proprietate, pentru a putea fi comparat cu titlul celor două autoare ale reclamanților, M. C. B. B. și S. G. C., care, potrivit actelor autentice provenite chiar de la autoritățile publice competente ale Statului (Procesele-verbale nr._ și_ din 29.02.1944 de întocmire a cărților funciare, întocmite de către Ministerul Justiției, Direcțiunea Cărților Funciare și a Cadstrului Funciar), erau recunoscute ca și proprietare-moștenitoare ale imobilelor, astfel că, tribunalul constată că numai reclamanții-moștenitori ai acestor autoare, dovedesc dreptul de proprietate asupra terenului situat în prezent pe Calea V. nr. 109 colț cu Calea Griviței nr. 3, modul de dobândire fiind moștenirea legală.

Sub acest aspect, dar și cu privire la dreptul de proprietate asupra clădirilor, s-a constatat că în mod neîntemeiat, pârâta ., cu ocazia dezbaterilor, s-a referit la proprietatea autorului comun G. Știrbey și la actele din 1917, respectiv 1922, în condițiile în care, așa cum s-a reținut mai sus, prin acte oficiale ale autorităților Statului, în anul 1944, era recunoscut dreptul de proprietate dobândit prin moștenire legală de către cele două moștenitoare ale acestuia, tribunalul apreciind că reclamanții-moștenitori nu au obligația să procure și să depună chiar actul autorului comun G. Știrbey.

Prin urmare, s-a constatat că dreptul de proprietate asupra terenului aparține reclamanților-moștenitori, iar instituțiile pârâte îl dețin fără nici un titlu, titlul Statului Român fiind sancționat cu nulitatea absolută constatată definitiv și irevocabil pe calșe judecătorească.

Prin Convenția din 1946 încheiată între cele două autoare ale reclamanților, M. C. B. B. și S. G. C., în calitate de coproprietare ale terenului și ale clădirilor existente la data respectivă pe teren și constructorul V. N. Câmpina, respectiv, prin Autorizația de construire nr. 16V/1946 din 03.08.1946 (f. 6-7 din dosar nr. 4838/1999), reclamanții au dovedit că imobilul-clădire a fost edificat parțial, respectiv subsolul, parterul și cinci etaje până în luna aprilie 1949, după care, noile autorități nu au mai prelungit autorizația de construire, astfel că, potrivit poziției nr. 5252 din Anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, întregul imobil, teren și clădire, astfel cum a fost realizată în mod parțial, a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare, de la constructorul inginer V. N. Câmpina și nu de la proprietarele terenului, respectiv S. G.M. C. (născută Știrbey) și M. C. B. B. (autoarele primilor reclamanți).

Sub acest aspect, pârâtele invocă în mod neîntemeiat situația clădirilor pe care le-au deținut cele două moștenitoare S. G.M. C. (născută Știrbey) și M. C. B. B. (autoarele primilor reclamanți), până în 1946, întrucât, așa cum rezultă din Convenția amintită, aceste clădiri cu 31, respectiv, cu 32 de camere și dependințe, au fost demolate în vederea edificării noii construcții până în luna aprilie 1949.

După preluarea imobilului de către Stat, așa cum s-a reținut mai sus, atât din înscrisurile autorităților statului din perioada 1952-1957, cât și din expertiza tehnică de specialitate în construcții întocmită în cauză de către expertul ing. R. M., pe structura de rezistență a întregului imobil, realizată de către autorul-constructor V. N.-Câmpina și în baza Proiectului G. de bază al construcției, întocmit de către același autor, Ministerul Industriei Cărbunelui și alte instituții ale Statului Român, au făcut adăugiri succesive la construcție și au refăcut Proiectul, în așa fel încât, să-l poată folosi cu destinația de birouri și alte spații destinate funcționării unor instituții de stat, schimbând doar destinația de folosință pentru locuințe, care era dată spațiilor de la etajul clădirii, de către proiectantul și constructorul inițial.

S-a reținut mai sus din expertiză, că însuși proiectantul și constructorul inițial, au prevăzut defalcarea terenului pentru două corpuri de clădire, având fațadele orientate diferit, pe Calea V. și pe Calea Griviței, adică astfel cum sunt orientate și în prezent clădirile, în noile corpuri de clădire, fiind regăsite structura de rezistență, dimensiunile și elementele de la cele două fațade ale clădirilor proiectate în 1946 -1949.

Astfel, tribunalul a reținut că, chiar dacă s-au adus unele modificări ale construcției, acestea nu au transformat imobilul în mod esențial, astfel încât, în prezent să se poată vorbi despre un alt obiect material decât cel preluat de către Stat în anul 1949-1952.

În nici un caz, transformarea imobilului, nu poate conduce la transferul sau la dobândirea dreptului de proprietate în favoarea noilor constructori sau a Statului uzurpator, cu atât mai mult, cu cât, s-a constatat că a fost vorba despre o preluare abuzivă a întregului imobil (teren și clădire neterminată).

În fine, s-a mai constatat că niciuna dintre pârâtele din prezenta cauză nu au efectuat și nici nu au finanțat în vreun fel edificarea noilor adăugiri sau îmbunătățiri, inclusiv cu privire la clădirile anexă edificate alături de corpurile principale, cu destinație de birouri, atelier și garaj, astfel că nu se poate recunoaște în favoarea pârâtelor un drept de proprietate, chiar și parțial, asupra clădirilor, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor deposedați abuziv, nu pot fi împiedicați să-și exercite dreptul de accesiune imobiliară artificială prevăzut de art. 494 C. civil.

Prin urmare, în calitate de proprietari ai construcției, aceștia sunt și proprietarii clădirilor noi edificate, ai adăugirilor și îmbunătățirilor.

Conform art. 480 C. civil de la 1864, „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Față de considerentele de fapt și de drept expuse, tribunalul a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în sensul arătat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel apelanții pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C. G. al Municipiului București prin Primarul G., Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA și ..

În motivarea apelului declarat de apelantul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta a arătat că sentința este netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele:

1. Prin primul motiv de apel s-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, apelantul susținând că nu justifică această legitimare cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Protocolului nr. 2419 din 28.10.1993, încheiat între RA APPS și RA P. (actuala .), deoarece chiar dacă anterior acestui protocol, imobilul se afla în proprietatea statului, el era administrat de către RA APPS, și nici cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată, ca și în prezent, imobilul se află în posesia O. P. SA și Municipiul București.

Cu privire la fondul primului capăt de cerere, apelantul a arătat că în mod greșit s-a constatat nulitatea protocolului, deoarece pentru aceasta ar fi fost necesar ca la momentul încheierii actului să fi existat deja o situație litigioasă, or, la acea dată, reclamanții nu formulaseră vre-o notificare, prin care să emită pretenții cu privire la imobil.S-a mai arătat că în cel mai rău caz, încheierea protocolului înaintea intrării în vigoare a HG nr. 576/1993, (dar după emiterea acesteia) reprezintă o eroare în care s-au aflat părțile, fără consecințe asupra obiectului actului, fiind necesar a fi avut în vedere și Ordinul nr. 334/14.09.1993 al Secretariatului G. al Guvernului, anterior încheierii protocolului prin care se aproba transmiterea cu plată a imobilului, din patrimoniul RA APPS în cel al RA P..

Referitor la fondul celui de-al doilea capăt de cerere, apelantul a arătat că în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare, deoarece bunul revendicat a suferit, de la momentul pierderii posesiei de către reclamanți până la acela al exercitării acțiunii în revendicare, transformări de esență (o parte a imobilului inițial a fost înglobată într-o nouă construcție, unitară prin structură și destinație, iar altă parte este de uz și utilitate publică). Prin urmare, se poate afirma că bunul iniția numai există, situație în care se impunea respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate disp.art. 282 și urm. C.pr.civ.

În motivarea apelului declarat de apelantul C. G. al Municipiului București prin Primarul G., acesta a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în mod greșit pârâtul fiind obligat la restituire, având în vedere că nu deține imobilul în proprietate, motiv pentru care, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

De asemenea, apelantul a arătat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, având în vedere că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite.

În consecință, apelantul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate, respingerea acțiunii, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate disp.art. 282-298 C.pr.civ.

În motivarea apelului declarat de apelanta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA, aceasta a criticat sentința, sub următoarele aspecte:

1.În privința constatării nulității absolute a actelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în proprietatea RA P., (actuala .), s-a arătat că în mod greșit instanța a reținut că nu s-a înregistrat nici un act de transmitere a proprietății imobilului, prin care acesta să fie trecut în patrimoniul pârâtei, iar aceasta nu a devenit proprietarul terenului și al clădirii în temeiul Legii nr. 15/1950.

Apelanta a arătat că s-a înființat în temeiul art. 2 din HG nr. 1217 din 21.11.1990, prin preluarea patrimoniului fostei Regii Autonome Române de Turism și Prestații Dacorex & Co și al Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor și Unitatea de Întreținere Tehnică, Reparații și Dotări din cadrul Companiei Autonome de Construcții Carpați.

HG nr. 1217/1990 a fost modificată și completată prin HG nr. 313/2992, unde în Anexa 2 la poz. 63 este trecut imobilul situat în București, Calea V. nr. 109, ca făcând parte din patrimoniul regiei.

Apelanta a arătat că a fost înființată în baza Legii nr. 15/1990, iar potrivit art. 5 din această lege, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. Prin urmare, susține apelanta, în mod greșit, instanța a constatat că la momentul încheierii protocolului, apelanta nu avea titlu și se încadra în categoria de regii ale statului, care rămâneau să administreze în continuare bunurile incluse după 1990, în domeniul public al statului.

În ceea ce privește protocolul încheiat la data de 21.10.1993, apelanta a arătat că la baza acestuia a stat Ordinul nr. 334/14.09.1993 emis de Secretarul G. al Guvernului în temeiul art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990, potrivit cu care, „se aprobă transmiterea cu plată a imobilului situat în Calea V. nr. 109, sector 1 București din patrimoniul RA APPS în patrimoniul RA P., locatarul imobilului, la valoarea de inventar din evidența contabilă, actualizată conform legislației în vigoare, (art. 1), iar potrivit art. 2 „predarea-primirea se va efectua prin protocol, aprobat de ministerele de resort ale celor două regii”.

Transferul cu plată a bunului, proprietatea regiei, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990, s-a efectuat în baza art. 5 alin. 3 din lege, care prevedea că „înstrăinarea bunurilor imobile aparținând Regiei Autonome sau încheierea de tranzacții în litigii cu o valoare de peste 10 milioane lei, se face cu aprobarea Ministerului de Resort”.

Apelanta a arătat că protocolul reprezintă un veritabil contract de vânzare-cumpărare, perfect valid, fiind încheiat cu respectarea legislației în vigoare, și mai ales cu respectarea principiului specialității capacității de folosință a Regiei.

S-a mai arătat că terenul nu a fost transferat la momentul respectiv, pentru că acesta era în domeniul public al statului, fiind inalienabil, iar considerentele instanței cu privire la inexistența unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului sunt nelegale, deoarece HG 834/1991 se aplică doar societăților comerciale, nu și regiilor autonome, iar prevederile acestui act normativ nu se aplică terenurilor care fac parte din domeniul public.

Apelanta a mai arătat că protocolul întocmit este doar documentul final al unei întregi documentații care finalizează demersurile și dovedește voința celor două părți de a transfera dintr-un patrimoniu în altul, și respectiv de a plăti contravaloarea clădirii, demersuri care nu au fost condiționate de apariția HG 567/1993, acestea demarând sub imperiul actul act normativ HG nr. 1217/1990.

Nevalabilitatea HG nr. 567/1993, nu poate conduce la concluzia lipsei capacității de folosință pentru transmiterea bunului cu plată, deoarece până la data publicării acesteia era în vigoare HG 1217/1990 modificată prin HG nr. 313/1992.

Apelanta a arătat că HG nr. 567/1993 a fost trecută în preambulul protocolului, ca act normativ, în baza căruia se organiza și funcționa RA APPS, și nu ca un act normativ ce creează dreptul la încheierea actului translativ de proprietate a construcțiilor dintre cele două regii, așa cum greșit a interpretat instanța.

Pe de altă parte, independent de denumirea actului juridic încheiat între părți, operațiunea de transmitere cu plată, nu poate avea alată natură juridică decât aceea a unei vânzări, căreia în lipsă de dispoziții speciale, îi erau aplicabile dispozițiile dreptului comun care stabileau regimul juridic al contractului de vânzare-cumpărare.Existența sau inexistența hotărârii de guvern nu influențează voința părților și acordul lor de voință spre a încheia ultimul act al unei întregi documentații care a stat la baza transferului cu plată a imobilului.

Apelanta a mai arătat că instanța nu a arătat care este legea încălcată la momentul încheierii protocolului, acesta fiind întocmit în mod legal, conform Legii nr. 15/1990, OG 15/1993 și Ordinului nr. 314/1993.

Având în vedere că la momentul încheierii protocolului, nu exista o cerere în revendicare a imobilului, nu se poate susține că actul translativ de proprietate s-a încheiat cu încălcarea drepturilor foștilor proprietari, părțile contractante fiind de bună credință la momentul încheierii actului.

2. În ceea ce privește revendicarea terenului în litigiu, apelanta a arătat că din probatoriul administrat în cauză, rezultă că între bunul proprietatea reclamanților și bunul revendicat, nu există identitate.

Apelanta susține că, astfel cum rezultă din planul inițial de ocupare a imobilului, în baza convenției din 4.05.1946 reclamanții puteau revendica doar 698,54 mp, diferența până la 1207,18 mp făcând parte din domeniul public al statului, ca efect al exproprierii intervenite.

Apelanta a mai arătat că instanța de fond a dispus restituirea unei suprafețe de teren, pretins avută în proprietate de autoarele reclamanților, care nu face parte din convenția încheiată la data de 04.05.1946, titlul de proprietate exhibat de reclamanți în cererea lor.

De asemenea, s-a arătat că instanța a dispus restituirea unei suprafețe de teren 75 mp cu construcția aferentă acestuia, care nu a fost niciodată proprietatea reclamanților..

Apelanta a mai arătat că instanța nu a clarificat natura juridică a convenției din 1946, în raport cu care ar fi trebuit să soluționeze și cererea de revendicare formulată de N. M., din perspectiva calității autorului acestuia la momentul semnării Convenției.

Referitor la revendicarea clădirilor, apelanta susține că în mod greșit instanța a reținut că modificările construcției nu au transformat imobilul în mod esențial, astfel încât să se poată vorbi de un alt obiect material decât cel preluat de stat, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că imobilul este unul nou, total diferit de cel preluat prin decretul nr. 92/1950.Având în vedere că nu există identitate între bunul revendicat și bunul naționalizat în anul 1950, acesta din urmă pierzându-și individualitatea prin transformările ce au avut loc ulterior naționalizării, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, nu poate fi admisă.

3. Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 494 Cod civil, privind accesiunea imobiliară artificială, apelanta a arătat că prima dată s-a invocat aplicabilitatea acestui text legal, în recursul formulat de recurenții reclamanți împotriva deciziei civile nr. 645A/09.11.2006 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă.Apelanta a arătat că aplicarea art. 494 cod civil este inadmisibilă, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul de drept invocat de reclamanți, nefiind lămurit dacă instanța a dispus restituirea imobilului în baza art. 480 Cod civil sau în temeiul art. 494 Cod civil, iar hotărârea privind aplicabilitatea art. 494 Cod civil fiind nemotivată.

Cu privire la aplicarea regulilor accesiunii, s-a arătat că, deși legea consideră că lucrul principal este terenul, iar proprietarul acestuia devine și proprietarul construcției sau plantației, totuși, în cazul de față, judecând după valoare, construcția este foarte importantă în comparație cu terenul ocupat de aceasta. De asemenea, s-a susținut că, dacă s-a făcut aplicarea art. 494 Cod civil, instanța trebuia să stabilească buna sau reaua credință a constructorului cu consecințele prevăzute de art. 493 și 494 Cod civil.

În consecință, apelanta a solicitat admiterea apelului, iar pe fond respingerea cererii formulată de reclamanți, ca nefondată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. Cod procedură civilă.

În motivarea apelului declarat de apelanta ., aceasta a arătat că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele:

În mod greșit, prima instanță a reținut că titlul de proprietate exhibat de către . este nul absolut.

Prima instanță a analizat în mod greșit valabilitatea protocolului doar prin raportare la prevederile HG nr. 567/1993 și și-a limitat în mod greșit analiza în ceea ce privește dreptul de proprietate al O. P., exclusiv la efectele protocolului încheiat la 28.10.1993 pe care l-a calificat drept contract de vânzare-cumpărare, în condițiile în care, ceea ce RA APPS a transmis către RA P. nu era un drept de proprietate, ci exclusiv, un drept real de administrare.

Imobilul revendicat a făcut obiectul unor acte administrative constitutive de drepturi care au respectat legile sub care s-au emis.

Este incontestabil că RA APPS era, la momentul încheierii protocolului, deținătorul legal al imobilului, acesta fiind menționat la poz. 63 din Anexa nr. 2 a HG nr. 313/1992 .

Prin transmisiunile succesive realizate anterior anului 1990, organizațiile de stat au transmis un drept real special asupra imobilului, ceea ce s-a perpetuat și prin Protocolul din data de 28.10,993, datorită limitărilor aduse de actul de organizare al RA APPS, care îi conferea exclusiv un mandat de administrator asupra bunurilor din patrimoniul statului.

Aplicarea Legii nr. 15/1990 și a efectelor sale constitutive de drepturi, s-a realizat doar ca urmare a intrării bunului în sfera de dispoziție a P. SA.

În mod greșit a reținut instanța că protocolul a fost încheiat în frauda legii, neindicând care este motivul precis pentru care a reținut acest motiv de nulitate. Cauza ce a stat la baza încheierii protocolului este licită, nefăcându-se dovada intenției de a frauda drepturile foștilor proprietari. RA P. a fost un dobânditor de bună credință al imobilului, întemeindu-se pe dispozițiile HG nr. 567/1993, dar mai ales, pe valabilitatea titlului Statului Român, ulterior încheierii contractului, procedând la efectuarea transcrierii în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, comportându-se ca un adevărat proprietar, achitând impozitele și aducând reparații și îmbunătățiri construcției preluate.

Buna credință a părților mai poate fi dedusă și din faptul că primele pretenții cu privire la imobil, emise de reclamanți sunt realizate abia la data de 12.08.1999. Or, buna credință se apreciază la momentul dobândirii efective a bunului, titlul de proprietate al statului fiind anulat abia în anul 2007.

Apelanta mai susține că protocolul din 1993 nu este un act translativ de proprietate, deoarece, ceea ce ar fi putut transmite RA APPS la data de 28.10.1993 era exclusiv dreptul de administrare asupra imobilului, valoarea bunului menționată în act fiind determinată exclusiv în scopul regularizărilor contabile între cele două entități.

În aceste condiții, dobândesc relevanță prevederile art. 7 din anexa nr. 2 a HG nr. 23/1991 privind înființarea RA P., potrivit cărora, aceasta este proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său.

În mod greșit prima instanță a ignorat faptul că dreptul de proprietate al RA P. este născut în temeiul Legii nr. 15/1990, iar operațiunea din 28.10.1993, nu reprezintă decât o regularizare din punct de vedere contabil valabilă atât prin prisma Legii nr. 15/1990 și HG nr. 1217/1990, cât și a HG nr. 567/1993.

Astfel, chiar dacă HG 567/1993 nu era publicată în Monitorul Oficial la data încheierii protocolului, nu se poate susține că acesta nu produce nici un efect juridic referitor la transferul dreptul de administrare al imobilului.

Chiar și în măsura în care a-ar considera că protocolul a fost un act prin care s-a urmărit transferul dreptului de proprietate apelanta susține că, legalitatea acestuia nu poate fi pusă în discuție.Legislația în vigoare la acea dată permitea încheierea de acte translative de proprietate, între RA APPS și RA P., în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990, potrivit cu care „înstrăinarea bunurilor imobile aparținând Regiei autonome sau încheierea de tranzacții în litigii cu o valoare de peste 10 milioane lei, se face cu aprobarea ministerului de resort”, ceea ce s-a și întâmplat în cauză.

Textul menționat permite încheierea de acte translative între regiile autonome, nefiind necesară adoptarea unei hotărâri de guvern, în acest sens.

În ceea ce privește argumentul instanței referitor la lipsa unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, se arată că dispozițiile HG nr. 834/1991, referitoare la eliberarea certificatelor de atestare sunt aplicabile doar societăților comerciale.

Interdicția prevăzută în art. 2 din HG nr. 313/1992, nu vizează situația de față, întrucât aceasta este de strictă interpretare, făcând referire la situația unităților beneficiare din Anexa 1 a acestei hotărâri și numai la situația în care, unitatea deținătoare în cauză se desființează sau își schimbă sediul.

În mod greșit, prima instanță a reținut că intimații reclamanți au făcut dovada titlului lor de proprietate.

Apelanta susține că, din analiza deciziilor de casare, rezultă că instanța nu a tranșat niciodată problema dovedirii dreptului de proprietate al intimaților reclamanți, și nici problema modului de desocotire referitor la patrimoniul Antreprizei de Construcții N. Cîmpina.

Prima instanță a ignorat faptul că intimații reclamanți nu au reușit să efectueze dovada transmiterii dreptului de proprietate de la G. Ș. către autoarele acestuia.Astfel, dreptul de proprietate invocat de reclamanți pare a fi rezultatul unui șir de moșteniri, în cauză nefiind depus un act de proprietate al autorului și un istoric de rol pentru se verifica dacă ceea ce s-a moștenit în 1917 coincide cu ceea ce a fost transcris în 1944.

Prima instanță a acordat o valoare probatorie absolută proceselor verbale de carte funciară din 1944. Or, având în vedere regimul juridic al cărții funciare aplicabil în 1944, transcrierea nu adaugă actului transcris nici o forță și nu acoperă lipsa titlului. Pe de altă parte, în procesul verbal se face referire la un testament care nu a fost niciodată prezentat în fața instanței.

Procesul verbal de carte funciară nr._ din 1944 face referire la un teren de 937 mp, prezentând urme evidente de modificare și la un imobil cu 32 de camere, însă nu cuprinde nici o mențiune cu privire la actul în baza căruia a fost efectuată înregistrarea, făcând vorbire doar despre un titlu de moștenire de pe urma defunctului G. Ș., procesul verbal nr._ din 1944 cuprinde o mențiune făcută cu alt scris, referitoare la o suprafață de 2320 mp și o casă compusă din 34 de camere. Prima instanță a reținut în mod neîntemeiat faptul că această diferență este justificată prin aceea că s-ar fi demolat clădirea existentă pentru ca apoi să se reconstruiască alta, în condițiile în care, această teorie a intimaților nu este dovedită.

Apelanta a mai arătat că titlul de proprietate invocat de către intimații reclamanți este echivoc și incomplet, deoarece nu cuprinde o identificare a obiectului acestuia, nefiind indicată adresa exactă a imobilului, iar obiectul unei transmisiuni imobiliare, neputând fi determinat prin hărți și planuri cadastrale care se întocmesc în baza actelor autentice de proprietate care le preced.

În mod greșit, prima instanță a admis acțiunea în revendicare formulată de intimații reclamanți, deoarece din analiza actelor depuse la dosar, nu se poate identifica cu exactitate imobilul deținut de autorii reclamanților, neexistând o individualizare prin care să fie identificate vecinătățile sau descrierea construcției.

O. P. SA are un drept de proprietate născut în temeiul unei legislații compatibile cu regimul constituțional ulterior anului 1989.Actul de transfer reprezentat de Protocolul încheiat la data de 28.10.1993, este un act valid, buna credință a subdobânditorilor făcând imposibilă desființarea înstrăinării, și pe cale de consecință, aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur juss accipientis.

În sistemul vechiului Cod civil, reglementarea dreptului de proprietate din art. 480, este urmată în art. 481 Cod civil de cea a despăgubirii „drepte și prealabile”, în acest sens fiind invocate și dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea în echivalent.

Nu există identitate între imobilul deținut de autorii reclamanților și imobilul deținut în proprietate de către O. P. SA.Prin natura dreptului valorificat prin acțiunea în revendicare, aceasta este atașată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă, acest caracter real al acțiunii în revendicare se conservă, atât timp cât există posibilitatea concretă de a readuce bunul revendicat în patrimoniul revendicatorului. În situația în care, bunul a fost transformat sau a fost folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzându-și identitatea, revendicarea sa în temeiul art. 480 și 481 Cod civil, numai poate fi admisă.

Or, potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul R. M., în actuala construcție ce aparține O. P. SA sunt înglobate părți din structura fostei clădiri, dar construcția în sine este una cu totul nouă, distinctă de bunul revendicat de reclamanți

Cu privire la terenul obiect al acțiunii în revendicare, se susține că în baza Convenției din 04.05.1946, intimații ar fi putut revendica doar 698,54 mp, diferența până la 1207,18 mp, făcând parte din domeniul public al statului, ca efect al exproprierii intervenite.În aceste condiții, suprafața de 1076 mp identificată de expert ca fiind un teren liber de construcții aflat în administrarea RA APPS, nu se poate regăsi fizic în cei 1207,18 mp inițiali. De asemenea, potrivit expertizei, o parte din suprafața ocupată de sediul P., a făcut parte din parcela_ ce corespunde adresei poștale Calea V. nr. 107, imobil care nu s-a aflat niciodată în proprietatea autorilor reclamanților.

Cu privire la clădirea ce reprezintă proprietatea O. P. SA, față de concluziile expertizelor efectuate în cauză, rezultă că urmare a transformărilor de esență, pe care le-a suferit, imobilul revendicat nu este același cu cel ce a format obiectul dreptului de proprietate al autorilor reclamanți, astfel că acțiunea în revendicare nu poate fi admisă. Având în vedere acest aspect, precum și faptul că O. P. este subdobânditor cu titlu oneros al imobilului, reclamanții nu fac dovada că sunt titularii unui bun în sensul avut în vedere de C.E.D.O, actul de proprietate al O. P. nu a fost anulat, și nu există temeiuri legale pentru a fi anulat, se solicită să se constate inexistența în patrimoniul intimaților reclamanți a unui drept de natură să le confere preferință în cadrul unei acțiuni în revendicare.

În mod greșit, prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru a opera accesiunea imobiliară, care a fost invocată pentru prima dată în cadrul recursului formulat de reclamanți împotriva deciziei nr. 645A/09.11.2006 .

În cauză, având în vedere că situația transformării esențiale a imobilului din perioada 1952-1967, într-un imobil nou, echivalează în fapt, cu o pieire a imobilului ce a fost naționalizat, ceea ce rămâne la dispoziția reclamanților este o acțiune în despăgubire împotriva Statului Român.

Codul civil în art. 494 reglementează doar cu titlu exemplificativ că lucrul principal este terenul, fără a stabili cu putere de axiomă, că întotdeauna proprietarul terenului va deveni și proprietarul clădirii edificate pe acesta, spiritul legii fiind acela ca proprietarul bunului dominant ca valoare, să devină proprietarul bunului mai puțin valoros, interpretare care are la bază și o rațiune economică, fiind normal ca cel ce dobândește proprietatea, să plătească o despăgubire redusă din punct de vedere valoric. În condițiile în care, în cauză, valoarea construcției o depășește pe cea a terenului de mai bine de 10 ori, nu se poate susține că aplicarea accesiunii, ar fi posibilă și în această situație.

Se mai susține că în mod greșit instanța a apreciat că accesiunea poate opera și cu privire la construcția edificată pe terenul din parcela_ aflat la adresa Calea V. nr. 107.

În consecință, apelanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în tot și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 15/1990, HG nr. 1217/1990, HG 740/1990, HG nr. 763/1990, HG nr. 313/1992, și art. 494 Cod civil.

Intimații – reclamanți B. B. C. E., Bararab B. M. G. Ș. și C. Ș. G. au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelurilor ca nefondate.

În motivare, intimații – reclamanți au arătat că este necesar să se țină seama de dezlegările de drept obligatorii statuate prin hotărârile judecătorești anterioare care nu mai pot fi contrazise, conform art. 1201 Cod civil și art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă.

Astfel, intimații – reclamanți au arătat că au intrat în puterea lucrului judecat, constatarea privind preluarea fără titlu valabil a imobilului teren și a construcției în curs de edificare de la autorii reclamanților și dispozițiile ce privesc omologarea rapoartelor de expertiză. În consecință, susțin recurenții, nu mai poate fi repusă în discuție calitatea procesuală activă a reclamanților de moștenitori ai proprietarilor de la care imobilul a fost preluat de către stat, reexaminarea titlurilor de proprietate ale reclamanților fiind inadmisibilă.

De asemenea, prin deciziile de casare s-a statuat că soluționarea cererii trebuie făcută în raport de pretențiile complete deduse judecății și de dreptul comun iar nu Legea nr. 10/2001 și trebuie făcută în contradictoriu cu pârâta . deține posesia bunului, precum și faptul că CGMB prin Primarul G. are calitate procesuală pasivă în cauză. Totodată s-a statuat că este necesară analiza apărării privind aplicarea art. 494 Cod civil și s-a stabilit că acțiunea în revendicare trebuie soluționată conform prevederilor art. 480 – 481 Cod civil prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, dacă acestea sunt valabile.

Cu privire la apelul declarat de RA APPS, intimații – reclamanți au arătat că în mod corect a fost soluționată cererea privind constatarea nulității absolute a Protocolului nr. 2419 din 28.10.1993, care a fost încheiat cu încălcarea regulilor legale privind revocarea dreptului de administrare directă asupra clădirii deținute de RAAPPS și atribuirea acestui drept către RA P..

Intimații – reclamanți au arătat că actele normative în vigoare la data încheierii protocolului interziceau expres transmiterea cu plată a bunului proprietate publică între regiile autonome prin protocol, ceea ce echivalează cu modificarea titularului dreptului la administrare a bunului proprietate publică, prin voința dreptului de administrare, act ce nu este legal permis.

La data încheierii protocolului erau în vigoare Decretul nr. 409/1955 și OG nr. 15/1993 care nu permiteau transmiterea cu plată a bunurilor între regii autonome și interziceau expres (art. 4 din OG nr. 15/1993) ca în ipoteza reorganizării ca societăți comerciale regiile autonome să poată aduce ca aport la capitalul social bunuri proprietate publică pe care regia le are în administrare ori ca bunurile aflate în administrarea regiilor autonome să facă obiectul unor garanții de orice fel pentru a nu se permite înstrăinare lor pe calea indirectă a executării silite a garanțiilor.

Ordinul nr. 334/1993 emis de secretarul general al Guvernului pentru aprobarea transmiterii cu plată a clădirii de la RA APPS la RA P., este contrar acestor dispoziții legale.

Intimații – reclamanți au mai arătat că protocolul a fost încheiat cu încălcarea regulilor legale privind respectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice, prin încălcarea regulilor legale privind regimul juridic de ordin constituțional al bunurilor proprietate publică date spre administrare regiilor autonome și prin fraudă la lege.

Protocolul a fost încheiat în condițiile în care Constituția nu permitea interpretarea și aplicarea art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 în sensul că ar fi existat un drept de dispoziție juridică al RA APPS asupra unui bun aflat în administrarea sa,deoarece erau și sunt fraudate dispozițiile art. 135 alin. 5 și ale art. 150 alin. 1 din Constituție. Frauda la lege este evidentă, deoarece dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 au fost folosite pentru a eluda dispoziții constituționale în vigoare privind inalienabilitatea bunurilor proprietate publică a statului.

Intimații au mai arătat că protocolul s-a încheiat în baza HG 567/1993, act normativ care nu era în vigoare la data de 28.10.1993, procedeul constituind o fraudă la legea ce urma să intre în vigoare și care este aplicată fără respectarea constituției, astfel că actul are o cauză ilicită.

Intimații au mai arătat că RA APPS nu a deținut un drept de administrare directă corespunzător dreptului de proprietate privată a statului cu privire la clădirea ce face obiectul protocolului, astfel că nu a dobândit drept de proprietate asupra acestui bun în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990 în condițiile în care această lege nu a permis intervertirea dreptului de proprietate publică asupra clădirilor.

Actul normativ în vigoare la data încheierii protocolului excludea incidența art. 5 alin. 1 și 3 din Legea nr. 15/1990 și deci excludea exercitarea unui drept de dispoziție juridică pentru bunurile care rămân în administrarea RA APPS printre care se află și clădirea în discuție.

. a fost de bună credință nici la încheierea protocolului, nici la înscrierea în Cartea Funciară a dreptului asupra clădirii, deoarece dispozițiile legale incidente interzic aportul la constituirea unei societăți comerciale prin reorganizarea unei regii autonome a unui bun aflat în administrarea unei regii autonome.

Cu privire la cererea de revendicare a terenului și clădirii, intimații reclamanți susțin că aceasta a fost corect soluționată, invocând în primul rând faptul că prin deciziile anterioare s-a clarificat definitiv și irevocabil, calitatea de proprietari de la care imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat.

Intimații – reclamanți au arătat că sentința a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 494 Cod civil, având în vedere cele statuate prin deciziile de casare.

Potrivit art. 5493 alin. 3 Cod civil, proprietarul fondului în care s-au încorporat lucrări de construcții, este îndreptățit să preia construcțiile aflate pe teren,din momentul în care, prin executarea acțiunii în revendicare și-a exercitat dreptul potestativ privind dobândirea proprietății asupra construcțiilor. Accesiunea imobiliară artificială este un mod de dobândire a dreptului de proprietate de sine stătător, iar prin apărarea bazată pe principiul accesiunii, revendicantul proprietar optează pentru desocotirea relațiilor cu constructorului pe baza legii.

Cu privire la apelul declarat de .-a arătat că nu pot fi reexaminate chestiunile privind rediscutarea dovedirii titlului de proprietate al reclamanților, conform celor statuate prin deciziile de casare, prin care au fost calificate juridic și drepturile pe care le are . terenului revendicat, care este în administrarea RA APPS și în folosința .>

Intimații – reclamanți au arătat că situația juridică a terenului revendicat a fost corect stabilită, apelanta pârâtă având un drept de folosință asupra terenului, iar prin decizia de casare stabilindu-se că cererea de revendicare trebuie soluționată și în contradictoriu cu aceasta în calitate de deținător al terenului.

În ceea ce privește situația juridică a clădirii aflate pe teren, s-a arătat că sentința a analizat corect cererea de declarare a nulității protocolului invocat de apelantă drept titlu de proprietate având în vedere motivele arătate mai sus.

În privința criticilor cu privire la aplicarea art. 494 Cod civil, s-a arătat că acestea sunt inadmisibil a fi reiterate față de conținutul deciziilor de casare și sunt nefondate pentru argumentele invocate mai sus.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului și examinând sentința apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea reține următoarele:

Situația de fapt:

Prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost completată, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții . O. P. SA), RAAPPS, C. G. al Municipiului București și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice:

- să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului situat în București, Calea V., nr. 109. colț cu Calea Griviței, nr. 3 în suprafață de 1207,18 mp și a construcției situată pe acesta.

- să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - RAAPPS în proprietatea .>

- să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate și posesie, terenul și clădirea menționate mai sus.

Reclamanții au invocat în susținerea acțiunii în revendicare( astfel cum a fost formulată inițial) convenția încheiată la data de 4 mai 1946 între S. G.M. C., născută G. Ș. și M. C. B. B., născută G. Ș., în calitate de proprietare pe de o parte, și inginer V. I. N. Câmpina, în calitate de constructor, pe de altă parte, prin care constructorul s-a obligat a construi pe terenul din București, Calea V., colț cu Calea Griviței, proprietatea exclusivă a d-lor proprietare, în suprafață de 1207,18 m.p., un imobil . construi în baza planurilor ce se vor întocmi și a autorizației ce se va cere Municipiului București, pe suprafața și înălțimea maximă admisă( filele 2-7 dosar TB nr. 4138/1999).

În convenție, s-a prevăzut că din construcția ce se va executa, 25 % din suprafața prăvăliilor de la parter și 75 % din suprafața apartamentelor unui etaj, ales de doamnele proprietare cu excluderea etajului 1 …devin proprietatea individuală a d-lor proprietare (art.2).

De asemenea, s-a stabilit că drept preț al construcțiilor, astfel cum sunt specificate la art. 2 de mai sus, doamnele proprietare transferă în deplină proprietate domnului constructor, întreaga suprafață de teren aferentă blocului ce se va construi, după cum va rezultă din planurile în baza cărora se obține autorizația de construire, cu excepția cotei părți de teren aferentă prăvăliilor și apartamentelor care, în conformitate cu prevederile art. 2, devin proprietatea d-lor proprietare.

Reclamanții au mai depus la dosar autorizația de construire din 3.08.1946 (fila 29), precum și procesul – verbal din 29.02.1944 privind înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în Calea V. nr.109, compus din teren în suprafață de 937 m.p. și casă cu 32 de apartamente, aparținând lui S. G. C., născută Ș. și M. B. B. C., născută Ș., cu titlu de moștenire de la tatăl lor, G. Ș., decedat în anul 1917(filele 30-31).

Edificarea construcției a fost începută, iar prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în proprietatea statului pe numele lui V. N. Câmpina.

Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert R. M. (filele 191 - 232 din dosar nr. 4138/1999), la momentul preluării imobilul se compunea din parter, trei etaje, planșee de beton armat, era neterminat și avea destinația de locuințe.

Ulterior s-a continuat edificarea construcției în încă două etape.

În a doua etapă, finalizată în 1954 a fost schimbată destinația inițială a clădirii, construindu-se blocul Iproc, clădirea înglobând construcția din prima etapă și modificând proiectul și înălțimea blocului.

În a treia etapă, finalizată în anul 1967 s-a mărit clădirea sediului construindu-se o prelungire a corpului de clădire, având parter și 5 etaje.

Expertul a identificat sediul societății la data efectuării raportului de expertiză, ca fiind compus din clădire având S+P+7 E, paralel cu Calea V. și clădire având S+P+5 E spre Calea Griviței, suprafața construită fiind de 909 mp, iar suprafață desfășurată de 6889 mp.

Prin protocolul încheiat la data de 28.10.1993 (filele 39- 41 dosar T.B. nr. 4138/1999) încheiat între RA APPS și RA P., în baza HG nr. 567/1993, s-a stabilit că, începând cu data de 1.11.1993, RA APPS predă și RA P. preia în patrimoniu imobilul din Calea V. nr. 109, sector 1 București, cu caracteristicile din anexă, transmiterea cu plată a imobilului făcându-se la valoarea de circulație actualizată la 30.09.1993 de 1._ lei, conform raportului de evaluare întocmit de BRD. În protocol s-a stipulat că nerespectarea acestui termen atrage după sine anularea prezentului protocol și repunerea părților în situația anterioară.

În fișa clădirii se menționează nivelul înălțimii S+P+7 etaje și suprafața construită de 651m.p, suprafața terenului construit și neconstruit fiind de 1076 m.p.

Se precizează că terenul, fiind proprietate de stat nu face obiectul raportului de evaluare întocmit de BRD și deci nu este inclus în suma stabilită la pct. 2 din protocol.

Prin sentința civilă nr. 1168/21.10.2005 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului teren în suprafață de 1207,18 mp și a construcției situată pe acest teren, imobil situat în București, Calea V. nr.109, colț cu Calea Griviței nr.3, sector 1.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

“Este de necontestat faptul că imobilul din București, Calea V. nr.109, colț cu Calea Griviței nr.3, sector 1, a fost proprietatea autorilor reclamanților, fiind preluat în mod abuziv în posesia Statului Român prin Decretul nr.92/1950, preluare abuzivă definită prin art.1 și 2 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât preluarea imobilului s-a făcut numai pe numele lui N., deși, așa cum rezultă din procesul verbal al Direcției Cărților Funciare întocmit la 29.02.1944, partea construită din imobil și întregul teren se aflau pe numele foștilor proprietari S. C. și B. B. C. M., cu nerespectarea dispozițiilor art.1 pct.1 și 5 și art.2 din Decretul nr.92/1950, deci cu nerespectarea expresă a dispozițiilor art. 1 pct.1 și 5 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului în suprafață de 1207,18 mp și a construcției edificate pe acest teren”.

Această soluție a intrat în puterea lucrului judecat, prin decizia civilă nr. 5071/20.06.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-au respins recursurile declarate de pârâți, instanța de recurs reținând că ”în mod corect ambele instanțe au constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, fiind făcută cu încălcarea a însăși dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N. V. M., ignorați fiind ceilalți proprietari ai imobilului, care erau înscriși în evidențele funciare ale vremii”.

Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, rejudecarea vizând soluționarea capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a protocolului încheiat la data de 28.10.1993 și revendicarea.

Prin deciziile de casare nr. 5071/20.06.2007,_/15.10.2009 și 3479/14.04.2011 pronunțate în cursul procesului, instanțele de recurs au statuat asupra unor chestiuni litigioase care nu mai pot fi repuse în discuție la acest moment procesual, față de prevederile art. 1201 din Codul civil din 1864 și art. 315 Cod procedură civilă.

Astfel, printre altele,

-s-a stabilit că acțiunea trebuie soluționată în cadrul procesual al acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 Cod civil, iar nu în baza Legii 10/2001, care conține prevederi derogatorii și blochează restituirea în natură a imobilelor.

-s-a stabilit că este necesar ca în rejudecare să se analizeze incidența art. 494 Cod civil, privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, pentru că această apărare a fost invocată de reclamanți constant în proces și nu este o cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument în cadrul acțiunii în revendicare.

- s-a stabilit că are calitate procesuală pasivă în cauză S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și că se impune ca în proces să figureze ca reprezentanți ai Municipiul București atât CGMB, cât și Primarul G. al Municipiului București.

- s-a stabilit că în ceea ce privește revendicarea, . calitate procesuală pasivă, deoarece aceasta aparține tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin bunul, iar terenul se află în administrarea RAAPPS și în folosința P..

1. Față de cele reținute mai sus, Curtea constată ca fiind nefondate criticile formulate de apelanții S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și CGMB, prin Primarul G., referitoare la lipsa calității procesuale pasive, precum și critica acestui din urmă apelant pârât referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în raport cu prevederile Legii 10/2001, date fiind cele statuate cu putere de lucru judecat prin deciziile de casare și având în vedere că potrivit art. 315 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

2. Curtea va analiza în continuare criticile formulate de apelanții pârâți RAAPPS, . și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la soluționarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a protocolului încheiat la data de 28.10.1993, pe care le apreciază ca fiind fondate, având în vedere următoarele considerente:

În prealabil, Curtea reține că transmiterea cu plată prin protocolul menționat a avut ca obiect doar construcția din Calea V., nr. 109, în anexa la acesta menționându-se expres că terenul aferent, fiind proprietate de stat, nu este inclus în suma stabilită la pct. 2 din protocol.

Curtea constată ca fiind eronată reținerea primei instanțe referitoare la titlul RA APPS, în sensul că nu s-a înregistrat nici un act de transmitere a proprietății imobilului naționalizat prin care acesta să fie trecut în patrimoniul instituției pârâte.

Astfel, RA APPS s-a înființat în temeiul art. 2 din HG nr. 1217/1990, prin preluarea patrimoniului fostei Regii Autonome Române de Turism și Prestații “ Dacorex & Co”.

În articolul 2 din HG nr. 1217/1990 se prevede că atribuțiile prevăzute de Legea 15/1990 pentru ministerul de resort vor fi îndeplinite, față de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, de către Secretariatul G. al Guvernului.

Potrivit art. 5 din Legea 15/1990 la care face referire hotărârea de guvern menționată,

(1) R. autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

(3)Înstrăinarea bunurilor imobile aparținînd regiei autonome sau încheierea de tranzacții în litigii cu o valoare de peste zece milioane de lei se face cu aprobarea ministerului de resort.

Imobilul situat în București, Calea V. nr. 109 este menționat ca rămânând în patrimoniul RAAPPS (locatar fiind RA P.), în anexa 2 la poziția 63 din HG nr. 313/1992 privind transmiterea unor imobile și suportarea cheltuielilor de administrare și investiții pentru clădirile aparținând unor instituții publice din Municipiul București.

Prin urmare, având în vedere că imobilul construcție, se afla, la data încheierii protocolului, în patrimoniul RA APPS și date fiind prevederile art. 5 alin. 1 din Legea 15/1990, în mod greșit a reținut prima instanță contrariul.

Curtea constată că, operațiunea de transmitere cu plată a clădirii ce a făcut obiectul protocolului a cărui nulitate se solicită a fi constatată era permisă de legislația de la data întocmirii actului .

Astfel, după cum s-a arătat mai sus, art. 5 din Legea 15/1990 permitea înstrăinarea bunurilor aparținând regiei autonome a bunurilor imobile, cu aprobarea ministerului de resort, pentru tranzacții cu o valoare de peste zece milioane de lei, față de RAAPPS atribuțiile prevăzute de Legea 15/1990 pentru ministerul de resort fiind îndeplinite de Secretariatul G. al Guvernului, conform art. 2 din HG nr. 1217/1990 .

Astfel cum a reținut și prima instanță, la baza încheierii protocolului a stat Ordinul Secretarului G. al Guvernului României nr. 334/1993 întocmit în baza art. 5 alin. 3 din Legea 15/1990, prin care s-a aprobat transmiterea cu plată a imobilului din patrimoniul RAAPPS în patrimoniul RA P., locatarul imobilului, fiind respectate așadar prevederile legale menționate mai sus.

Tribunalul a apreciat că protocolul este nul, deoarece a fost încheiat la data de 28.10.1993, având ca temei HG nr. 567/1993, hotărâre care nu era în vigoare la data întocmirii protocolului, fiind publicată în Monitorul Oficial ulterior, la data de 4.11.1993.

HG 567/1993 menționată, indicată în preambulul protocolului, privea organizarea și funcționarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în structura prevăzută în anexa nr. 1. Prin urmare, această hotărâre de Guvern nu era actul normativ ce stabilea dreptul la încheierea actului translativ de proprietate cu titlu oneros, cum este protocolul în discuție.

De aceea, chiar în lipsa publicării acesteia în Monitorul Oficial la data întocmirii protocolului, nu se poate aprecia că înstrăinarea nu se putea realiza, câtă vreme RAAPPS era înființată și funcționa în baza HG nr. 1217/1990 (avea deci capacitate de folosință), avea în patrimoniu bunul, conform HG 313/1992, iar încheierea actului juridic era posibilă, în condițiile art. 5 din Legea 15/1990, la care se face referire în HG nr. 313/1992.

Prin urmare, indicarea în cuprinsul protocolului a HG 567/1993, care la data respectivă nu era publicată în Monitorul Oficial, nu determină concluzia cauzei ilicite la încheierea actului pentru a interveni sancțiunea nulității absolute reținută de prima instanță.

Oricum, independent de denumirea actului juridic încheiat între părți, operațiunea de transmitere cu plată a clădirii are natura juridică a unei vânzări – cumpărări, care, după cum s-a arătat, nu era interzisă de legislația de la data întocmirii actului.

Apărările intimaților reclamanți referitoare la faptul că actele normative în vigoare la data încheierii protocolului interziceau expres transmiterea cu plată a bunului proprietate publică între regii autonome, nu pot fi primite, deoarece pornesc de la premisa greșită că imobilul ce a făcut obiectul protocolului era proprietate publică, ceea ce este eronat, astfel că nu se poate pune problema unei interdicții absolute de înstrăinare a bunului potrivit dispozițiilor constituționale.

Nici dispozițiile art. 4 din OG 15/1993 invocate de intimații reclamanți nu sunt aplicabile în cauză, deoarece la data încheierii protocolului RA P. nu se reorganizase în societate comercială.

Raportat la susținerile reclamanților din cererea introductivă de chemare în judecată, în sensul că protocolul este nul deoarece statul a deținut imobilul fără titlu, iar RA APPS nu putea să transmită ceea ce nu avea în proprietate, Curtea constată că ceea ce se pune în discuție este vânzarea lucrului altuia.

Într-o asemenea ipoteză, dacă părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul este proprietatea altei persoane, se admite că vânzarea cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și deci este nulă absolut, în baza art. 948 Cod civil, iar dacă actul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și în orice caz, pe riscul cumpărătorului, acesta este nul absolut în virtutea principiului fraus omnia corrumpit.

În cauză, Curtea constată că la data încheierii protocolului titlul statului nu era desființat, iar pe rolul instanțelor judecătorești nu era înregistrată nici o acțiune în revendicare, reclamanții nu își manifestaseră în nici un fel intenția de a redobândi bunul și nu formulaseră nici o notificare în acest sens către instituțiile care dețineau bunul respectiv. Primele pretenții ale reclamanților cu privire la imobil au fost emise abia în anul 1999, odată cu promovarea prezentei acțiuni în revendicare.

În aceste condiții, nu se poate reține că vânzarea efectuată a reprezentat o operațiune speculativă pentru a atrage sancțiunea nulității protocolului pentru cauză ilicită și fraudă la lege.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea constată că se impunea respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a protocolului încheiat la data de 28.10.1993 între RAAPPS și RA P. SA, ceea ce determină soluția schimbării sentinței apelate în sensul arătat.

3. În privința criticilor invocate de apelanții pârâți, referitoare la soluționarea capătului de cerere privind revendicarea terenului, Curtea constată următoarele:

În primul rând, se impune a se lămuri suprafața de teren ce face obiectul litigiului, având în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată a fost revendicată o suprafață de cca 1207,18 mp, iar prima instanță, admițând acțiunea în revendicare a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie o suprafață de teren totală de 2434, 82 mp.

Sub acest aspect, Curtea reține că cererea introductivă de instanță a vizat suprafața de cca 1207,18 mp situată în Calea V., nr. 109, colț cu Calea Griviței, menționată în convenția încheiată între autorii reclamanților la data de 04.05.1946.

În dovedirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața revendicată a fost depus procesul – verbal din 29.02.1944 privind înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în Calea V. nr.109, compus din teren în suprafață de 937 m.p.

Prin urmare, adresa de bază a imobilului cu privire la care a și fost depus de către reclamanți înscrisul doveditor menționat este situată în Calea V. 109, adresă la care autorii reclamanților figurau în actele vremii cu o suprafață de 937 mp, apropiată în mod rezonabil de cea care a fost menționată în cererea de chemare în judecată ca făcând obiectul convenției.

Identificarea acestei adrese și prin indicarea vecinătăților (în speță, colț cu Calea Griviței) nu justifică analiza acțiunii formulate prin raportare la dreptul de proprietate invocat de reclamanți și cu privire suprafețe de teren situate la alte adrese alăturate, în lipsa unei cereri formulate de reclamanți în acest sens.

De altfel, trecerea în proprietatea statului a imobilului a cărei nevalabilitate a fost constatată cu putere de lucru judecat în cauzei s-a făcut pe numele lui N. V. pentru imobilul de la adresa Calea V., nr. 109, astfel cum rezultă din înscrisul eliberat de Arhivele Statului intitulat copie extras din tabelul imobilelor naționalizate în București, conform Decretului 92/1950, poziția 5252 (fila 87 dosar TB nr. 4138/1999).

Este adevărat că pe parcursul procesului, prin expertiza topografică (filele 141-165 dosar C._ ), expertul a identificat alături de terenul în suprafață de 937 mp situat în Calea V., nr. 109 (parcela_) și o parcelă alăturată (_) care a aparținut autorilor reclamanților, respectiv suprafață de 2320 mp, situată în Calea Griviței, nr. 3, menționată în procesul verbal de carte funciară din 29 februarie 1944(fila 158).

De asemenea, a arătat că sediul P. ocupă în plus și suprafață de 77,96 mp din parcela_ (Calea V., nr. 107).

Aceste din urmă suprafețe de teren nu au făcut însă obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că admiterea acțiunii în revendicare și a unor părți din aceste suprafețe de teren s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilității consacrat de disp. art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, potrivit cu care “judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Reclamanții nu au formulat pe parcursul judecății în fața primei instanțe nici o precizare a acțiunii în sensul revendicării și a suprafețelor de teren alăturate, de 2320 mp, situată în Calea Griviței, nr. 3 (parcelă_) și 77,96 mp din Calea V., nr. 107 (parcela_).

Apărarea intimaților reclamanți în sensul că la cuvântul pe fond în fața primei instanțe(fila 288 dosar TB nr. 1900/2003), apărătorul reclamanților a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate imobilul, astfel cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză, ceea ce poate fi interpretat în sensul majorării câtimii obiectului cererii, nu poate fi primită, deoarece solicitarea formulată reprezintă o întregire a acțiunii cu o nouă suprafață de teren revendicată, ceea ce echivalează cu o modificare a cererii și nu intră sub incidența prevederilor art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr. civ.

O asemenea modificare nu a fost consimțită de partea adversă, în condițiile în care reprezentanta pârâtei RAAPPS a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând printre altele, că “nu s-a făcut dovada revendicării întregului teren și constructie”.

Nu poate fi primită nici susținerea intimaților reclamanți în sensul că prin sentința civilă nr.1168/21.10.2005 pronunțată de TB secția a IV a civilă au fost omologate rapoartele de expertiză, soluție care nu a fost atacată, astfel că se impune a fi avută în vedere întreaga suprafață de teren identificată prin acestea .

Astfel, omologarea rapoartelor de expertiză prin sentința menționată produce efecte doar cu privire la capătul de cerere soluționat prin această hotărâre, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului. Or, aceasta s-a dispus cu privire la suprafața de teren de 1207,18 mp, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, iar nu cu privire la întreaga suprafață de teren identificată prin rapoartele de expertiză.

Instanța a avut în vedere faptul că naționalizarea s-a făcut în mod greșit pe numele lui N. V., or, actul care a stat la baza acestei constatări este referitor la adresa din Calea V., nr. 109.

Suprafața de teren de 1207,18 mp nu a putut fi individualizată ca atare prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, cu puncte de contur, limite și vecinătăți, convenția în care este menționată această suprafață neavând atașată o schită care să cuprindă identificarea acestei suprafețe de teren.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat revendicarea unei suprafețe de cca 1207,18 mp, că pentru adresa la care este situat imobilul revendicat, aceștia au depus la dosar ca înscris doveditor al dreptului de proprietate, procesul – verbal din 29.02.1944 privind înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în Calea V. nr.109, compus din teren în suprafață de 937 m.p. și că această suprafață de teren a fost posibil a fi identificată prin raportul de expertiză, Curtea apreciază că această era suprafața de teren cu privire la care se impunea a fi analizată acțiunea în revendicare.

Prin urmare, Curtea constată că, în mod greșit prima instanță s-a raportat în soluționarea acțiunii în revendicare la o suprafață mai mare de teren decât cea care a făcut obiectul judecății, din acest punct de vedere hotărârea fiind nelegală.

În ceea ce privește titlul de proprietate al reclamanților, odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, intimații reclamanți au depus la dosar procesul – verbal din 29.02.1944 privind înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în Calea V. nr.109, compus din teren în suprafață de 937 m.p. și casă cu 32 de apartamente, aparținând autorilor reclamanților, S. G. C., născută Ș. și M. B. B. C., născută Ș., cu titlu de moștenire de la tatăl lor G. Ș., decedat în anul 1917.

Prin sentința civilă nr. 1168/21.10.2005 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, s-a reținut că “este de necontestat faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanților, fiind preluat în mod abuziv prin decretul nr. 92/1950”.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 5071/20.06.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-au respins recursurile declarate de pârâți, instanța de recurs reținând că ”în mod corect ambele instanțe au constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, fiind făcută cu încălcarea a însăși dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N. V. M., ignorați fiind ceilalți proprietari ai imobilului”.

Cele statuate mai sus referitoare la calitatea autorilor reclamanților de proprietari la data naționalizării, nu mai pot fi repuse în discuție, întrucât s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii menționate, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

În apel, intimații reclamanți au depus la dosar și titlul de proprietate originar al autorului lor, respectiv actul de partagiu eliberat de Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, sub nr._ din 23.01.2006, prin care s-a procedat la 22.04.1990 la împărțirea averii rămasă de pe urma defuncților prințul A. Ș. și prințesa M. Ș., născut G., precum și testamentul și codicilul, datate 29.12.1914/11.02.1915, eliberate sub nr._/20.03.2002 de Arhivele Naționale (filele 226-244 dosar C. nr. 7630. vol 1) .

Contestările apelanților pârâți . și RAAPPS referitoare la valoarea de acte originale și forța probantă a înscrisurilor menționate sunt nefondate, deoarece înscrisurile respective reprezintă copii legalizate de la Arhivele Naționale certificate prin semnătură și ștampilă, eliberate în condițiile Legii 16/1996.

Câtă vreme înscrisurile depuse la dosar sunt legalizate de autoritatea emitentă, se prezumă că acestea sunt conforme cu originalele deținute de instituțiile respective, iar apelanții pârâți nu au făcut dovada contrară.

Înscrisurile menționate mai sus dovedesc o dată în plus calitatea autorilor reclamanților de proprietari asupra imobilului la data naționalizării, calitatea reclamanților de moștenitori de pe urma foștilor proprietari fiind reținută, pe de o parte, prin sentința civilă nr. 1168/21.10.2005, dar și analizată în rejudecare prin sentința apelată, fără a fi contestată de apelanții pârâți.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantului N. V. M., moștenitorul constructorului N. V. Câmpina, Curtea constată că aceasta a fost reținută prin hotărârile judecătorești anterioare, în condițiile în care s-a constatat că preluarea s-a făcut numai pe numele constructorului, ignorați fiind ceilalți proprietari ai imobilului.

Prin decizia de casare nr. 3479/2001, Înalta Curte a reținut că, prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, problematica excepției lipsei calității procesuale active a fost soluționată, efectele convenției încheiate între autorii reclamanților vizând exclusiv raporturile dintre reclamanți.

Prin urmare, acest aspect nu mai poate fi reanalizat, reclamantul N. V. M. justificând legitimare procesuală activă în cauză, fără a avea relevanță sub acest aspect raporturile juridice acesta și ceilalți reclamanți, care urmează a fi reglementate distinct între aceștia, potrivit convenției încheiate la data de 04.05.1946.

Cu privire la titlul pârâților, Curtea constată că, în ceea ce privește terenul, acesta a rămas în proprietatea statului și nu a făcut obiectul transmisiunii către O. P. SA prin protocolul încheiat în anul 1993.

Cum în cauză s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, rezultă că intimații reclamanți sunt singurii care dețin titlul de proprietate valabil cu privire la teren, astfel că aceștia urmează a avea câștig de cauză în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.

Prin urmare, Curtea constată că admiterea acțiunii în revendicare cu privire la teren dispusă de prima instanță este corectă, dar, numai în limitele suprafeței de teren ce a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert B. C. (filele 142 – 144 din dosar nr._ al C.A.B. Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie) și planului de situație anexa 2 la raportul de expertiză (fila 155), a fost identificată parcela_) fost imobil Calea V., nr. 109 care are suprafața de 904 mp, față de 937, cât este prevăzută în procesul verbal din data de 29.02.1944.

Din această suprafață, incinta P. ocupă suprafața de 524,18 mp(hașurat în culoarea albastră), iar Primăria Municipiului București ocupă suprafața de 379,82 mp - parcaj, trotuare (hașurat în culoarea mov).

Prin urmare, în temeiul art. 480 Cod civil, se impunea obligarea pe pârâților RA APPS, . și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 524,18 m.p. menționat mai sus, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză menționat.

Cu privire la suprafața de 379,82 mp deținută de Municipiul București, prin Primarul G., Curtea constată că, prin hotărârea apelată, prima instanță nu a dispus restituirea acesteia, iar reclamanții nu au declarat apel.

Ca atare, chiar dacă aceasta suprafață de teren a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, analiza cu privire la posibilitatea restituirii nu mai poate fi efectuată .

Curtea constată însă că tribunalul a dispus obligarea pârâților la restituirea suprafeței de teren de 228,67 mp, hașurat în verde, în fața blocului de la nr. 3, Calea Griviței și a suprafeței de 479,15 mp, hașurat în verde, în spatele blocului de la nr. 3, Calea Griviței, ocupate de Municipiul București, deși aceste suprafețe de teren nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată (făcând parte din parcela_), astfel că, față de cele reținute mai sus, se impune înlăturarea acestei obligații.

4. În ceea ce privește criticile referitoare la revendicarea construcției, Curtea reține că în mod greșit a constatat prima instanță că deși s-au adus modificări ale construcției, acestea nu au transformat imobilul în mod esențial astfel încât în prezent să se poată vorbi despre un alt obiect material decât cel preluat de stat.

Contrar celor reținute de prima instanță, Curtea apreciază că din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert B. P., rezultă că, în ansamblu, construcția revendicată de reclamanți este una nouă, diferită de cea preluată de stat de la autorii reclamanților.

Astfel, expertul a constatat că în actuala construcție a clădirii . înglobate părți din construcția fostei clădiri (S+P+10 etaje) construită înainte de naționalizare.

La data preluării de către stat, imobilul se compunea din parter, trei etaje, planșee de beton armat, era neterminat și avea destinația de locuințe. Ulterior s-a continuat edificarea construcției în încă două etape.

În a doua etapă, finalizată în 1954 a fost schimbată destinația inițială a clădirii, construindu-se blocul Iproc, clădirea înglobând construcția din prima etapă și modificând proiectul și înălțimea blocului.

În a treia etapă, finalizată în anul 1967 s-a mărit clădirea sediului construindu-se o prelungire a corpului de clădire, având parter și 5 etaje.

Expertul a identificat sediul societății la data efectuării raportului de expertiză, ca fiind compus din clădire având S+P+7 E, paralel cu Calea V. și clădire având S+P+5 E spre Calea Griviței, suprafața construită fiind de 909 mp, iar suprafață desfășurată de 6889 mp. Or, la data trecerii imobilului în proprietatea statului, suprafața construită era de 2245 mp, astfel cum rezultă din adresa emisă de Întreprinderea Locuințe și Localuri București din data de 15.1952(fila 145 dosar TB 4138/1999).

Prin urmare, nu se poate reține că există identitate între imobilul revendicat și imobilul naționalizat în anul 1952, acesta pierzându-și individualitatea prin modificările și transformările intervenite de-a lungul timpului.

În ceea ce privește criticile apelanților pârâți în sensul că, dat fiind că imobilul este unul nou, acțiunea nu mai poate fi admisă ( potrivit tezei că într-o asemenea situație obiectul revendicării se convertește în despăgubiri), Curtea constată că acestea nu mai pot fi repuse în discuție față de cele statuate cu putere de lucru judecat prin deciziile de casare pronunțate în cauză.

Astfel, în considerentele deciziei civile nr._/15.10.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de Proprietate Intelectuală se menționează că “instanța de apel a reținut că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la autorul reclamanților și bunul imobil solicitat, care și-a pierdut individualitatea, fiind transformat și folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzând din evidență faptul că obiectul acțiunii cu care a fost învestită de reclamanți este dreptul comun și nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conține prevederi derogatorii și excepții ce blochează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

În acest cadru procesual, soluționarea acțiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480 - 481 Cod civil, prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficiență celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil.”

Înalta Curte a mai reținut că …, în mod greșit nu a fost analizată și apărarea reclamanților privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenții invocând în mod constant această apărare pe tot parcursul soluționării cauzei, în urma rejudecării după casare și nu în mod direct în fața instanței de apel, iar pe de altă parte, nu au fost încălcate prevederile art. 294 Cod procedură civilă, atâta vreme cât susținerea respectivă nu reprezintă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamanților în cadrul acțiunii în revendicarea imobilului format din teren și construcție, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției aflate pe teren.

Aceste considerente au fost reluate și prin decizia nr. 3479/14.04.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cele statuate prin hotărârile menționate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, art. 315 Cod procedură civilă, aspectele invocate nemaiputând fi supuse analizei în această fază procesuală.

Prin urmare, nu mai pot fi examinate nici criticile referitoare la admisibilitatea invocării prevederilor art. 494 Cod civil, cu privire la care instanțele de recurs au statuat că este necesar a fi analizate în cauză.

Pornind de la premisa că reclamanții sunt proprietarii terenului, prin prezenta hotărâre fiind admisă acțiunea în revendicare a terenului și având în vedere că, astfel cum s-a reținut mai sus, construcția edificată pe teren este una nouă, Curtea constată că sunt incidente prevederile Codului civil referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul accesiunii artificiale asupra construcției edificate pe teren.

Astfel, potrivit art. 492 Cod civil,, „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră”.

Prezumția astfel instituită de text este relativă; a se dovedi „din contră” înseamnă fie că proprietarul construiește pe terenul său cu materialele unui terț, fie că un terț construiește pe un teren ce nu îi aparține ( cazurile de accesiune prevăzute de art. 493, respectiv art. 494 C.civ.).

Potrivit art. 494 C.civ., dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoana să le ridice(alin. 1).

Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații sau lucrări, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și constructii. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de o a treia persoană de bună credință, proprietarul pâmântului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri sau lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și pretul muncii, sau de a plăti o suma de bani egală cu aceea a creșterii fondului(alin. 3).

Prin urmare, textul legal enunțat mai sus, permite proprietarului terenului posibilitatea de a alege una dintre următoarele două soluții:

- să invoce accesiunea și să dobândească astfel dreptul de proprietate asupra construcției, având obligația de a dezdăuna pe constructor cu valoarea materialelor încorporate și prețul muncii efectuate, indiferent de sporul de valoare dobândit de teren prin realizarea construcției;

- să ceară obligarea constructorului să desființeze sau să ridice plantațiile sau lucrările executate, pe cheltuiala sa. Această din urmă ipoteza nu se aplică însă, astfel cum stipulează expres textul legal menționat mai sus, în situația constructorului de bună credință, a celui care construiește întemeindu-se pe un mod de dobândire a proprietății, în această situație întinderea despăgubirii fiind determinată de partea finală a art. 494 Cod civil

În cauză, independent de aspectul legat de buna sau reaua credință a constructorului, reclamanții și-au manifestat opțiunea de a invoca accesiunea prin efectul căreia dobândesc dreptul de proprietate asupra construcției, urmând ca desocotirea părților cu privire la obligația de dezdăunare să se realizeze pe cale separată.

Instanța de recurs a stabilit obligativitatea analizării incidenței art. 494 Cod civil ca argument în cadrul acțiunii în revendicare, astfel că ceea ce poate face obiectul analizei în cauza de față este doar aspectul legat de dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra construcției ca efect al accesiunii artificiale imobiliare.

De asemenea, pe cale separată urmează a fi reglementate și raporturile dintre dobânditorul cu titlu oneros al construcției, . și vânzătorul RA.APPS, potrivit regulilor din materia evicțiunii.

Susținerea apelanților pârâți în sensul că ar trebui să se țină seama de faptul că valoarea clădirii este mult mai mare decât cea a terenului, astfel încât clădirea ar trebui privită ca bun principal, iar terenul ca bun accesoriu, nu poate fi primită, deoarece Codul civil pornește de la ideea că lucrul principal este terenul și că prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției: superficio solo cedit, astfel că valoarea celor două este lipsită de relevanță în aplicarea regulilor accesiunii în ipoteza dată.

În consecință, pentru motivele arătate, Curtea constată că se impune schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtei . să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie construcția edificată pe teren, ca efect al dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate prin accesiune artificială imobiliară asupra acesteia.

5. Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât S. Român.

Va admite apelurile declarate de apelanții - pârâți RA APPS, ., și CGMB, prin Primarul G. și va schimba în parte sentința apelată, în sensul că:

Va respinge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a protocolului nr. 2419/28.10.1993 încheiat între RA APPS și RA P. (actuala .), ca nefondat .

Va admite în parte capătul de cerere privind revendicarea.

Va obliga pe pârâții RA APPS, . și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 524,18 m.p. situat în București, calea V. nr. 109, colț cu Calea Griviței nr. 3, sector 1 (hașurat în culoare albastră) delimitat între punctele de contur 87 – 62 – 63 – 64 – 65 – 66 – 67 - 68 – 69 – 86 - 85 – 16 – 17 – 18 – 70 – 87, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B. C. (filele 142 – 144 din dosar nr._ al C.A.B. Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie) și planul de situație anexa 2 la raportul de expertiză (fila 155).

Va obliga pe pârâta . să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie construcția edificată pe terenul menționat, ca efect al dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate prin accesiune artificială imobiliară asupra acesteia.

Va înlătura obligația CGMB de a lăsa în deplină proprietate și posesie reclamanților suprafețele de teren de 228,67 m.p. și 479,15 m.p. menționate în sentință.

Văzând și disp. art. 377 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă,

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât S. Român, Prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr nr.815/06.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă .

Admite apelurile declarate de apelanții- pârâți R. A. ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT, cu sediul în București, .-8, sector 1, ., cu sediul în București, ..1A, . Business Park, sector 1 și CGMB, prin Primarul G., cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimații reclamanți B.-B. C. E., B.-B. M. G. Ș., C. Ș. G., toți cu domiciliul ales la av. P. O., în București, .-13, sector 3, și N. V. M., cu domiciliul ales la N. E., în București, Calea V. nr.12A, ., ., sector 3,.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:

Respinge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a protocolului nr. 2419/28.10.1993 încheiat între RA APPS și RA P. (actuala .), ca nefondat .

Admite în parte capătul de cerere privind revendicarea.

Obligă pe pârâții RA APPS, . și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 524,18 m.p. situat în București, Calea V. nr. 109, colț cu Calea Griviței nr. 3, sector 1 (hașurat în culoare albastră) delimitat între punctele de contur 87 – 62 – 63 – 64 – 65 – 66 – 67 - 68 – 69 – 86 - 85 – 16 – 17 – 18 – 70 – 87, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B. C. (filele 142 – 144 din dosar nr._ al C.A.B. Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie) și planul de situație anexa 2 la raportul de expertiză (fila 155).

Obligă pe pârâta . să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie construcția edificată pe terenul menționat, ca efect al dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate prin accesiune artificială imobiliară asupra acesteia.

Înlătură obligația CGMB de a lăsa în deplină proprietate și posesie reclamanților suprafețele de teren de 228,67 m.p. și 479,15 m.p. menționate în sentință.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 20.02.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. A. M. S. C.

GREFIER

M. D.

Red/Tehnored M.A.M.

Tehnored. T.I./10 ex

Jud primă instanță: S. V.

← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 235/2014. Curtea de...		Cereri. Decizia nr. 359/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţie de a face. Decizia nr. 116/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 31/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 21/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 235/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 359/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 384/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 280/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 409/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI