Pretenţii. Decizia nr. 1432/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1432/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 1432/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1432
Ședința publică de la 26.09.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror E. I..
Pe rol fiind soluționarea recursurilor promovate de recurentul – reclamant P. V. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 15 din data de 08.01.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
Obiectul cauzei – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat Lacrima C., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant P. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 09.07.2013, de către Ministerul Finanțelor Publice, mandatul de reprezentare nr._ încheiat la data de 20.03.2013, prin care atestă calitatea de reprezentant al Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum s-a dispus prin dispozițiile încheierii de ședință din data de 25.06.2013.
Curtea, acordă cuvântul pe chestiunea lipsei dovezii calității de reprezentant, astfel cum a fost invocată la termenul anterior.
Recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, învederează că în raport de dovada comunicată la data de 09.07.2013 de către Ministerul Finanțelor, înțelege să nu mai susțină excepția lipsei calității procesuale a recurentului – reclamant.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, apreciază că a făcut dovada calității de reprezentant prin mandatul nr._ încheiat la data de 20.03.2013.
Curtea, în urma deliberării, față de excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a recurentului – pârât, urmează a o respinge, având în vedere mandatul de reprezentare nr._ încheiat la data de 20.03.2013, comunicat la dosarul cauzei la data de 09.07.2013.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentul – reclamant P. V., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea în parte a soluției primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce privește cel de-al doilea motiv din acțiune, față de următoarele argumente:
Apreciază că, în mod eronat, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile art.998 – 999 din vechiul Cod civil, întrucât acțiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil.
Astfel, în cauză, nu au fost respectate dispozițiile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, aplicabil conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite, începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, precum și pe cel răspunzător de producerea acesteia.
Consideră că, în speță, recurentul a cunoscut paguba la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, respectiv la 11.06.2009, întrucât doar la acel moment, autoritățile au recunoscut în mod expres și pe cale de lege, dreptul la o reparație pentru prejudiciul moral care a fost provocat prin măsurile luate de statul comunist, acela de condamnare pentru diferitele opinii economice, sociale, politice, religioase a peste 2.000.000 de cetățeni.
Susține că, acțiunea de față a fost formulată înainte de data de 11.06.20.12, moment la care se împlinea termenul de prescripție de 3 ani potrivit dispozițiilor art.8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 5 alin.1, pct. 1 din Legea nr. 221/2009, astfel, pe cale de consecință, în mod greșit, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În opinia sa, instanța de fond trebuia să respingă această excepție și să procedeze la cercetarea fondului conform pct. 2 din acțiunea introductivă de instanță potrivit art. 998 – 999 din vechiul Cod civil.
Subliniază faptul că pe rolul Tribunalului București au existat cauze (în care a avut calitatea de reprezentant al părților), în care a fost invocată aceeași excepție, ce a fost respinsă, pornind de la faptul că termenul de prescripție începe să curgă de la 11.06.2009, pe de o parte pentru acțiunile înregistrate pe rolul tribunalului, anterior intrării în vigoare a Nodului Cod civil, iar pentru acțiunile înregistrate după . Noului Cod civil, se face trimitere la dispozițiile art. 2351 și următoarele, referitoare la răspunderea civilă delictuală cu prescripție specială.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurentul – reclamant, apreciind că în mod corect Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că termenul general de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la data încetării împrejurării care îi împiedicau pe reclamanți să-și exercite dreptul la acțiune, respectiv după căderea regimului comunist; având în vedere că acțiunea a fost introdusă în anul 2012, apreciază că, termenul de prescripție a fost depășit.
De asemenea, înțelege să critice și susținerea recurentului – reclamant potrivit căreia Legea nr. 221/2009 a prevăzut un termen de prescripție, dată de la care a început să curgă termenul de 3 ani. Sub acest aspect învederează că, Legea nr. 221/2009 a prevăzut într-adevăr un termen de prescripție, dar acesta se aplică numai în ceea ce privește acțiunile întemeiate strict pe Legea nr. 221/2009 nu și în baza altor temeiuri de drept, motiv pentru care consideră că recursul este nefondat.
Solicită admiterea recursului promovat de instituția pe care o reprezintă, în sensul admiterii lipsei de interes pe primul capăt de cerere și respingerea și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic, ca lipsit de interes.
Recurentul – reclamant P. V., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de intimatul - pârât, având în vedere împrejurarea că S. R. a promovat Legea nr. 221/2009 pentru a se realiza reabilitarea juridică pe calea unei acțiuni civile a persoanelor condamnate politic pe de o parte, iar pe de altă parte, fiind recunoscut, pentru prima dată în țară, prejudiciile cauzate sub toate aspectele, economic, social, familial, cultural, profesional și posibilitatea acordării de despăgubiri morale în situația în care se va proba existența prejudiciului.
În speță, s-a susținut că nu există interes în promovarea primului capăt al acțiunii și, pe cale de consecință, trebuia respins și primul capăt. În această situație, solicită a se observa că, recurentul – reclamant are și a avut interes în promovarea primului capăt de cerere, prin care a solicitat să se constate că de drept cele două condamnări ale sale sunt condamnări politice, întrucât pronunțarea unei hotărâri judecătorești în temeiul legii speciale, reprezintă o formă de acoperire, de acordare a unei protecții morale după o perioadă de 50 de ani de la data condamnării acestuia și executării a peste 10 ani de închisoare. În prezent, S. R. neagă esența acestei legi, respectiv constatarea pe calea unei hotărâri judecătorești a caracterului politic al condamnării.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurentul – reclamant, ca nefondat, apreciind că, în mod corect, instanța de fond a stabilit că reclamantul nu poate primi despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 998 – 999 din Codul civil, față de împrejurarea că dreptul material s-a prescris.
În opinia sa, nu poate fi primită argumentația expusă oral astăzi cât și prin motivele de recurs, potrivit căreia momentul la care recurentul – reclamant a cunoscut prejudiciul și pe cel ce l-a provocat este cel la care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, însă reclamantul a cunoscut prejudiciul și pe cel ce l-a cauzat încă de la momentul la care s-a pe nedrept această măsură. În mod corect s-a considerat că, în momentul cel mai favorabil de la care începea să curgă termenul de prescripție este acela la care a căzut regimul comunist, respectiv din ianuarie 1990, moment de la care acesta avea posibilitatea să formuleze o acțiune împotriva statului pentru plata despăgubirilor, ca urmare a prejudiciului suferit.
De asemenea, consideră că nu se poate reține că Legea nr. operează de drept în repunerea termenului de prescripție, în condițiile în care această lege nu are o dispoziție expresă sub acest aspect și în condițiile în care, anterior, au mai existat și alte acte normative care au recunoscut dreptul la reparații, persoanelor care au suferit din punct de vedere politic în perioada comunistă.
Solicită admiterea recursului formulat de intimatul – pârât, modificarea, în parte, a hotărâri atacate și, pe fond, respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite, ca fiind lipsit de interes, în condițiile în care aceste condamnări au fost dispuse în baza dispozițiilor art. 209 din fostul Cod Penal, articol menționat expres în Legea nr. 221/2009, în categoria celor apreciate de lege ca fiind de drept condamnare cu caracter politic.
Consideră că, nu se poate reține argumentația, respectiv aceea că recurentul avea interes să obțină o hotărâre judecătorească, pentru a constata acest caracter politic, în condițiile în care, însăși legea stabilește caracterul politic al condamnărilor dispuse în baza acestei legi.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, sub nr._, la data de 24.01.2012, reclamantul V. P. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate caracterul politic al condamnării penale la 8 luni închisoare corecțională, aplicate prin sentința penală nr. 1186/25.10.1949, pronunțată de Tribunalul M. București, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art.209 alin.2 din fostul Cod penal, precum și al condamnării penale la 20 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică, aplicate prin sentința penală nr.438/07.08.1952, pronunțată de Tribunalul M. București, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 alin. 2 din fostul Cod penal, și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 500.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că a fost condamnat politic prin sentințele menționate, în perioada 26.05._50 și 29.12._64, pedepsele fiind executate integral în Penitenciarele Tîrgșor, Peninsula, Poarta Albă, Jilava, Pitești, B., Borzești și Onești, fiind supus unor nesfârșite suferințe, orori comise împotriva ființei, demnității, condiției umane.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art.998-999 Cod civil, Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În dovedirea cererii, reclamantul a anexat la dosar în fotocopie acte de stare civilă, precum și alte înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 15/08.01.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material în privința capătului de cerere vizând capătul al doilea de cerere vizând despăgubiri, întemeiat pe dispozițiilor art.998-999 Cod civil, invocată din oficiu, a admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul V. P., a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului prin sentințele nr.1186/25.10.1949 și 438/07.08.1952, pronunțate de Tribunalul M. București și, pe cale de consecință, a respins capătul al doilea al cererii vizând despăgubiri, întemeiat pe dispozițiile art.998 – 999 Cod civil, ca prescris și ca neîntemeiat capătul al doilea al cererii vizând despăgubiri, întemeiat pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În ședința publică din data de 08.01.2013, tribunalul a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material vizând capătul al doilea de cerere privitor la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile art.998-999 Cod civil, asupra căreia a rămas în pronunțare odată cu fondul cauzei.
Statuând cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune în sens material vizând capătul al doilea de cerere privitor la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile art.998-999 Cod procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art.137 alin.1 Cod procedură civilă tribunalul a admis excepția invocată din oficiu, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale, prevederile care pot asigura respectarea art.13 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt reprezentate de dispozițiile art.998 și art.999 cod civil din 1864. Această cale de reparare a pagubei exista și înainte de . Legii nr.221/2009, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță pentru reclamant, la care acesta nu a înțeles însă să apeleze.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar, în conformitate cu art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
Și în ipoteza în care s-ar considera că termenul de prescripție nu a început să curgă până în decembrie 1989, pe perioada regimului comunist, după acest moment, reclamantul ar fi fost în drept să promoveze o astfel de cerere. Legea nr. 221/2009 nu poate fi considerată o cauză de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă, din moment ce . nu se situează în cadrul termenului de prescripție extinctivă, acesta fiind împlinit la momentul anului 2009.
Dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și urm.), precum și celelalte dispoziții din Codul civil din 1864 privitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune având un obiect patrimonial au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, în măsura determinată prin art. 25 și art. 26 ale acestui decret, astfel încât disp. art. 1838 și 1893 C. civ. vizează exclusiv prescripția achizitivă, neputând fi invocate în speța de față.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul al doilea de cerere privitor la despăgubiri întemeiat pe disp. art. 998-999 C. civ., ca prescris.
Tribunalul a reținut că reclamantul V. P. a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică, prin sentința penală nr. 438/08.07.1952, pronunțată de Tribunalul M. București, Secția a II-a, pentru crima de uneltire contra ordinei civice, prevăzută de art. 209 partea a III-a din fostul Cod penal.
De asemenea, acesta a fost condamnat la 8 luni închisoare corecțională, prin sentința penală nr. 1186/25.10.1949, pronunțată de Tribunalul M. București, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 partea a II-a lit. a, b din fostul Cod penal.
Potrivit disp. art. 1 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, tribunalul constată că reclamantul a făcut obiectul unor condamnări penale cu caracter politic, calificate astfel în mod expres de lege, motiv pentru care va admite în parte cererea și va constata caracterul politic al condamnării reclamantului prin sentințele nr. 1186/25.10.1949 și 438/07.08.1952, pronunțate de Tribunalul M. București.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere întemeiat pe disp. Legii nr. 221/2009, acesta este neîntemeiat, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art.142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art.2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit disp. art. 147 alin. 1 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.
În conformitate cu disp. art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul constată că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni, și-a încetat efectele juridice.
Independent de justețea soluției pronunțate de Curtea Constituțională, tribunalul este obligat să respecte deciziile acesteia, cu atât mai mult cu cât în cazul constatării neconstituționalității unor norme juridice, se consideră că dezacordul cu legea supremă a existat încă de la data adoptării acesteia, afectându-i ca atare valabilitatea, chiar dacă efectele deciziei Curții Constituționale vizează numai perioada ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul de cerere vizând despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Legii nr.221/2009, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul S. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării a reclamantului.
În motivarea cererii de recurs, pârâtul, după o prezentare succintă a obiectului cererii de chemare în judecată și a soluției recurate și făcând referire la prevederile art 1 alin 2 din legea 221/2009, pe care le reproduce, susține în esență, faptul că este lipsită de interes constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite de reclamant, în condițiile în care acesta au de drept recunoscut acest caracter.
În drept, recurentul s-a întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă și pe prevederile legii 221/2009.
Calea de ataca recursului a fost formulată și de către reclamant, care a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul obligării pârâtului la plata daunelor morale, în temeiul dispozițiilor art 5 alin1 din legea 221/2009 raportat la art 3 și art 998-999 cod civil, coroborate cu art 5 pct 5 și art 6 pct 1 din CEDO.
În motivarea cererii de recurs reclamantul a învederat că au fost încălcare prevederile art 5 alin1 din legea 221/2009, raportat la art 998-999 cod civil și art 5 pct5 din CEDO, deoarece termenul de prescripție al acțiunii privind acordarea daunelor morale s-a împlinit la data de 14 06 2012, față de prevederile art 5 pct 5 din legea 221/2009, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile decretului lege 167/1958. În finalul motivelor de recurs, reclamantul susține că sunt incidente dispozițiile legii 221/2009, care realizează o repunere legală în termenul de prescripție.
În drept, reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art 299 și următoarele cod procedură civilă, art 5 și 6 din legea 221/2009, art 5 pct 5 și art 6 pct 1 din CEDO.
Constatându-se legal învestită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că în materia legii 221/2009, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
Din examinarea cererii de recurs, rezultă că recurentul pârât critică sentința primei instanțe, sub aspectul admiterii primului capăt de cerere, relativ la constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantei, prin raportare la dispozițiile art 1 alin 2 din legea 221/2009.
Curtea consideră critica nefondată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art 1 alin 2 din legea 221/2009, suntem în situația unei condamnări de drept cu caracter politic, care poate fi constată și pe cale judiciară. Argumentele care pledează în favoarea acestei soluții pornesc de la faptul că nu există nicio prevedere legală care să interzică constatarea acestui caracter în situațiile în care este recunoscut de lege, iar interesul formulării și admiterii unei astfel de constatări rezidă în consecințele juridice pe care dispozițiile legii 221/2009 le consacră. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art 6 din actul normativ anterior menționat, potrivit cărora caracterul politic al condamnărilor prevăzute de legea 221/2009 va fi menționat pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe hotărârile respective. Toate aceste aspecte se corelează cu prevederile art 2 din legea 221/2009, care consacră principiul înlăturării de drept a tuturor efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1, în condițiile în care aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Din această perspectivă, Curtea apreciază ca nefondat recursul pârâtului.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamant, Curtea constată că, în esență, critică soluția de respingere ca prescrisă a cererii de acordare a daunelor morale, aducând un unic argument, în sensul că dispozițiile legii 221/2009,având caracter special, sunt aplicabile și realizează o repunere în termenul de prescripție.
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul și-a întemeiat pretențiile constând în daune morale atât pe dispozițiile art 5 alin1 din legea 221/2009, cât pe prevederile art 998-999 cod civil, tribunalul a respins ca prescris acest capăt de cerere, din perspectiva celui de-al doilea temei juridic invocat. Curtea apreciază că soluția primei instanțe este legală, deoarece, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile dreptului comun, reclamantul nu poate obține beneficiul legii speciale, sub aspectul termenului de formulare a unui astfel de capăt de cerere, ci se impune soluționarea acestei pretenții, cu respectarea principiului caracterului unitar al regimului juridic aplicabil. Făcând aplicarea acestui principiu și constatând că reclamantul avea posibilitatea concretă să supună judecății pretențiile sale constând în acordarea daunelor morale, imediat după căderea regimului comunist în decembrie 1989, Curtea reține că în mod legal și corect prima instanță a constatat împlinit termenul de prescripție pentru satisfacerea pe cale judiciară a acestor solicitări. Temeiul juridic de drept comun la care face apel reclamantul exista și anterior adoptării legii 221/2009, iar faptul că prin acest act normativ legiuitorul a reglementat o procedură specială pentru obținerea de reparații de către foștii deținuți politici, nu este de natură să conducă la concluzia că, anterior intrării în vigoare a acestei legi, instanțele de judecată nu ar fi putut face toate verificările necesare pentru soluționarea unor acțiuni în daune, întemeiate de dreptul comun, referitoare la repararea prejudiciilor suferite ca urmare a măsurilor respectiv condamnărilor abuzive, aplicate din rațiuni politice, pentru a înfrânge rezistența oamenilor față de opresiunea regimului comunist.
Instituția repunerii în termen consacră o situație de excepție, care trebuie reglementată în mod expres, dispozițiile legale fiind de strictă interpretare și aplicare. Pe cale de consecință, dacă legiuitorul ar fi intenționat să realizeze, prin adoptarea legii 221/2009, o repunere în termenul de prescripție,ar fi reglementat acest lucru în mod expres, așa cum a procedat în situația celorlalte legi speciale de reparație în cazul persoanelor îndreptățite, moștenitori neacceptanți ai foștilor proprietari deposedați de bunurile lor, care erau repuși de drept în termenul de acceptare al succesiunii autorilor lor, prin simpla formulare a cererii de restituire( în natură sau prin echivalent). Din examinarea prevederilor legii 221/2009, reiese, cu limpezime, că nu există nicio dispoziție de acest fel, astfel că normele legii speciale nu pot constitui suportul repunerii în termenul de prescripție de care se prevalează reclamantul.
Pe de altă parte, Curtea observă vă raționamentul reclamantului care, deși susține că își întemeiază pretențiile pe prevederile dreptului comun, recurge și la normele legii speciale, pentru a justifica, în concepția sa, repunerea în termenul de prescripție, tinde la crearea unei „lex tertia”, selectând dispoziții din mai multe acte normative, care datorită raportului care se stabilește între ele: general-special, nu sunt susceptibile de aplicare concomitentă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a stabilit incidența în cauză a dispozițiilor decretului-lege 167/1958, cărora le-a dat în mod corect eficiență, constatând prescrise pretențiile formulate de reclamant în temeiul dispozițiilor art 998 cod civil.
Pe cale de consecință, față de prevederile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri.
Se va lua act că recurentul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul – reclamant P. V. și de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.15/08.01.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ .
Ia act că recurentul – reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. A G.
GREFIER
S. R.
Red. I.S.
Tehnored. C.S.
Ex.2/25.10.2013
T.B. Secția a IV-a Civilă – D.N.T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1433/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1429/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
