Acţiune în constatare. Decizia nr. 420/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 420/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-09-2015 în dosarul nr. 420/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.420 A

Ședința publică de la 24.09.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. B. T.

JUDECĂTOR - A. P. B.

GREFIER - S. P.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea apelului declarat de apelantul – reclamant B. T. A. G., împotriva sentinței civile nr.433 din 04.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți G. R. și S. R. PRIN MINISTETUL FINANȚELOR PUBLICE.

P. are ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 09.09.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 15.09.2015 și, în continuare, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 22.09.2015 și respectiv la 24.09.2015 când a decis următoarele:

CURTEA,

Asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, la data de 20.01.2012, sub nr._, reclamantul B. T. A. G. a chemat în judecată pe pârâtul G. R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

1) să se constate caracterul ilicit al strămutării și evacuării reclamantului și a părinților săi, B. A. și B. Ghizella Irma, ambii decedați, din localitatea de domiciliu, Hunedoara, din 1 martie 1946 în D., iar începând cu data de 04.08.1949 în localitatea Hațeg și fixarea de domiciliu obligatoriu în Hațeg pe durată nedeterminată;

2) să se constate caracterul ilicit al retragerii pensiei tatălui reclamantului, B. A. începând cu data de 1 august 1948, pe considerente politice, al supunerii la exterminare fizică și psihică prin lipsirea de mijloace materiale, de tratament și de acces la asistență medicală, precum și caracterul ilicit al deposedării de întreaga proprietate pe care a avut-o familia sa;

3) să se constate caracterul ilicit al împiedicării reclamantului de-a urma și finaliza studiile liceale începând cu anul 1949;

4) să se aprecieze ca măsură necesară în scopul restabilirii drepturilor nepatrimoniale cărora li s-a adus atingere prin măsura administrativă a ridicării forțate din localitatea de domiciliu, strămutarea și fixarea de domiciliu obligatoriu la Hațeg, luată pe baza Decretului nr.83/02.03.1949 și în scopul reparării prejudiciului cauzat prin strămutare și fixarea de domiciliu obligatoriu, obligarea Guvernului R. să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituția R., în sensul de a transmite Camerei Parlamentului competente, proiect de act normativ cu caracter reparatoriu pentru repararea prejudiciului moral (nepatrimonial) și a prejudiciului patrimonial suferit prin încălcarea drepturilor fundamentale apărate la data strămutării de Constituția din 1948 în art. 81, 10², 13³, 14⁴, 16⁵, 19⁶, 20⁷, 25⁸, 28⁹, 29¹⁰, 69 și 72¹¹ și în continuare de Constituția din 1952 în art. 77¹², 78¹³, 79¹⁴, 80^I5, 81¹⁶, 87¹⁷ și 88¹⁸, precum și de Declarația Universală a Drepturilor Omului în art. 1-10¹⁹, 12-13²⁰, 17^2I, 22-27²², 29;

5) să fie obligat pârâtul ca, în virtutea dreptului de inițiativă legislativă, să ia măsuri de promovare de propuneri legislative Parlamentului R. în scopul acordării de reparații patrimoniale pentru prejudiciile suferite prin împiedicarea de a urma și finaliza cursurile Liceului R. catolic de Băieți din A. I., al cărui elev era reclamantul la data fixării domiciliului obligatoriu la Hațeg, de acordare de reparații reclamantului, în calitate de urmaș în drepturi, pentru retragerea pensiei tatălui său B. A., fost P. P. al Județului Hunedoara, prin vătămarea integrității corporale și a sănătății, prin determinarea decesului prematur, precum și prin restrângerea posibilităților viitoare de viață familială și socială cauzate reclamantului și părinților săi, B. A. și B. Ghizella Irma, pe considerente de persecuție politică; să fie obligat pârâtul ca măsurile pe care le va dispune să fie conforme cu art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și cu protocoalele adiționale la această convenție, cu Legea nr. 157/2005, cu Legea nr. 19/1990, cu Legea nr. 13/2008, cu Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2011, cu dreptul comunitar, în ceea ce privește repararea integrală;

6) să se dispună orice alte măsuri oportune în scopul celor de mai sus, necesare pentru repararea prejudiciilor cauzate prin strămutare, fixare de domiciliu obligatoriu, retragerea pensiei tatălui reclamantului, deposedarea de toate bunurile pe care le-a avut și pentru încălcarea drepturilor fundamentale la libertate individuală, la domiciliu, la libertatea muncii, la egalitatea în fața legii, la odihnă, la educație și învățătură, la demnitate, la sănătate, la proprietate, la onoare, la familie, la corespondență și la viață, ale reclamantului și ale părinților reclamantului;

7) cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în anul 1945, când au venit comuniștii la putere, situația familiei reclamantului era următoarea: tatăl reclamantului, B. A. avea calitate de pensionar din funcția de P. P. al Județului Hunedoara, avea grad de cavaler al Ordinului Coroana R., grad primit de la Regele F. la data de 30.12.1922, conform Decretului nr. 5802 și fusese Comandantul Corpului 2 Armată, fiind una dintre ilustrele personalități ale acestui județ.

De asemenea, soțul mamei reclamantului, B. G., a fost P. P., acesta fiind unul dintre motivele persecuțiilor politice, astfel cum rezultă din nota informativă făcută la 27.11.1976 de către informatorul „A. I.” în dosarul nr. 743. În procesul-verbal din 12.01.1946 se face referire la o declarație din data de 25.07.1945, semnată de 46 de persoane, care confirmă că tatăl reclamantului nu a făcut politică. De asemenea, există declarația autentică nr. 56/1949 din 21.02.1949 a unui număr de 4 persoane, care confirmă atitudinea democratică, apolitică, neimplicată în menținerea regimurilor fasciste a d-lui B. A., situație în care nu ar fi existat temei de prigoană politică.

Atât tatăl, cât și mama reclamantului, B. Ghizella Irma au avut terenuri și păduri în Almășul M., . Hațeg și în Silvașu de Jos, jud. Hunedoara, au

avut locuințe în orașul Hunedoara pentru iarnă și conac la ., pentru vară, animale și inventar agricol necesar pământului pe care îl aveau în proprietate.

În unele dintre actele de persecuție politică comunicate de C.N.S.A.S. se arată că suprafața deținută era de 142 ha teren în Almașu M., livezi cu pomi datorită cărora au fost încadrați ca moșieri până în anul 1947 când pământul a fost confiscat de stat, precum și că s-a respins cererea de schimbare a domiciliului obligatoriu într-o localitate în care să aibă acces la tratament din cauza averii avute de B. A..

Părinții reclamantului au avut de asemenea aur și acțiuni la bănci, unde dețineau controlul, deoarece erau majoritari, bunuri casnice și animale.

Reclamantul a frecventat cursurile Liceului R. Catolic de Băieți la A. I. și nu a mai fost primit în anul patru de liceu, apoi s-a dispus strămutarea lor în Hațeg și interdicția de a părăsi localitatea Hațeg.

În anul școlar 1962-1963, reclamantului i s-a permis să frecventeze ultimul an de liceu la Hațeg și astfel a susținut examenul de maturitate și a obținut diploma de absolvire. Cu toate acestea, starea profesională nu i s-a schimbat.

Au început persecuțiile politice încă de la instaurarea regimului comunist la 6.03.1945, prin deposedarea de proprietate și prin intimidarea de a exercita asupra cetățenilor vreo influența publică anticomunistă. A fost emisă o primă hotărâre de către Comisia de plasă pentru Reforma Agrară, prin procesul-verbal nr. 12/06.08.1945, comunicată tatălui reclamantului cu nr. 151 la 12.08.1945, prin care s-a decis preluarea moșiei din Almașu M. în suprafață de 82 iugăre și 1235 stj. pe considerent de colaboraționism german și încadrare în art. 3 lit.a din Legea nr. 187/1945. În scopul neîncadrării lui în categoria colaboraționiștilor germani, tatăl reclamantului a fost determinat să se folosească de declarațiile sătenilor pentru a-și demonstra „atitudinea democratică”, antihitleristă, de adeverința nr. 2029/04.08.1945 a Comisariatului de poliție că „la cazierele polițienești nu este cunoscut că ar fi avut o activitate contra ordinei și siguranței actuale a Statului”, adeverința eliberată de Frontul Plugarilor nr. 76/09.08.1945, adeverința nr. 514/05.08.1945 eliberată de P.S.D. și alte acte de la comunitatea evreiască ori de la Organizația Uniunea Patrioților din D. cu care a probat fie că mama sa era o româncă, bună patriotă, fie că nu a făcut politică hitleristă. Aceste declarații și probe au condus la concluzia Comisiei județene de îndrumare a reformei agrare în Județul Hunedoara în sensul că „numitul nu poate fi încadrat în art. 3 lit. a din lege”. Astfel cum rezultă din procesul verbal din 12.01.1946, încercarea Comisiei locale prin propunerile făcute Comisiei județene, a fost de a-l încadra pe tatăl reclamantului în dispozițiile art. 3 litera a din Legea nr. 287/1945 care includea în reforma agrară „Pământurile și proprietățile agrare de orice fel aparținând cetățenilor germani și cetățeni români, persoane fizice sau juridice, de naționalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă”. În același timp, art. 16 din Constituția R. din 1938 declara că „Proprietatea de orice natură, precum și creanțele atât asupra particularilor, cât și asupra Statului sunt inviolabile și garantate ca atare” și că „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție conform legilor”. A urmat apoi Decizia Comisiei Centrale de reformă agrară din Ministerul Agriculturii și Domeniilor care în ședința din 11.10.1946 a menținut avizul Comisiei Județene din 12 ianuarie 1946 „în sensul că exceptează de la expropriere” proprietatea lui B. A. B. din Peștiușu M. deoarece nu s-a făcut dovada „că a fost colaboraționist”.

Președintele de Reformă agrară din Plasa Hunedoara, A. G., având în vedere și procesul verbal de definitivare nr. 161/1947 de însușire a avizului Comisiei Centrale din 11.10.1946 a dat decizia din 17.03.1947 de declarare definitivă a „neexproprierii”. Cu toate acestea, după ce Comisia Județeană, Comisia Centrală au decis conform celor de mai sus, a fost dată Deciziunea nr. 398/04.07.1947 a Comisiei de reformă agrară de preluare de la B. A. a suprafeței de 87 iugăre teren. Aceasta rezultă din Certificatul Camerei Agricole a Județului Hunedoara nr. 791/28.02.1948. I s-a comunicat tatălui reclamantului de către Ministerul Agriculturii, cu adresa nr. 624.625/02.09.1948, că exproprierea proprietății sale este definitivă și executorie iar asupra ei nu se mai poate reveni. Aceasta a fost provocată de trei ani de luptă politică între B. A. și pârghiile de expropriere ale statului comunist prin nenumăratele decizii sau hotărâri contrare legii reformei agrare bazate pe colaboraționism german, situația confuză a intrării sătenilor pe pământurile părinților reclamantului, iar acesta a fost în imposibilitate să le mai lucreze. S-a ajuns deci la aplicarea abuzivă a prevederilor art. 3 litera e și art. 6 din Legea nr. 187/1945, prin nelucrarea de către proprietar.Pentru preluarea averii tatălui reclamantului din Almașu M. s-a data Deciziunea Comisiei de Reformă Agrară din 07.07.1947.Cu adresa din 30.08.947 s-a comunicat Comisiei Centrale de Reformă Agrară revenirea asupra avizului de neexpropriere din 11.10.1946.

În ceea ce privește terenul mamei reclamantului din Silvașu Inferior, aceasta a arătat prin adresa depusă la M.F - Direcția Încasări și Plăți D. că după ce terenul și pădurea de cca 20-22 iugăre din Silvașu Superior este folosit de locuitorii din Silvașu Inferior este supusă la impozite pentru suma de 22.793 lei. A arătat că este femeie săracă, nu are altă avere decât pe aceea și nu o poate folosi „pentru lăcomia locuitorilor”.

După deposedarea de o mare parte din proprietate, a început prigoana pentru lipsirea totală de venituri, prin Deciziunea nr.100.618/27.08.1948 a Comisiunii Județene Hunedoara de Revizuire a pensionarilor publici, comunicată în ziua de 01.10.1948, despre care se face vorbire în recursul d-lui B. A.. Între motivele de recurs se face trimitere la motivarea greșită a deciziunii contestate, în sensul că ștergerea acestuia din registrele de pensionari cu începere de la 01.06.1948 s-a dispus pe motive de „menținerea regimurilor reacționare și că în prezent are atitudine ce fixează art. 4 din Legea nr. 102/1948”. Prin adresa nr. 214.281/1949, Comisia Centrală de Revizuire din Direcția Pensiilor din cadrul M.M.P.S. i-a răspuns tatălui reclamantului că i s-a respins contestația și că hotărârea este definitivă și inatacabilă.

Pe durata tracasărilor pentru deposedarea de proprietate asupra pământurilor, părinții reclamantului au fost scoși forțat din casa din Hunedoara, . și din Conacul de la Almașu M., . fost obligați să locuiască la D. în chirie pe ..

În ceea ce privește strămutarea oficială la Hațeg și stabilirea domiciliului obligatoriu în respectiva localitate, ca urmare a adoptării Decretului nr. 83/1949, adresa Ministerului de Interne nr. 76.777/09.04.1991 confirmă dislocarea la data de 04.03.1949 și stabilirea domiciliului obligatoriu la Hațeg, arătându-se că în noiembrie 1954 au fost ridicate restricțiile domiciliare.

Despre exterminarea lentă a familiei reclamantului și a sa, prin lipsirea de tratament, de posibilitatea accesului la asistență medicală și prin lipsirea de mijloace de subzistență există numeroase înscrisuri. În declarația de impunere nr. 568/26.02.1951, B. A. a arătat că este grav bolnav de diabet și incapabil de a munci, iar băiatul său B. T. A. de 18 ani suferă de adenopatie traheo-bronșică activă și cu inima. Chiria era de 284 de lei, nu aveau apă și nici curent electric, trăiau din munca cu ziua și din ajutorul rudelor. Din adresa nr.136/24.02.1954 rezultă că reclamantul a fost angajat la Întreprinderea de Stat pentru Produse Lactate cu un salariu de 410 lei lunar.Prin cererea adresată Circumscripției de Miliție Hațeg la data de 2.03.1957, B. A. a solicitat ridicarea restricțiilor domiciliare pentru a-și căuta de sănătate, deoarece suferea de mai mulți ani de diabet.Cu adresele, actele și referatele nr. 12/_/15.11.1956, 13/_ din 13.07.1957, nr. 13/_/18.08.1957 au fost respinse cererile de schimbare ori ridicare a restricțiilor domiciliare, pe motiv că a fost P. P. și că a avut avere.

La data de 17.10.1960 a survenit decesul tatălui reclamantului. Au fost informați prin adresa nr. 160.421/29.08.1961, dar nici atunci nu i s-a ridicat restricția domiciliară.

Evidența a fost preluată pe B. Ghizella, iar prin adresa nr. 792.762 din 09.08.1963 s-au ridicat restricțiile domiciliare ale mamei reclamantului, însă după aceasta a început urmărirea prin informatori. Prin notele informative făcute de informatorul A. I. din data de 27.11.1976,19.06.1977, 18.06.1980, 19.02.1981 și de T. G. din data de 10.06.1976, 10.05.1976, 17.09.1980 și 25.06.1981, se arată că mama reclamantului B. Ghizella Irma, din soție de P. P. și cu averi mari, a ajuns în starea de „persoană decăzută moral”, care nu mai prezenta vreo importanță social-politică „trăind de pe o zi pe alta”, cu „o situație materială foarte grea”, „demoralizată”, bucurându-se „de un ajutor” dat de „statul nostru”, pe care „nu se mai poate conta că ar dăuna societății” și care mai schimba câte o vorbă cu fratele ei B. B. sau fam. A. „ca și ea de decăzuți”. Chiar și în aceste condiții a continuat urmărirea, după cum se exprimă informatorii în notele informative comunicate la dosarul de la Arhivele fostei securități. Deși nu mai prezenta nicio importanță socială „s-a luat toată averea și a avut domiciliul obligatoriu în Hațeg”, avea „legături suspecte” iar despre reclamant se afirma că era o persoană „cu capacități mintale reduse” și ținut „mai mult de milă” în serviciul Fabricii de conserve, fiind „descompuși moral-intelectual”, cu toate acestea comuniștii au pus doi informatori pe urma lor. Situația se pare că se perpetuează și de către actualele instituții. Instituția Prefectului și comisiile de aplicare a Legii fondului funciar nu eliberează titluri de proprietate pentru întregul teren, iar instanțele se pronunță că măsurile administrative cu caracter politic nu reprezintă condamnări în înțelesul art. 5 litera b din Legea nr. 221/2009, iar G. refuză să-și exercite obligația de inițiativă legislativă pentru a respecta art. 147 și 74 din Constituția R..

Strămutarea și domiciliul obligatoriu s-au dispus fără niciun act de dispoziție, ci doar prin Ordinul securității, după ce reclamantul și familia sa au fost tracasați fizic și moral până nu au mai avut nicio posibilitate de apărare. Decretul nr. 83/1949 este act normativ iar nu individual. Evacuarea din proprietăți și strămutarea la D. este contrară dispozițiilor Constituțiilor din 1938 și 1948 privitoare la egalitatea în față legii, dreptul la muncă, la domiciliu, la proprietate, la asistență medicală, la sănătate, la asigurări sociale în caz de bătrânețe, dreptul la libertate individuală, dreptul la învățătură, toate valori ocrotite de Constituțiile R. și de Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948.

Dreptul la proprietate a fost încălcat atât prin preluarea forțată a proprietății, cât și prin retragerea pensiei tatălui reclamantului.

Dreptul la învățătură era ocrotit de art. 22 din Constituția din 1948.

Li s-a încălcat dreptul la demnitate umană, fiind ținuți fără niciun mijloc de trai până a fost primit în serviciu reclamantul și au trăit din mila oamenilor care le dădeau de lucru și de mâncare.

În prezent, s-a dat Legea nr. 221/2009 care a fost compromisă prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010, 1358/2010, 1360/2010, 792/2011, 757/2011 pentru orice fel de despăgubiri. Mai mult, pentru bunurile avute este imposibilă probațiunea, iar în lipsă de prevedere legală contrară, sarcina probei aparține celui ce pretinde. Niciunul dintre părinții reclamantului nu a beneficiat de prevederile Decretului lege nr. 118/1990, deoarece au decedat înainte de acest decret. Până la data survenirii Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354, 1358/2010, persoanelor aflate în situații similare li s-a recunoscut caracterul politic al deportării și li s-au acordat despăgubiri morale, pe temeiul Legii nr. 221/2009. După emiterea Deciziilor Curții Constituționale menționate, pe considerent de încălcare a art. 1 din Constituția R., a fost emisă și Decizia nr. 757/2011, care consfințește că O.U.G nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009 încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în față legii. De asemenea, Curtea a constatat că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Curtea a constatat, de asemenea, că prevederile art. I pct. 1 și art. II ale O.U.G nr. 62/2010 înfrâng și dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece este afectat un drept fundamental - egalitatea în drepturi a cetățenilor - consfințit prin art. 16 alin. (1) din Constituție.

Deși în urma unor astfel de constatări, G. R. avea obligația, potrivit art. 147 din Constituție, să aducă propuneri Parlamentului R. pentru modificarea dispozițiilor legale neconstituționale, a adoptat o atitudine de pasivitate.Reclamantul a rămas în prezent în stare de discriminare fată de persoanele care s-au aflat în situații similare și au fost dezdăunate de instanțe.

Prin fixarea de domiciliu obligatoriu, reclamantul și familia sa au fost deposedați de actele de identitate și certificatele de naștere, au fost supravegheați de miliție în permanență, nu li s-a permis nicio informare, nu li s-a permis să frecventeze școli, nu au avut drept de corespondență, respectiv au fost lipsiți de libertate individuală, de domiciliu, de libertatea muncii, de egalitatea în fața legii, de drept la odihnă, la educație și învățătură, la demnitate, la sănătate, la proprietate, la onoare, la familie, la corespondență și la viață, aducându-se atingere art. 8, 13, 14, 16, 19, 20, 25, 28, 29, 69 și 72 din Constituția din 1948 și în continuare art. 77, 78, 79, 80, 81, 87 și 88 din Constituția din 1952, precum și reglementărilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului conținute în art. 1-10, 12-13, 17, 22-27, 29, care garantau nediscriminarea, egalitatea în fața legii, libertatea individuală, libertatea muncii, dreptul la domiciliu, la familie, precum și celelalte drepturi fundamentale ale personalității.

Caracterul ilicit al faptei strămutării și domiciliului obligatoriu se încadrează și în prevederile art. 6 alin. 6, 61, 69, art. 219, 221, 253, 1.165, 1.357, 1.359, 1.364, 1.369, 1.370, 1.385, 1.523 ș.a. din Codul Civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 modificată.

În ceea ce privește cererea de apreciere ca măsuri necesare de reparare obligarea pârâtului la promovarea de propuneri legislative cu scop reparatoriu, s-a solicitat să se aibă în vedere existența unei legislații civile cu caracter reparatoriu actual pentru cazul provocării de prejudicii unei persoane, chiar și în cazul unei culpe minime, constând din Legea nr. 287/2009, care nu are însă caracter concret pentru situația reclamantului și existența de hotărâri judecătorești irevocabile de acordare de despăgubiri morale altor persoane ce s-au aflat în situații similare cu cea a reclamantului, fapt ce amplifică discriminarea.Tratatul adoptat prin Legea nr. 157/2005, adoptarea Legii nr. 30/1994 și adoptarea Tratatului de la Lisabona prin Legea nr. 13/2008, reprezintă măsuri de punere în executare a Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste și a Rezoluției nr. 40/29.11.1985 a Adunării Generale a O.N.U. privitoare la Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și abuzului de putere.Pentru cererea privitoare la măsura de obligare a pârâtului G. R. să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituția R., s-a solicitat să se aibă în vedere și dispozițiile art. 69, art. 253 alin. 1 și alin. 3 litera b) teza a doua, care permit persoanei ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate să ceară instanței să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri va considera necesare pentru repararea prejudiciului cauzat.În același sens sunt 256, art. 1385, art. 1387, art. 1391 din Codul Civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 modificată.În privința inițiativei legislative, art. 74 din Constituție nu prevede această măsură doar ca o facultate a Guvernului și o măsură necesară și chiar imperativă, folosindu-se expresia juridică „își exercită inițiativa legislativă”, iar nu că își poate exercita.

S-au invocat de asemenea art. 111 C.pr.civ. și dispozițiile art. 13 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție adoptată prin Legea nr. 30/1994.

În dovedirea cererii, s-au depus la dosar următoarele înscrisuri:

La data de 21.06.2012, pârâtul G. R. a depus la dosar întâmpinare (filele 203-205), prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al Statului R., arătând că S. R. este reprezentat în fața instanțelor de judecată prin Ministerul Finanțelor Publice.În acest sens, potrivit art.3 alin.1 pct.81 din H.G nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice „ În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (…) reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice.”Mai mult, o prevedere similară se regăsește și la art.223 alin.1 din Noul Cod Civil.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. S-a învederat că legislația internă prevede deja posibilitatea constatării caracterului politic al condamnărilor penale din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și a măsurilor administrative asimilate acestora, prin formularea unor acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr.221/2009.Totodată, acest act normativ stabilește și posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciile morale ale persoanelor care au suferit condamnări politice sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și a unor despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite de aceleași persoane (art.5 din lege).Potrivit art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009, aceste cereri formulate în vederea constatării caracterului politic al condamnării unor persoane se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.Însă, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi urmat această cale procesuală specială. Astfel, deoarece reclamantul nu a urmat calea specială prevăzută de lege pentru constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care au fost supus el și părinții săi, este evidentă netemeinicia capetelor de cerere 1 și 2 (care se referă la constatarea caracterului ilegal al unor măsuri administrative aplicate reclamantului și familiei sale), dar și a capetelor de cerere 3,4 și 5 (care se referă la obligarea Guvernului de a-și exercita inițiativa legislativă prin elaborarea unui proiect de act normativ care să prevadă măsuri cu caracter reparatoriu privind daunele morale și patrimoniale suferite de reclamant și familia sa).

Inițiativa legislativă este un drept constituțional acordat Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 cetățeni cu drept de vot. Așadar, de acest drept beneficiază și reclamantul, el fiind liber să îl exercite, întocmai ca orice cetățean.O hotărâre judecătorească prin care să se dispună obligarea unei autorități publice sau a unui cetățean să își exercite inițiativa legislativă ar constitui, în primul rând, o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora, dar și o încălcare a rolului Parlamentului de unic legiuitor.

În acest context, s-au menționat Deciziile Curții Constituționale nr.818/2008, nr.819/2008, nr.820/2008 și nr.821/2008, publicate în M.Of nr.537/16.07.2008, precum și Decizia nr.1325/2008 publicată în M.Of nr.872/23.12.2008.În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a reținut faptul că „Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, G. au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art.126 alin.1 din Legea fundamentală -, adică de a sancționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective”.

La data de 22.02.2013, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare(filele 243-246, vol. II dosar Tribunal), prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul a menționat că a solicitat:

1) să se constate caracterul ilicit și abuziv al strămutării, al deposedării de întreaga

avere și al evacuării abuzive la data de 05.06.1945 a reclamantului și a părinților săi din conacul proprietatea acestora situat în Almașu M., . Hunedoara;

2) să se constate caracterul ilicit al retragerii pensiei de P. P. avută de tatăl

reclamantului, începând cu data de 27.08.1948, prin Deciziunea nr.100.618/1948 a Comisiunii Județene de revizuire a pensiilor și apoi decăderii din dreptul la pensie de invaliditate de gradul II prin Decizia nr.327/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Hațeg menținută prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Hunedoara;

3) să se constate caracterul ilicit al interdicției ce i s-a impus reclamantului începând cu luna martie 1949 de a mai urma cursurile Liceului romano-catolic de băieți din A. I., la care era elev în anul III de studii;

4) să se constate că în prezent nu există legislație pentru repararea prejudiciilor morale și materiale pentru situațiile arătate în petitele de mai sus și că reclamantul se află într-o situație de discriminare față de persoanele care s-au aflat în aceeași situație, condamnate în baza Decretului nr.83/1949, susceptibile de a beneficia de despăgubiri morale până la data de 15.11.2010 când au fost publicate în Monitorul Oficial Deciziile Curții Constituționale nr.1354/2010 și nr.1358/2010, dar și față de ceilalți locuitori din Almașu M., care au fost lăsați să conviețuiască în continuare în locuințele lor;

5) să se dispună obligarea Guvernului R. să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art.74 din Constituția R., în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii sau de la rămânerea ei definitivă, prin înaintarea Camerei Parlamentului competente a unui proiect de act normativ cu caracter reparatoriu, pentru repararea prejudiciilor morale, nepatrimoniale sau a celor patrimoniale, după caz, prejudicii pe care reclamantul și autorii săi le-au suferit după data de 6 martie 1945 pe considerente de avere și funcții ocupate în stat; obligarea Statului român de a legifera prin intermediul instituțiilor legislative măsuri reparatorii pentru lipsirea de drepturile fundamentale apărate de Constituțiile de la timpul exercitării măsurilor abuzive, în art.5,12,14,16,21 din Constituția din 1938, de art.8,10,13,14,16,19,20,28,29,69,72 din Constituția din 1948, în art.77,78,79,80,81,87 și 88 din Constituția din 1952; obligarea Statului român la despăgubiri morale în sumă de 1.000.000 Eur și la daune cominatorii și compensatorii, în cuantum a câte 500.000 Eur, pentru încălcarea drepturilor apărate de Constituțiile aflate în vigoare la data supunerii la măsurile abuzive menționate mai sus, precum: art.5,12,14,16,21 din Constituția din 1938, art.8,10,13,14,16,19.20,28,29,69,72 din Constituția din 1948, 77,78,79,80,81,87 și 88 din Constituția din 1952.

6) De asemenea reclamantul solicită ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata daunelor morale, suma acestora fiind 1.000.000 Euro, precum și la daune cominatorii și compensatorii de câte 500.000 Euro pentru fiecare din acestea pentru încălcarea drepturilor fundamentale apărate de Constituțiile din 1938,1948 și 1952 din timpul exercitării măsurilor abuzive și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să și legifereze prin intermediul instituțiilor legislative măsuri reparatorii pentru lipsirea de drepturile fundamentale apărate de Constituțiile din 1938,1948 și 1952 din timpul exercitării măsurilor abuzive;

7)Cu cheltuieli de judecată. A precizat că acțiunea ce face obiectul dosarului nu are nimic comun cu Legea nr.221/2009.

La data de 10.01.2014, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare (filele 20-22 vol. III dosar Tribunal), prin care a indicat temeiurile de drept al cererii de chemare în judecată, astfel:

în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților, temeiul de drept îl reprezintă art. 1 alin. 5 lit. b, d, e și art. 1 lit. b și h, art. 20 și art. 57 din Legea nr. 90/2001, art. 74 din Constituția R., art. 223 din Legea nr. 287/2009 rep. și art. 2 din Legea nr. 19/1990.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului ilicit și abuziv al măsurii strămutării, deposedării de întreaga avere și al evacuării la data de 5 iunie 1945, temeiul de drept îl reprezintă art. 111 C.pr.civ, art. 480 și art. 481 din Codul civil, art. 5, art. 12, art. 14, art. 16, art. 21 Constituția din 1938, art. 8, art. 10, art. 13, art. 14, art. 16, art. 19, art. 20, art. 28, art. 29, art. 69, art. 72 din Constituția din 1948, art. 77, art. 78, art. 79, art. 80, art. 81, art. 87 și art. 88 Constituția din 1952, art. 2-3, 5 punct 5 și 6, Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 6 punct 6, art. 219, art. 221, art. 253 alin. 3 lit. b teza a doua, art. 1.165, art. 1.357-1.359, art. 1385 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 republicată.

În ceea ce privește constatarea caracterului ilicit al retragerii pensiei de P. P. avută de tatăl reclamantului începând cu data de 27 august 1948 prin Deciziunea nr. 100.618/1948 a Comisiunii Județene de revizuire a pensiilor și apoi decăderii din dreptul la pensie de invaliditate de gradul II prin Decizia nr. 327/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Hațeg menținută prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Hunedoara, s-a arătat că dreptul la pensie era reglementat prin actul normativ care a permis emiterea deciziei de pensionare, în timp ce retragerea pensiei s-a făcut fără niciun temei legal. Pensia pusă în plată a devenit un bun aflat în proprietatea tatălui reclamantului, acestui drept de proprietate aducându-i-se încălcările prevăzute de art. 480 și art. 481 din Codul civil și art. 17 și 25 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește constatarea caracterului ilicit al interdicției de a mai urma cursurile Liceului de băieți germano-catolic din A. I. la care reclamantul era elev în anul III de studii, ce i s-a impus începând cu luna martie 1949 și a durat până în anul 1960, temeiul de drept îl reprezintă art. 22, art. 24 și art. 27 din Constituția din 1948, art. 18 și art. 26 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.

Pentru situația dedusă judecații nu a existat o legislație pentru repararea prejudiciilor morale și materiale. Legea nr. 221/2009 a privit în mod limitativ unele situații, însă speța nu se circumscrie acestei reglementari.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere, se regăsesc aceleași temeiuri de drept arătate mai sus, cât și art. 1 și 14 din Legea nr. 19/1990 și cele ce rezultă din cererile depuse. Situația în care se află reclamantul, în raport de normele juridice de reglementare, este o situație discriminatorie față de persoanele care s-au aflat în aceeași situație cu acesta, condamnate în baza Decretului nr. 83/1949 susceptibile de a beneficia de despăgubiri morale până la data de 15.11.2010, când au fost publicate în Monitorul Oficial Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010, dar și față de ceilalți locuitori din Almașu M. care au fost lăsați să conviețuiască în continuare în locuințele lor.Instanța trebuie să constate că prin măsurile abuzive dispuse împotriva reclamantului și a familiei sale au fost supuși torturii de către autoritățile statului, în sensul că au fost pedepsiți cu pricinuirea de suferințe puternice, fizice și psihice, pe motive de discriminare pe temei de avere, cu scopul de a îi intimida pe aceștia și pe ceilalți oameni care au posedat avere.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat a se stabili că, în scopul restabilirii drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale încălcate prin măsurile abuzive dispuse abuziv, este oportună și necesară obligarea Guvernului R. să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituția R., în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii sau de la rămânerea sa definitivă, temeiul de drept îl reprezintă art. 5, art. 12, art. 14, art. 16, art. 21 din Constituția din 1938, de art. 8, art. 10, art. 13, art. 14, art. 16, art. 19, art. 20, art. 28, art. 29, art. 69, art. 72 din Constituția din 1948, în art. 77, art. 78, art. 79, art. 80, art. 81, art. 87 și art. 88 din Constituția din 1952.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea statului la plata despăgubirilor morale și la daune cominatorii și compensatorii, pentru încălcarea drepturilor prevăzute și apărate de Constituțiile aflate în vigoare la data supunerii la măsurile abuzive menționate mai sus, temeiul de drept îl reprezintă: art. 5, art. 12, art. 14, art. 16, art. 21 din Constituția din 1938, art. 8, art. 10, art. 13, art. 14, art. 16, art. 19, art. 20, art. 28, art. 29, art. 69, art. 72 din Constituția din 1948, art. 77, art. 78, art. 79, art. 80, art. 81, art. 87 și art. 88 din Constituția din 1952.

Prin sentința civilă nr.422/04.04.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă dispus: admite excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2, 3, 4 și 5 în numerotarea descrisă în considerente de Tribunal și respinge astfel capetele 1, 2, 3, 4 și 5 de cerere, formulate de reclamantul B. T. A. G., în contradictoriu cu pârâții G. R. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca inadmisibile; respinge capetele 6, 7 și 8 de cerere, ca neîntemeiate, arătându-se că la termenul de judecată din data de 07.03.2014, tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității capetelor 1-5 ale acțiunii și că, examinând cu prioritate, conform art.137 alin.1 C.pr.civ, excepția inadmisibilității capetelor 1-5 ale acțiunii, a reținut următoarele: Prin capetele 1-5 ale acțiunii formulate, reclamantul B. T. A. G. a solicitat: 1. să se constate caracterul ilicit și abuziv al strămutării, al deposedării de întreaga avere și al evacuării abuzive la data de 05.06.1945 a reclamantului și a părinților săi din conacul proprietatea acestora situat în Almașu M., . Hunedoara; 2. să se constate caracterul ilicit al retragerii pensiei de P. P. avută de tatăl reclamantului, începând cu data de 27.08.1948, prin Deciziunea nr.100.618/1948 a Comisiunii Județene de revizuire a pensiilor și apoi decăderii din dreptul la pensie de invaliditate de gradul II prin Decizia nr.327/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Hațeg menținută prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Hunedoara; 3. constatarea caracterului ilicit al interdicției ce i s-a impus reclamantului începând cu luna martie 1949 de a mai urma cursurile Liceului romano-catolic de băieți din A. I., la care era elev în anul III de studii; 4. să se constate să în prezent nu există legislație pentru repararea prejudiciilor morale și materiale pentru situațiile arătate în petitele de mai sus; 5. să se constate că reclamantul se află într-o situație de discriminare față de persoanele care s-au aflat în aceeași situație, condamnate în baza Decretului nr.83/1949 susceptibile de a beneficia de despăgubiri morale până la data de 15.11.2010, când au fost publicate în Monitorul Oficial Deciziile Curții Constituționale nr.1354/2010 și nr.1358/2010, dar și față de ceilalți locuitori din Almașu M., care au fost lăsați să conviețuiască în continuare în locuințele lor.

Potrivit art. 111 C.pr.civ „ Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.”

Din economia textului de lege enunțat rezultă că acțiunea în constatare nu poate fi exercitată dacă se poate cere realizarea dreptului. Prin urmare, acțiunea în constatare are un caracter subsidiar față de acțiunea în realizare și va fi respinsă ca inadmisibilă dacă partea poate să ceară realizarea dreptului a cărui constatare solicită. În aprecierea caracterului subsidiar trebuie avut în vedere că art.111 C.pr.civ se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv la contestația la executare și nu numai la acțiunea în realizare de drept comun.Această condiție negativă, ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecății este o cerință specială a acțiunii în constatare, care se adaugă celor patru condiții generale de exercitare a oricărei acțiuni (capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și afirmarea unui drept).

În speță, tribunalul a apreciat că petitele în constatare ale acțiunii formulate de reclamant nu sunt admisibile, întrucât reclamantul putea să ceară direct realizarea drepturilor pretins încălcate. Astfel, reclamantul avea posibilitatea formulării unei acțiuni prin care să solicite acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciile cauzate acestuia și autorilor săi prin acțiunile pretins ilicite săvârșite de S. R. prin organele sale în perioada regimului comunist, precum și restituirea bunurilor confiscate. Astfel, în ceea ce privește repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, sunt relevante dispozițiile art.998 C.civ, care prevăd următoarele: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, precum și dispozițiile art.999 C.civ, care dispun că „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”. În temeiul acestor dispoziții legale, reclamantul avea posibilitatea să solicite antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului R., pentru faptele cu caracter ilicit săvârșite împotriva sa și a autorilor săi în perioada regimului comunist.

Împrejurarea că termenul de prescripție al acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală s-a împlinit nu este de natură să atragă admisibilitatea capetelor de cerere având ca obiect acțiune în constatare, fiind suficient ca instanța să constate existența unui temei legal în baza căruia reclamantul să poată solicita realizarea drepturilor pretins încălcate pentru ca petitele respective să fie declarate inadmisibile; faptul că reclamantul nu a uzat de calea pusă la dispoziție de legiuitor în termenul de prescripție a dreptului la acțiune se datorează propriei sale culpe, or nimeni nu-și poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale ( nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Tribunalul a mai reținut că, pe lângă dispozițiile legale menționate, cu caracter general, care prevăd posibilitatea victimei faptei ilicite de a fi dezdăunată, există o . acte normative speciale cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în timpul regimului comunist. Astfel, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” si nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea R. la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite. În materia restituirii au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările si completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus. Prin Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.

În materia acordării altor drepturi, tribunalul a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice în perioada regimului comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit si prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată româna, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990).

S-a mai reținut de tribunal că, în ceea ce privește restituirea bunurilor mobile confiscate în perioada regimului comunist, există posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare a acestora, în temeiul art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998. Astfel, potrivit textului de lege arătat „ Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor confiscate, precum și acordarea de despăgubiri sau alte reparații pentru prejudiciile care au fost cauzate acestuia și autorilor săi de organele de represiune comuniste, în temeiul reglementărilor legale mai sus menționate, situație în care petitele având ca obiect acțiune în constatare apar ca inadmisibile, în raport de dispozițiile art.111 C.pr.civ. Pentru considerentele reținute, tribunalul a respins capetele de cerere în constatare ca inadmisibile.

În ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect obligarea Guvernului R. să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art.74 din Constituția R., în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii sau de la rămânerea ei definitivă, prin înaintarea Camerei Parlamentului competente a unui proiect de act normativ cu caracter reparatoriu, pentru repararea prejudiciilor morale, nepatrimoniale sau a celor patrimoniale, după caz, prejudicii pe care reclamantul și autorii săi le-au suferit după data de 6 martie 1945 pe considerente de avere și funcții ocupate în stat, precum și obligarea Statului român de a legifera prin intermediul instituțiilor legislative măsuri reparatorii pentru lipsirea de drepturile fundamentale apărate de Constituțiile de la timpul exercitării măsurilor abuzive, în art.5,12,14,16,21 din Constituția din 1938, de art.8,10,13,14,16,19,20,28,29,69,72 din Constituția din 1948, în art.77,78,79,80,81,87 și 88 din Constituția din 1952, reținute de Tribunal ca fiind capetele nr. 6 și 7 de cerere, a constatat că aceste solicitări sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a reținut că, potrivit art.1 alin.4 din Constituția R. “ S. se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”.

Potrivit art. 61 alin. 1 din Constituția R. “ Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”, iar potrivit art.126 alin.1 “ Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile constituționale enunțate, puterea legislativă, reprezentată de Parlament, este cea care are sarcina de a institui, modifica ori abroga norme juridice de aplicare generală, pe când puterea judecătorească, reprezentată de instanțele judecătorești are misiunea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Instanța de judecată nu poate obliga G. să-și exercite inițiativa legislativă, în sensul de a adopta un proiect de act normativ și nici Parlamentul să legifereze într-un anumit domeniu, pentru că aceasta ar însemna să se încalce principiul separației puterilor în stat, consacrat de dispozițiile art.1 alin.4 din Constituția R..

De altfel, în materia restituirii proprietăților și a acordării de despăgubiri și alte drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist nu există un vid legislativ, astfel cum a susținut reclamantul, pentru a se impune ca instituțiile cu atribuții legislative să adopte reglementări în acest domeniu, existând numeroase acte normative cu caracter reparatoriu, astfel cum s-a reținut anterior.

Existența unor reglementări paralele în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă a fost și motivul pentru care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, prin Decizia nr.1358/21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.761 din 15.11.2010.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că, din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, se poate constata că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 si art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Curtea Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile art.5 alin.1 lit. a) teza I din Legea nr.221/2009, având același scop ca si indemnizația prevăzuta de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile. Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementari cu același obiect aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. 3 din Constituție.

Totodată, Curtea Constituțională a constatat că reglementarea instituită prin dispozițiile art.5 alin.1 lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. S-a arătat că despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate, reglementarea legală nefiind temeinic fundamentată. Totodată, textul de lege, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă.

Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecata, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a Statului de a reglementa acordarea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate politic în perioada comunistă sau restituirea bunurilor confiscate de la aceste persoane, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei si prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul si condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 in Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

Prin urmare, tribunalul a respins capetele de cerere privind inițiativele legislative ca neîntemeiate.

Cât privește capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului român la despăgubiri morale în sumă de 1.000.000 Eur și la daune cominatorii și compensatorii, în cuantum a câte 500.000 Eur, pentru încălcarea drepturilor apărate de Constituțiile aflate în vigoare la data supunerii reclamantului și autorilor săi la măsurile abuzive, precum: art.5, 12, 14, 16, 21 din Constituția din 1938, art.8, 10, 13, 14, 16, 19, 20, 28, 29, 69, 72 din Constituția din 1948, art.77, 78, 79, 80, 81, 87 și 88 din Constituția din 1952, notate de Tribunalul ca și capătul nr. 8 al cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că nici acesta nu este întemeiat pentru următoarele considerente.

S-a observat că reclamantul a invocat ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății prin capătul 8 de cerere art.5, 12, 14, 16, 21 din Constituția din 1938, art.8, 10, 13, 14, 16, 19, 20, 28, 29, 69, 72 din Constituția din 1948, art.77, 78, 79, 80, 81, 87 și 88 din Constituția din 1952. Tribunalul a constatat că dispozițiile constituționale menționate nu pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri reclamantului pentru măsurile abuzive la care au fost supuși acesta și părinții săi, în perioada regimului comunist, în condițiile în care există norme speciale cuprinse în Codul civil și în alte acte normative (menționate în cele ce preced), care prevăd posibilitatea acordării unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice sau etnice, norme care nu contravin dispozițiilor constituționale.

Reclamantul nu a înțeles să invoce drept temei al pretențiilor sale niciuna din prevederile legale cuprinse în Codul civil și în celelalte acte normative cu caracter reparatoriu, menționate în cele ce preced, ci a invocat doar prevederile constituționale care consacră dreptul la libertate individuală, la învățătură, la muncă, la domiciliu, la proprietate etc.

Prevederile constituționale nu pot constitui însă, prin ele însele, temei de drept al unei acțiuni în justiție, decât în măsura în care nu există prevederi speciale cuprinse în actele normative cu forță juridică inferioară-legi, ordonanțe, hotărâri etc. referitoare la modalitățile de exercitare și apărare în justiție a drepturilor și libertăților garantate de legea fundamentală, ceea ce nu este cazul în speța de față.

În consecință, tribunalul a respins și capătul de cerere privind pretențiile bănești din acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul B. T. A. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând următoarele motive:

Întrucât apelantul – reclamant are o vârstă înaintată și este bolnav netransportabil a numit pe mandatarul său Corojan I. conform Procurii juridicare să-l reprezinte cu puteri depline la instanțele de judecată și să facă toate demersurile conform procurii judiciare.În sentința civilă apelată numele mandatarului apelantului nu figurează și acesta s-a prezentat la toate ședințele ce au avut loc la Tribunalul București; mai mult acesta a angajat și avocat.

În sentință apelantul – reclamant este acuzat de faptul că nu a urmat calea specială prevăzută de lege pentru constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care au fost supusi atât el cât și părinții săi. Susține că poate demonstra că încă de la Legea nr.18/1991, inclusiv Legea nr.221/2009, și în baza Legii nr. 10/2001 a făcut toate demersurile conform legilor în vigoare, obținând în anul 1992 sentința civilă nr.1405 nepusă în executare, apoi în anul 1999 decizia nr. 420, de anulare a Ordinului Prefectului dat cu nerespectarea ei, și acceptând apoi dispozițiile cu propuneri de măsuri reparatorii nr.29/2002 și 58/2009 dar dosarul se află încă la ANRP nesoluționat, astfel că daunele materiale pentru mobile și imobile conac și terenuri agricole sunt nesoluționate de ANRP.Deține si sentința civilă nr. 2103/2013 dată în baza Legii nr.247/2005 pentru un teren cu vegetație forestieră dar nu a fost pus în posesie, precum și sentința nr.169/2013 în baza Legii nr.221/2009 care a constatat caracterul politic al strămutării sale și părinților săi pe perioada 4.08.1949-noiembri1 1954 în orașul Hațeg, tatăl său făcând demersuri și anterior anului 1989 pentru a împiedica exproprierea.

În ceea ce privește capătul 8 de cerere având ca obiect obligarea Statului R. la despăgubiri morale de 1.000.000 E, și daunele cominatorii și compensatorii de câte 500.000 E, apelantul susține că suma cerută este bine întemeiată deoarece părinții săi dețineau o avere foarte importantă și S. R. s-a folosit de o parte din bunurile acestora din 1945 și până în prezent, bunurile putând fi studiate în memoriul atașat motivelor de apel, pe care l-a trimis Primăriilor cu care se confruntă din județul Hunedoara, Comisiei Județene Hunedoara, Guvernului, Parlamentului, ANRP, inclusiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care i-au răspuns că problemele semnalate intră în competențele instanței de judecată, astfel că instanța poate stabili care este prețul exmatriculării reclamantului de la Liceul din A. I., care este prețul faptului că nu a putut să-și întemeieze o familie din cauza regimului comunist, care este prețul umilirii reclamantului și familiei sale prin munca în folosul statului pe care au făcut-o zilnic, care este prețul nepunerii în executare a hotărârilor judecătorești de către Comisia Județeană de fond funciar care se consideră mai presus de lege, putând enumera mai multe Primării cu care a întâmpina probleme și mulțumi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție căci grație lui i s-au rezolvat unele probleme cu Primăriile.Precizează că în acest apel a relatat probleme din viata sa și a părinților săi, pe care le-a suferit de la S. R. și cu care încă se confruntă.Solicită și ca instanța de apel să dispună punerea sa în posesie cu imobilele din sentințele care sunt definitive și irevocabile, și să oblige ANRP să-i urgenteze dosarul_/CC, și să oblige Primăriile care nu-i mai găsesc notificările depuse în baza Legii nr.10/2001 să-i permită să le mai depună o dată.

În drept invocă noul Cod de procedură civilă.

La data de 14.07.2015 apelantul a depus cerere de judecată în lipsă și concluzii scrise în care a arătat că i-au mai fost soluționate pozitiv și respectiv negativ unele din căile sale de acțiune în realizare pentru retrocedare de imobile.

Intimatul - pârât G. R. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului, pentru următoarele motive:

1. Apreciază intimatul - pârât că în mod temeinic și legal instanța a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2, 3, 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată, motiv pentru care solicită să se dispună respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond.

Astfel, prin aceste capete de cerere, apelantul-reclamant a solicitat constatarea, în contradictoriu cu S. R., a mai multor situații: caracterul ilicit și abuziv al strămutării, deposedării de bucuri și evacuării părinților săi; caracterul ilicit al retragerii pensiei de P.-P. de care beneficia tatăl său; caracterul ilicit al interdicției de a urma cursurile Liceului romano-catolic de băieți din A. lulia; starea de discriminare în care se află față de persoane aflate în aceeași situație.

Apreciază intimatul – pârât faptul că, în mod temeinic instanța de fond a dispus respingerea acestor capete de cerere, atât prin raportare la prevederile art.111 Cod pr.civ. din 1865, dar si la cele ale actelor normative (Codul civil, Decretul-lege nr.118/1990, Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000, Legea nr.10/2001, Legea nr.247/2005, Legea nr.221/2009, O.U.G. nr.83/1999, O.U.G. nr.214/2009, etc.) care permiteau apelantului-reclamant să formuleze acțiuni în realizarea pretențiilor sale.

2. In ceea ce privește capetele de cerere nr.6, 7 și 8, intimatul – pârât apreciază că acestea au fost respinse_ca neîntemeiate în mod temeinic și legal, motiv pentru care solicită să se dispună respingerea apelului_și menținerea_hotărârii_ instanței de fond.

Prin capetele de cerere nr.6 și 7 apelantul-reclamant a solicitat obligarea Guvernului să-și exercite inițiativa legislativă prevăzută de art.74 din Constituția R., prin înaintarea către Parlament a unui proiect de lege cu un anumit conținut.

În mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că nu poate obliga G. R. să își exercite inițiativa legislativă sau Parlamentul R. să adopte un anumit act normativ, întrucât ar însemna să încalce principiul separației puterilor în stat, consacrat de prevederile art.1 alin.(4) din Constituția R..

Totodată, prin capătul de cerere nr.8 apelantul-reclamant a solicitat obligarea Statului R. la plata unor despăgubiri morale, fără a preciza temeiul de drept al pretențiilor sale.

3. Totodată, intimatul – pârât invocă excepția de_fond, peremptorie a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. R. raportat la capetele de cerere 1-5 și 8.

Prin respectivele capete de cerere apelantul-reclamant a solicitat ca, în contradictoriu cu S. R., să se constate anumite situații de fapt și să se dispună obligarea statului la plata unor despăgubiri morale.

Intimatul - pârât precizează, însă, că G. R. nu deține calitatea de reprezentant al Statului R. în justiție (calitate ce aparține Ministerului Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor art.3 alin.(1) pct.81 din Hotărârea Guvernului nr.34/2009).

De asemenea, din motivarea în fapt și în drept invocată de partea reclamantă nu reieșea că între G. R. și apelant ar fi existat vreun raport juridic de drept material care, prin respectiva acțiune, să poată fi transpus într-un raport de drept procesual, fapt pentru care apreciază că este evidentă lipsa calității procesuale pasive a Guvernului R. față de capetele de cerere nr. 1-5 și 8.

La termenul de judecată din 9.09.2015, în baza art. 295 alin. 1 teza finală, s-au invocat din oficiu excepțiile prescripției parțiale a pretentiilor bănesti pentru daune morale pretinse pe baza unor fapte ilicite anterioare anului 1990 și lipsei de interes pe capătul de cerere în constatare în baza art.111 Cod de procedură civilă privind strămutarea și domiciliul obligatoriu.

Analizând actele și lucrările dosarului, conform art. 295 - 296 C. proc. civ. Curtea va admite apelul urmând a schimba în parte sentința apelată, constatând că este lipsit de interes juridic(folos practic) capătul de cerere având ca obiect acțiune în constatare în baza dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., pentru strămutare și domiciliu obligatoriu, așa cum a fost formulat, dispoziții care stabilesc că părțile care au interes pot exercita acțiune în baza sa, în mod vădit neavând interes cele care au la îndemână acțiunea specială în constatare în baza Legii nr.221/2004-art.4 alin.2, precum și că este întemeiată excepția prescripției parțiale a pretențiilor bănești, pentru daunele morale pretinse în cererea de chemare în judecată ca rezultând din fapte ilicite anterioare anului 1990 și intitulate de apelantul-reclamant atât daune morale cât și daune cominatorii și daune compensatorii, așa cum se arată în continuare.

Procesul de față este reglementat de vechiul Cod de procedură civilă sub imperiul căruia s-a demarat, cum prevede art. 24 din noul Cod de procedură civilă, nu de noul Cod de procedură civilă cum nefondat susține apelantul în cererea introductivă de apel.

Potrivit art. 111 C.proc.civ. vechi ,,partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Așa cum relevă motivele apelantului-reclamant din cererea de apel ca și pretențiile sale de la prima instanță cu motivările lor, acesta a pretins la prima instanță acordarea de compensații materiale pentru suferințele multiple cauzate acestuia și părinților săi prin fapte anterioare anului 1990, de strămutare, de stabilire a domiciliului obligatoriu, de expropriere de bunuri, de împiedicare a accesului la învățătură a reclamantului, de lipsire a tatălui său de pensia câștigată, de încălcare a demnității cu ambele sale aspecte, obiectiv, exterior, al aprecierii celorlalți asupra persoanei, și subiectiv, intern,al stimei proprii de sine, de încălcare a dreptului la domiciliu ales, a dreptului la corespondență, de libertate individuală, de încălcare a libertății muncii, a egalității în fața legii, a dreptului la odihnă, la sănătate, la familie, la viață. Aceste compensații materiale reclamantul le-a denumit și cuantificat ca daune morale de 1.000.000 Euro, daune compensatorii de 500.000 Euro, daune cominatorii de 500.000 Euro, însă în realitate în raport cu cele arătate în motivele de apel și în cererea de chemare în judecată ele sunt dorite de reclamant a repara moral toate suferințele pricinuite acestuia și părinților săi anterior anului 1989 de reprezentanții statului, astfel că potrivit art. 84 C.proc.civ. întreaga sumă de 2.000.000 Euro reprezintă pretenții bănești pentru reparația patrimonială a daunelor morale pretinse de reclamant, acesta neevaluând la prima instanță vreun bun material care să facă obiectul acestei judecăți pentru despăgubiri referitoare la o anumită valoare a acestuia, iar daunele compensatorii reprezentând tocmai daune morale, adică acele reparatii patrimoniale menite a compensa suferințele psihice cauzate de pierderea proprietăților, strămutare, fixare de domiciliu obligatoriu, împiedicare acces la învățătură și toate celelalte aspecte descrise în cererea de chemare în judecată. Iar daunele cominatorii, în sens juridic, au un cu totul alt caracter, ele prin natura lor fiind menite să însoțească o obligatie de a face.Or, ele nu au fost pretinse la prima instanță pentru neîndeplinirea unei obligatii de a face ci au fost pretinse nejustificat, de la pârâtul S. R. prin MFP, împreună cu daunele compensatorii, în cuantumuri de câte 500.000 daune cominatorii, 500.000 daune compensatorii, pentru încălcarea drepturilor fundamentale apărate de Constituțiile din 1938,1948 și 1952 din timpul exercitării măsurilor abuzive, iar în apel, nu se poate extinde cadrul juridic obiectiv al cererii de chemare în judecată, pe bază de interpretări care nu-și găsesc fundament în cererea de chemare în judecată pentru că s-ar ajunge la încălcarea nelegală a art. 294 C.proc.civ., considerentele nelegale ale primei instanțe ce încalcă art. 129 alin. 6 C.proc.civ. pe aspectul naturii pretențiilor bănești obiect al judecății și art. 137 C.proc.civ. cum se va arăta fiind înlocuite de considerentele antemenționate și de cele referitoare la prescripție cuprinse în decizia de față.

Curtea constată că în apel apelantul-reclamant formulează și pretenții noi, care nu au format obiectul cererii de chemare în judecată modificate și precizate, solicitând direct în apel daune morale care ar rezulta din fapte ilicite ulterioare anului 1990, ale autorităților administrative referitoare la modul de aplicare a legislației reparatorii pentru imobilele de retrocedat din cele preluate anterior de regimul comunist, or potrivit art. 294 C.proc.civ. în apel nu se pot formula pretenții noi și nu se poate schimba cauza juridică(situația de fapt calificată juridic) a cererii de chemare în judecată, asemenea critici ale apelantului, care se referă la daune morale pretinse direct în apel de la pârâtul S. R. pentru nesoluționări/soluționări cu întârziere/incomplete ale unor proceduri administrative de către Comisiile de Aplicare a Legilor nr.18/1991 și nr.10/2001, Primării și de ANRP, neputând fi admise în apel.

În plus, apelantul mai pretinde nelegal direct în apel și dispoziții judecătorești care să producă efecte asupra unor persoane ce nu au figurat ca părți în proces la prima instanță privind îndeplinirea unor obligatii de a face, contrar art. 294 C.proc.civ potrivit cărora în apel nu pot figura pârâti noi(ca instanța de apel să dispună punerea sa în posesie cu imobilele din sentințele care sunt definitive și irevocabile, să oblige ANRP să-i urgenteze dosarul_/CC, să oblige Primăriile care nu-i mai găsesc notificările depuse în baza Legii nr.10/2001 să-i permită să le mai depună o dată).

Față de prevederile art. 294 C.proc.civ., toate aceste pretenții ale apelantului sunt nefondate în apel.

În raport cu termenul de prescripție a dreptului la acțiunea având ca obiect reparația patrimonială pentru daune morale(nepatrimoniale) promovată de reclamant pentru fapte ilicite petrecute anterior anului 1990, Curtea reține depășirea termenului legal de prescripție de 3 ani aplicabil acestor pretenții bănești din cererea de chemare în judecată, ce reprezintă daune morale(compensatorii) pentru fapte ilicite petrecute anterior anului 1990. În mod nelegal prima instanță a considerat că asemenea daune morale ar fi imprescriptibile, trecând astfel nelegal de prevederile art. 137 C.proc.civ. ce o împiedicau să se pronunțe pe fondul pretențiilor bănești și-i stabileau obligația de a pune în discuție în prealabil excepția de ordine publică a prescripției ce făcea de prisos analiza fondului lor conform art.18 rap. la art. 1,3,7 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care au reprezentat dreptul comun, incident în materia cererilor patrimoniale având ca obiect sume bănești cu titlu de daune morale, stabilind neîndoielnic prescripția dreptului material la acțiune având un obiect patrimonial în termenul de 3 ani care a început să curgă de la data nașterii dreptului de a pretinde despăgubirile bănești.

Astfel, văzându-se și art. 6 din Noul Cod civil, se reține că, potrivit art. 1,3,7 din Decretul nr. 167/1958, la data cererii de chemare în judecată era demult împlinit termenul legal de prescripție de 3 ani pentru daunele morale pretinse de reclamant în cererea de chemare în judecată pentru fapte ilicite petrecute anterior anului 1990, ce a început să curgă la 1.01.1990.

Cu privire la art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocată în cererea de chemare în judecată, judecătorul național trebuie să determine dacă, în cazul unor reclamanți, aplicarea legii interne produce efecte contrare Convenției, iar acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în speța de față fiind inaplicabil art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru daunele morale pretinse în cererea de chemare în judecată ca rezultând din fapte ilicite anterioare anului 1990, fiind o speță în care a intervenit de mult timp prescripția dreptului material la acțiunea în daune morale, ce este formulată de reclamantul nediligent (care invocă în cererea de chemare în judecată daunele morale rezultate din toate faptele ilicite anterioare anului 1990 pe care le-a descris pe larg în cererea de chemare în judecată, de încălcare a dreptului la domiciliu, a dreptului să frecventeze școli, a dreptului la corespondență, de lipsire de libertate individuală, de încălcare a libertății muncii, egalității în fața legii, dreptului la odihnă, la educație și învățătură, la demnitate, la sănătate, la proprietate a familiei asupra imobilelor și a tatălui asupra pensiei câștigate, la onoare, la familie, la viață- petrecute cu mult anterior aderării R. la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul inaplicabilității „rationae temporis” a art. 1 din Protocol asupra bunului în natură) cu depășirea acestui termen legal de prescripție, iar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privind art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a stabilit că respectarea unor proceduri pentru acțiunile în fața judecății nu încalcă accesul la justiție. Dimpotrivă, Curtea EDO a reliefat că există limitări admise de Convenție asupra dreptului de acces la justiție, în cazul Golder c. Marea Britanie arătând că pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și în spațiu în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor. Astfel, din practica CEDO rezultă că reprezintă restricții admise – condițiile procedurale ale acțiunii în justiție – cauza Stubbings și alții c. Marea Britanie din 21.02.1975.

Curtea mai precizează că în speță este intervenită o prescripție a dreptului material la acțiunea în daune morale împlinită înainte de . noului cod civil și deci supusă în totalitate sub aspectul termenului și invocării din oficiu dispozițiilor Decretului nr. 167/1958(art. 6 alin. 4 noul Cod civil).

Cu privire la acțiunea în constatare, se are în vedere că ea este admisibilă ca cerere de chemare în judecată de sine stătătoare în baza dispozițiilor art. 111 C.proc.civ. (capăt principal de acțiune) numai atunci când partea ce o exercită nu avea la dispoziție conform prevederilor legale o acțiune în realizare, or, în privința apelantului-reclamant pentru a solicita în perioada 1990-1993 daune morale, ca și pentru a solicita în aceeași perioadă despăgubiri pentru daune materiale, fiecare rezultate din fapte ilicite petrecute anterior anului 1990, apărea vădit lipsită de interes(folos practic) o acțiune prealabilă în constatare în baza art. 111 C.proc.civ., acesta fiind cel care a avut efectiv la dispoziție acțiunile în realizare în răspundere civilă delictuală pentru daune morale și pentru daune materiale sub incidența dreptului comun din art. 998-999 C.civ.vechi, ca și pe cele în realizare reglementate de legislația specială enumerată de prima instanță în sentința apelată. Susținerea sa din apel că poate demonstra că a solicitat la retrocedare imobile în baza Legii nr.18/1991, Legii nr.10/2001 și Legii nr.221/2009 este lipsită de relevanță, prima instanță nestabilind că nu ar fi acționat acesta separat pe calea reglementărilor speciale pentru a solicita retrocedarea imobilelor, ci că a avut efectiv la dispoziție acțiuni în realizare, astfel că eventualele refuzuri exprese sau tacite ale autorităților administrative de a-i soluționa cererile de retrocedare în natură sau în compensare pentru bunuri preluate abuziv de regimul comunist puteau fi legal atacate de reclamant la instanța judecătorească pe baza acțiunilor în realizare, după cum hotărârile judecătorești ce susține că ar fi executorii le putea pune în executare prin executor judecătoresc.

În primul rând, însă, la data cererii de chemare în judecată de la prima instanță, pentru constatarea caracterului ilicit de natură politică al măsurilor administrative ale strămutării și domiciliului obligatoriu, așa cum s-a solicitat de reclamant în cererea de chemare în judecată expusă mai sus, era special reglementată calea acțiunii speciale în constatare în baza art. 4 alin.2 din Legea nr.221/2009 cu participarea obligatorie a procurorului în proces, pe care reclamantul, care a precizat la prima instanță că nu a acționat pe Legea nr.221/2009 în procesul de față, o avea la dispoziție în mod separat în măsura în care o aprecia întemeiată, fiind lipsită de interes acțiunea în constatare în baza art. 111 C.proc.civ. pentru a se constata în baza sa caracterul ilicit de natură politică al măsurilor administrative ale strămutării și domiciliului obligatoriu așa cum s-a solicitat de reclamant în cererea de chemare în judecată modificată și precizată mai sus expusă.

Așadar, reclamantul a avut la dispoziție calea acțiunii în realizare de drept comun pentru daune morale și materiale decurgând din fapte ilicite petrecute anterior anului 1990 ,în baza art.998-999 C.civ.vechi începând din anul 1990 și până în anul 1993, în mod nestingherit, nefiindu-i necesară în prealabil vreo acțiune în constatare lipsită de interes juridic tocmai din cauza existenței acțiunii în realizare pentru răspundere civilă delictuală în care să se pretindă și daunele morale decurgând din faptele ilicite petrecute anterior anului 1990, dar nu a exercitat-o în termenul legal de prescripție pe care l-a depășit nejustificat cum s-a arătat mai sus, invocând nefondat în cererea de chemare în judecată introductivă din cauza de față noile prevederi legale referitoare la daune morale din Noul Cod civil, inaplicabil pretențiilor sale pentru daune morale născute și stinse prin prescripție sub imperiul legii vechi reprezentate de Vechiul Cod civil și de Decretul nr.167/1958, iar din anul 2009 are la dispoziție pentru strămutarea și domiciliul obligatoriu, pe care le-a descris pe larg în cererea de chemare în judecată introductivă ca fiind aplicate din motive politice, anterior anului 1990, calea specială a acțiunii speciale în constatare în baza legii speciale, nr.221/2009.

Dacă a formulat și cum a înțeles reclamantul să formuleze acțiunile în realizare(din art.998-999 C.civ.vechi) pentru daune morale și materiale decurgând din faptele ilicite petrecute anterior anului 1990 sau(din legislația specială de retrocedare) pentru retrocedări în natură de bunuri nu este relevant sub aspectul admisibilității acțiunii în constatare prevăzută de art.111 C.proc.civ., al cărei interes juridic trebuie să existe pentru a se putea trece legal la soluționarea (art.137 C.proc.civ.) unei acțiuni în constatare de sine stătătoare în baza acestui text legal(unui capăt de cerere principal în constatare).

Așadar, cel care formuleaza o acțiune în constatare în baza art.111 C.proc.civ. trebuie să aibă un interes juridic( folos practic ) de urmărit, fiind inadmisibilă acțiunea în constatare atunci când el are sau a avut legal o acțiune în realizare la dispoziție, dar fiind în primul rând lipsită interes juridic( folos practic ) acțiunea în baza art.111 C.proc.civ. atunci când el are la dispoziție o acțiune specială în constatare care privește faptele referitoare la domiciliul obligatoriu și strămutarea ce ar fi fost dispuse pe motive politice cum se susține pe larg de reclamant în cererea de chemare în judecată introductivă că ar fi fost dispuse aceste două măsuri.

Cum în speță nu s-a relevat niciun interes juridic, născut și actual, de urmărit printr-o simplă acțiune în constatare în baza art. 111 C.proc.civ. pentru strămutarea și domiciliul obligatoriu, așa cum au fost descrise pe larg în cererea de chemare în judecată introductivă, acest capăt de cerere distinct formulat de reclamant este lipsit de interes juridic în condițiile art. 111 C.proc.civ.

Față de cele arătate, Curtea reține că în speță nu există interesul născut și actual al reclamantului de a exercita un capăt principal de cerere având ca obiect acțiune în constatare în baza art.111 Cod de procedură civilă privind strămutarea și domiciliul obligatoriu pe motive politice, deoarece reclamantul avea legal la dispoziție acțiunea în constatare specială, privind strămutarea și domiciliul obligatoriu așa cum au fost descrise pe larg în cererea de chemare în judecată introductivă, în baza art. 4 alin. 2 din Legea nr.221/3009.

În consecință, în aceste limite va fi admis apelul reclamantului și va fi schimbată în parte sentința apelată, apelantului-reclamant profitându-i soluția în baza art. 137 C.proc.civ.încălcat de prima instanță, față de cele dispuse de prima instanță de a-i respinge ca inadmisibilă, pentru existența acțiunilor în realizare, acțiunea în constatare privind strămutarea și domiciliul obligatoriu pretins dispuse pe motive politice și ca neîntemeiate daunele morale rezultate din fapte ilicite anterioare anului 1990, inclusiv din cele de strămutare și stabilire domiciliu obligatoriu, cu autoritate de lucru judecat prejudiciabilă pentru reclamant în privința acestor două capete de cerere.

Nu se poate dispune admiterea apelului însă pentru critica de apel că nu ar fi menționat Tribunalul numele mandatarului cum susține apelantul în prima critică de apel, deoarece în procesul de față pornit după . Legii nr.202/2010 sunt aplicabile prevederile art. ART. 281^2a C.proc.civ. potrivit cărora ,,Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281^2”.

Criticile apelantului-reclamant pe soluția primei instanțe care a respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând obligarea pârâtului Guvern să-și exercite inițiativă legislativă în favoarea reclamantului pentru despăgubiri sau pentru alte măsuri oportune și obligarea pârâtului Statului R. de a legifera prin intermediul instituțiilor legislative măsuri reparatorii, pentru lipsirea de drepturile fundamentale apărate de Constituțiile de la timpul exercitării măsurilor abuzive, sunt nefondate, fiind respinse corect si legal de prima instanță aceste pretenții nelegale și neconstituționale ale reclamantului, în condițiile în care S. în cadrul căruia se exercită puterea judecătorească de față este unul de drept care funcționează pe principiul separației și echilibrului puterilor în stat, conform Constituției în vigoare, adoptată în anul 1991 și revizuită în 2003, fiind vădit nelegal solicitat de reclamant ca una dintre puterile statului, cea judecătorească, să o oblige pe cea executivă reprezentată de Guvern la initiativă legislativă, modalitățile în care se exercită inițiativa legislativă fiind strict și limitativ reglementate în Constituția în vigoare a R., la ale cărei prevederi instanța nu are îndreptățirea constituțională a adăuga(cum relevă cu claritate chiar art. 304 pct. 4 C.proc.civ).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția lipsei de interes pe capătul de cerere în constatare privind strămutarea și domiciliul obligatoriu.

Admite excepția prescripției pentru daune morale pretinse pentru fapte ilicite petrecute înainte de 1989.

Admite apelul formulat de apelantul – reclamant B. T. A. G., domiciliat în ., nr.18, județ Hunedoara, împotriva sentinței civile nr.422/04.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți G. R., cu sediul în București, Piața V. nr.1, sector 1, și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 2 și în București, ., sector 5.

Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

Respinge capătul de cerere în constatare privind strămutarea și domiciliul obligatoriu, ca lipsit de interes în baza art.111 Cod de procedură civilă.

Respinge cererea de acordare daune morale pentru fapte ilicite petrecute înainte de 1989, ca prescrisă.

Menține în rest sentința civilă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 24.09.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

C. B. T. A. P. B.

GREFIER

Ș. P.

Red.C.B.T.

Tehdact.R.L./C.B.T.

5 ex.

TB-4 – S.C.

← Revendicare imobiliară. Hotărâre din 04-06-2015, Curtea de...		Legea 10/2001. Decizia nr. 908/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Expropriere. Decizia nr. 310/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Hotărâre din 04-06-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 908/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 934/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 885/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 149/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI