Acţiune în constatare. Decizia nr. 416/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 416/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 416/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 416 R
Ședința publică de la 26.02.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - A. C. B.
JUDECĂTOR - M. S. C.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER: - F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă G. RIȚA și recurenta-pârâtă T. M. V., împotriva Deciziei civile nr. 614 A/08.06.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, având ca obiect, acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurenta-reclamantă G. Rița personal și recurenta-pârâtă T. M. V. prin mandatar T. G. C., cu procură autentificată la fila 48 dosar fond și prin apărător, avocat Sarchizian A., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 104 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, recurenta-reclamantă G. Rița personal solicită suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, motivat de faptul că pe rolul Curții de Apel Pitești, se află dosarul nr._, având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului, dosar ce are legătură cu cauza de față.
De asemenea, precizează că în dosarul nr._, ce are ca obiect anularea dispoziției nr._/15.02.2010 prin care Municipiul București a restituit apartamentul nr. 2, a cărui nulitate s-a constatat de altfel, cu mențiunea că acest dosar se judecă pe fond și este suspendat în temeiul art. 244 pct.1 Cod procedură civilă.
Totodată, arată că dosarul nr._/3/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă, ce are ca obiect anularea dispoziției nr. 1/2001 prin care s-a restituit întreg imobilul, mai puțin apartamentul nr. 2, este de asemenea suspendat în baza art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, astfel cum reiese din certificatul de grefă pe care îl depune la dosar.
Apărătorul recurentei-pârâte T. M. V. solicită respingerea cererii de suspendare a cauzei de față întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, având în vedere că între dosarele mai sus arătate și cauza de față nu există nicio legătură, cu precizarea că nici în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Pitești și nici în cele aflate la Tribunalul București și Curtea de Apel București nu se analizează fondul cauzei, neexistând astfel nicio justificare în vederea suspendării acestui dosar.
Deliberând, Curtea respinge cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, formulată de recurenta-reclamantă G. Rița, în raport de soluția pronunțată la instanța de fond, respectiv respingerea ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității și admiterea excepției lipsei de interes, acțiunea fiind respinsă ca fiind lipsită de interes privind pe reclamanta G. Rița și, motivat de faptul că toate cauzele invocate în cererea de suspendare, vizează alt aspect decât lipsa de interes, nefiind întrunite astfel condițiile suspendării în temeiul art. 244 pct.1 Cod procedură civilă.
Curtea pune în discuția părților aspectul conform căruia, înscrierea în fals invocată prin motivele de recurs este prioritară sau nu.
Curtea constată că susținerile recurentei-reclamante G. Rița fac parte din motivele căii de atac invocate, nefiind un înscris nou pe acest aspect, motiv pentru care ca acorda cuvântul în susținerea celor două recursuri.
Apărătorul recurentei-pârâte T. M. V. susține oral excepția tardivității recursului, astfel cum a fost invocat în scris prin întâmpinare, având în vedere că decizia a fost comunicată recurentei la data de 12.08.2013, data oficiului poștal de pe plic este 27.08.2013, iar la registratură a fost primit la data de 12.09.2013.
Recurenta-reclamantă G. Rița personal solicită respingerea excepției tardivității recursului, motivat de faptul că a primit decizia atacată pe data de 12.08.2013, iar ștampila de pe plicul maroniu cu care a trimis cererea de recurs este trecută data de 27.08.2013, termenul fiind legal ori, recurenta-pârâtă face referire din eroare, la data trimiterii dosarului la Curtea de Apel, respectiv 12.09.2013.
Curtea acordă cuvântul părților în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta-reclamantă G. RIȚA personal, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Recurenta-pârâtă T. M. V. prin apărător, solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă G. Rița ca nefondat, apreciind că recurenta-reclamantă a cumpărat apartamentul prin fraudă, fără a invoca vreun drept cu privire la moștenire, corect prima instanță apreciind că nu are interes în cauză.
Solicită admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă T. M. V., astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică.
Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 21.04.2009, reclamanta GĂRGĂRIȚA RIȚA, în contradictoriu cu pârâta T. M. V., a solicitat să se constate: 1. neexistența dreptului de proprietate asupra imobilului (. București, ., sector 1, a defuncților C. R. și T. M., fostă I. (zisă Z.) nici între 1941-1950, nici în momentul preluării de către stat - 1950, și nici în prezent; 2. neexistența legală (ca urmare a nulității absolute) a drepturilor de proprietate prin moștenire după D. Murnu și neexistența drepturilor de revendicare a pârâtei, nepoata vitregă și respectiv fiică, urmașă pe linie maternă numai a antecesorilor defuncți (C. R., T. M.), nefiind recunoscuți în mod legal ca fii ai proprietarului de drept, din afara căsătoriei, față de imobilul în litigiu. A mai solicitat să fie obligată pârâta să demonstreze existența titlului de proprietate valabil și existența dreptului de proprietate neîndoielnic ale autorilor reali în momentul naționalitării (I., C. și T.), nu ale bunicului putativ – Murnu D., să probeze pretențiile de unică moștenitoare revendicatoare după proprietarul de drept – Murnu D. și să fie obligată pârâta să se prezinte la interogatoriu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că este proprietarul imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1482 din 13.11.1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, și că, anterior naționalizării, unicul proprietar al imobilului a fost Murnu D., iar nu C. R., acesta fiind locator al unui singur apartament, . că nu există nici titlul și nici dreptul de proprietate pentru autorii pârâtei, că aceasta nu are dreptul de a moșteni averea numitului Murnu D., că succesorii de drept ai acestuia nu au acceptat succesiunea, bunul intrând în patrimoniul Statului Român și familia G. s-a aflat în posesia apartamentului nr. 2 din anul 1965, cu titlu de chiriași, și din anul 1996, cu titlu de proprietari.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 5, art. 6, art. 8, art. 13 și art. 34 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol al Convenției, ale art. 1, art. 2, art. 3 și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, ale art. 1 alin. 3, art. 2 alin. 2, art. 4 alin. 2, art. 11, art. 16 alin 1 și 2, art. 20, art. 21, art. 22, art. 23, art. 24, art. 26, art. 30, art. 31 și art. 33 din Constituția României, ale Codului civil și Codului de procedură civilă, ale Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001.
La data de 30.06.2009, reclamanta a depus o cerere completatoare și precizatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat: 1. să se constate inexistența dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, ., . C. R. și T. M., fostă I., între 1941-1950, inclusiv la momentul preluării de către stat în anul 1950; 2. pe cale de consecință, să se constante inexistența dreptului pârâtei T. M.-V., nepoată vitregă și respectiv fiică – urmașă pe linie maternă numai a antecesorilor C. R. și T. M.; 3. corelativ, să se constate dreptul de coproprietar al reclamantei asupra imobilului arătat mai sus.
Prin cererea depusă la data de 04.04.2011, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar în ședința publică din 05.04.2011, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei de interes.
Prin sentința civilă nr. 7065/12.04.2011, Judecătoria Sector 1 București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă; a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, a respins ca fiind lipsită de interes acțiunea reclamantei și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, pronunțându-se cu prioritate asupra excepției inadmisibilității, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 111 Cod procedură civilă, acțiunile în constatare sunt acelea prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanța să condamne la executarea unei prestații. Rezultă că acțiunea în constatare prezintă anumite particularități, și anume: 1. pe calea acestei acțiuni se poate cere numai constatarea existenței sau neexistenței unui drept, nu și a unui fapt; 2. hotărârea pronunțată nu constituie titlu executoriu; 3. potrivit art. 111 teza a doua Cod procedură civilă, acțiunea în constatare nu poate fi exercitată dacă se poate cere realizarea dreptului. Prin urmare, acțiunea în constatare are un caracter subsidiar față de acțiunea în realizare, prin intermediul căreia reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept, solicită instanței să îl oblige pe pârât să îi respecte dreptul.
Pârâta a susținut că prezenta acțiune este inadmisibilă, pe motiv că reclamanta are la dispoziție acțiunea în realizare, respectiv acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate. Această susținere este neîntemeiată, întrucât acțiunea învederată nu ar avea aceleași efecte cu admiterea prezentei acțiuni; astfel, prin cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune în constatare, reclamanta urmărește ca instanța să constate că imobilul nu s-a aflat în proprietatea autorilor pârâtei, respectiv a pârâtei, începând cu anul 1941; acțiunea în constatarea nulității titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 10/2001 nu ar putea duce la acest rezultat, ci s-ar putea stabili că pârâta nu era persoană îndreptățită la restituire la data formulării cererii de restituire.
Pentru aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâtă.
Analizând înscrisurile aflate la dosar în vederea soluționării excepției lipsei de interes, prima instanță a reținut următoarele:
Pentru ca o persoană să fie parte într-un proces este necesar ca aceasta să urmărească realizarea unui interes legitim, născut și actual, personal și direct. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă.
În speță, prin decizia civilă nr. 1893 A din 21.09.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, a fost admisă acțiunea formulată de pârâta din prezenta cauză și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1482/_/13.11.1996, această hotărâre rămânând irevocabilă sub aspectul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare prin decizia civilă nr. 783 din 7.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/1/2004.
Astfel, atât la data formulării acțiunii, cât și în prezent, reclamanta Gărgărița Rița nu mai justifică niciun drept de proprietate sau alt drept real asupra imobilului situat în București, ., sector 1, iar în cazul în care s-ar admite cererea în constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei reclamanta nu ar dobândi niciun folos practic. Este vădit neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că ar renaște dreptul său de proprietate, având în vedere că titlul său de proprietate a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
După cum s-a reținut și în decizia civilă nr. 387 din 22.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/299/2006, prin respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute, respectiv a acțiunii în constatarea inexistenței dreptului de proprietate al autorilor pârâtei, nu se încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamanta Gărgărița Rița a invocat pe calea excepției lipsei calității procesuale active a pârâtei T. M. V., aceleași apărări pe care le-a reiterat atât în dosarul nr._/299/2006, cât și în prezentul dosar, susținând în mod constant lipsa calității de moștenitor a lui R. C. și a pârâtei din prezenta cauză față de fostul proprietar, defunctul D. Murnu. Această excepție a făcut obiectul pronunțării instanțelor judecătorești în toate cele trei grade de jurisdicție, de care a beneficiat reclamanta, fiind analizate apărările sale cu privire la existența dreptului de proprietate pe care l-a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1482/_/13.11.1996.
Instanța a constatat că reclamanta nu a făcut decât să reitereze apărările formulate cu prilejul soluționării dosarului nr._/1/2004, scopul urmărit fiind, de fapt, evitarea soluției pronunțate în acest dosar, un asemenea interes nefiind unul licit. S-a constatat că în cuprinsul acțiunii reclamanta a susținut că este coproprietar al . situat în ., sector 1, București, considerând că dovada dreptului de proprietate o face cu înscrierea dreptului de proprietate în Cartea Funciară conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1482/13.11.1996, evitând însă să arate că s-a constatat nulitatea titlului său de proprietate.
Faptul că, în cazul admiterii prezentei acțiuni, reclamanta ar putea încheia un nou contract de închiriere cu Primăria Municipiului București nu reprezintă un interes actual, ci unul eventual, neexistând niciun înscris din care să reiasă disponibilitatea unității administrativ teritoriale în acest sens.
De asemenea, faptul că în urma admiterii prezentei acțiuni imobilul ar putea fi dobândit de Statul Român nu reprezintă un interes personal și direct al reclamantei, aceasta nefiind reprezentant al statului.
În consecință, la momentul formulării acțiunii și la momentul pronunțării instanței asupra excepției lipsei de interes, nu a fost justificat de reclamantă niciun folos practic actual, personal, direct și licit pe care l-ar obține în urma soluționării cererii de chemare în judecată, motiv pentru care instanța a admis excepția lipsei de interes și a respins ca fiind lipsită de interes cererea de chemare în judecată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a reținut că, prin concluziile scrise, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, în cuantum de 1.500 lei, atașând cu acest prilej chitanțele nr. 0065 din 01.03.2011 și nr. 0076 din 07.04.2011 eliberate de Cabinet de avocat Sarchizian A..
Pentru soluționarea acestei cereri, instanța a facut aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, care se coroborează cu prevederile art. 998 - art. 999 Cod civil. Astfel, pentru ca pârâta să beneficieze de cheltuieli de judecată, este necesar ca aceasta să facă dovada prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar. Însă, până la rămânerea instanței în pronunțare pe excepțiile invocate, pârâta nu a depus niciun înscris din care să reiasă cheltuielile de judecată efectuate în litigiul pornit de reclamantă.
Cererea privitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată este un capăt distinct de cerere ce constituie, de asemenea, o solicitare adresată instanței, solicitare ce trebuie probată în aceleași condiții în care se dovedește orice afirmație făcută în fața instanței.
Conform art. 116 Cod procedură civilă, când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la întâmpinare atâtea copii câți reclamanți sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanță. Din acest text de lege, rezultă că documentele justificative ale cheltuielilor de judecată pretinse a fi fost efectuate în timpul și pentru procesul ce se judecă trebuie atașate întâmpinării, întocmai ca și celelalte înscrisuri. Acestea ar putea fi solicitate și administrate în condițiile art. 138 Cod procedură civilă, mai exact în situația prevăzută de pct. 3, când dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței, afară de cazul când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății. Astfel, chiar dacă cheltuielile de judecată s-au efectuat după depunerea întâmpinării, pârâta putea solicita administrarea probei cu înscrisurile doveditoare, în condițiile art. 138 Cod procedură civilă.
Prin urmare, chitanțele nr. 0065 din 01.03.2011 și nr. 0076 din 07.04.2011 eliberate de Cabinet de avocat Sarchizian A. nu au fost avute în vedere de instanță, întrucât acestea nu au fost depuse în timpul judecății, pârâții încălcând obligația stabilită de art. 129 teza a doua Cod procedură civilă, de a îndeplini actul de procedură în termenul prevăzut de lege. Mai mult, aceste chitanțe fac referire la plata sumei de 1.500 lei în baza contractului de asistență juridică nr._/1.03.2011, care nu a fost depus la dosar și nici nu a fost menționat în împuternicirea avocațială nr. 8 din 2011, astfel încât nu se poate stabili dacă privește prezentul dosar sau un alt dosar existent între părți.
Întrucât reclamanta nici nu are cunoștință de faptul că pârâții au încercat să se folosească de aceste probe pentru a obține obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, ar reprezenta o încălcare gravă a dreptului la apărare al reclamantei, precum și al principiului contradictorialității, nefiind respectat dreptul părții la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța a mai reținut că, față de prevederile art. 151 Cod procedură civilă, nu se putea dispune repunerea cauzei pe rol, întrucât această măsură este permisă numai dacă instanța găsește necesare noi lămuriri. În speță, repunerea dosarului pe rol ar fi determinată de culpa pârâtei care a omis să depună, până la rămânerea în pronunțare, înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta G. Rița, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei primei instanțe pentru continuarea judecății.
În motivare, apelanta - reclamantă arată că soluția adoptată în cauză, în sensul că acțiunea sa este lipsită de interes, contravine în mod vădit legii și principiilor de drept aplicabile în materie, întrucât a dobândit, în condițiile Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului 2 situat în imobilul din București, ., sector 1, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 1482/12.11.1996 perfectat cu S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A. a fost desființat prin decizia civilă nr. 1893/A/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, la cererea pârâtei de astăzi, T. M. - V..
Apelanta - reclamantă consideră că această construcție juridică ce a stat la baza soluției primei instanțe ignoră două elemente esențiale:
a) în pofida faptului că titlul său de proprietate a fost desființat în condițiile menționate ocupă în continuare apartamentul pe care l-a dobândit în condițiile Legii nr. 112/1995;
b) calitatea pe care o are din punct de vedere locativ nu este nici de detentor abuziv, nici de detentor precar, ci aceea de fost chiriaș care se bucură în condițiile legislației reparatorii de o anumită protecție socială;
c) în raport de calitatea de fost chiriaș, în ipoteza în care apartamentul în litigiu ar reintra în proprietatea statului, ar avea de drept prioritate la încheierea contractului de închiriere, cu atât mai mult cu cât, până la această dată statul nu i-a restituit prețul achitat la data cumpărării apartamentului.
Ca o consecință, susține apelanta - reclamantă, ar avea prioritate nu numai la închirierea apartamentului pe care-l ocupă, ci chiar vocația de a-l cumpăra în momentul în care va putea fi pus în vânzare. Deci, în mod greșit prima instanță apreciază că nu ar beneficia în mod direct de eventualitatea soluționării favorabile a acțiunii în constatare pe care a introdus-o sub pretextul că nu deține vreun înscris de la Primăria Municipiului București, câtă vreme măsurile de protecție socială la care are vocație sunt reglementate expres de art. 20 din Legea nr. 10/2001. Excepția lipsei de interes nefiind reglementată în mod expres și neintrând în categoria excepțiilor de ordine publică, nu putea fi invocată din oficiu, ci cel mult de către partea interesată.
În contextul de mai sus, consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil, câtă vreme judecătorul cauzei printr-o teoretizare excesivă a acestei premise procesuale, crează criterii și condiții pe care legiuitorul nu le-a reglementat în mod expres. Aceasta în contextul în care a statuat că acțiunea în constatare promovată de apelanta - reclamantă îndeplinește premisele art. 111 Cod procedură civilă, iar pârâta - asistată fiind de avocat, s-a limitat doar la excepția inadmisibilității, neinvocând excepția lipsei de interes. Susține apelanta că, prin exercitarea excesivă a rolului activ, judecătorul cauzei i-a blocat efectiv accesul la justiție-încălcând astfel principiul statonicit pin art. 21din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Oricum, excepția invocată de instanță din oficiu a fost caracterizată greșit ca excepție procedurală, aceasta fiind doar o excepție de fond, care are caracterul unui mijloc de apărare, la îndemâna pârâtului.
Împotriva aceleiași hotărâri a formulat apel și pârâta T. M. V., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării reclamantei Gărgărița R. la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelanta - pârâtă arată că regula generală, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, este că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată; acest text consacră un caz particular al răspunderii civile delictuale, fapt care justifică concluzia că, pentru prejudiciul cauzat urmare a unui proces, partea în culpă va fi ținută a-l acoperi.
În cauză, prin sentința apelată, judecătoria a respins cererea introdusă de reclamanta Gărgărița R. ca fiind introdusă de o persoană ce nu justifică un interes, prin urmare, se poate reține că aceasta a "căzut în pretenții" motiv pentru care va trebui să fie ținută a suporta cheltuielile de judecată.
La dosar, după cuvântul de fond, au fost depuse dovezile relative la cheltuielile de judecată, anume chitanța privind onorariul de avocat în sumă de 1500 lei și din care rezultă că aceasta reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de cabinetul de avocat pentru acest dosar, prin indicarea numărului de dosar.
Greșit consideră prima instanță că, întrucât chitanța nu a fost depusă mai înainte de închiderea dezbaterilor, ca orice înscris, aceasta nu mai putea fi depusă și, prin urmare, a respins cererea ca neîntemeiată.
Deși chitanța privind onorariul de avocat reprezintă un înscris, totuși, față de caracterul probator special al acestuia, anume de a face proba unor cheltuieli ocazionate de un proces și nu de a dovedi un fapt principal sau probator (pe fondul cauzei), este logic că, prin natura sa, proba sa nu poate fi depusă decât la finalul judecății. Aceasta, deoarece numai în acest moment de final se poate stabili totalul cheltuielilor de judecată.
În plus, textul la care face referire instanța, anume art. 112; 116 Cod procedură civilă, obligă într-adevăr a se depune într-o anume etapă înscrisurile, însă norma vizează numai "înscrisurile pe care se sprijină" cererile de fond și apărările.
Or, în lipsa unui termen legal, de care partea să fi fost ținută, anume de a fi depusă dovada cheltuielilor de judecată, instanța nu putea, în mod implicit, a o decade din probă.
De asemenea, instanța a aplicat o sancțiune sui generis, fără ca, în prealabil să o fi pus în discuția părților, așa încât să fi putut apelanta - pârâtă să își facă apărările asupra acesteia.
Susține apelanta - pârâtă că, prin modul în care a procedat, prima instanță a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, câtă vreme, în mod surprinzător și total în disonanță cu practica, deci, imprevizibil, a aplicat o sancțiune nu doar neprevăzută de lege, dar în privința căreia nu a atenționat părțile, dând dovadă de un formalism excesiv.
Față de motivele expuse și de faptul că s-a făcut dovada cheltuielilor ocazionate de acest proces (în primă instanță) și totodată, observând că partea potrivnică a căzut în pretenții, apelanta - pârâtă solicită schimbarea sentinței apelate, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 614 A din 08.06.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă,s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta - reclamantă GĂRGĂRIȚA RIȚA și de apelanta - pârâtă T. M. V. împotriva sentinței civile nr. 7065/12.04.2011 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._ .
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește apelul formulat de apelanta - reclamantă, tribunalul a constatat că aceasta critică soluția dată excepției lipsei de interes a acțiunii invocată din oficiu de instanță.
O primă critică vizează invocarea excepției lipsei interesului de prima instanță din oficiu, în condițiile în care pârâta nu a invocat-o. Tribunalul a constatat că excepția lipsei de interes este o excepție de fond, peremptorie și absolută, în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecății. Față de caracterul absolut al excepției, ea poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice moment al procesului, chiar direct în căile de atac.
În consecință, tribunalul a constatat că această critică este nefondată.
Prin cea de-a doua critică, apelanta – reclamantă a susținut că este greșită soluția de admitere a excepției, întrucât interesul său întrunește cerințele prevăzute de lege pentru formularea acțiunii. Astfel, apelanta - reclamantă a considerat că se justifică interesul său în promovarea acțiunii prin aceea că deține în continuare apartamentul și că, în caz de admitere a acțiunii, ar avea prioritate, ca fost chiriaș, la încheierea unui nou contract de închiriere și chiar la cumpărarea apartamentului.
Tribunalul a avut în vedere însă că, astfel cum corect a reținut prima instanță, prin formularea unei acțiuni, reclamantul trebuie să justifice un interes personal și direct, în sensul că efectele admiterii cererii să se producă nemijlocit în patrimoniul celui care o promovează.
În speță, această condiție nu este îndeplinită, întrucât efectul admiterii cererii formulate de reclamantă nu se produce direct în patrimoniul acesteia; bunul imobil în litigiu nu va reintra în patrimoniul reclamantei, titlul său de proprietate fiind desființat în mod irevocabil de instanța de judecată.
În același timp, interesul apelantei - reclamante în constatarea inexistenței dreptului apelantei - pârâte asupra imobilului este doar unul eventual și condiționat de noi proceduri extrajudiciare sau chiar judiciare, al căror rezultat nu este previzibil în favoarea apelantei - reclamante.
Ca urmare, și această critică este nefondată.
Susținerea apelantei - reclamante privind încălcarea principiului liberului acces la justiție a fost înlăturată de tribunal, întrucât toate aceste argumente invocate de apelanta - reclamantă în cauza de față au mai fost supuse analizei instanțelor de judecată în dosarul ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de apelanta - reclamantă și soțul acesteia cu Primăria Municipiului București.
Liberul acces la justiție, deși este garantat de art. 21 din Constituția României, nu este un principiu absolut și nu poate justifica reiterarea în cadrul unei noi acțiuni a acelorași argumente și apărări invocate anterior și înlăturate în mod irevocabil de instanțele de judecată anterioare, pentru că în caz contrar s-ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că apelul formulat de apelanta - reclamantă nu este fondat.
Și cât privește apelul formulat de apelanta - pârâtă, tribunalul a constatat că este nefondat.
Tribunalul a reținut că apelanta - pârâtă nu a făcut dovada cheltuielilor efectuate în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 din Codul civil de la 1864, în vigoare potrivit art. 230 lit. a din Legea nr. 71/2011.
Astfel, în chitanțele de plată aflate la filele 236-237 în dosarul primei instanțe, s-a menționat că sumele de 1000 lei, respectiv 500 lei reprezintă onorariu de avocat conform contractului de asistență juridică nr._/01.03.2011, iar în cuprinsul împuternicirii avocațiale aflate la fila 159 din același dosar nu sunt specificate numărul și data contractului de asistență juridică în baza căruia avocatul Sarchizian A. asigură asistență juridică pârâtei în fața primei instanțe.
Cum în cuprinsul chitanțelor nu s-a specificat numărul dosarului și instanța pe rolul căreia se află, în mod corect a apreciat prima instanță că nu s-a făcut dovada cheltuielilor efectuate. Instanța nu a prezumat că asistența juridică a pârâtei a fost asigurată în baza contractului indicat în chitanțe, în lipsa unei astfel de mențiuni în cuprinsul împuternicirii avocațiale și în lipsa unei copii a contractului de asistență juridică, care să complinească lipsurile din înscrisurile menționate.
Mai mult, tribunalul a constatat că nici în fața instanței de apel, apelanta - pârâtă nu a înțeles să facă dovada susținerilor sale și, implicit, a cheltuielilor efectuate în fața instanței de fond, prin depunerea contractului de asistență juridică, deși a avut cunoștință de motivele respingerii cererii sale.
Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că s-a impus menținerea soluției pronunțate de prima instanță, înlăturând însă din argumentele primei instanțe pe cele referitoare la incidența dispozițiilor art. 112, art. 115, art. 132 și art. 116 Cod procedură civilă.
Față de aceste considerente, constatând legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și netemeinicia criticilor aduse acesteia, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelurile ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenta – pârâtă T. M. V. și recurenta – reclamantă G. Rița.
În motivarea recursului declarat de recurentă - pârâtă T. M. V. se arată, referitor la argumentul nedepunerii dovezii cheltuielilor în momentul administrării probei cu înscrisuri, că este real că legea procesuală reglementează momentul procesual al administrării probei cu înscrisuri (art.115 C.), însă, se impune a observa că, pe de o parte, această reglementare se referă la dovezile ce vizează raportul juridic litigios- alin. 4 "dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere"), pe când, cheltuielile de judecată, vizează un raport juridic obligațional diferit de acesta, chiar dacă se află în relație de conexitate ( cauza - efect), de unde se conchide că aceste probe pot fi administrate oricând, în acest sens fiind și consuetudinea instanțelor, care, nu doar că primesc dovadă cheltuielilor, dar și, chestionează, în ultimul moment al dezbaterilor dacă "solicită cheltuieli". lar, pe de altă parte, se impune a observa că și dacă s-ar reține că dispozițiile privitoare la momentul depunerii înscrisurilor, se aplică și cererii privind cheltuielile de judecată, atunci, reamintind că normă are caracter de ordine privată, iar în lipsa opoziției părții adverse, atunci, proba trebuia valorificată, și nu cum în mod greșit și fără temei legal judecătorul fonduiui, a denaturat-o.
Mai mult, sancțiunea decăderii părții din proba, pe care "mascat" judecătorul fondului a aplicat-o, nu este prevăzută pentru o astfel de eventuală "abatere".
Așadar, dovada privind cheltuielile a fost făcută conform legii, fiind nelegală, sub acest aspect, măsura instanței.
Cu privire la dovada concretă a cheltuielilor, recurentă-pârâtă a solicitat să se constate că avocatul, care în tot cursul procesului a reprezentat partea, a depus în mod procedural, chitanța ce dovedește achitarea onorariului de avocat, acestea fiind la dosar, respectiv filele 236, 237 dosar judecătorie, și respectiv, filele 176,179 dosarul tribunaiului.
Interpretarea speculativă cum că, în delegație nu a fost trecut numărul contractului nu are nici o însemnătate privind cheltuielilor, câtă vreme, are doar funcția de a justifica puterea de reprezentare a avocatului, astfel spus mandatul acestuia, pe când contractul materializează strict acordul și respectiv raportul juridic dintre avocat și client.
Or, câtă vreme calitatea de reprezentant convențional a domnului avocat, a fost justificată, confirmată și necontestată, este evident că eventualele neregularități din cuprinsul acesteia, nu puteau afecta alte aspecte decât decât funcția procesuală a delegației. Altfel spus, dacă delegația era viciată, atunci, instanța, cu prudență și diligență trebuia să verifice suplimentar puterea de reprezentare a avocatutui, nicidecum a interpreta aceste vicii într-un alt sens.
În plus, susține recurenta - pârâtă că în delegație se indică clar numărul dosarului, iar în chitanța doveditoare a plății onorariului, este firesc să se indice contractul de asistență, câtă vreme, acesta este cauza obligației stinsă prin plată, a clientului față de avocat.
Dacă judecătorul fondului, era nelămurit privind acest aspect, putea cere prezentarea contractului care în niciun caz nu se depune de părți, fără o solicitare expresă, iar numai în caz de refuz, să fi putut sancționa conduita prin respingerea pretenției.
Pe când, în cauza de față, Tribunalul, și-a manifestat intenția de a fi verificat contractul, după ce fusesere închise dezbaterile, sancționând direct partea, prin respingerea pretenției, modalitate total neechitabilă și lipsită de o justificare pertinentă.
Susține recurenta-pârâtă că în dosarul de apel a fost depus contractul de asistență fiind la fila 177 din dosarul tribunalului.
Conchizând, și sub acest aspect, soluția este nelegală, câtă vreme, a fost făcută dovadă cheltuielilor prin depunerea documentelor fiscale (chitanțelor).
Referitor la susținerea suplimentară, recurentă – pârâtă solicită să se constate că este ilogic să pretinzi unei persoane să facă dovadă cheltuielilor la începutul procesului, câtă vreme, acestea nu pot fi cuantificate decât la sfârșit, de vreme ce, pe de o parte, pot apărea cheltuieli de deplasare suplimentare, iar pe de altă parte, față de durata complexității și alte aspecte noi, onorariul avocațial poate fi modificat.
Or, judecătorii fondului tocmai această idee o creditează, cum că, dovada cheltuielilor trebuie făcută la început, deci, un act incompatibil cu rigoarea și disciplinei procesuale.
În motivarea recursului, recurenta – reclamantă G. Rița, a solicitat trimiterea dosarului la Ministerul Public, având în vedere nivelul instituțiilor în care s-a greșit.
Recurenta-reclamantă arată că se înscrie în fals datorită suspectăriii neexistenței sau nelegalității titlului de proprietate al lui C. R., invocat de către pârâtă.
Recurenta – reclamantă arată că se înscrie în fals și referitor la existența sau nu a unor reale dispoziții testamentare, datorită nevalabilității testamentului olograf, care nu întrunește condițiile de validitate, pretins a fi fost scris și semnat în 1940 de proprietarul imobilului, Murnu D., fără a fi văzut și prezentat notarului în forma originală și nicio copie legalizată în prezența originalului și pentru toate
înscrisurile ulterioare, cu neaplicarea corectă a legii,
în numele pretinsului testament, în lipsa unor probe
certe care să ateste neîndoielnic faptul că Murnu D. și-ar fi dat
consimtământul pentru recunoasterea post - mortem a paternității.
Prin acest recurs, recurenta - reclamantă solicită examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, susținând că pentru calitatea de reclamant întrunește condițiile de persoană vătămată în drepturile sale, interesată pentru a solicita constatarea inexistenței titlului și dreptului de proprietate, legale și valabile, ale autorilor pretinsei nepoate după Murnu D., unicul proprietar de drept și tabular al imobilului.
Recurenta – reclamantă solicită să se țină cont că titlul de proprietate al reclamantei G. R. a fost desființat cu rea credință, la cererea pârâtei T. M. V. abuzând de prezumtive
drepturi, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legilor speciale, ale Codului Familiei, Codului civil și Codului de procedură civilă, nelegalități care intră chiar și sub incidența legii penale, dacă de dată această se va proceda corect.
Susține recurenta că refuzul suspendării cauzei pe art. 244 Cod procedură civilă, precum și nesesizarea parchetului,
reprezintă clare motive de nelegalitate a hotărârilor anterioare și rea credință a celor care au procedat astfel, prin respingerea acțiunii recurentei-reclamante, pe excepția lipsei interesului și a calității procesuale active, deși acestea există cu prisosință pentru reclamantă.
În continuare, recurenta-reclamantă a făcut aprecieri cu privire la anularea abuzivă, în opinia sa, a titlului său de proprietate și a făcut trimitere la Decizia nr. XV/2005 (M.Of.nr. 119 din 08 februarie 2006), prin care Înalta Curte de Casație și Justitiție-Secțiile Unite a soluționat un recurs în interesul legii, dezvoltând practic aceleași argumente pe care le-a mai supus analizei instanțelor de judecată în dosarul ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de recurenta-reclamantă și soțul acesteia cu Primăria Municipiului București.
Referitor la încheierea din 18.05.2012, a arătat recurenta că nu s-a ținut cont că pentru soluționarea cerererii de amânare fără discuții este necesară prezența tuturor părților, iar pe de altă parte, a arătat că este anormală motivația instanței de apel, în sensul că: „soluția ce urmează a se pronunța în dosarul nr._ de pe rolul Tribunalului Argeș, nu împietează asupra soluției ce se va pronunța în prezenta cauză.
Recurentă - reclamanta critică instanța de apel că s-a rezumat doar la a enumera articolele de legi prin care reclamanta a motivat acțiunea în drept, dar nu s-a pronunțat și de ce nu sunt aplicabile în cauză și au fost ignorate, ceea ce constituie motiv de nelegalitate și casare a deciziei, pentru o cercetare completă și corectă.
Recurentă – reclamantă solicită instanței de recurs să reanalizeze legalitatea motivației pe care o contrazice Legea nr. 36/1995, o contrazice cutuma, practica judiciară din ultimii ani, prin care s-a statuat că există interes și calitate procesuală activă pentru terți în situația reclamantei și chiar pentru foștii chiriași necumpărători.
Este de neacceptat, de către instanța de recurs, interpretarea că efectele admiterii prezenței acțiuni nu s-ar răsfrânge nemijlocit în folosul celui care o promovează, al reclamantei recurente.
Recurentă - reclamanta opiniaza că chiar dacă titlul acesteia a fost desființat irevocabil, de instanțe mai puțin oneste pentru aplicarea incorectă a legii, în cazul admiterii prezentei acțiuni, prin constatarea inexistenței dreptului de proprietate legal și valabil al pârâtei, până la emiterea nelegală a Dispoziției nr._/15.02.2010 prin frauda legii, nu se mai justifică
legalitatea desființării titlului reclamantei prin hotărârile judecătorești incorecte.
Recurenta-reclamantă susține că este de neacceptat, de către instanța de recurs, interpretarea că
efectele admiterii prezenței acțiuni nu s-ar răsfrânge nemijlocit în folosul celui care o promovează, adică al său.
De asemenea, a susținut că incorect a procedat instanța de apel înlăturând susținerea apelantei reclamante privind încălcarea principiului liberului acces la justiție prin respingerea prezentei acțiuni pe excepțiile invocate de pârâtă cu rea-credință.
Recurenta reclamantă stăruie să se rețină că și prin decizia din apel s-a încălcat art. 21 din Constituția României, iar felul în care s-au respins cererile recurentei reclamante motivează în realitate dezinteresul pentru stabilirea adevărului prin cercetarea judecătorească.
Recurenta - reclamantă G. Rița a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei, deoarece este nefondat și menținerea ca valabilă din decizia tribunalului și sentința Judecătoriei Sectorului 1, numai a părții referitoare la respingerea cererii recurentei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată.
Recurenta-pârâtă T. M. V. a invocat prin întâmpinare excepția tardivității declarării recursului de către recurenta - reclamantă, având în vedere că decizia a fost comunicată recurentei la data de 12.08.2013, data oficiului poștal de pe plic este 27.08.2013, iar la registratură a fost primit la data de 12.09.2013.
A argumentat în sensul că în raport de dispozițiile art.104 Cod procedură civilă, se recunoaște valoarea de "act făcut în termen" numai actelor procedurale, trimise prin poștă, cu condiția ca predarea să se fi făcut recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea termenului legal.
Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării recursului de către recurenta - reclamantă, în raport de dispozițiile art. 137 și art. 303 cu referire la art. 301 Cod procedură civilă, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată și, pe cale de consecință, o va respinge, pentru considerentele care succed:
Conform prevederilor art. 303 Cod procedură civilă, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, în condițiile în care art. 301 Cod procedură civilă reglementează că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Ținând cont de dispozițiile legale anterior evocate, se constată că prezentul recurs a fost declarat la data de 27.08.2013, în termenul legal de 15 zile de la comunicare, în raport de prevederile art. 303 cu referire la art. 301 Cod procedură civilă.
Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia se recunoaște valoare de act făcut în termen numai actelor procedurale, trimise prin poștă, cu condiția ca predarea să se fi făcut recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea termenului legal, deoarece prin art. 104 din Codul de procedură civilă, nu se limitează drepturile părților de a comunica cu instanțele judecătorești, întrucât nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanțelor prin orice mijloace, cu condiția de a o face în termenele prevăzute de lege, întrucât dispozițiile mai sus menționate impun tocmai comunicarea actelor de procedură înăuntrul termenelor legale și nu, neapărat, o anumită modalitate de comunicare a acestora.
Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, astfel încât nu se impune reformarea hotărârii recurate.
Printr-o corectă și integrală apreciere a materialului probator administrat în cauză, tribunalul a pronunțat o soluție legală și temeinică a cărei reformare nu se impune. Stabilind adevăratele raporturi juridice dintre părți, instanța a dat o corectă dezlegare pricinii.
Referitor la recursul declarat în cauză de reclamantă, Curtea constată că sunt nefondate criticile aduse de acestă parte deciziei tribunalului.
Astfel, în ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante de înscriere în fals cu privire la titlul de proprietate al lui C. R., invocat de către pârâtă, la testamentul olograf, care nu întrunește condițiile de validitate, precum și la toate
înscrisurile ulterioare, ce au fost emise cu neaplicarea corectă a legii,
în numele pretinsului testament, Curtea arată că declararea înscrisului ca fals, pentru a-și produce efectul declanșator al procedurii, nu trebuie să depășească primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces, respectiv primul termen după ce înscrisul a fost încuviințat ca probă în dosar, urmând a fi administrat ca atare.
Legiuitorul trasează părților un interval procesual înăuntrul căruia declarația de înscriere în fals poate fi formulată, deoarece termenul este privit ca peremptoriu, astfel că depășirea limitei sale este sancționată cu decăderea.
Decăderea părții pentru depășirea termenului procedural nu echivalează cu imposibilitatea de a mai pune în discuție falsul, însă nu în procesul civil, ci printr-o sesizare directă a organelor de cercetare penală.
Referitor la celelalte susțineri ale recurentei-reclamante, Curtea arată că nu vor fi analizate decât acelea care au legătură cu soluția dată în cauză de judecătorie și menținută de instanța de apel, respectiv aceea de respingere ca fiind lipsită de interes a acțiunii reclamantei.
Recurenta-reclamantă a considerat că se justifică interesul său în promovarea acțiunii prin aceea că deține în continuare apartamentul și că, în caz de admitere a acțiunii, ar avea prioritate, ca fost chiriaș, la încheierea unui nou contract de închiriere și chiar la cumpărarea apartamentului.
Curtea constată că instanțele de fond în mod just au apreciat că interesul reclamantei în constatarea inexistenței dreptului pârâtei asupra imobilului este doar unul eventual și condiționat de noi proceduri, al căror rezultat nu este previzibil, astfel că reclamanta nu justifică un interes personal și direct, întrucât efectul admiterii cererii formulate de aceasta nu se produce direct în patrimoniul său, deoarece bunul imobil în litigiu nu va reintra în patrimoniul reclamantei, titlul său de proprietate fiind desființat în mod irevocabil de instanța de judecată.
Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia practica judiciară din ultimii ani, a statuat că există interes și calitate procesuală activă pentru terți în situația reclamantei și chiar pentru foștii chiriași necumpărători, atâta vreme cât, s-a statuat în mod definitiv și irevocabil, prin hotărâre judecătorească cu privire la cererea ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de recurenta - reclamantă și soțul acesteia, cu Primăria Municipiului București.
Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante privitoare la faptul că incorect a procedat instanța de apel înlăturând susținerea sa privind încălcarea principiului liberului acces la justiție, prin respingerea prezentei acțiuni pe excepțiile invocate de pârâtă cu rea-credință, deoarece dispozițiile art. 162 Cod procedură civilă permit ridicarea unor excepții chiar și înaintea instanței de recurs cu respectarea a două condiții, și anume: excepțiile invocate să fie de ordine publică și soluționarea acestor excepții să nu implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, incompatibilă cu natura căii de atac.
Curtea a apreciat că, față de prevederile legale menționate, soluționarea excepției inadmisibilității cererii și a excepției lipsei de interes, este posibilă, fiind întrunite ambele condiții impuse în acest sens de dispozițiile legale, deoarece este indiscutabil că sunt excepții de ordine publică, vizând încălcarea unor norme cu caracter imperativ, iar pe de altă parte, soluționarea acestor excepții nu vatămă drepturile procesuale ale reclamantei.
Recurentă - reclamanta critică hotărârea instanței de apel și prin prisma faptului că s-a rezumat doar la a enumera articolele de legi prin care reclamanta a motivat acțiunea în drept, dar nu s-a pronunțat și de ce nu sunt aplicabile în cauză și au fost ignorate, ceea ce, în opinia recurentei constituie motiv de nelegalitate și casare a deciziei, pentru o cercetare completă și corectă.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, hotărârile judecătorești se dau în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.
Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri și să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
Totodată, instanța trebuie să examineze pricina sub toate aspectele, să analizeze toate excepțiile invocate și apărările formulate.
Curtea constată că în cauza dedusă judecății, instanța de apel a dat hotărârii o motivare cuprinzătoare și corespunzătoare soluției pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale, pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat, fiind în concordanță cu dispozitivul hotărârii.
Nefondate sunt și criticile referitoare la încheierea din 18.05.2012, când susține recurenta-reclamantă că nu s-a ținut cont că, pentru soluționarea cerererii de amânare fără discuții, este necesară prezența tuturor părților, deoarece regula în procesul civil este aceea că părțile nu sunt obligate să se prezinte, personal sau prin reprezentant, în fața instanței, în ședință, la termenul fixat pentru judecarea cauzei, fiind necesar numai ca acestea să fie legal citate.
Referitor la recursul declarat în cauză de pârâtă, Curtea constată că că în mod legal instanța de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ocazionate de prestația avocatului în față instanței de fond, în condițiile în care justificarea acestor cheltuieli a fost făcută ulterior închiderii dezbaterilor în cauza dedusă judecății.
Faptul că în față instanței de apel a fost depus contractul de asistență și a fost făcută dovadă cheltuielilor prin depunerea documentelor fiscale, nu poate conduce la schimbarea soluției pronunțată în raport de această cerere accesorie, întrucât controlul instanței de recurs are în vedere numai verificarea legalității deciziei din apel, pe baza probelor administrate.
Art. 305 Cod procedură civilă, consacră regulă inadmisibilității probelor noi în recurs, cu excepția înscrisurilor emanate de la părțile din proces, care ar fi putut avea înrâurire asupra soluției, dacă ar fi fost folosite de instanța a cărei hotărâre s-a atacat.
Ori, în situația de față, înscrisul nou nu a fost depus la dosarul cauzei din culpa apărătorului recurentei pârâte, care avea obligația de a îndeplini obligațiile prescrise de lege, conform regulilor procedurale și în termenele legale.
Invocarea de către recurentă a lipsei rolului activ (deși nu expressis verbis) din partea instanței, în raport de faptul că eventualele neregularități din cuprinsul delegației, nu puteau afecta alte aspecte decât decât funcția procesuală a acesteia, nu poate exonera partea în culpă de îndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul de asistență juridică.
În raport de aceste precizări, Curtea, constatând legalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile, ca nefondate.
Va fi respinsă, ca nefondată, cererea recurentei –pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, nefiind incidente dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, deoarece parte adversă nu se află în culpă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității recursului declarat de recurenta - reclamantă, G. RIȚA ca nefondată.
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă G. RIȚA și recurenta-pârâtă T. M. V., împotriva Deciziei civile nr. 614 A/08.06.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.
Respinge cererea recurentei –pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. M. S. P. F. B. C.
GREFIER
F. J.
Red. A.C.B.
Tehnored. T.I./ A.C.B.
2 ex.
| ← Anulare act. Decizia nr. 359/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1145/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
