Pretenţii. Decizia nr. 1433/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1433/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 1433/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 1433
Ședința publică de la 26.09.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: G. S.
GREFIER: S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror E. I..
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant B. C. și de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 795 din data de 12.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
Obiectul cauzei - pretenții - despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat L. F., în calitate de apărător al recurentului reclamant B. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emise de Baroul București (fila 12) și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură s-a depus, la data de 27.08.2013, întâmpinare, ce a fost comunicată potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, atașată la dosarul cauzei (fila 22).
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentul reclamant B. C., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii recurate cu trimiterea spre rejudecare a cauzei și respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere următoarele argumente:
Instanța de fond a apreciat eronat incidența termenului de prescripție potrivit art. 998 și 999 Cod civil, reținând că termenul curge începând cu data de 21.06.1956. Tribunalul trebuia să aibă în vedere data intrării în vigoare a Legii nr. 221, respectiv în anul 2009, când legiuitorul a dat în competența instanțelor constatarea caracterului politic al măsurilor cu caracter administrativ. În condițiile în care apare un act normativ, nu se poate ca termenul pentru prescripție să fie calculat anterior intrării lui în vigoare. Astfel, cu prioritate trebuie să se constate caracterul politic și ulterior părțile pentru care s-a constatat caracterul politic pot solicita acoperirea prejudiciului.
Pe de altă parte, solicită a se avea în vedere că nicio persoană anterior anului 1990 nu putea să exercite un astfel de drept în fața instanței de judecată.
De asemenea, consideră că hotărârea atacată nu este motivată. Tribunalul a reținut eronat că articolele din Legea nr. 221/2009 care prevedeau posibilitatea obținerii acoperii prejudiciilor au fost abrogate, întrucât reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile nr. 795 din data de 12.04.2013 pronunțate de Tribunalul București, în sensul respingerii și primului capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere că măsura administrativă invocată nu se încadrează în cele expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Referitor la recursul promovat de partea adversă, solicită respingerea, apreciind că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 cod civil ca fiind prescrisă, întrucât termenul de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data punerii în libertate a autorului reclamantului, respectiv din anul 1954.
De asemenea, apreciază că nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 a operat repunerea în termen a reclamantului de a formula prezenta acțiune în despăgubiri, având în vedere că prevede un termen general de prescripție doar în ceea ce privește acțiunea întemeiată strict pe prevederile acestui act normativ.
Mai solicită a se avea în vedere că printre temeiurile de drept prezentate reclamantul a înțeles să invoce și dispozițiile Legii nr. 221/2009; or, singurul articol din legea menționată care conferă dreptul la despăgubiri a fost art. 5 lit. a, articol care în prezent este declarat neconstituțional.
Sub un ultim aspect, solicită a se avea în vedere și decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În replică, apărătorul recurentului reclamant, având cuvântul, învederează că în acțiunea introductivă a indicat și Legea nr. 221/2009, însă art. 4 alin. 2, în susținerea primului capăt de cerere.
Solicită respingerea recursului declarat de recurentul pârât ca nefondat, în raport de actele existente la dosarul cauzei din care reiese că măsura internării în Penitenciarul Pitești a autorului reclamantului a avut caracter politic, acesta fiind încarcerat în penitenciar întrucât a deținut funcția de șef al secției a 19-a a organizației P.N.L.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul reclamant, arată că instanța de fond corect a constatat intervenit termenul de prescripție întemeiat pe dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil, însă apreciază că acest termen de prescripție începea să curgă din luna ianuarie 1990 și nu de la momentul indicat în hotărârea de fond, întrucât acest drept de a evoca și a solicita despăgubiri statului pentru prejudicii suferite în perioada comunistă devenea practic la momentul la care acest regim nu mai exista în România.
Apreciază că Legea nr. 221/2009 nu operează o repunere în termenul de prescripție, fiind o lege cu caracter special, care prevede un alt termen de prescripție și nu face trimitere la norma cu caracter general.
Față de recursul recurentului pârât, susține că a fost dovedit caracterul politic al măsurii suferite de autorul recurentului reclamant și ca atare reclamantul avea interes, ce a fost dovedit.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08.06.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamantul B. C. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii arestării și internării în Penitenciarul Pitești, în perioada 16.08._55, a defunctului său tată B. G. și să îl oblige pe pârât la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, cu cheltuieli de judecata.
În ședința publică din 15.02.2013, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând acordarea de daune materiale în cuantum de 20.000 euro în temeiul art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În ședința publică din data de 12.04.2013, reclamantul a renunțat la precizarea formulată la termenul anterior, respectiv la daunele materiale, având în vedere că imobilele au fost recuperate pe alte căi, urmând ca obiectul acestui capăt de cerere să fie cel din petitul cererii de chemare în judecată.
În ședința publică din data de 12.04.2013, instanța a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de reprezentantul Ministerului Public.
Prin sentința civilă nr. 795 din 12.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere, astfel cum a fost precizat, privind acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 998-999 Cod civil; a admis în parte acțiunea; a constatat că măsurainternării lui Banică G. în Penitenciarul Pitești, în perioada 16.08._55, fiind eliberat la data de 21.06.1954, a fost o măsură cu caracter politic; a respins cererea privind acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 998-999 Cod civil, ca fiind prescrisă și în rest, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției, că reclamantul solicită acordarea de daune morale pentru faptele abuzive petrecute în anii 1952-1955 prin internarea tatălui său B. G..
Potrivit art. 1 din Decretul nr.167/1958 referitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Conform art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar potrivit art. 21 din același act normativ termenul general de prescripție este de 3 ani, termen care se aplică și drepturilor de creanță prescriptibile extinctiv. Așadar, pentru calcularea termenului de prescripție trebuie stabilit momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, data nașterii dreptului de creanță. Instanța a apreciat că în speță acest termen de prescripție a început să curgă de la data de 21.06.1954, când autorul reclamantului a fost pus în libertate.
Totodată, instanța a reținut că potrivit art. 16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, astfel că, și în situația în care s-ar aprecia că prin legile speciale emise de statul român acesta a recunoscut caracterul politic al acestor măsuri, la acele date termenul de prescripție era împlinit, astfel încât nu putem vorbi despre cauze de întrerupere a acestui termen.
Nu se poate reține că termenul de prescripție începe să curgă de la data apariției Legii nr. 221/2009, deoarece pentru acțiunile întemeiate pe aceasta lege legiuitorul a prevăzut un termen special de prescripție, însă acest termen nu se aplică și altor temeiuri de drept, în baza dreptului comun.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că din dosarul informativ reiese că numitul B. G., tatăl reclamantului, a fost internat în Penitenciarul Pitești pe o perioada de 36 luni, începând cu data de 16.08.1952, în baza procesului verbal nr. 13/1952, pentru faptul că era șeful secției a 19-a a organizației P.N.L. T., fiind eliberat la data de 21.06.1954 în baza ordinului nr._/17.06.1954, după ce în prealabil a semnat un angajament prin care se obliga să nu divulge aspecte privind perioada reținerii sale, astfel cum rezultă din biletul de liberare, fișa personală, adresa M.A.I. și declarația angajament.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. 3 se aplică în mod corespunzător.
Din probele administrate în cauză, instanța a reținut că măsura internării lui B. G. în Penitenciarul Pitești a fost una cu caracter politic, determinată de apartenența politică a acestuia în cadrul P.N.L. T..
În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, text de lege pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
Decizia are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestui principiu ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale), nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor, adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică, întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților, iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților, iar în cea de-a doua doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 a fost una rezultată dintr-o situație legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamantul nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generate de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. 1 coroborat cu art. 376 alin. 1 și cu art. 377 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme la data soluționării cauzei; or, din moment ce decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege, care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) - datorită caracterului obligatoriu erga omnes, trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Instanța a reținut că declararea neconstituționalității dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 și ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există, deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Tribunalul a mai constatat că nici temeiurile de drept pe care reclamantul le-au indicat suplimentar nu sunt incidente în cauză. Astfel, calificarea juridică a acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei după regulile prevăzute de dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului intern ca, de altminteri, și verificarea și stabilirea competenței materiale de soluționare, în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența unei anumite instanțe.
Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții. Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după . pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare.
De asemenea, reclamantul nu a motivat în concret cum poate fi reținută răspunderea pârâtului în baza art. 998 – 999 Cod civil, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, atâta vreme cât, raportat la situația obiectivă a părților, astfel cum a fost expusă în fapt prin acțiune, niciunul dintre aceste acte normative nu conferă în mod direct un drept la despăgubiri.
Textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sau de Adunarea Generală a O.N.U. - recomandări, rezoluții sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății. Rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, aceeași fiind situația și cu privire la Rezoluțiile nr. 1096/1996 privind măsurile de desființare a patrimoniului fostelor regimuri comuniste totalitare, respectiv nr. 1481/2006 privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare sau a Declarației de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.), adoptată în 2009, pentru promovarea Drepturilor Omului și Libertăților Civile în regiunea O.S.C.E. în secolul XXI, documentul O.S.C.E. reprezentând un important pas înainte pentru sprijinirea Rezoluției Parlamentului European privind conștiința Europei și totalitarismul.
Împotriva acestei sentințe, la data de 09.07.2013 a declarat recurs pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, iar la data de 11.07.2013 a declarat recurs reclamantul B. C., cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 17.07.2013.
1. În motivarea cererii sale, recurentul reclamant a arătat, următoarele, în ceea ce privește considerentele ce au stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a făcut o confuzie, recurentul nesusținând vreodată că în speță este aplicabil termenul de prescripție prevăzut de Legea nr. 221/2009, ci doar că momentul de Ia care curge acest trebuie apreciat ca fiind data la care a intrat în vigoare legea prin care statul român a recunoscut măsurile abuzive ce au fost luate în perioada comunismului, și anume Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, nu se poate aprecia că dreptul la acțiune privind daunele morale s-a născut la data punerii în libertate, pentru că nu numai că în anul 1954 era încă la putere același regim comunist, dar nu exista o reglementare care să recunoască și să constate abuzurile săvârșite de acel regim.
Este absurd să considerăm contrariul, întrucât în situația ipotetică în care defunctul său tată s-ar fi adresat instanțelor judecătorești de la acea vreme cu o cerere privind acordarea de despăgubiri morale probabil ar fi ajuns iarăși la închisoare.
Chiar și după anul 1990, după căderea regimului comunist, recurentul reclamant nu se putea adresa instanțelor judecătorești cu o cerere privind reparația morală pentru prejudiciul suferit, întrucât nu exista o recunoaștere din partea autorităților române a măsurilor abuzive ce au fost săvârșite de fostul regim.
Chiar și ulterior adoptării Decretului - Lege nr. 118/1990 acest lucru nu era posibil, întrucât prin acest act normativ s-a reglementat doar acordarea unor drepturi materiale persoanelor persecutate politic de către comuniști, de unde și denumirea actului.
Chiar dacă au fost declarate neconstituționale prevederile din lege care reglementau acordarea de daune morale, intenția legiuitorului cu privire la existența prejudiciilor morale a fost exprimată prin însăși adoptarea acestei legi, motiv pentru care data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 coincide cu momentul nașterii dreptului la acțiune.
2. Invocând incidența art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, recurentul reclamant a mai arătat că în acțiunea introductivă a indicat ca temei de drept pentru acordarea daunelor morale prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
După cum se poate observa, instanța de fond s-a pronunțat și asupra ceea ce nu s-a cerut, respingând solicitarea de acordare a daunelor morale în raport de neconstituționalitatea declarată a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, deși acest text de lege nu a fost indicat în acțiunea introductivă sau în precizarea ulterioară și nu a constituit temei de drept.
Astfel, prin această modalitate de soluționare a cererii, instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, prevăzut de art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, încălcând implicit și principiul contradictorialității.
3. Invocând incidența art. 304 pct. 7 teza a II-a Cod procedură civilă, recurentul reclamant a arătat că respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 Euro pe considerentul că acestea nu se mai pot acorda din moment ce textul care reglementa acest drept a fost declarat neconstituțional nu se poate reține, pentru că în primul rând solicitarea nu s-a întemeiat pe acest text de lege, iar în al doilea rând neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu aduce atingere aplicabilității art. 998 - 999 Cod civil sau dispozițiilor prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
În primul rând, recurentul reclamant a solicitat să se observe că instanța de fond s-a aflat iarăși în eroare cu privire la temeiurile de drept indicate în cererea de chemare în judecată, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 Ia Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nefiind niciun moment menționat în acțiune.
În al doilea rând, a solicitat să se observe că raționamentul ce a stat la baza solicitării daunelor morale, neînțeles de către instanța de fond, este unul simplu: fiind în prezența unei încălcări flagrante a dreptului la libertate, iar încălcarea a fost recunoscută de Legea nr. 221/2009, este evident că suntem în prezența unei fapte ilicite ce a cauzat un prejudiciu moral ce urmează a fi reparat în temeiul art. 998-999 Cod civil.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9, art. 3041, art. 312 Cod procedură civilă, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 998-999 Cod Civil, art. 274 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii sale, recurentul pârât a arătat că măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamantului nu se încadrează la măsurile arătate explicit în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009.
În plus, instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente din care să rezulte caracterul politic al măsurii la care a fost supus autorul reclamanților.
Astfel, a solicitat să se observe că instanța de fond a admis capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus numitul E. T. în baza unor simple presupuneri, fără a fi administrate suficiente probe din care să rezulte caracterul politic al acestei masuri, cu atât mai mult cu cât procesul verbal nr. 13/1952 nu este decât un act normativ care a completat Legea privind reforma agrara nr. 187/1945.
De asemenea, instanța de fond nu a administrat nici proba testimonială, cu persoane care s-ar fi aflat în aceeași situație, din care ar fi putut eventual rezulta caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților și prin urmare „idem est non esse .>.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și ale Legii nr. 221/2009.
La data de 27.08.2013, intimatul reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul pârât, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, a arătat că, raportându-ne la dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și la biletul de liberare nr. 22/1953 (pentru internat) emis de către Ministerul Afacerilor Interne - Serviciul Penitenciare - Penitenciarul Pitești, rezultă fără echivoc că defunctul său tată a fost internat în Penitenciarul Pitești de la data de 16.08.1952 și până la 16.08.1955, pedeapsa de 36 de luni, pentru faptul de a fi fost „șef secție al organizației P.N.L. T.", printr-o decizie a organelor de represiune ale sistemului comunist, respectiv prin procesul verbal nr. 13/1952.
Cu toate ca nu a fost condamnat la închisoare printr-o hotărâre judecătorească definitivă, măsura internării pentru o perioada de 36 luni aplicată tatălui său de către organele fostului regim comunist constituie o măsură administrativă cu caracter politic în înțelesul Legii nr. 221/2009.
Intimatul reclamant a solicitat să fie înlăturată critica recurentului pârât potrivit căreia caracterul politic al măsurii administrative s-ar fi constatat pentru numitul E. T., deoarece dispozitivul hotărârii se referă la „măsura internării lui B. G. (…)".
În drept, au fost invocate prevederile art. 115 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. Referitor la recursul declarat de recurentul pârât, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a constatat că B. G. a făcut obiectul unei măsuri administrative pe considerentul că a fost șeful secției a 19-a a organizației P.N.L. T..
Astfel, din nota nedatată întocmită de o subcomisie a M.A.I. și din referatul întocmit la 12.06.1954 de Ministerul Afacerilor Interne – Subcomisia nr. 3 cu propunerea ca B. G., încadrat în C.M. pe timp de 36 de luni să fie pus în libertate reiese că B. G. a fost arestat la 10.08.1952, „în cadrul ordinului 490 C.” și internat în C.M. (colonie de muncă), conform procesului verbal nr. 13/1952 al Comisiei M.S.S., din materialul de anchetă făcut la data de 20.08.1952 rezultând că s-a înscris în P.N.L. B. în anul 1929 și a activat până în 1938 - când toate partidele au fost dizolvate - (datorită activității sale, din 1934 fiind numit președinte al organizației P.N.L. din suburbana Principele N.), apoi în perioada 1944-1947 (fiind ales din nou președinte al organizației P.N.L. din Secția a 19-a din sectorul II N.), iar după anul 1947 a început să asculte emisiunile ce se prindeau la posturile de radio „Londra” și „Vocea Americii”.
Din biletul de liberare (pentru internat) din 21.06.1954 întocmit de Ministerul afacerilor Interne - Serviciul Penitenciare - Penitenciarul Pitești reiese că B. G. a executat în acel penitenciar (parte din) pedeapsa de 36 de luni la care a fost internat potrivit procesului verbal nr. 13/1952, de la 16.08.1952 până la 16.08.1955, pentru faptul că „șef secție al organizației P.N.L. T.”.
2. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009: „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și are au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
De asemenea, art. 1 alin. 3 din același act normativ prevede că: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Conform art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999: „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Trebuie avute în vedere, totodată, considerațiile prezentate în expunerea de motive a proiectului de Lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989: „Până în prezent, unele dintre persoanele condamnate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru infracțiuni împotriva statului au solicitat, după instaurarea democrației, anularea hotărârilor de condamnare pe calea exercitării unor căi extraordinare de atac. De asemenea, consecințele condamnărilor au fost șterse prin efectul legii în cazul acelor infracțiuni care au fost dezincriminate, precum sabotajul, ofensa adusă autorității, etc. Totodată, statul a acordat o . drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul – Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Există însă o categorie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele, dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru a opera reabilitarea de drept. Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnării lor. (…) Prezentul proiect își propune să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale”.
Concluzia celor expuse anterior este aceea că, în viziunea Legii nr. 221/2009, împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 se putea manifesta atât prin opunerea fățișă, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, cât și prin exercitarea unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, ceea ce a condus la persecutarea persoanelor în cauză. De altfel, o parte din măsurile administrative care au caracter politic de drept intră în cea de-a doua categorie, de exemplu, strămutarea într-o altă localitate pe motive etnice în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Din această perspectivă, există suficiente temeiuri pentru a reține că măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamantului - în contextul în care a fost dispusă pe unicul considerent al calității sale de membru al unui partid politic și în condițiile istorice de notorietate de la acel moment, aspecte coroborate cu referirea din expunerea de motive a proiectului de Lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 la persoanele care au fost persecutate ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar - a avut un caracter politic, fiind luată în considerarea aderării la o altă ideologie decât cea comunistă.
Pe cale de consecință, nu era necesară administrarea unor alte probe, astfel încât Curtea va respinge acest recurs ca nefondat.
II.1. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul reclamant, instanța de control judiciar are în vedere faptul că răspunderea statului poate fi antrenată în temeiul dispozițiilor art. 998-999 și 1000 alin. 1 Cod civil în situațiile în care condamnarea unei persoane sau măsura administrativă pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ar fi fost dispusă cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, inclusiv Constituția și tratatele internaționale la care România era parte la momentul respectiv și ar avea, ca atare, caracter ilicit.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, cum este cazul capătului de cerere în despăgubiri formulat în prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)”. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.
Potrivit art. 8 alin. 1 din același act normativ: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
De asemenea, art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere”. Prin urmare, pe timpul cât durează o asemenea situație, care îl pune în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, curgerea termenului de prescripție este oprită de drept. În doctrină, ca și în jurisprudență, se consideră că forța majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil.
În acest context, se constată că, dacă se poate admite că, în condițiile istorice de notorietate anterioare anului 1989, autorul reclamantului și apoi reclamantul a fost împiedicați să se adreseze justiției, în vederea obținerii unor despăgubiri pentru măsura administrativă luată împotriva primului la 16.08.1952, de teama justificată a represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi procedat astfel, un asemenea impediment a încetat să mai existe ulterior momentului schimbării regimului politic.
În concluzie, termenul de prescripție a început să curgă la data de 16.08.1952, când tatăl reclamantului a cunoscut pe autorul faptei ilicite, și a fost suspendat până pe 23.12.1989, moment după care cursul prescripției a fost reluat, astfel că cererea de chemare în judecată putea fi depusă conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. 3 Cod procedură civilă cel târziu pe 23.12.1992, fiind însă înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20.06.2012, după împlinirea acestuia.
Sub un alt aspect, Curtea reține că, prin întreruperea termenului prescripției se înțelege modificarea cursului prescripției constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.
Una din cauzele de întrerupere a prescripției extinctive, prevăzută de art. 16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, o constituie recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Potrivit atât unei jurisprudențe constante, cât și literaturii de specialitate, prin concept, pentru a opera întreruperea, cauza de întrerupere trebuie să intervină înainte de împlinirea termenului de prescripție.
În aceste condiții, Curtea constată, pe lângă faptul că nu se poate susține că prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul român ar fi recunoscut aspectul că adoptarea măsurii administrative de natura celei căreia a fost supus autorul reclamantului s-ar fi realizat cu încălcarea normelor dreptului obiectiv în vigoare în perioada de referință, cu atât mai mult cu cât conform celor expuse anterior (pct. I) nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, și că actul normativ căruia recurentul reclamant solicită să i se dea această semnificație a intervenit după împlinirea termenului de prescripție (23.12.1992).
2. În legătură cu cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că, într-adevăr, reclamantul nu a invocat în susținerea pretențiilor sale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel încât considerentele instanței de fond prin care se justifică neaplicarea acestui text de lege exced cadrului procesual fixat de reclamant și constituie astfel o încălcare a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, motiv pentru care vor fi înlăturate.
3. Deși Tribunalul nu s-a referit expres la dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, a arătat în schimb generic că „potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după ., deci după depunerea instrumentelor de ratificare”.
Întrucât cererea întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil este prescrisă; lipsirea de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, astfel că art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis; iar Declarația Universală a Drepturilor Omului - act adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege, dar care, deși nu este un tratat, așa cum se arată în doctrina de specialitate, odată cu trecerea timpului s-a transformat dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan internațional cât și pe plan național al acesteia, dedus din faptul că prevederile pe care le conține și finalitățile urmărite vizează direct texte cuprinse în pactele și în tratatele la care România este parte și, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 și 20 din Constituție - nu consacră în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind despăgubirile.
Față de aceste considerente, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă și acest recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurentul reclamant B. C. și de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 795 din data de 12.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, ca nefondate.
Ia act că recurentul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex.2/25.10.2013
T.B. Secția a III-a Civilă - I. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 213/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1432/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
