Legea 10/2001. Decizia nr. 908/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 908/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-09-2015 în dosarul nr. 908/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.908
Ședința publică de la 17.09.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.342 din 19.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți V. V., R. E. și S.C. R. G. INVEST S.A.
P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, intimații reclamanți V. V., R. E. și S.C. R. G. Invest S.A.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 13.08.2015, a unei întâmpinări formulate de către intimatele reclamante V. V. și R. E., act procedural comunicat și părții adverse, potrivit dovezii de citare anexate la dosarul cauzei
Reprezentantul recurentului pârât arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Arată că, în opinia sa, instanța de fond în mod greșit a constatat calitatea de persoană îndreptățită a intimatelor reclamante reclamanți V. V., R. E. cu privire la imobilul litigios, compus din clădire demolată și teren.
Totodată, apreciază că, în mod eronat și cu ignorarea dispozițiilor OG nr. 81/2007, a dispus obligarea Municipiului București la înaintarea dosarului administrativ Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a celor două intimate reclamante solicită a se avea în vedere probatoriile administrate la instanța de fond.
Privitor la critica ce vizează cheltuielile de judecată, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat, solicită a fi cenzurată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 29.02.2012, reclamantele V. V., R. E. și S.C. R. G. Invest S.A. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, solicitând: soluționarea pe fond a notificării nr. 570/27.06.2001 privind cota de ¾ din imobilul situat în București, .. 35 sector 6, actuală ., compus din teren în suprafață de 320 mp și construcție în suprafață desfășurată de 364 mp, în sensul de a se dispune restituirea acestuia în natură sau în echivalent, la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiză, pe baza standardelor internaționale de evaluare;să fie obligat pârâtul M. București prin Primar General să transmită imediat și direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării; să fie obligat pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să înregistreze dosarul transmis de M. București; să fie obligat pârâtul M. București prin Primar General la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele V. V. și R. E. au arătat că prin notificarea nr. 570/27.06.2001 transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București în dosarul nr._, au solicitat împreună cu defuncta V.-D. V. măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 35 (fost nr. 29), sector 6, preluat în mod abuziv.
Imobilul, compus din teren în suprafață de 320 mp și construcții (două corpuri), a fost dobândit de autorii reclamantelor, V. I. și T., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9340/1928 la Tribunalul I., Secția notariat.
În baza autorizației nr. 28.E/25.05.1928, aceștia au edificat pe terenul cumpărat, în prelungirea clădirii existente, un corp de clădire cu parter și etaj.
Întrucât imobilul a fost distrus din cauza bombardamentelor, în baza autorizației nr. 1G/05.03.1945, autorii reclamantelor au renovat imobilul, după care prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1949 de Tribunalul I. - Secția Notariat au înstrăinat către T. A. un apartament din imobil, compus din două camere în suprafață de 107 mp.
Autorii reclamantelor au stăpânit acest imobil (mai puțin apartamentul înstrăinat) până în anul 1950, când a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Ulterior preluării abuzive, în anul 1953 V. I. a decedat, singurii moștenitori fiind soția V. T. și fiul V. G., conform certificatului de moștenitor S/52/954.
În anul 1960, respectiv 1970, au decedat și V. T. și V. G., rămânând ca moștenitori V. I. pentru cota de ¾ și soția lui V. G., V.-D. V., pentru cota de ¼ din masa succesorală, după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 590/1970.
Reclamantele sunt moștenitoarele defunctului V. I., conform certificatului de moștenitor nr. 16/10.04.2001.
În urma naționalizării, întregul imobil din . Grand) nr. 35, a fost demolat în baza Decretului C.S. nr. 55/1981, așa cum reiese din adresa nr. 803/13.07.2011 a S.C. ORIZONT S.A., restituirea în natură a celor patru apartamente fiind imposibilă, iar terenul este parțial afectat de lucrări.
Reclamantele susțin că, pârâtul M. București nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea 10/2001 și pct. 25 din H.G. 250/2007, încălcând dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Au arătat reclamantele că sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 04.08.2011, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. 2 că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Referitor la capătul doi de cerere, reclamantele au arătat că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația autorităților de a transmite dispozițiile, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Ca argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD și evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură, reclamantele au arătat că nu este admisibil și s-ar afecta securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legii, o hotărâre judecătorească, care se bucură de autoritate de lucru judecat, că omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice iar controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv;
Referitor la capătul trei de cerere, reclamantele au arătat că au interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauză o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta le-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului lor.
De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei.
În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei S.C. R. G. Invest S.A., reclamantele au menționat că prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 402/2012 la B.N.P. F. M. și Asociații, V. V. și R. E. au cesionat către S.C. R. G. INVEST S.A. o cotă din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 35, sector 6.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decizia XX/2007 a ÎCCJ, art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art. 6 din CEDO, art. 16 cap. V – Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din Codul civil de la 1864, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 Cod civil.
În susținerea cererii, scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și a timbrului judiciar potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995, au fost depuse la dosar înscrisuri; s-a solicitat proba cu expertiză evaluatoare a despăgubirilor în conformitate cu standardele internaționale de evaluare.
Prin întâmpinarea formulată la 09.11.2012, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind capătul trei de cerere, excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 4, excepția prematurității capătului 3 de cerere și excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
Referitor la excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, pârâta a invocat art. 20 alin. 1 Cap. VI Titlul VII din Legea nr. 247/2005, susținând că în acest caz, competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, și 4 formulate de reclamante, pârâta a precizat că Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, nu a soluționat printr-o dispoziție motivată notificarea reclamantelor, prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 35, sector 6, actuală ., în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare, sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu. Odată cu emiterea deciziei/dispoziției de către unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se încheie.
Prin urmare, competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Totodată, pârâta a invocat faptul că numai în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite precum și dreptul la măsuri reparatorii și numai de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens.
De asemenea, în privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pârâta menționează faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării.
Referitor la excepția prematurității solicitării de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului, pârâta a arătat că în speță procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, Primăria Municipiului București nesoluționând până în prezent notificarea reclamantelor prin emiterea unei dispoziții de propunere de acordare de măsuri reparatorii.
Pe cale de consecință, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură în cadrul căreia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are competența de a emite decizii conținând titlul de despăgubire, este distinctă de procedura administrativă de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și ulterioară acesteia.
În concluzie, obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului reclamantei este prematură.
Referitor la excepția inadmisibilității solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor, pârâta a arătat că, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de Comisia Centrală, căreia îi revin atribuțiile de analizare și stabilire a cuantumului final al despăgubirilor ce se vor acorda, astfel că nicio altă entitate/instanță de judecată nu se poate substitui acestor atribuții.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 115-119 Cod procedură civilă, ale Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007.
Pârâtul M. București prin Primar General nu a formulat întâmpinare.
În ședința publică de la 14.11.2012, reclamantele au depus cerere modificatoare a acțiunii inițiale, arătând că solicită, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 21 din Legea nr.247/2005, să fie obligat M. București să transmită dosarul nr._ către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Totodată, reclamantele au arătat că înțeleg să restrângă cadrul procesual, în sensul că nu mai stăruie în soluționarea capătului trei al cererii privind obligarea CCSD la înregistrarea dosarului_, solicitând scoaterea din cauză a acestui pârât.
La același termen, instanța a luat act de această modificare și a dispus scoaterea din cauză a pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, constatând că nu se mai impune soluționarea excepțiilor invocate de acest pârât prin întâmpinare.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, în cadrul căreia Primăria Municipiului București a transmis în copie actele din dosarul administrativ nr._ constituit în baza notificării formulate de reclamante, și proba cu expertiză topografică pentru identificarea imobilului.
Prin sentința civilă nr.342/19.03.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamante, a constatat că reclamantele V. V. și R. E. au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, în condițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, pentru cota de 3/4 din imobilul situat în București, .. 35, sector 6, compus din teren în suprafață de 315 mp și construcție demolată în suprafață desfășurată de 346,00 mp; a constatat că reclamantele V. V. și R. E. au înstrăinat drepturile ce li se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății în cotă de 33% către reclamanta S.C. R. G. Invest S.A., conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 402/21.02.2012 de B.N.P. F. M. și Asociații, și în consecință, a constatat că reclamanta S.C. R. G. Invest S.A. este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile art. 24 alin. 2 și 4 din Legea nr. 165/2013; a obligat pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 570/27.06.2001 privind imobilul situat în București, .. 35, sector 6, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și a obligat pârâtul M. București la 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamante, reprezentând onorariul de avocat și onorariul de expert.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 27.06.2001, reclamantele V. V. și V. E., împreună cu V. D. V., au formulat notificarea nr. 570 prin intermediul executorului judecătoresc T. G. în baza Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ..35, sector 6, compus din teren și construcție.
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București sub nr. 8160/28.06.2001, care a transmis-o ulterior Primăriei Municipiului București.
Deși avea obligația legală de a soluționa notificarea, prin emiterea unei decizii motivate, pârâtul M. București nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX/19.03.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, tribunalul urmează să analizeze fondul cererii de restituire formulată de reclamante.
Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea, pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 9340/20.03.1928 de fostul Tribunal I. – Secția Notariat, soții V. I. și V. T. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 35, fost nr. 29, compus din teren în suprafață de 320 mp cu clădirile aflate pe el, respectiv un corp de clădire în dreapta, cu șase camere și o marchiză, un corp de clădire în stânga, cu o bucătărie și pivniță, o încăpere de zid (closet).
Pe acest teren, cei doi soți au edificat un corp de clădire parter și etaj, în prelungirea clădirii existente, în baza autorizației nr. 28.E/25.05.1928 eliberată de Primăria Municipiului București – Sectorul IV V.. Ulterior, în baza autorizației de reparații radicale-transformare nr. 1G eliberată la 05.03.1945 de Primăria Municipiului București, soții V. au reparat imobilul avariat de bombardament, respectiv corpul parter de pe partea dreaptă, corpul de pe partea stângă și al treilea corp parter și etaj pe partea stângă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/09.12.1949 de fostul Tribunal I. – Secția I Civilă-Comercială, soții V. I. și T. au înstrăinat cumpărătoarei T. A. un apartament situat în București, .. 35, . curții, compus din două camere, hall, vestiar, baie, bucătărie, cămară sub casa scării, cameră de servitori sub bucătărie, pivniță și pod corespunzător apartamentului, precum și terasa situată deasupra celor două bucătării ale vânzătorilor.
Imobilul din ..35 a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 figurând pe lista anexă la decret la poziția 8185 cu 4 apartamente pe numele V. I.. Ulterior, în baza procesului-verbal de preluare de la ICRAL Giulești din 27.08.1984, imobilul din ., sector 6, a fost expropriat pe numele P. A. (fostă T.) prin Decretul nr. 55/1981, figurând în anexa 1 la poziția 342, cu construcții în suprafață desfășurată de 107,82 mp, și în anexa 2 la poziția 17, cu construcții în suprafață desfășurată de 346,00 mp, după cum rezultă din adresa nr._/22.10.2009 a Primăriei Municipiului București – Serviciul Evidența Proprietății, fiind apoi demolat.
V. I. a decedat la data de 05.12.1953, de pe urma sa rămânând ca moștenitori V. T., în calitate de soție supraviețuitoare, cu cota de ¼ din masa succesorală, și V. G., în calitate de fiu, cu cota de ¾ din masa succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. 52/1954 eliberat de Notariatul de Stat București Raionul N. B..
La data de 09.03.1960 a decedat V. T., rămânând ca unic moștenitor fiul V. G., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, iar acesta a decedat la 05.09.1970, fiind moștenit de soția supraviețuitoare V.-D. V., cu cota de ¼ din masa succesorală, și de fiul V. I.-V.-G., cu cota de ¾ din masa succesorală, conform certificatului de moștenitor nr. 590/08.01.1971 eliberat de Notariatul de Stat Local Sector 5 București.
V. I.-V.-G. a decedat la 06.08.2000, moștenitori fiind soția V. V. cu cota de ¼ din masa succesorală și fiica V. E. cu cota de ¾ din masa succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 16/10.04.2001 eliberat de B.N.P. Asociați L. și D., iar V.-D. V. a decedat la 31.08.2006, fiind moștenită de R. M. V., căreia în calitate de legatar universal i-a revenit întreaga masă succesorală, conform certificatului de moștenitor nr. 138/31.10.2006 eliberat de B.N.P. Asociați Totis A. M. și Totis E. A..
Urmare a căsătoriei, V. E. a preluat numele soțului, R., aspect ce reiese din cuprinsul certificatului de căsătorie eliberat de Consiliul Local Sector 3 în baza actului de căsătorie nr. 1079/19.06.2010.
Din adresa nr._/_/05.12.2002 a Direcției Patrimoniu - Serviciul Nomenclatură Urbană a Primăriei Municipiului București rezultă că artera de circulație, care din anul 1964 poartă denumirea de . anterior denumirea de . astfel dovedită identitatea dintre imobilul notificat și imobilul dobândit de autorii notificatoarelor.
În conformitate cu art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Sub acest aspect, tribunalul apreciază că reclamantele au justificat pe deplin calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru cota de ¾ din imobil, în calitate de succesoare în drepturi de pe urma autorilor, defuncții V. I. și V. T..
În ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, tribunalul a reținut că prin contract de vânzare - cumpărare autentic autorii reclamantelor au dobândit în proprietate suprafața de 320 mp teren, însă prin expertiza topografică efectuată de expert I. S. a fost identificat imobilul notificat, cu o suprafață de 315 mp, astfel că această suprafață va fi reținută ca reală.
Cât privește construcția, a cărei existență rezultă din contractul de vânzare-cumpărare și autorizațiile de construire și de renovare, din anexa 2 a decretului de demolare reiese că suprafața desfășurată a construcției era de 346,00 mp, fiind astfel incidente în privința acesteia dispozițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție relativă de proprietate în baza mențiunilor din actul de preluare.
A reținut totodată tribunalul că pentru construcția în suprafață de 107,82 mp, menționată în anexa 1 a decretului de demolare, au fost acordate despăgubiri fostei proprietare P. A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/09.12.1949 de fostul Tribunal I. – Secția I Civilă-Comercială încheiat cu soții V., după cum rezultă din adresa nr. 553/27.06.2013 a S.C. Orizont S.A..
Referitor la modalitatea de restituire, tribunalul are în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 conform cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi; în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, precum și dispozițiile art. 7 alin. 1 care stabilesc că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. 1 din același act normativ, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Așa fiind, din examinarea probatoriului administrat în cauză, tribunalul a constatat că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.
În acest sens tribunalul a avut în vedere că imobilul - construcție a fost demolat ulterior preluării în proprietatea statului, iar în privința terenului are în vedere nota de reconstituire nr._/2009 întocmită de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală din Primăria Municipiului București, potrivit căreia fostul imobil în suprafață de aproximativ 315 mp este afectat în prezent în totalitate de elemente de sistematizare (trotuar pietonal, carosabil, spațiu verde, parcaj auto), precum și concluziile raportului de expertiză topocadastrală.
În consecință, în raport de cele reținute, constatând că în prezent construcția nu mai există, iar terenul nu este liber, tribunalul consideră că nu este posibilă restituirea în natură conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Față de aceste considerente, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București, astfel cum a fost precizată.
Totodată, având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, conform cărora dispozițiile sale se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor,..., ipoteză ce se regăsește în prezenta cauză, tribunalul a făcut aplicarea art. 1 alin. 3 din acest act normativ, care prevede că în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4) și drept consecință:
S-a constatat că reclamantele V. V. și R. E. au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, în condițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, măsuri ce se acordă pentru cota de 3/4 din imobilul situat în București, .. 35, sector 6, compus din teren în suprafață de 315 mp și construcție demolată în suprafață desfășurată de 346,00 mp.
S-a constatat că reclamantele V. V. și R. E. au înstrăinat drepturile ce li se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății în cotă de 33% către reclamanta S.C. R. G. Invest S.A., conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 402/21.02.2012 de B.N.P. de B.N.P. F. M. și Asociații, și totodată, va constata că reclamanta S.C. R. G. Invest S.A. este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile art. 24 alin. 2 și 4 din Legea nr. 165/2013.
Totodată, tribunalul l-a obligat pe pârâtul M. București, prin Primar, să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 570/27.06.2001 privind imobilul situat în București, .. 35, sector 6, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în vederea stabilirii numărului de puncte ce se vor acorda în compensare. Astfel, tribunalul a apreciat că, din moment ce prin hotărâre judecătorească s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, nu se mai impune efectuarea unui control de legalitate de către instituția prefectului așa cum prevede art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Un asemenea control ar însemna cenzurarea unei hotărâri judecătorești de către o autoritate a administrației publice din afara sistemului judiciar, or hotărârea judecătorească este supusă doar căilor de atac prevăzute de lege.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâtul M. București, prin Primar, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei către reclamante, constând în onorariul de avocat și onorariul de expert.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivare, recurentul invocă dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., potrivit cărora hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Întrucât sentința civila pronunțată în cauză poate fi atacată doar cu recurs, potrivit art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001, devin incidente prevederile art.304 ind.1 din Codul de procedură civilă, instanța putând examina cauza sub toate aspectele.
Potrivit notificării nr. 570/27.06.2001 formulată de către reclamante, s-a format dosarul administrativ nr._ prin care au solicitat împreună cu defuncta V.-D. V. măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 35, sector 6, compus din teren în suprafața de 315 mp și construcție demolata în suprafața desfășurata de 346 mp.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat soluționarea pe fond a notificării formulate.
Soluționarea pe fond a notificării presupune verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv: depunerea notificării în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001; calitatea imobilului de a fi preluat abuziv, în sensul art.2 și art.6 din aceeași lege; calitatea notificatorului de persoana îndreptățită, respectiv dacă este proprietarul legal sau testamentar al persoanei fizice îndreptățite, potrivit art. 3 și 4; posibilitatea restituirii în natură, cu respectarea art. 7 din Legea nr. 10/2001.
În motivele de fapt ale acțiunii s-a invocat dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului situat la adresa sus menționată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea, iar în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001. Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr.10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrata de reclamantului.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivata, asupra cererii de restituire în natura sau prin masuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natura.
Conform art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, atât în procedura administrativă, cat și în cea judiciară, petentul trebuie să facă dovada calității de persoana îndreptățită, respectiv dovada că la data preluării abuzive era proprietar sau moștenitor al proprietarului imobilului preluat abuziv.
Instanța reținut în mod eronat situația de fapt și a interpretat în mod greșit înscrisurile. Astfel, autorii reclamantelor, V. loan și V. T., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9340/20.03.1928 au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, ..35, fost 29, sector 6, compus din teren în suprafața de 320 mp cu clădirile aflate pe el(un corp de clădire în dreapta-6 camere și o marchiză, un corp de clădire în stânga - bucătărie, pivnița, closet. Ulterior au mai construit un corp de clădire parter și etaj, în prelungirea celei existente.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/9.12.1949 autorii reclamatelor au înstrăinat către T. A. un apartament situat în București, ..35, . curții.
Instanța reține în considerente ca imobilul din notificarea reclamatelor a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, figurând pe lista anexa la poziția 8185 pe numele V. I. doar cu 4 apartamente, fără teren.
De asemenea, instanța mai retine ca la aceeași adresa apare ca expropriat de la P. A. (fosta T.) prin Decretul 55/1981 în anexa 1, poziția 342, un imobil compus din curți în suprafața de 107, 82 mp și în anexa 2, la poziția 17 construcții în suprafața desfășurata de 346 mp.
Nu există identitate între imobilul din actul de preluare și cel din actul de vânzare cumpărare, instanța făcând în dispozitiv o "compilație", acordând masuri reparatorii pentru terenul din actul de vânzare al autorilor reclamantelor și pentru construcția în suprafață de 346 mp, aparținând d-nei P. A. (fost T.), față de care reclamatele nu au calitatea de persoane îndreptățite.
Mai mult, instanța de fond în mod greșit acordă o forță superioara unui simplu înscris, respectiv istoricul de artera nr._/_/5.12.2002 și își cadrează întreaga motivare pe efectele juridice ale acestuia, încălcând în mod flagrant dispozițiile procesuale care impun "facultatea de a ordona probe din oficiu, chiar peste voința părților, dacă proba este legală și a fost pusă în discuția contradictorie a părților".
Astfel, instanța și-a grefat hotărârea pe un ansamblu probatoriu sumar și insuficient, constant exclusiv în proba cu înscrisuri.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la transmiterea dosarului administrativ văzând notificarea nr. 570/27.06.2001 direct către Secretariatul Comisiei Naționale, recurentul menționează că nu poate înainta el dosarul administrativ, ci trebuie să înainteze dispoziția către Instituția Prefectului, prefectul fiind abilitat să înainteze respectiva dispoziție către Comisie, după exercitarea controlului de legalitate, sens în care va emite, dacă este cazul, și avizul de legalitate.
De altfel, în lipsa unei decizii sau dispoziții prin care să se fi stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, sub forma de despăgubiri, Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor este străină de raportul juridic litigios.
Art.16 din titlul VII prevedea în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Naționala, iar potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 2 ind.1 din OUG nr.81/2007 M. București prin Primarul General înainta întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii ordinului de legalitate.
În aceste condiții, recurentul pârât consideră că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art.274 alin.1 Cod de proc.civ. și, în opinia acestuia, nu datorează cheltuielile de judecata în suma de 1500 lei.
În drept, dispozițiile art. 304 pct.9, art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
Intimatele reclamante V. V. și R. E. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul invocă prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, care dispune că dreptul de proprietate și calitatea de persoana îndreptățită se dovedesc numai cu acte, acte care pot să fie depuse până la data soluționării notificării.
Unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea conform dispozițiilor art.25 din Legea nr.10/2001, în termenul legal prevăzut de aceasta lege specială.
În situația refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea, art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr.XX/2007, pronunțau în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, persoana îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești civile competente cu o cerere de soluționare pe fond a notificării, urmând ca instanța să analizeze notificarea sub toate aspectele și a pronunțe o hotărâre, prin care să stabilească dreptul persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pentru imobilul preluat abuziv.
În speța prezentă, dosarul administrativ aferent notificării formulate de autorul reclamantelor este complet din anul 2009, astfel că pârâtul M. București prin Primarul General era obligat să soluționeze notificarea în termenul legal prevăzut de art. 25 alin.1 din Legea nr.10/2001,
Rezultă că în mod legal instanța de fond a soluționat notificarea, pronunțând o hotărâre prin care a stabilit dreptul reclamanților Ia măsuri compensatorii pentru imobilul revendicat .
Mai arată intimatele că din înscrisurile doveditoare existente în dosarul de fond rezultă că autorii reclamantelor au vândut în anul 1949, prin contractul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr._/19.12.1949, către T. A., un apartament situat în București, .. 35, etajul l, în corpul de clădire din fondul curții, un apartament de 2 camere și dependințe, fără teren, stabilindu-se doar o servitute de trecere pentru cumpărătoare, prin curtea proprietatea vânzătorilor.
Prin Decretul de expropriere nr. 55/1981 s-a expropriat pe numele lui P. A. (fosta T.) un imobil construcție în suprafața desfășurată de 107, 82 mp, precizat în anexa l poziția nr. 342, iar în anexa 2 s-a dispus demolarea unor construcții în suprafața desfășurata de 346 mp, de la aceeași adresa, proprietate de stat, care au fost preluate de stat, prin naționalizare, prin Decretul nr. 92/1950, pe numele autorului V. I., constând în 4 apartamente și terenul aferent, conform anexei la acel decret.
Aceeași situație rezultă și din adresa nr. 803/13.07.2011, emisă de . și din adresa nr._/01.07.2009, emisa de AFi, care arată că pe numele lui P. A. s-au preluat doar construcții în suprafață de 107,82 mp, suprafață construită, fără teren.
Faptul că P. A. (fosta T.) a deținut doar un apartament situat la etaj în imobilul situat în București, ., fosta . suprafața de 69 mp și anexe rezultă și din procesul verbal de impunere din anul 1965, înscris în care nu se specifica nici un teren pe numele acesteia, fiind apartamentul cumpărat de aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr._/19.12.1949 de Tribunalul I. - Secția Notariat.
Rezultă cu certitudine, din înscrisurile doveditoare din dosarul de fond, ca întregul teren de 315 mp, stabilit conform raportului de expertiza topografică întocmit în dosarul de fond, cât și construcții în suprafață desfășurată de 346 mp, au fost preluate de stat pe numele autorului reclamanților, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950.
Intimatele apreciază ca în mod legal instanța de fond a admis capătul de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită dosarul administrativ aferent notificării nr.402/2001, direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, fără exercitarea controlului de legalitate din partea prefectului.
În speța prezentă, controlul de legalitate cu privire la calitatea subsemnaților de persoane îndreptățite la măsuri compensatorii, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul fie proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma controlului de legalitate stabilindu-se că am calitatea de persoane îndreptățite la măsuri compensatorii conform Legii nr.165/2013, astfel că nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Conform dispozițiilor art.21 alin.1l din Legea nr. 165/2013, prin care au fost abrogate dispozițiile Titlului VII al Legii 247/2005 privind procedura desfășurata de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ aferent notificării va fi înaintat de unitatea deținătoare a imobilului, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea stabilirii valorii în echivalent a imobilului solicitat prin notificare, pe baza grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a noii legi speciale privind stabilirea de masuri pentru finalizarea procedurii de restituire în natura sau prin echivalenta imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist și emiterii deciziei de compensare.
În referire Ia obligarea recurentului-pârât de a plăti cheltuielile de judecată efectuate în dosarul de fond, în sumă de 1500 lei, reprezentând onorariu expert, apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, recurentul-pârât fiind în evidentă culpă procesuală prin refuzul soluționării notificării, deși reclamantele au depus la dosarul administrativ aferent acestei notificări, existent la Primăria Municipiului București, toate înscrisurile care probează dreptul de proprietate asupra imobilului, preluarea abuzivă și calitatea de persoană îndreptățită, iar deși de la acea dată a trecut un termen mai mult decât rezonabil (peste 5 ani de zile), recurentul-pârât a refuzat să emită dispoziția prevăzută de art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată.
Urmare nesoluționării notificării din motive imputabile exclusiv acestuia, recurentul-pârât a obligat reclamantele să se adreseze instanței judecătorești competente, cu cerere de soluționare pe fond a notificării, acțiune în care au efectuat cheltuieli de judecată, pe care acesta trebuie să le suporte, în temeiul art. 274 cod proc. civ., fiind evident în culpă procesuală.
Cheltuielile de judecata din dosarul de fond sunt reprezentate de onorariu experți care nu pot fi reduse de către instanță, nefiind aplicabile dispozițiile art.274 alin. 3 cod proc. Civ., care are în vedere onorariile de avocat.
Onorariul de avocat în suma de 700 lei nu este prea mare în raport de dificultatea cauzei, munca depusă de avocat în dosarul de fond și durata procesului, astfel că nu se impune reducerea acestuia, astfel cum a solicitat în mod neîntemeiat recurentul-pârât.
În recurs nu au fost administrate probe noi, în condițiile art. 305 din Codul de procedură civilă.
Analizând legalitatea sentinței civile recurate prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal investită, Curtea retine următoarele:
În referire la prima critică vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Curtea reține că în cauză, obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță este reprezentat de soluționarea pe fond a notificării adresate de reclamante recurentului, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Or, în raport de legea aplicabilă în cauză, Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește termenul de soluționare a notificării și data sesizării instanței de fond (ca efect al incidentei deciziei Curții Constituționale nr. 88/27.02.2014) termenul prescris de Legea nr. 10/2001, pentru răspunsul unității deținătoare este de 6o de zile de la data înregistrării notificării, termen care nu poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil.
Curtea reține, totodată, faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanță - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedura prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigențele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate (dat fiind și importanța actului juridic al reparațiunii).
Prima instanță a reținut corect că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârât.
Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, s-a stabilit că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Or, Curtea reține că până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării reclamantelor cu privire la măsurile reparatorii. Chiar dacă s-ar fi reținut o nedepunere culpabilă a actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare, situație care nu este însă în cauza nici invocată și nici dovedită, o atare împrejurare nu îndreptățea recurentul să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 23. 1 și 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003, acesta avea obligația de a răspunde, chiar într-un sens defavorabil notificatoarelor, deoarece în acest mod solicitantelor li se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea acestora privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.
Faptul că în cauză, prima instanța a procedat la o analiză pe fond a pretențiilor deduse judecații, procedând la administrarea de probe, nu poate fi decât o dovadă în sensul că soluționarea pe fond a cererii formulate de reclamante, este în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, neputând susține critica recurentului.
Tot astfel, contrar susținerilor din recurs, instanțele de judecată au plenitudinea de competență de a soluționa pe fond astfel de notificări și de a sancționa refuzul autorităților investite de a le soluționa în termenul prevăzut de lege, cu consecința prelungirii procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil, o atare competență nefiind limitată în această materie prin vreo dispoziție legală.
În referire la critica vizând aplicarea eronată în cauza a prevederii înscrise în art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001 vizând dovada calității de persoana îndreptățită a reclamantelor.
În aceste sens, Curtea retine că recurentul a susținut că Tribunalul reținut în mod eronat situația de fapt și a interpretat în mod greșit înscrisurile.
Critica este nefondată.
Conform disp.art.3 si 4 din Legea nr.10/2001, sunt îndreptățiți la masuri reparatorii constând în restituirea în natura sau după caz prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora si moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptățite.
Conform art.3 alin.1 lit. a si ale art.23 din Legea nr.10/2001 si art.1 din Normele de aplicare unitara a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, sarcina probei proprietații, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive si a calității de persoana îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formala a preluării de către stat – de exemplu, decizia administrativa nu este găsita, imobilul nu este trecut într-un act de naționalizare sau de expropriere (cazul în speta), soluționarea notificării se va face în funcție si de acest element; faptul ca imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativa de preluare abuziva.
Curtea retine, totodată, că prin noțiunea de acte doveditoare, în sensul art. 22 din Legea 10/2001 se înțelege orice acte juridice translative de proprietate (act de vânzare-cumpărare, extras de carte funciara, orice acte juridice care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv aparținea reclamantului si chiar declarații notariale date de persoane care atesta anumite situații în legătura cu imobilul notificat) acte care atesta calitatea de persoana îndreptățita – titular al dreptului de proprietate sau moștenitorul acestuia ( acte de stare civila, certificate de mostenitor), acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuziva.
În cauză, așa cum a reținut și prima instanța, reclamantele au probat că autorii lor, V. loan și V. T., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, ..35, fost 29, sector 6, compus din teren în suprafața de 320 mp cu clădirile aflate pe el(un corp de clădire în dreapta-6 camere și o marchiză, un corp de clădire în stânga - bucătărie, pivnița, closet) conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9340/20.03.1928 de către Tribunalul I. Secția Notariat.
Ulterior, așa cum rezultă din autorizația de construire nr. 28E/25.05.1928, aceștia au mai construit un corp de clădire parter și etaj, în prelungirea celei existente, aceste construcții fiind mai apoi obiectul reparațiilor capitale la care se face referire în autorizația nr. 1G/ 05.03.1945.
Se mai reține că în referire la suprafața de teren astfel dobândită, în cauză nu s-a probat că autorii reclamantelor ar fi realizat acte de înstrăinare,din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/09.12.1949 de fostul Tribunal I. – Secția I Civilă - Comercială, rezultând că autorii reclamantelor, soții V. I. și T., au dispus exclusiv de o construcție - apartament compus din două camere, hall, vestiar, baie, bucătărie, cămară sub casa scării, cameră de servitori sub bucătărie, pivniță și pod corespunzător apartamentului, precum și terasa situată deasupra celor două bucătării ale vânzătorilor.
Astfel, Curtea se raportează la clauzele acestei convenții care menționează neechivoc faptul că, odată cu vânzarea acestui apartament, s-a constituit în favoarea cumpărătoarei, T. A., un drept de servitute de trecere.
De altfel, o atare statuare este întărită și de mențiunile din dosarul fiscal al imobilului din .. 35, deschis de T. A., în care se arată că, deși la rolul fiscal aceasta din urmă figura înscrisă și cu teren, o atare mențiune nu are suport juridic, singurul act de proprietate exhibat de titularul de rol fiscal fiind contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/9.12.1949, anterior menționat.
Tot astfel, chiar autoritățile statului comunist, au considerat la momentul exproprierii că T. A. este îndreptățită la despăgubiri exclusiv pentru apartamentul dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/9.12.1949, în suprafața de 107 mp, iar nu și pentru teren.
În plus, pârâtul care deține în prezent terenul notificat, nu a răsturnat prezumția simpla relativa la preluarea abuziva a terenului de la autorii reclamantelor, nefăcând dovada că la data naționalizării acestor construcții, terenul nu se mai afla în proprietatea acestora, respectiv că acesta a fost preluat de la alte persoane, titulare ale dreptului de proprietate și nici nu a probat că acești autori ar fi realizat și alte de dispoziție care să aibă ca obiect construcțiile deținute în proprietate.
De asemenea, suprafața de teren, cu întinderea arătată de către reclamante, a fost identificată de expert, prin reconstituirea amplasamentului fostului imobil.
Ca atare, din cele ce preced, nefăcându-se dovada realizării unor alte acte juridice de înstrăinare, rezultă că autorii reclamantelor dețineau la data deposedării lor, o suprafață de teren de 320 mp (315 mp. conform expertizei tehnice și măsurătorilor inserate în fișa întocmită la data exproprierii conform Decretului nr. 55/1981) respectiv construcțiile edificate pe terenul menționat, cu excepția apartamentului înstrăinat potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/9.12.1949.
O atare concluzie este întărită și de împrejurarea că în anexa la Decretul nr. 92/1950, apare menționat autorul reclamantelor, V. I. cu patru apartamente, la adresa din .. 35.
Tot astfel, faptul că acest autor a fost menționat în anexa la Decretul nr. 92/1950, cu patru apartamente, nu poate fi de natură să conducă la concluzia că acesta nu ar deținut și terenul de 320 mp., câtă vreme acest act normativ a vizat naționalizarea unor clădiri, fiind corect, pe cale de consecință, raționamentul instanței de fond în sensul că terenul menționat a fost preluat în fapt, fiind incidente pentru situația acestuia prevederile cap. I, pct.1 lit. e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 250/2007.
Tot astfel, în ceea ce privește suprafața construcțiilor existente pe teren, în mod judicios s-a raportat instanța de fond a Anexele 1 și 2 ale Decretului de expropriere nr. 55/1981, în care se menționează că imobilul din .. 35 (care începând cu anul 1964 a purtat denumirea de .- conform adresei nr._/_/05.12.2012 a Primăriei Mun. București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Nomenclatură Urbană), avea o suprafața de 107,82 mp.- construcțiile deținute de P. A. (poziția 342/377 anexa 1) și respectiv de 346 mp.( poziția nr. 17/382 anexa 2), ultima construită în anul 1946.
Or, în măsura în care reclamantele au probat că autorii lor înstrăinaseră prin act de vânzare cumpărare, în anul 1949, un apartament cu două camere către T. A., prezumția că restul suprafeței construite în anul 1946, existente pe terenul din .. 35 este cea care a aparținut autorilor reclamantelor, fiind preluată de la aceștia prin Decretul nr. 92/1950, a fost corect aplicată.
Ca atare, criticile formulate în legătură cu nedovedirea calității de persoană îndreptățită în limitele stabilite de instanțele fondului au caracter nefondat.
Nu poate fi reținută ca fondată nici critica în sensul lipsei identității între imobilul din actul de preluare și cel din actul de vânzare cumpărare, recurentul omițând că în cauză s-a probat edificarea, de către autorii reclamantelor, așa cum s-a arătat în cele ce preced, ulterior anului 1928, a unor construcții noi, care după anul 1945, au făcut obiect al unor reparații radicale pentru înlăturarea degradărilor cauzate de bombardamente.
Tot astfel, nu poate fi primită critica vizând interpretarea eronată a probatoriului de către prima instanță, ca urmare a acordării unei forțe probante superioare istoricului de adresă nr._/_/2012, în realitate, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, Tribunalul argumentând soluția adoptată prin trimitere la întregul material probator administrat în cauză, probele fiind analizate în mod unitar și coroborat.
Pe de altă parte, nu este fondată nici susținerea recurentului în sensul că instanța și-ar fi fundamentat soluția pe un material probator sumar, insuficient, în realitate, probele administrate, care au constat atât în înscrisuri cât și în expertiza de specialitate, fiind pertinente și concludente.
De altfel, nici măcar recurentul nu a fost în măsura să indice o probă care s-ar fi impus a fi administrată, ceea ce nu face decât să susțină lipsa de consistență a acestor susțineri.
În referire la critica vizând greșita trimitere a dosarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Curtea reține următoarele:
În soluționarea acestei cereri, Curtea urmează să aibă în vedere statuarea de principiu din cuprinsul deciziei nr.686/2014, pronunțată de Curtea Constituțională în urma sesizării cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5), (8) și (9) din Legea nr. 165/2013. Astfel, în soluționarea acestei excepții, instanța de contencios constituțional a constatat că în practică există situații în care deciziile/dispozițiile entităților învestite potrivit legii cu soluționarea notificării prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri au fost emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora.
În acest caz, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are atribuția de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, potrivit art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor validează sau invalidează decizia entității învestite de lege la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale. Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii.
În analiza celor de mai sus, Curtea Constituțională a reținut că, astfel cum a statuat deja anterior în cuprinsul altor decizii, referitor la efectele hotărârilor judecătorești: „Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției".
Ca urmare, Curtea Constituțională a apreciat că atribuția conferită de legiuitor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuții care țin exclusiv de competența instanțelor judecătorești. Curtea Constituțională a apreciat că numai o instanță judecătorească învestită de lege cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătorești o poate invalida. A recunoaște Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia competența de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaște un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Nicio autoritate a administrației publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanțe judecătorești sau o măsură dispusă de instanță ori de un judecător, în legătură cu activitatea de judecată".
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat, prin decizia nr.686/2014, că darea în competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia a verificării existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească este contrară prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 124, art. 126 alin. (1) și ale art. 129.
Curtea Constituțională a constatat că prin reglementarea în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului a competenței de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii și a cuantumului despăgubirilor și în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac și, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanțelor judecătorești în ceea ce privește înfăptuirea justiției. Având în vedere cele expuse, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 contravin și prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Așa fiind, prin decizia nr.686/2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora.
În plus, Curtea urmează a se raporta și la considerentele expuse de instanța de contencios constituțional în cadrul Deciziei nr. 414/2010 și nr. 1039/2012 potrivit cu care: „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale ale Curții Constituționale se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte întrutotul atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor”.
Plecând de la considerentele expuse mai sus, prezenta instanță constată că în privința reclamantelor, instanța de recurs urmează a constata calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsuri compensatorii și asupra întinderii dreptului de proprietate a acesteia, astfel încât aceste dispoziții nu mai pot face obiect al analizei în procedura administrativă.
Ca urmare, ar fi contrară aserțiunilor obligatorii ale Curții Constituționale deja prezentate, măsura de trimitere a dosarului administrativ (întocmit pentru soluționarea notificării formulate în condițiile Legii nr.10/2001) la Instituția Prefectului în scopul efectuării unui control de legalitate, în condițiile în care instanța judecătorească a verificat ea însăși îndeplinirea tuturor condițiilor necesare pentru acordarea măsurilor reparatorii în favoarea notificatoarei.
Măsura trimiterii dosarului către instituția Prefectului apare ca fiind utilă în cazul în care autoritatea administrativ teritorială care are calitatea de entitate notificată emite un act de dispoziție, făcând ea însăși constatări în ce privește dreptul notificatorilor de a primi măsuri reparatorii. În cazul în care, însă, instanța de judecată procedează la soluționarea în fond a notificării, cum este și cazul în speță, o asemenea măsură nu ar reprezenta decât o formalitate cu caracter excesiv și contrar finalității Legii nr.10/2001 de acordare cu celeritate a reparațiilor pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii, întrucât nu ar face decât să întârzie și mai mult finalizarea procedurii de acordare a reparațiilor solicitate în urmă cu peste 14 ani.
Curtea urmează a reține că prin art. 21 alin. 3 din Legea 165/2013, legiuitorul a intenționat să circumscrie categoria actelor juridice în privința cărora este instituită obligația de efectuare a controlului de legalitate de către prefect, legiuitorul făcând vorbire de „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001”.
Or, hotărârea judecătorească pronunțată în condițiile analizării fondului notificării de către instanță își păstrează caracterul de act jurisdicțional ce nu poate fi inclus în categoria actelor administrative la care face referire norma juridică menționată, spre a putea face obiectul controlului de legalitate din partea prefectului. Tot astfel, o dispoziție a entității notificate, care se emite în executarea unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate face obiect al controlului de legalitate din partea prefectului, pentru că respectiva dispoziție nu a fost întocmită în baza unei evaluări a autorității administrative notificate (potrivit obligațiilor care îi reveneau în temeiul Legii nr.10/2001), ci reprezintă numai formalitatea prin care s-a dat eficiență statuărilor făcute de instanța judecătorească cu privire la drepturile ce fac obiect al propunerii de acordare a măsurilor reparatorii.
Referitor la ultima critică, Curtea o apreciază, de asemenea, ca nefondată.
Astfel, potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.
Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea acestora, sumele cheltuite pentru administrarea probelor – exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.
Stabilirea cheltuielilor se face pe bază de acte justificative și după mai multe reguli, printre care și aceea conform căreia părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime, i se vor acorda integral cheltuielile făcute, cu excepția cazului prevăzut de art. 275 Cod de procedură civilă, conform căruia: „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
În speța dedusă judecății, Curtea constată că recurentul pârât nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 Cod de procedură civilă, având în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe de judecată nu a recunoscut pretențiile reclamanților. Aceeași poziție calificată de nerecunoaștere, a acestei părți pârâte, se regăsește, de altfel, și în cuprinsul motivelor de recurs.
Așa fiind, întrucât acțiunea reclamantelor a fost admisă în parte, acestea erau îndreptățite, conform dispozițiilor legale citate la restituirea proporțională a sumelor avansate cu titlu de cheltuieli de judecată, în limitele în care s-a probat că acestea au fost necesare și utile pretențiilor admise.
Tot astfel, în cauză, sumele solicitate de reclamante în prima fază procesuală, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinesc în opinia Curții, cerințele statuate în jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind probate, cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reale, au fost avansate în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea dreptului la apărare al acestora, fiind deci necesare și au un cuantum, pe care îl apreciază ca fiind rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei.
Astfel, Curtea are în vedere atât faptul că demersurile realizate de apărătorul angajat în cauză de reclamante au vizat nu doar formularea cererii de chemare în judecată, propunerea și administrarea de probatorii, ci și reprezentarea acestora în prima faza procesuală, problemele de drept dezlegate, dar și miza procesului pentru părți, durata procedurii desfășurate în prima instanță.
Or, în cauză, reclamantele au probat că au achitat un onorariu de avocat, în cuantum de 700 lei, care în raport de natura acestor cheltuieli, caracterul complex al acțiunii cu care a fost investită prima instanță, volumul de muncă prestat în concret de avocatul angajat în cauză, apare ca fiind rezonabil. În plus, proba cu expertiza tehnica a fost valorificată în cauză, astfel că nu s-ar putea retine caracterul nenecesar al sumei avansate de reclamante pentru realizarea acesteia.
Pentru toate considerentele anterior expuse, Curtea reține că obligarea recurentului pârât, de către instanța de fond, la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamante constând în suma de 800 lei, reprezentând onorariu expert și în suma de 700 lei, constând în onorariul de avocat, raportându-se la soluția dată acțiunii, ceea ce evidențiază culpa procesuală a recurentului pârât, nu constituie o greșeală de judecată în sensul aplicării greșite a art. 274 din Codul de procedură civilă, motivul de recurs fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.342 din 19.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți V. V., R. E. și S.C. R. G. INVEST S.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/ 9.10.2015
------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – E.D.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 420/2015. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 934/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
