Anulare act. Decizia nr. 1916/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1916/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-11-2013 în dosarul nr. 1916/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1916
Ședința publică de la 26.11.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: G. S.
GREFIER: S. R.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul – reclamant C. G., de recurenții – intervenienți C. M., B. A. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 713 A din data de 03.07.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI și PRIMĂRIA S. 4 BUCUREȘTI.
Obiectul pricinii – anulare act – nulitate ofertă donație.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat V. C., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant C. G. (personal) și al recurenților – intervenienți C. M., B. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (fila 17 dosar apel) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și al intimatei - pârâte PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentantul intimatei - pârâte PRIMĂRIA S. 4 BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 25.09.2013, întâmpinare din partea recurenților persoane fizice ce a fost comunicată potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare atașată la dosarul cauzei.
Curtea procedează la legitimarea recurentului – reclamant, acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Reprezentanții părților având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de fomrulat, probe de propus și adminsitrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentului – reclamant C. G. și recurenții – intervenienți C. M., B. A., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii și capătului de cerere privind revendicarea, față de următoarelor argumente:
Consideră că, instanța de apel a încălcat normele procedurale prevăzute de dispozițiile art. 294 din Codul de procedură civilă, precum și principiul disponibilității părții astfel cum este reglementat de art. 129 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Arată că a solicitat instanței de apel să se pronunțe asupra efectelor nulității absolute a unui act juridic. Tribunalul nu s-a pronunțat asupra acestor efecte și a abordat alt subiect, cu toate că nu s-a solicitat abordarea problematicii Legii nr. 10/2001. Instanța fondului a respins capătul de cerere privind revendicarea pe motiv că terenul are afectațiune publică și astfel tribunalul trebuia să se pronunțe asupra acestui aspect. Prin efectele nulități absolute a contractului, având în vedere efectul retroactiv al nulității unui act, acest bun a intrat în patrimoniul recurenților – reclamanți și urma ca și capătul de cerere privind revendicarea să fie admis.
Apreciază că Tribunalul București s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut și nu a analizat efectele nulității actului.
Față de motivul de nelegalitate potrivit dispozițiilor pct. 9 al art. 304, arată că însuși legiuitorul a declarat că Decretul nr. 478/1954 este un act abuziv, nominalizat în Legea nr. 10/2001, însă orice act ce a avut ca fundament acest deceret, nu poate fi decât nul absolut.
Nu solicită cheltuieli de judecată
Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și intimata - pârâtă PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, criticile invocate vizând greșita aplicare a Decretului nr. 478/1954. Solicită respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat, având în vedere că instanța de fond, în mod corect și legal a reținut că reclamanții nu dispun de un bun actual în sensul art. 1 pct. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Recurentului – reclamant C. G. și recurenții – intervenienți C. M., B. A., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de pârâtul M. București prin Primarul General, având în vedere că la dosar există documente din care rezultă că numita M. a obținut printr-un schimb și pe drepturi litigioase o suprafață de 20 ha. teren situată în Parcul Tineretului, în vreme ce recurentul din prezenta cauză, fiind moștenitorul de drept al antecesorilor său, într-o perioadă de 7 ani nu a putut obține terenul revendicat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._, reclamantul C. G. a chemat în judecată Primăria Sector 4 București și Primăria M. București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea absolută a ofertei de donație înregistrată sub nr.2710/1974 privind imobilul teren în suprafață de 1788 m.p. situat în București, ., sector 4, pentru lipsa de consimțământ în forma autentică; să fie obligate pârâtele să lase în deplină posesie și proprietate imobilul, iar în condițiile demolării construcției aflate pe acest teren, a solicitat despăgubiri la valoarea de circulație sau în compensație alt imobil, cu drept de retenție până la achitarea contravalorii datorate sau a întocmirii actelor de predare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a susținut că autorul său C. N., după demolarea abuzivă a construcției aflate pe terenul situat în București, ., sector 4, a fost nevoit să semneze o ofertă de donație, actul de donație fiind încheiat nelegal, fără formă autentică și lipsind consimțământul donatorului. A susținut că donația este lovită de nulitate absolută, preluarea imobilului fiind abuzivă.
În drept, a invocat disp. art. 111 C.proc.civ., art. 480 C.civ., art. 948, art. 953-961 C.civ.
Reclamantul a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să renunțe la capetele 2 și 3 din cererea de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr.6872/2006 instanța a respins acțiunea împotriva pârâtei Primăria S. 4 București pentru lipsa calității procesuale. Acțiunea îndreptată împotriva pârâtei Primăria M. București a fosr respinsă ca neîntemeiată, și s-a luat act de renunțarea reclamantului la două capete de cerere.
Prin decizia civilă nr.766/2007 a Tribunalului București sentința a fost desființată cu trimitere spre rejudecare.
După reînregistrarea dosarului la Judecătoria Sector 4 B. sub nr._, reclamantul și-a modificat și completat cererea, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului de 1788 mp din București, ., fost Dâmbului, nr. 45, să se constate nulitatea absolută a ofertei de donație nr.2710/13.04.1974 și a deciziei nr.729/04.06.1974 de acceptare a donației și să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul descris mai sus.
Reclamantul a susținut că terenul a aparținut bunicului său C. D., care l-a obținut în baza actului de răscumpărare eliberat la data de 11.06.1924. A precizat că bunicul sau a fost căsătorit cu A. D. G., din căsătorie rezultând doi copii, C. N. și C. D., reclamantul fiind fiul lui C. N..
Cu privire la primul capăt de cerere, a precizat că Decretul nr.478/1954 privind donațiile făcute statului, este un act normativ abuziv, conform Legii nr. 10/2001, astfel că donația făcută în temeiul acestui act este lovită de nulitate absolută. Nulitatea este determinată și de împrejurarea că acceptarea donației s-a făcut prin decizia fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al M. București, iar nu prin act autentic, conform art. 814 C.civ.. Reclamantul a mai susținut ca lipsit consimțământul donatorului, acesta neavând intenția de a gratifica statul, ci de a nu se expune abuzurilor statului comunist.
Titlul statului nefiind valabil, terenul nu a ieșit niciodată din proprietatea donatorului, ceea ce justifica cu prisosință revendicarea terenului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 966, art. 814, art. 1163 C.civ., Decretul nr.478/1954, Legea nr.146/1997, art.948, art.480 C.civ., art.132 C.pr.civ.
D. C. și C. V., au formulat cerere de intervenție voluntară principală, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în cauză, să se constate nulitatea absolută a ofertei de donație și a deciziei de acceptare, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul descris mai sus, cu aceeași motivare din cererea modificatoare și completatoare depusă de reclamantul.
Prin sentința civilă nr.3943/2010, Judecătoria S. 4 București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C. G. în contradictoriu cu Primăria Sector 4 București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată și completată a reclamantului C. G., în contradictoriu cu Primăria M. București.
Prin decizia civilă nr.500/2011 a Tribunalului București, sentința a fost casată cu trimitere spre rejudecare, dosarul fiind înregistrat sub nr._ .
Primăria S. 4 București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nu are un drept de proprietate asupra terenului situat în București, ., sector 4.
Prin sentința civilă nr. 7197/25.09.2012 Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei S. 4 București, a respins cererea principală și cererile de intervenție îndreptate împotriva Primăriei S. 4 București, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea principală, a constatat nulitatea absolută ofertei de donație autentificată sub nr. 2710/13.04.1974 privind terenul în litigiu și a deciziei nr.729/04.06.1974 în ce privește acceptarea ofertei de donație menționată anterior; a constatat nevalabilitatea titlului statului, sub forma donației, privind terenul în suprafață de 1788 m.p. situat în București, ., fost Dâmbului nr. 45; a respins cererea în revendicare ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență că:
Primăria M. București este unitatea administrativ teritorială care reprezintă Statul Român în raporturile juridice referitoare la imobilele din patrimoniul acestuia, aflate în raza sa teritorială, iar nu Primăria S. 4 București. Pentru aceste motive, au fost respinse cererea principală și cererile de intervenție împotriva Primăriei S. 4 București, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Instanța a reținut, în ce privește fondul cauzei că, prin actul de răscumpărare nr.26/11.07.1924, defunctul C. D. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în București, ., Suburbia Cărămidarii de Jos în suprafață de 1640 m.p.
C. D. s-a casatorit cu A. D. G., C. N. și C. D. fiind fiii lor.
C. N. a decedat, moștenitori fiind reclamantul și intervenientul C. V., conform certificatelor de moștenitor nr.91/13.11.2000 și nr.92/13.11.2000 ale BN „Liberta”
C. N. și D. C. au făcut Statului Român o ofertă de donație autentificată sub nr. 2710/13.04.1974 de notariatul de Stat Local al S. 5 București, având ca obiect terenul de 1788 m.p. situat în București, ., sector 5 (în prezent sector 4).
Oferta de donație a fost acceptată de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular al M. București prin Decizia nr. 729/04.06.1974, în baza Decretului nr. 478/1954.
Instanța a constatat că donația în cauză nu îndeplinește condițiile de formă impuse de dispozițiile art.813 C.civ., întrucât acceptarea nu s-a făcut prin act autentic. Nu se poate accepta interpretarea potrivit căreia decizia fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al M. București are valoarea unui act autentic întrucât, deși în perioada comunistă era acceptat ca, dacă interesele partidului comunist o cereau, orice act emis de o autoritate comunistă era perfect valabilă indiferent de viciile de formă și de fond, astăzi abuzurile comuniste nu pot constitui o bază legală pentru actele juridice contestate de titularul legitim al dreptului respectiv.
Instanța a mai reținut că donatorii nu au avut nici intenția de a gratifica și nici nu și-a exprimat un consimțământ valabil. Prezumția de valabilitate a cauzei actului juridic – astfel cum este reglementată prin art. 967 C.civ. - este în speță răsturnată de notorietatea faptului că donatorii imobilelor din timpul comunismului nu aveau intenția de a gratifica statul comunist, ci urmăreau să se sustragă abuzurilor comuniste care porneau de la amenințări verbale, până la condamnări penale, tortură în penitenciar și pierderea vieții.
În ce privește consimțământul, cu motivarea anterioară referitoare la cauza juridică, instanța a reținut că, în speță, consimțământul a fost viciat în mod fundamental prin starea de presiune și teroare instaurată de statul comunist, stare ale cărei urmări sunt decelabile până în prezent.
În ceea ce privește revendicarea, instanța a reținut că, așa cum rezultă din raportul de expertiza întocmit în cauză și din adresa PMB evidențiind situația juridică a terenului, terenul revendicat se află într-un spațiu afectat folosinței publice, în interiorul Parcului Tineretului. În consecință, deși Statul Român deține terenul fără un titlu valabil, fiind preluat abuziv, totuși atât din dispozițiile Legii nr.18/1991, cât și ale Legii nr.10/2001, rezultă că legiuitorul a avut în vedere restituirea în natură exclusiv a terenurilor neafectate de detalii de sistematizare sau de afectațiune publică.
În consecința, instanța a apreciat că, deși bunul a fost preluat fără titlu și există în natură, întrucât el este afectat folosinței publice, revendicarea nu este întemeiata, rămânând reclamantului și intervenienților calea dreptului comun sau cea administrativă (în măsura în care au formulat deja cereri sau sunt încă în termenul de a le formula) pentru obținerea despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul, intervenientele B. A. (moștenitoarea intervenientului D. C., decedat la data de 27.05.2010) și C. M. (moștenitoarea intervenientului C. V., decedat la data de 22.07.2011), și pârâtul M. București.
Prin apelul declarat de apelantul M. București s-a solicitat desființarea sentinței și, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată pentru următoarele motive: existența ofertei atestă fără dubiu că aceasta a fost intenția donatorilor, respectiv transmiterea cu titlu gratuit în favoarea statului prin donație a imobilului ce face obiectul ofertei. Faptul că oferta de donație a fost făcută în perioada comunistă nu înseamnă automat și că autorului reclamantului a fost forțat într-un fel să procedeze la încheierea acestei donații, la dosar neexistând nicio dovadă din care să rezulte că acesta s-ar fi opus preluării terenului. Pârâtul a mai arătat că prima instanță a reținut că prezumția de valabilitate a cauzei este răsturnată de notorietatea faptului că donatorii imobilelor din timpul comunismului nu aveau intenția de a gratifica statul comunist, ci urmăreau să se sustragă abuzurilor comuniste. Or, notorietatea nu ține loc de text de lege și nu reprezintă un etalon pentru soluționarea cauzelor având ca obiect anulare donație.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 – 298 C.p.c.
Prin apelul declarat de apelanți și interveniente s-a susținut în esență că:
În mod greșit instanța a respins cererea de revendicare ca neîntemeiată apreciind că terenul se află în spațiul afectat folosinței publice, în interiorul Parcului Tineretului; instanța de fond a ignorat efectele nulității actelor juridice și jurisprudența în materie, inclusiv jurisprudența CEDO.
Urmare a constatării nulității absolute a donației este aplicabil principiul ”quod nullum est, nullum producit effectum”, iar intimații nu mai au niciun drept de proprietate. Mai mult, instanța de fond a reținut în mod greșit că terenul revendicat este afectat folosinței publice, din fotografiile depuse la dosar rezultând că acesta este în afara parcului, constituie un loc unde câinii vagabonzi își găsesc adăpost. Prin urmare, terenul nu are afectațiune publică, așa cum în mod greșit s-a reținut, aspect demonstrat și de faptul că d-na M. M. este beneficiara unui teren în suprafață de 20.107 m.p.
Apelanții au mai arătat că s-au încălcat, de către instanță, art. 1 Protocolul 1 al CEDO, precum și jurisprudența CEDO care s-a exprimat în sensul că privarea de proprietate încalcă art. 1 din Protocolul 1. În ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei sectorului 4, aceasta este nelegală având în vedere că amenajarea spațiilor, precum și în ceea ce privește emiterea autorizațiilor de construcție competența aparține acestei autorități.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 – 298 C.p.c., art. 480 C.civ., art. 1 Protocolul 1.
Prin decizia civilă nr.713/A/03.07.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate apelurile astfel declarate.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
1. Cu privire la apelul formulat de M. București.
Prima instanță a motivat soluția de constatare a nulității absolute a donației atât prin neîndeplinirea condițiilor de formă (decizia de acceptare nu a fost întocmită în formă autentică), cât și prin lipsa intenției de a gratifica, cu consecința nevalabilității consimțământului și a cauzei juridice.
În ceea ce privește condițiile de formă, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 813 și art. 814 C.civ. toate donațiile se fac prin act autentic, acceptarea ofertei putând fi făcută ori în conținutul actului, ori printr-un act autentic posterior. Ca atare, cele două texte legale impun ca ambele părți ale contractului să-și manifeste consimțământul în formă autentică, încălcarea acestei condiții ad validitatem fiind sancționată cu nulitatea absolută a actului.
În cauză, numai oferta de donație făcută de autorii reclamanților a îndeplinit condiția formei autentice, decizia administrativă prin care aceasta a fost acceptată nefiind autentificată, așa încât se impune a se verifica dacă între părți a luat naștere un contract de donație valabil sub aspectul condițiilor de formă.
În acest sens, analizând conținutul Decretului nr. 478/1954, în temeiul căruia a fost acceptată oferta de donație, s-a constatat că acesta nu instituie derogări de la condițiile de formă prevăzute de art. 813 și art. 814 C.civ., ci prevede numai organele, instituțiile sau organizațiile de stat competente să accepte o donație, în funcție de obiectul sau scopul acesteia.
În același timp, art. 9 din Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, în vigoare atât la momentul formulării ofertei de donație, cât și la momentul acceptării acesteia, prevedea că, în afară de notariatele de stat, comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești din localitățile unde nu funcționează notariate de stat pot autentifica înscrisuri cuprinzând convenții până la 3.000 lei, cu excepția acelora care au ca obiect donațiile de orice fel, constituirile de ipoteci și transmisiunile de terenuri sau clădiri.
În consecință, chiar și în acea perioadă, intenția legiuitorului a fost aceea de a păstra dispozițiile imperative ale Codului civil în ceea ce privește condițiile de formă ale donației, aceasta neputând lua naștere în mod valabil decât dacă consimțământul părților, chiar manifestat la momente diferite, a îmbrăcat forma autentică. Mai mult, autentificarea actelor importante din punct de vedere juridic, cum sunt donațiile, constituirile de ipoteci și transmisiunile de terenuri sau clădiri au rămas atributul exclusiv al notarului, comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești neavând această competență nici măcar în localitățile unde nu funcționau notariate de stat.
În raport de toate aceste aspecte, Tribunalul a constatat că soluția primei instanțe de constatare a nulității absolute a donației este corectă, nefiind motivată exclusiv pe răsturnarea prezumției de valabilitate a cauzei pe notorietatea faptului că donatorii imobilelor din timpul comunismului nu aveau intenția de a gratifica statul comunist. Sub acest ultim aspect Tribunalul a mai avut în vedere că prin art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6.03._89, a fost instituită o prezumție legală de preluare abuzivă a imobilelor în temeiul Decretului nr. 478/1954, acesta reprezentând acoperirea juridică a unor abuzuri constând în obligarea proprietarilor, la a ceda cu titlu gratuit drepturile lor, în favoarea statului și a diferitelor instituții de stat.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a reținut caracterul nefondat al apelului formulat de pârâtul M. București.
2. Cu privire la apelul formulat de reclamant și intervenienți s-a reținut în esență că:
Din interpretarea dispozițiilor art. 1 și art. 2 lit. c din Legea nr. 10/2001 rezultă că acțiunea în constatarea nulității absolute a donației este o etapă prealabilă procedurii de restituire a bunului, admiterea sa conferind reclamantului o vocație la restituire, însă numai în condițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere regimul juridic special al bunului, constatarea nulității absolute a donației nu produce efectele prevăzute de dreptul comun, respectiv întoarcerea automată a bunului în patrimoniul donatorului, ci acesta din urmă dobândește doar vocația de a formula cererea de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, soarta acesteia fiind condiționată de dovedirea celorlalte condiții prevăzute de legea specială.
În cauză, capătul de cerere având ca obiect restituirea imobilului către reclamanți a fost formulat ca o consecință directă a admiterii cererii de constatare a nulității absolute a donației, fără ca reclamanții să fi formulat o notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.
Or, potrivit celor expuse anterior, admiterea capătului având ca obiect constatarea nulității donației nu are drept consecință recunoașterea calității de proprietar al bunului în favoarea reclamanților, aceștia nefiind în situația reglementată de art. 1 din Protocolul 1.
În jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a constatat o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei „P. v. România”, continuând cu cauzele „S.” și „P.”, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”, arătând că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.
În cauză, Tribunalul a constatat că reclamantul nu dispune de un „bun actual”, în definiția dată anterior, și nici măcar de un „interes patrimonial” (întrucât nu există o dispoziție prin care să se fi constatat că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a benefica de dreptul consacrat în lege) sau de o „speranță legitimă” (întrucât creanța sa este sub condiție, nefiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 Protocolul 1), astfel cum acestea au fost analizate în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, cu referire la hotărârea CEDO A. c. României (partea finală a pct. I din decizie).
Întrucât bunul în cauză are un regim special, restituirea sa este supusă condițiilor reglementate de legea specială, și numai în condiții excepționale procedurii de drept comun. Chiar și în această din urmă situație analiza instanței nu este subsumată regulii comparării titlurilor, ci se raportează tot la regimul special al bunului, întrucât prezumția de preluare abuzivă a bunului (invocată de reclamant) este prevăzută de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reținut că aplicarea unei legi speciale, cu consecința înlăturării aplicării unei legi generale, nu încalcă, de plano, nici art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană considerând - în cauza Ivo Bartonĕk și M. Bartoňková c. Republicii Cehe, 3.06.2008 - că nu se putea reproșa instanțelor faptul de a fi considerat că legea de restituire, ca lege specială, trebuia aplicată cu prioritate față de dispozițiile generale ale Codului Civil, excluzând astfel posibilitatea instanțelor de a examina chestiunea validității unui contract din 1971, chestiune ce nu era pertinentă în contextul legii speciale.
Același principiu este reluat de Curtea Europeană și în cauza Faimblat c. României, 13.01.2009, în finalul paragrafului 33 menționându-se că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea nevalabilității titlului de preluare în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu ridică nicio problemă din perspectiva Convenției, cu condiția ca legea specială să fie o cale efectivă. Or, Curtea nu a contestat niciun moment eficacitatea pe care o poate avea procedura instituită de Legea nr. 10/2001 în special în ceea ce privește stabilirea calității de persoană îndreptățită la restituire și metoda concretă de reparație – restituirea bunului sau măsuri de restituire prin echivalent, având în vedere și faptul că persoanele nemulțumite pot contesta decizia administrativă în fața instanțelor competente (Faimblat c. României, 13.01.2009, par. 36).
Pentru aceste considerente, Tribunalul a constatat că motivul de apel privind soluția dată de prima instanță capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului este neîntemeiat, în contextul celor menționate anterior, analiza regimului juridic al bunului (proprietate privată sau publică a statului) devenind inutilă.
În ceea ce privește soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei sectorului 4, Tribunalul a constatat că aceasta este corectă, atribuțiile acestei instituții cu privire la amenajarea spațiilor și eliberarea autorizațiilor de construire fiind lipsite de relevanță în cadrul acțiunii în revendicare.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamantul C. G., intervenientele C. M. și B. A. și pârâtul M. București prin Primarul General.
Recurenții C. G., C. M. și B. A. critică decizia recurată sub următoarele aspecte:
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
În acest sens se arată că instanța de apel nu a analizat motivele de apel formulate de ei, având în vedere că în mod explicit aceștia au arătat care sunt consecințele efectelor nulității absolute prin prisma prevederilor art. 5, 966 și 1254 C.civ.
Instanța fondului a respins acțiunea de revendicare pe motiv că terenul ce constituie obiectul litigiului ar avea afectațiune publică, cu toate că recurenții au demonstrat prin probele administrate că terenul se află amplasat în afara perimetrului Parcului Tineretului, iar urmare a nevalabilității titlului statului, nu mai poate fi pusă în discuție afectațiunea publică sau privată a imobilului atâta timp cât acesta este liber.
Față de această motivare, instanța de apel, conform dispozițiilor art.294 Cod de procedură civilă, trebuia să se pronunțe asupra aspectelor de nelegalitate cu care a fost investită, ceea ce nu s-a întâmplat, instanța de apel respingând cererea de apel pe alte considerente decât cele avute în vedere de instanța fondului, singurele ce puteau fi cenzurate de către instanța de apel.
Decizia atacată cuprinde – în susținerea recurenților - și dispoziții contradictorii, în acest sens arătându-se că instanța de apel a făcut referire la cauza Ivo Bartonenek și M. C. Republicii Cehe 3.06. 2008, fără ca aceasta să aibă incidență în prezenta cauză, având în vedere constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobil și faptul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație.
Mai criticăă recurenții decizia atacată în sensul că este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Instanța de apel a precizat în mod nelegal că aspectele privind caracterul abuziv al preluării imobilelor conform actelor normative menționate Ia art. 2 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 ar viza numai persoanele care au apelat la prevederile legii speciale, pentru că legiuitorul nu a făcut nici o distincție în acest sens, ubi lex non distinguere nec nos distinguere debemus, intenția legiuitorului fiind în mod cert aceea de a nominaliza actele normative abuzive care au afectat și încă afectează o mare parte a cetățenilor din această țară. A interpreta astfel ar însemna – în opinia recurenților - aplicarea discreționară a legii.
La art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu se face nici o trimitere la faptul că ar fi excluse de lege efectele nulităților actelor juridice, și că aceste nulități nu ar putea fi analizate pe calea dreptului comun.
Precizează recurenții că este de notorietate că instanța trebuie să aibă în vedere cu prioritate la pronunțarea unei hotărâri dispozițiile Constituției și în special dispozițiile art. 21 alin. 2, cu atât mai mult cu cât conform art. 21 alin. 4 din Constituție procedurile administrative sunt facultative.
Instanța de apel a nominalizat și cauza FAIMBLAT contra României, omițând a face referire la concluziile instanței de la Strasbourg: "Analizând eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea conchide că deși Legea nr.10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la procedura administrative cât și ulterior dacă este necesar la procedura contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu."
Consideră recurenții că respingerea apelului cu motivarea că apelanții nu ar putea promova o astfel de cerere în condițiile în care a fost adoptată Legea nr. 10/2001, nu este justificată întrucât în speță dreptul de proprietate al recurenților este atins chiar în conținutul și substanța sa, creând astfel un raport disproporționat, fără scop legitim dacă avem în vedere obiectul litigiului.
Mai mult, chiar prin Deccizia 33/09.06. 2008 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii în condițiile 329 C.pr.civ., se menționează expres că nu poate fi înlăturată acțiunea în revendicare, pe dreptul comun statuând: "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respective Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar daduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
În speță, prin constatarea nevalabilității titlului statului și efectul retroactiv al nulității absolute a dat naștere speranței legitime și redobândirea bunului preluat abuziv de către statul comunist, bunul intrând în categoria bunului actul.
Restituirea bunului nu afectează și nu aduce atingere securității unor raporturi juridice, față de împrejurarea că terenul este liber, neafectat de detalii de sistematizare, nu a făcut obiectul unor alte raporturi juridice de înstrăinare pentru a se aduce atingere securității raporturilor juridice, fiind astfel întrunite întrutotul cerințele stabilite chiar de ÎCCJ prin Decizia nr. 33/2008.
Astfel că față de un bun preluat fără titlu de către Stat, ce are la bază un act samavolnic și care nu a fost înstrăinat, poate face obiectul unei acțiuni în revendicare.
În aceste circumstanțe raționamentul instanței de apel este vădit nelegal, întrucât eficacitatea accesului la justiție lipsește când unei persoane nu-i este permis să își prezinte cererea în fața unui judecător fiind incidente dispozițiile art. 3 din C.civ., în vigoare la data declanșării litigiului, care sancționează denegarea de dreptate.
Mai este criticată decizia instanței de apel în sensul că s-a omis a se analiza și conflictul de legi în timp, neavând în vedere legislația în vigoare la data declanșării prezentului litigiu - anul 2006 - dată la care erau în vigoare dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 conform cărora:" Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu viabil își păstrează calitatea de proprietar avut la data preluării"
Admiterea cererii de constatare a nulității absolute a actului de donație nu poate duce decât la concluzia că recurenții sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr.1al Convenției.
Calitatea de bun actual este determinată, în ceea ce privește imobilele preluate abuziv de către stat, chiar prin reglementările stabilite de legile de retrocedare, astfel că imobilul teren ce constituie obiectul litigiului se încadrează în noțiunea de bun actual, așa cum acesta este interpretat de practica CEDO.
Recurenții evocă și dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, concluzionând că din interpretarea per a contrario a acestei norme, acele bunuri care nu au intrat în proprietatea statului în modalitatea de dobândire stabilită de legiuitor, rezultă că nu au ieșit din patrimoniul celor de la care au fost preluate, neexistând un act translativ de proprietate ca în cazul suspus cenzurii instanței de recurs.
În atare situație, recurenții sunt proprietari fiind lipsiți numai de un atribut al dreptului de proprietate, și anume posesia, astfel că sunt beneficiarii Convenției fapt stabilit și recunoscut de ÎCCJ prin Decizia nr.33/2008.
Instanța de apel, prin argumentele aduse respingerii cererii de revendicare, a încălcat caracterul exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, drept garantat de Constituția României, infirmând imprescriptibilitatea cunoscută ca fiind un atribut esențial al revendicării imobiliare. Instanța în afara voinței legiuitorului calificând prin modul de abordare a apelului promovat de reclamant și interveniente privind revendicarea ca prescriptibilă extinctiv.
Recurenții apreciază că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană, pentru că prin modul în care s-a pronunțat asupra revendicării a restricționat dreptul la apărarea proprietății în condițiile în care procesul se derulează cu o autoritate publică, și în contradicție cu prevederile art. 44 din Constituție unde Statul apare ca un garant al proprietății.
Referitor la aprecierea instanței cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Primăriei S. 4, se arată că instanța de apel nu a luat în considerație faptul că, atât timp cât pe teritoriul S. 4 această instituție publică îndeplinește o . acte de dispoziție care poate afecta un drept de proprietate, calitatea sa de parte pârâtă în proces se justifică, conform dispozițiilor Legii nr.215/2001.
Potrivit Legii nr. 50/1990 prerogativele privind eliberarea autorizațiilor de construcție revine primăriei de sector, astfel există posibilitatea ca pe calea derulării litigiului să fie emisă o autorizație de construcție pentru un imobil de o valoare deosebită, în cazul în care nu este parte în litigiu, este evident că hotărârea nu-i este opozabilă și față de aceste situații se justifică calitatea de intimată pârâtă a acestei autorități în prezenta cauză.
În drept: art. 304 pct.7 C.pr.civ,, 304 pct. 9 C.pr.civ., art. 966 C.civ., art. 6, 14 din Convenția Europeană, art. 1 din Protocolul nr. 1 Constituția României art. 21, 44.
Recurentul – pârât M. București prin Primarul General critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:
Donația autentificată sub nr.2710/13.04.1974 a fost acceptată de Statul Român prin Decizia nr.729/04.06.1974 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului București.
Această donație s-a făcut cu respectarea prevederilor art.2 alin. 2 din Decretul nr.478/1954, acesta derogând de la dispozițiile dreptului comun, iar semnarea ofertei de donație, denotă că intimatul a fost de acord și a renunțat în fața notarului la comunicarea acceptării donației.
Oferta de donație poartă semnătura donatorilor, aspect care reflectă faptul că aceștia au consimțit la efectuarea donației, aceasta producându-și efectele.
În consecință, apreciază că donația este un act juridic esențialmente irevocabil, caracter consacrat de către art.801 cod civil potrivit căruia „donația este un act de liberalitate prin care donatorul dă irevocabil un lucru donatarului care-l primește".
Având în vedere cele de mai sus, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept: art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Recursuri scutite de taxa de timbru.
Recurentul – reclamant și recurentele - interveniente au formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea soluțiilor privind nevalabilitatea titlului statului.
Instanța de apel în mod legal a constatat că Decretul nr.478/1954 nu conține derogări de la condițiile de formă prevăzute de art. 813 și 814 C.civ., având în vedere numai organele și instituțiile competente să accepte donația.
Nerespectarea condițiilor de formă ale donației stabilite imperativ de Codul civil, nu poate conduce decât la nulitatea absolută a acestor acte de donație, cu atât mai mult cu cât în niciun caz nu se putea reține în perioada regimului comunist că donatorii în regimul de opresiune ar fi avut intenția de a gratifica statul comunist.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Situația reglementată de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. se regăsește în condițiile în care hotărârea judecătorească pronunțată nu conține vreo motivare a soluției adoptate de instanță, sau în cazul în care considerentele expuse de instanță sunt lipsite de legătură cu ori contrare soluție care se regăsește în dispozitivul hotărârii.
Analizând cuprinsul deciziei atacate prin recursurile pendinte – astfel cum acesta este redat în rezumat în expunerea făcută în precedent – Curtea reține că este de domeniul evidenței faptul că această hotărâre conține considerentele ce au fost avute în vedere de instanța de apel pentru pronunțarea soluției, iar aceste considerente sunt concordante susținerilor concret deduse judecății sale, și cadrului legislativ relevant în analiza obiectului litigiului – revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii 10/2001.
Prin analiza făcută de instanța de apel relativ la apelul formulat de reclamant și interveniente, s-a dat eficiență principiului general de drept specialia generalibus derogant, principiu în puterea căruia se impunea a fi analizată cererea de restituire a imobilului preluat de stat în perioada de referință a Legii 10/2001 prin prisma reglementărilor din conținutul acestui act normativ special, reglementări care înlătură de la aplicare prevederile de drept comun ce au fost invocate prin motivele de apel (art. 5, 966 și 1294 C.civ.).
Acordarea unei astfel de priorități legii speciale care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 se impunea instanței de apel cu atât mai mult cu cât chestiunea raportului dintre legea specială și dreptul comun a fost dezlegată prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii – cu caracter obligatoriu, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din C.pr.civ. -, prin această decizie statuându-se:
„Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
Fiind astfel stabilită necesitatea analizării prin prisma prevederilor legii speciale a cererilor/acțiunilor prin care foștii proprietari (sau moștenitorii acestora) urmăresc redobândirea în proprietate a imobilelor ce au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a Legii 10/2001 – aceasta fiind și situația capătului de cerere prin care reclamantul și intervenientele au solicitat obligarea pârâților la a le lăsa imobilul în deplină proprietate și posesie -, în mod just instanța de apel a constatat că nu se mai impune a fi analizate și argumentele prin care apelanții susțineau justețea cererii lor din perspectiva dreptului comun.
Reglementările dreptului comun fiind imperativ înlăturate de la aplicare, în materia restituirii imobilelor preluate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, de cele ale legii speciale menționate, reclamantul și intervenienta nu au un drept de opțiune între cele două categorii de reglementări, astfel că aceștia nu sunt îndreptățiți să pretindă ca pretențiile lor să fie analizate prin prisma prevederilor dreptului comun – cu nesocotirea dezlegărilor obligatorii ce rezidă din menționata decizie a instanței supreme.
În condițiile în care instanța de apel este, în egală măsură, instanță de control judiciar dar și instanță superioară de fond, aceasta era ținută să evalueze legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea suspusă controlului judiciar.
Or, prin decizia recurată s-a realizat controlul judiciar cu respectarea acestor coordonate, instanța de apel constatând caracterul just al soluției primei instanțe (criticată de reclamant și interveniente) în privința capătului de cerere prin care s-a solicitat restituirea imobilului. Faptul că, prin considerentele expuse, a circumstanțiat – corespunzător cadrului legal și interpretării obligatorii a acestuia, conform dezlegărilor date de instanța supremă - argumentele care susțin respectiva soluție nu poate fi reținut ca o abatere de la exigențele stabilite prin art. 294 din C.pr.civ., această normă stabilind că „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. De asemenea, se va putea cere compensația legală”.
Curtea notează că referirea instanței de apel la cauza Ivo Bartonenek și M. c. Republicii Cehe este explicit făcută în contextul în care s-a analizat și reținut incidența principiului potrivit căruia legea specială înlătură aplicarea legii generale, și, prin prisma concluziilor reținute de Curtea Europeană în menționata cauză, s-a constatat că aplicarea acestui principiu în litigiul pendinte nu intră în conflict cu art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Fără temei reproșează recurenții instanței de apel că – în analiza apelului acestora – ar fi reținut că „aspectele privind caracterul abuziv al preluării imobilelor conform actelor normative menționate la art. 2 alin. 3 din Legea 10/2001, unde este menționat și Decretul 478/1954 ar viza numai persoanele care au apelat la prevederile legii speciale”.
Nu numai că instanța de apel a reținut o situație cu totul diferită – în sensul că acțiunea în constatarea nulității absolute a donației constituie o etapă prealabilă procedurii de restituire a bunului, admiterea sa conferind reclamantului o vocație la restituire, vocație care poate fi însă valorificată numai în condițiile speciale ale Legii 10/2001 – dar recurenților le-a și fost analizat și soluționat în mod favorabil (în sensul admiterii) capătul de cerere prin care au solicitat să se constate nevalabilitatea actului de donație care a stat la baza preluării imobilului de la autorii acestora.
Susținerea recurenților în sensul că, prin respingerea cererii de restituire a imobilului ca efect al pentru considerentul că prevederile speciale ale Legii 10/2001 înlătură de la aplicare reglementările de drept comun invocate de recurenții apelanți, s-at aduce atingere liberului acces la justiție și principiului caracterului facultativ al jurisdicțiilor administrative reglementate prin art. 21 și 24 din Constituție, este nefondată în raport de dezlegările ce rezidă din aceeași Decizie nr. 33/2008 a ÎCCJ în sensul că: „Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze”.
Nu poate fi reținut argumentul recurenților în sensul că dreptul lor de proprietate este atins în chiar conținutul și substanța sa, în măsura în care s-a apreciat că nu pot obține restituirea imobilului pe calea dreptului comun, de vreme ce, aceștia nu sunt titulari ai unui bun actual.
Constatarea nevalabilității titlului statului – actul de donație constituit din oferta de donație făcută de autorii recurenților în formă autentică, și actul administrativ de acceptare a donației - nu poate genera, în contextul legislativ în care aceasta s-a realizat, o speranță legitimă pentru recurenți de a-și redobândi bunul pe calea unei acțiuni de drept comun, pentru că procedura în care poate fi atinsă finalitatea restituirii bunului este cea reglementată de legea specială (Legea 10/2001) și, potrivit principiului general de drept analizat anterior, această procedură înlătură de la aplicare reglementarea de drept comun.
Legea 10/2001 constituie actul normativ special prin care statul român și-a manifestat voința de a restitui bunuri preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, stabilind prin acesta și condițiile în care destinatarii legii pot beneficia de o astfel de restituire.
Astfel cum reiese din hotărârea pronunțată în cauza M. A. c. România, în jurisprudența Curții EDO s-a stabilit cu valoare de principiu că „Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [V. der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, & 48, . nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, & 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, & 34].”
Raportând reglementarea menționată, adoptată de statul român în materia acordării de reparații pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii, la marja de apreciere astfel recunoscută statelor membre prin jurisprudența instanței de contencios european, Curtea reține că este lipsită de temei susținerea recurenților în sensul că, urmare a constatării nulității actului de donație, aceștia au devenit și titulari ai unui bun actual.
În lumina prevederilor art. 2 li. C teza finală din Legea 10/2001, constatarea nulității actului de donație constituie numai premisa restituirii imobilului, iar restituirea efectivă (și dobândirea, în acest mod a calității de titular al unui bun actual) se realizează numai prin parcurgerea procedurii speciale reglementate de acest act normativ.
Împrejurarea că terenul a cărui restituire este solicitată de recurenții (reclamant și interveniente) este liber, este lipsită de relevanță, în speță, atâta vreme cât demersul procesual al acestora nu este unul exercitat în condițiile legii 10/2001, iar prevederile legale (de drept comun) pe care ei îți întemeiază pretențiile sunt înlăturate de la aplicare ca efect al plasării bunului a cărui restituire se solicită în domeniul de reglementare al legii speciale menționate.
Tot lipsite de relevanță în speță sunt și prevederile art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 (astfel cum era în vigoare la data promovării acțiunii pendinte), pentru că beneficiul păstrării calității de proprietar recunoscut de această normă în favoarea persoanelor de la care a fost preluat bunul era subsumat unei condiții, în sensul exercitării acestei calități „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.
Or, recurenții nu îndeplinesc această condiție, câtă vreme demersul procesual pendinte – astfel cum s-a reținut în precedent - nu este fondat pe prevederile Legii 10/2001.
Ca atare, apare ca fiind lipsită de temei și susținerea acestora în sensul că au calitatea de titulari ai imobilului, fiind lipsiți injust de atributul posesiei, precum și susținerea potrivit căreia prin respingerea cererii de restituire a imobilului s-ar fi adus atingere caracterul exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate pretins asupra respectivului bun.
Prevederile art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998 invocate nu pot constitui titlu de proprietate pentru foștii proprietari cărora le-au fost preluate bunuri într-o modalitate neconformă cu legislația în vigoare la data preluării, pentru obținerea unui astfel de titlu impunându-se – potrivit reglementării din cel de-al doilea alineat al aceluiași articol – ca foștii proprietari să își confirme actualitatea dreptului în cadrul unei acțiuni în revendicare, cu excepția cazului în care există o lege specială de reparație.
Cum recurenții se află tocmai în această situație de excepție, este de domeniul evidenței că în cazul lor se aplică legea specială, și nu reglementările de drept comun relative la revendicarea bunului deținut de către stat.
În privința legitimării procesual pasive a pârâtei intimate Primăria sector 4 București, Curtea constată că pretențiile concret deduse judecății de reclamant și interveniente nu reliefează un raport juridic litigios concret cu această pârâtă.
Împrejurarea evocată cu caracter general, în sensul că această instituție publică îndeplinește o . acte de dispoziție care pot afecta un drept de proprietate nu este suficientă pentru a justifica legitimarea procesuală, o astfel de calitate fiind justificată numai în măsura în care pârâtului chemat în judecată i s-ar imputa în mod concret o obligație legată de raportul juridic dedus judecății.
Cum litigiul pendinte nu poartă asupra unor drepturi ale recurenților legate de eliberarea unor autorizații de construire și, corelativ, de neîndeplinirea unor obligații ce ar reveni pârâtei în legătură cu aceste atribuții, Curtea constată că nici din perspectiva prevederilor Legii 50/1990 nu poate fi reținută ca justificată calitatea procesual pasivă a pârâtei Primăria sector 4 București în litigiul care are ca obiect constatarea nulității donației făcută statului de autorii recurenților, și restituirea imobilului ce a făcut obiectul respectivei donații.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei instanței de apel prin recursul formulat de recurenții C. G., C. M. și B. A..
În ce privește recursul formulat de recurentul M. București, Curtea reține caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele care succed:
Instanța de apel a reținut că nulitatea donației ce a fost făcută de autorii reclamantului și intervenientelor în favoarea statului este determinată de neîndeplinirea condiției de formă cerută ad validitatem, și anume de lipsa formei autentice a actului de acceptare a donației.
Acest viciu de formă este suficient pentru a afecta valabilitatea actului juridic atacat de reclamant și interveniente, este lipsit de relevanță faptul dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile de formă imperativ cerute pentru valabilitatea convenției respective.
Potrivit art. 2 alin. 2 din Decretul 478/1954 „Donatiunile oferite sfaturilor populare se accepta, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Romane”.
Prin această reglementare era acordat un mandat legal comitetului executiv al sfaturilor populare regionale, sau Comitetului executiv al capitalei pentru a accepta donațiilor oferite sfaturilor populare.
Nu instituie însă, reglementarea menționată, vreo derogare de la cerința încheierii contractului în formă autentificată la notariatul public de stat impusă de prevederile dreptului comun (art. 813 și 814 C.civ., și respectiv art. 9 din Decretul 377/1960.
În condițiile în care, potrivit art. 800 C.civ., „nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donațiuni între vii sau prin testament”, faptul respectării prevederilor art. 2 alin. 2 din Decretul 478/1954 nu este de natură a înlătura viciile de formă ce afectează valabilitatea actului juridic.
Tot astfel, împrejurarea că autorul ofertei de donație și-a exprimat consimțământul în fața notarului public nu este îndestulător pentru a se reține valabilitatea contractului de donație, pentru că acest contract este format din oferta de donație și acceptarea donației, ambele manifestări de voință fiind supuse acelorași rigori legale, deci și celei relative la forma autentică.
Caracterul irevocabil la donației este lipsit de relevanță în analiza care privește valabilitatea donației, atâta vreme cât, în speță, nu s-a reclamant desființarea donației prin revocare, ci s-a invocat o cauză de nulitate absolută ce a fost reținută ca fondată.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.
Se va lua act că recurentul reclamant și recurentele interveniente nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul – reclamant C. G., recurentele – interveniente C. M. și B. A. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.713 A/03.07.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – pârâte PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI și PRIMĂRIA S. 4 BUCUREȘTI.
Ia act că recurentul – reclamant și recurentele – interveniente nu au solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./_
TB-S.4 - A.I.T.; R.N.
Jud.S.4 – I.P.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 215/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 2014/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
