Revendicare imobiliară. Decizia nr. 296/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 296/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-11-2013 în dosarul nr. 296/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.296.A
Ședința publică de la 21.11.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți B. D. M., D. M. C. S., S. C. T. și S. E., împotriva sentinței civile nr. 1987 din 12.11.2012, pronunțată de Tribunalului București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. P., S. C., S. O. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 14 noiembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 21 noiembrie 2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 14.08.2008 și înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, reclamanții S. E., B. D. M., S. C. T., D. M. C. S., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General, M. P., S. O. și S. C. au solicitat să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, .. 23, sectorul 1 și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr.112/1995, nr. 1401/112/03.03.1998; nr. 1046/112/05.06.1997 și nr. 1047/112/05.06.1997.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a fost cumpărat de autorii reclamanților prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2472/13.02.1918 și transcris la Tribunalul I. - Secția notariat sub nr._/1940, nr. top 126/1403, imobilul fiind compus din teren în suprafață de 297 m.p. și construcție formată din parter și etaj.
Imobilul a fost naționalizat prin Decretul 92/1950, fiind menționat la poziția 7103.
Au mai arătat reclamanții că în anul 1998 au formulat acțiune în revendicare și de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, formându-se dosarul nr._/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, declinat ulterior la Tribunalul București- Secția a V-a Civilă unde a primit nr. 3891/1999, acțiunea fiind suspendată de mai multe ori și, în final, perimată prin decizia civilă nr. 1451/2.12.2005.Această decizie a fost anulată prin decizia nr. 1108/2006 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, iar ulterior, prin sentința nr. 1709/13.12.2006 pronunțată de T.B.- Secția a III-a Civilă, cauza a fost în mod irevocabil perimată, recursul fiind respins prin decizia nr. 1783 pronunțată la 30.10.2007 de către Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă.
În drept au indicat art. 480 și urm. Cod civil, Legea 112/1995 și Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea depusă la 28.11.2008 de către pârâții M. P., S. O. și S. C. au invocat excepția inadmisibilității acțiunii;- excepția prematurității și excepția autorității de lucru judecat.
Prin sentința civilă nr. 630/24.04.2009, s-a respins excepția prematurității acțiunii, ca neîntemeiată; s-a respins excepția puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată; s-a admis excepția prescripției dreptului de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1401/112/03.03.1998; nr.1046/112/05.06.1997 și nr. 1047/112/05.06.1997, încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, s-a respins ca prescrisă cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare astfel încheiate; s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și, pe cale de consecință, s-a respins ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, .. 23, sectorul 1; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a reținut, potrivit art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, următoarele:
Excepția prematurității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, aceasta este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că poate fi intentată oricând, deci nu se poate vorbi despre o prematuritate a formulării cererii. În ceea ce privește întemeierea acestei acțiuni pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că sesizarea instanței este ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, așadar, nici în raport de acest temei juridic nu se poate reține prematuritatea.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, reținând că prezenta acțiune, atât pe capătul de cerere privind revendicarea, cât și pe capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ale Legii nr.112/1995, dar și pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, ceea ce face ca prezenta acțiune să aibă o cauză diferită de aceea care a făcut obiectul dosarului nr._/1998, declinat la Tribunalul București și perimat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1783/30.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă.
Având în vedere că această din urmă cauză nu a fost soluționată niciodată pe fond, ea nu se bucură de putere de lucru judecat, nefiind așadar, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 cod civil coroborat cu art. 166 Cod procedură civilă.
Referitor la excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că este fondată având în vedere dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, termenul de prescripție, prevăzut de legea specială și prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și prin OUG nr. 145/2001, împlinindu-se în luna august 2002.
Tribunalul nu a primit susținerile cum că această acțiune ar constitui o prelungire a aceleia care a format obiectul dosarului nr._/1998 prescris, întrucât nu au fost conexate cele două pricini, iar pe de altă parte, această continuare nu ar putea avea loc în cadrul unui dosar format ulterior și pe cale separată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a admis-o în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială în materia restituirii imobilelor care instituie o procedură administrativă prealabilă în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii.
Tribunalul a reținut că reclamanții în cauză nu au formulat cerere de restituire în natură în baza Legii speciale nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 241A/30.03.2010, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul reclamantilor, a desființat parțial sentința în sensul că a trimis spre rejudecare primei instanțe capătul de cerere privind revendicarea și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că în mod corect, instanța fondului a admis excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, având în vedere dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001 și prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, s-a împlinit în luna august 2002, de unde rezultă că prezenta acțiune introdusă la data de 08.08.2008, este prescrisă extinctiv, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ca și prima instanță, Curtea a înlăturat susținerile apelanților-reclamanți, în sensul că această acțiune este o continuare a acțiunii începută în anul 1998 și care a format obiectul dosarului nr. 21.717/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 București. Curtea a constatat că acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 21.717/1998 a fost constatată perimată, în mod irevocabil. Acțiunea de față, având același obiect, a fost introdusă la data de 08.08.2008 și formează obiectul acestui dosar, neputându-se pune problema conexării celor două cauze, dar nici aceea a atașării dosarului nr. 21.717/1998, fiind total lipsit de relevanță juridică un asemenea demers procedural.
Dosarul de față este un dosar distinct de cel anterior și nu o continuare a aceluia, astfel cum în mod eronat susțin apelanții-reclamanți, introducerea unei noi acțiuni – cea de față – fiind posibilă, tocmai urmare a soluționării celei anterioare pe excepția perimării și nu pe fondul cauzei, altfel, operând de la lege, autoritatea de lucru judecat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins prima critică adusă sentinței apelate – ca nefondată.
Referitor la cea de-a doua critică, respectiv „greșit instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001”, Curtea a constatat că este fondată, având în vedre că în speță, s-a făcut dovada că imobilul situat în București, .. 23, sectorul 1, a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, în anexa căruia, la poziția nr. 7103, figurează fostul proprietar S. I. (fila 97 dosar fond).
Imobilul a fost dobândit de autorii apelanților-reclamanți A. I. S. și I. S. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I., Secția Notariat la nr. 2472 din 13 februarie 1919, coroborat cu procesul-verbal emis în dosarul nr._/1940 de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București (filele 34-37 dosar fond).
Faptul că apelanții-reclamanți sunt succesorii în drepturi ai foștilor proprietari ai imobilului, rezultă din actele de stare civilă și actele de succesiune depuse la dosar, precum și din decizia civilă nr. 1938/12.09.2002 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă, irevocabilă, coroborată cu certificatele de moștenitor nr. 184/31.01.1991 și nr. 334/19.10.1956. De altfel, acest aspect nu a fost niciodată contestat pe parcursul procesului în curs.
În această fază procesuală, apelanții-reclamanți au făcut dovada faptului că au adresat Notificare prin executorul Judecătoresc, Primăriei Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu, notificare la care nu au primit nici un răspuns până în prezent.
În considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, se reține în mod clar că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În speță, trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În acest sens, este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu legislația europeană (C.E.D.O.) și trebuie să se verifice pe fond titlurile de proprietate invocate de părțile în litigiu.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia menționată în precedent, că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției Europene trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane.
Pentru aceasta este necesară o analiză pe fond a titlurilor de proprietate exhibate de părți, astfel încât, acțiunea în revendicare dedusă judecății – nu este inadmisibilă, urmând a fi analizată temeinicia acesteia de către instanța investită.
Constatând că tribunalul s-a pronunțat pe excepție asupra acestei cereri, Curtea, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, a admis apelul.
Împotriva deciziei Curții de Apel București, au declarat recurs pârâții M. Perina, S. C. și S. O., cerere înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 1786/01.03.2011, ÎCCJ – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a respins recursul ca nefondat, reținând că în speță, reclamanții au investit instanța la data de 14.08.2008 cu o acțiune în revendicare, după ce, anterior acestui demers judiciar, aceștia au mai formulat o altă acțiune prin care au solicitat revendicarea aceluiași imobil.
În acțiunea de față, cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel că este evident că această acțiune nu constituie o continuare a celei inițiale, cu privire la care s-a constatat perimarea, prima fiind soluționată pe excepția prevăzută de art.248 Cod procedură aplicabilă în toate fazele procesuale.
Așa fiind, introducerea acțiunii de față este posibilă tocmai urmare a soluționării celei anterioare, pe excepția perimării, așa încât nu se poate reține autoritatea de lucru judecat și nici teza eronată a recurenților-pârâți cu privire la continuarea primei acțiuni, critică înlăturată de ÎCCJ.
În prima cauză (dosarul nr.21.717/1998), nu s-a soluționat pe fond cererea de chemare în judecată, nu a fost examinată pricina, astfel că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate și nici împrejurarea că, această acțiune ulterioară este o continuare a celei inițial introduse.
Ca atare, și sub acest aspect, motivul de recurs al pârâților este nefondat și va fi respins.
Decizia nr.1451/2 decembrie 2005 a Tribunalului București, Secția a-V -a civilă a fost anulată prin decizia nr. 1108/2006 a Curții de Apel București, Secția a – IV-a civilă, iar ulterior, prin sentința nr.1709/13.12.2006 a Tribunalului București - Secția a – III - a civilă, cauza a fost în mod irevocabil perimată, recursul fiind respins prin decizia nr. 1783 pronunțată la 30.10.2007 de către Curtea de Apel București - Secția a – III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Instanța de apel a interpretat corect legea, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă când a constatat că, acțiunea în revendicare formulată împotriva chiriașilor cumpărători după . Legii nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun reprezentat de Codul civil, precum și prevalenta aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială, cât și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanții să se prevaleze, la rândul lor, de un „bun" în sensul Convenției.
Cu aceste considerente, în spiritul ideii că părților trebuie să li se asigure un tratament echitabil și accesul la justiție - în acest sens fiind legală soluția instanței de apel cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun - este de subliniat, în contextul interpretării Deciziei nr.33/2008, că Legea nr. 10/2001 nu asigură neapărat aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. 2 și art. 20 din. Constituție.
În speță, reclamanții S. E., S. C. T., S. S. M. C. și B. D. M. s-au adresat cu notificarea înregistrată sub nr.51 din 20 iunie 2001, Primăriei Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, ..23, sectorul 1, după . Legii nr. 10/2001 (fila 30 dosar apel).
Este de observat, în combaterea criticilor din recurs și că, cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 și înregistrată sub nr. 1386/1570/17 iulie 1996 de către reclamanți nu a fost soluționată, revenindu-se cu o alta, după adoptarea HG nr.20/1997, aceasta din urmă sub nr.3330 la 18 februarie 1997, dosarul constituit la Comisia pentru Legea nr.l 12/1995 din cadrul Primăriei sectorului 1, fiind analizat și propunându-se plata de despăgubiri pentru imobil (fila 28 dosar apel).
Adoptarea legii speciale reprezintă și unul dintre criteriile menționate în Decizia în interesul legii nr.33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiile Unite, în verificarea admisibilității acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun, față de legea specială.
Problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu efectiv, până la o intervenție legislativă, care să acopere neconcordanța dintre legea specială și Convenție, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după . Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției.
În cazul concret dedus judecății, reclamanții sunt persoane care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci care au declanșat în termenul legal, o atare procedură, dar care nu au obținut restituirea în natură a imobilului, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea drepturilor pretinse, în calitate de persoane îndreptățite, nu este una efectivă și nu asigură aplicarea concretă și efectivă a măsurilor reparatorii.
De altfel, în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, reține fără echivoc că existența legii speciale, nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare de drept comun.
Ca atare, este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
ÎCCJ a reținut că nu sunt fondate nici criticile privind greșita interpretare a prevederilor art.297 (1) Cod procedură civilă, instanța de apel făcând o aplicare corectă a acestor dispoziții procedurale, constatând că prima instanță, respectiv tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel anulând hotărârea atacată și trimițând cauza spre rejudecare, primei instanțe, cu privire la revendicare.
Așa fiind, răspunzând tuturor criticilor, în sensul înlăturării acestora, recursul declarat de pârâți a fost respins, conform art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului București secția a IV-a Civilă sub nr._ .
S-au administrat probele cu înscrisuri și interogatoriu.
Prin sentința civilă nr.1987, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea în revendicare și a obligat reclamanții la plata către pârâți a sumei de 3400 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul situat în București, .. 23, sectorul 1, a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului de naționalizare nr.92/1950, în anexa căruia, la poziția nr. 7103, figurează fostul proprietar S. I. (fila 97 dosar fond).
Imobilul a fost dobândit de autorii apelanților-reclamanți A. I.S. și I. S. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I., Secția Notariat la nr.2472 din 13 februarie 1919, coroborat cu procesul-verbal emis în dosarul nr._/1940 de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București (filele 34-37 dosar fond).
Reclamanții au făcut dovada că sunt succesorii în drepturi ai foștilor proprietari ai imobilului, aspect ce rezultă din actele de stare civilă și actele de succesiune depuse la dosar, precum și din decizia civilă nr.1938/12.09.2002 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă, irevocabilă, coroborată cu certificatele de moștenitor nr. 184/31.01.1991 și nr.334/19.10.1956.
Reclamanții S. E., S. C. T., S. S. M. C. și B. D. M. s-au adresat cu notificarea înregistrată sub nr.51 din 20 iunie 2001, Primăriei Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, ..23, sectorul 1, după . Legii nr. 10/2001 (fila 30 dosar apel).
Tribunalul a reținut că în prezenta cauză atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile.
Totodată, s-a apreciat că situația juridică de incertitudine în care se află părțile litigante, îndrituite în egală măsură la respectarea dreptului lor de proprietate asupra bunului, este consecința regimului statal totalitar, unicul responsabil de reprimarea drepturilor legitime ale persoanelor printr-un abuz fără precedent, cauzator de prejudicii materiale și morale de imensă gravitate, factor de natură să conducă în prezent la situația inechitabilă în care există două părți ce se pot prevala cu bună-credință de titluri de proprietate valabile, instanța fiind obligată să decidă preferabilitatea unui drept în detrimentul celuilalt.
Conform principiilor ce se degaja din jurisprudența CEDO actuală, bunul actual presupune existenta unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care sa se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30.06.2005, cauza S. Taub împotriva României, cauza A. Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23.06.2009, etc).
În schimb Curtea Europeana a statuat ca nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanța condițională, care a devenit caducă pentru neîndeplinirea condiției (cauza Pentia și Pentia împotriva României, hotărârea CEDO din 26.03.2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13.12.2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 14.12.2006, etc. ).
În consecință, pentru a exista o protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamanți este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Tribunalul a reținut, totodată, că Legea nr.10/2001 ce se preocupa de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul R. după anul 1945, nu poate fi ignorata în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulata pe calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Tribunalul a apreciat, în raport de situația de situația de fapt reținută, că reclamanții nu au un bun apt de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului, întrucât acestora nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unei proceduri administrative, procedură de care au înțeles să uzeze prin Notificarea din 20.06.2001 care însa în prezent nu este soluționată.
Așadar în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 - ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de gratie stabilita de Curte în acest scop, recunoaștere care de altfel s-ar fi produs direct în procedura legii nr. 10/2001. Potrivit art.18 alin.1 lit. c din Legea nr.10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, pârâții sunt cei care, la data introducerii acțiunii în revendicare au un bun în sensul Convenției deoarece titlul lor de proprietate (și implicit titlul autorilor săi) - nu au fost anulate în justiție, bucurându-se astfel de prezumția de validitate. Valabilitatea titlului pârâților a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității sale, motiv pentru care aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se tină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorii imobilului trebuie deposedați de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură foștilor proprietari ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
Altminteri, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Ca atare, norma de protecție a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidență în situația pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor
F. de aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natura, astfel cum pretind pe calea actiunii în revendicare, ci au un drept de creanță - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura legii nr.10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.
În temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ, reținând culpa procesuală a reclamanților, tribunalul a dispus obligarea acestora la plata sumei de 3.400 lei, cheltuieli de judecată efectuate de pârâți în prezenta cauză, respectiv onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții B. D. M., D. M. C. S., S. C. T. și S. E., solicitând casarea hotărârii apelante și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivare, arată că în soluționarea acestei acțiuni de revendicare a imobilului din București, sectorul 1, .. 23, a fost ignorată în totalitate situația de fapt - identică cu cea a imobilului din București, sector 1, .. Ambele imobile au fost proprietatea aceluiași autor - S. lancu și S. A., ambele imobile au fost luate de statul comunist prin actul abuziv și ilegal al naționalizării si că instanțele de judecată au retrocedat reclamanților imobilul din .. 25, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii 112/1995 - iar locatarii acestui imobil au fost evacuați din acest imobil în anul 2012.
Se mai susține că în mod greșit instanța de fond nu a reținut faptul că pentru acest imobil din .. 23, s-a formulat „cerere de retrocedare în natură la Legea nr.112/1995”, ce nu a fost soluționată până în prezent și că la apariția Legii nr.10/2001 s-a formulat „notificare"" pentru restituirea acestuia în natură - cerere care, de asemenea, nu a fost soluționată de Primăria Municipiului București - în nici un mod - nici prin admiterea ei și nici prin respingerea ei. Apelanții reclamanți subliniază faptul că prin H.G. ianuarie/1997 art.1 se interzicea vânzarea către chiriași a locuințelor ocupate de aceștia - până la soluționarea definitivă a cererilor de restituire a proprietăților către foști proprietari - deposedați de regimul comunist. În imobilul din ..23 - chiriașii au cumpărat locuințele ce le ocupau - astfel: S. M. - contract 1047/112/05 iunie 1997; R. R. - contract 1046/112/ 05 iunie 1997 și M. P. - contract 1401/112/03 martie 1998 - toate posterior datei emiterii H.G. din ianuarie 1997 - și fără a fi fost soluționată - anterior — cererea formulată de succesorii fostului proprietar S..
Raportat la aceste situații, greșit a fost reținută de instanțe buna credință a cumpărătorilor – chiriași.
Deși litigiul pentru redobândirea acestui imobil - datează încă din anul 1997 - și el a parcurs mai multe instanțe în diferite faze procesuale - nici o instanță nu s-a pronunțat privitor la „buna credință" a cumpărătorilor - în urma unei analize a valabilității acestor acte de cumpărare.
De aici - și grava greșeală a ultimelor hotărâri - care pleacă de la premiza că „ambele părți au drepturi de proprietate valabile asupra acestui imobil" - unde - privitor la actele de cumpărare ale chiriașilor - se reține doar că: cererea reclamanților de constatare a nulității acestor acte - formulată în cuprinsul acestei acțiuni promovată în anul 2008 - este tardiv formulată - raportat la data de 14 august 2002 din Legea 10/2001.
Sub un al treilea aspect - greșit instanțele au refuzat atașarea dosarului inițial - nr. 21.717/1998al Judecătoriei sectorului 1 București - numai pentru simplul fapt al constatării „perimării acțiunii".O analizare a acestui dosar - cu evoluția sa, cu suspendările ce le-a avut si cauzele acestor suspendări - inclusiv a constatării perimării acțiunii într-o fază de rejudecare (deși o primă constatare a perimării a fost anulată în calea de atac) - duce la o cu totul altă concluzie asupra legalității acestor hotărâri de perimare, chiar dacă această măsură a fost privită ca fiind o autoritate de lucru judecat. Or, reclamanții au făcut dovada că din anul 1998 au cerut a li se retroceda acest imobil în natură și a se constata că actele de cumpărare sunt încheiate cu
vădita încălcare a legii (imobil greșit naționalizat - proprietarul fiind
exceptat de la naționalizare - prin art.II din Decretul – lege nr.92/1950
plus nesoluționarea în prealabil a cererii moștenitorilor fostului proprietar
de retrocedare a imobilului la 1.112/1995 ) - dar - mai ales a
faptului că pârâții au comis acte flagrante de înșelare a instanței.
Sub un al patrulea aspect - greșit instanța de fond - deși constată calitatea reclamanților de succesori legali ai foștilor proprietari Savescu - chiar, mai mult, că această calitate niciodată nu le-a fost contestată de către pârâți - totuși nu-i dă eficiența și finalitatea respectivă - aceea de a li se restitui acest imobil în natură.
Arată că rejudecând cererea având ca obiect revendicarea, instanța deși reține din nou calitatea reclamanților de succesori legali ai proprietarilor S., comite grava greșeală de a considera că atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile.
Asupra titlului de proprietate invocat de reclamanți există o recunoaștere totală și nici măcar o contestare a lui, în timp ce titlurile invocate de pârâți sunt obținute de la un neproprietar - Statul - care nu a dobândit niciodată proprietatea acestui imobil, cât timp naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Decretului – Lege nr. 92/1950 .
Față de această constatare a pretinsei valabilități a titlurilor de proprietate, apreciază că instanța era obligată a compara aceste titluri de proprietate, pentru a stabili care din ele este mai caracterizat. Instanța nu face această comparare de titluri de proprietate dar se angajează într-o enumerare de practici CEDO și de diferite alte concluzii disparate, evitând a se pronunța care este titlul de proprietate cel mai caracterizat din cele exhibate de părți.
Pe de altă parte, apelanții constată că instanța de fond reține faptul că reclamanții au făcut notificare la Legea nr. 10/2001 - nr.51 din 20.06.2001 (fila 30 dosar apel) dar, deși era obligată de prevederile Deciziei nr. XX/2007 a ICCJ, să o soluționeze, nu o soluționează în vreun fel. Obligația era de a o soluționa, constatând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite - și restituindu-le bunul imobiliar - sau, motivat.... stabilind obligația de plată a despăgubirilor - după ce o expertiză de specialitate le efectua.
Prin cererea de apel din data de 11.04.2013, apelantul reclamant S. C. T. a susținut că în mod greșit s-a apreciat că în cauză pârâții au dobândit imobilul în cauza cu bună credință, deși reclamanții au formulat cerere de restituire a imobilului conform Legii nr. 112/1995, anterior vânzării, ceea ce înseamnă că au dobândit proprietatea cu încălcarea dispozițiilor legale.
Tot astfel se arată că în mod eronat s-a reținut în prima instanța că reclamanții nu au un bun ,conform jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului., din moment ce imobilul a fost preluat nelegat, astfel că transferul dreptului de proprietate nu a operat.
La data de 19.06.2013, apelanții reclamanți au depus la dosar o completare la motivele de apel susținând că imobilul revendicat este înscris pe lista monumentelor istorice, astfel cum rezultă din Ordinul Ministerului Culturii nr. 2314/2004, astfel că, chiar dacă reclamanții sunt în culpă pentru a nu fi prezentat instanțelor acest act normativ, esențial în soluționarea litigiului este faptul că imobilul revendicat nu putea fi vândut conform Legii nr. 112/1995, cu încălcarea interdicției exprese de vânzare din această lege a unor astfel de bunuri.
Arată că în situația acestei nulități absolute, reținerea instanței de fond în sensul că pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile nu mai poate fi avută în vedere ca fiind legală și nici concluziile trase din acest aspect nu mai au fundament legal.
Aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanților nu li se cuvine decât un drept de creanța contravine art. 563 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, care consacră principiul retrocedării bunurilor în natură.
Intimata pârâtă M. P. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata a susținut în esență că prima instanța a judecat cauza cu care a fost învestită având în vedere probatoriul administrat în dosarul dedus judecații, luând în considerare situația de fapt și de drept a acestei spețe.
Arată că dosarul cu nr._/1998 este un dosar distinct, separat, de dosarul nr._ iar motivele pentru care au fost respinse susținerile apelanților-reclamanți au fost clar arătate în argumentația instanței.
Prima instanță a reținut în mod corect că atât apelanții-reclamanți cât și intimații-pârâți prevalează de titluri de proprietate valabile iar prin prescripția irevocabilă a dreptului apelanților de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a imobilelor în litigiu, contracte încheiate în baza Legii nr.112/1995, titlul sau precum și titlurile celorlalți intimați și-au consolidat efectele juridice.
Pentru a putea decide preferabilitatea dreptului de proprietar al pârâților intimați în fața celui al reclamanților apelanți prima instanță a apelat la cele statuate de Decizia în interesul legii nr.33/2008 a ICCJ, Secțiile Unite, la prevederile Primului Protocolului adițional la CEDO și la practica CEDO în materie. Prima instanță a apreciat corect că dreptul apelanților-reclamanți nu se poate circumscrie situației prevăzute de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeana, întrucât acestora nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și nici nu s-a dispus expres restituirea bunului către aceștia, deci, in consecința, apelanții nu dețin un bun actual.
Totodată, prima instanță a apreciat corect atunci când a concluzionat că pârâții în cauză sunt cei care trebuie să beneficieze de protecția art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, întrucât, prin consolidarea valabilității titlurilor de proprietate, dețin un bun actual în sensul dispoziției anterior menționate.
Având în vedere argumentele expuse, intimata-pârâtă solicită respingerea apelului formulat de către apelanții-reclamanți, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Intimații pârâți S. O. și S. C. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare aceștia au susținut că situația juridică a imobilului din ..25 este diferită de cea a imobilului revendicat, primul fiind obținut în urma constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriași, în timp ce în prezenta speță este vorba de revendicarea imobilului nr.23 de pe aceiași . 1, prin comparare de titluri.
Orice documentație privitoare la evacuarea din acel imobil nu are nicio relevanță și legătură cu speța de față, urmând a nu se avea în vedere înscrisurile depuse la dosar cu privire la acel imobil.
În ceea ce privește notificarea pentru restituirea în natura - în baza Legii 10/2001, intimații susțin că nu se putea da curs revendicării în natură, deoarece apartamentul fusese deja vândut în baza Legii 112/1995 în anul 1997 cu contractul de vânzare-cumpărare 1047/112/05.06.1997 - S. M. și contractul nr.1046/112/05.06.1997 - Rotarescu R. ca urmare a solicitării reclamanților-apelanți de a li se oferi despăgubiri.
Din documentele aflate la dosar se observă că intimații sunt moștenitori testamentari și împreuna cu autoarele acestora au fost de totală bună credință, deoarece s-au efectuat toate diligențele atât la PMB cât și la ICRAL și s-a constatat că nu există niciun impediment cu privire la cumpărarea apartamentului deoarece contractul s-a încheiat în anul 1997, iar cererea a fost depusă de autorii reclamanților-apelanți în anul 1998 pentru despăgubiri.
Aceasta apărare nu are relevanță în cauză, deoarece procesele din acea perioada s-au perimat în ceea ce privește constatarea nulității absolute din culpa exclusivă a reclamanților-apelanți din cauză, deoarece dosarele au fost suspendate pentru neîndeplinirea unor obligații, pentru ca ulterior să se perime rămânând în nelucrare peste 1 an. Tot astfel au susținut că în prezenta cauză nu interesează evoluția dosarului inițial nr._/1998 al Judecătoriei sector 1, care s-a perimat și care avea alt obiect și cauza, instanțele respingând în mod corect atașarea acelui dosar la prezentul. În plus, Toate susținerile privind intervenirea decesului autoarelor si ascunderea certificatului de moștenitor sunt simple susțineri, culpa exclusivă a perimării celuilalt dosar fiind a părților adverse care timp de 1 an nu au reușit să introducă în cauză moștenitorii, ceea ce a dus la perimarea acelui dosar care oricum nu are nicio relevanță în cauză.
Intimații mai arată că recunoașterea calității reclamanților de succesori legali le conferă drepturi dar nu se poate rezolva și culpa lor exclusiva în modul în care au formulat apărări în vederea obținerii imobilul în natură, întrucât în anul 1997 autoarele lor au cumpărat în condiții legale apartamentul în litigiu și doar în anul 1998 - s-a formulat cerere de despăgubiri, deoarece se cunoștea că imobilul fusese vândut.
Notificarea formulată în baza Legii 10/2001 prin care se cere restituirea în natură, nu putea fi soluționată, deoarece acțiunea de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare se perimase astfel că chiar dacă s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare se impunea aplicarea în cauză a jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza M.A..
La data de 06.09.2013, intimata M. P. a formulat întâmpinare la cererea de completare a motivelor de apel, susținând în esență, respingerea acesteia, apreciind că în cauză operează autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 630/2009 a Tribunalul București secția a IV a Civilă, irevocabilă prin care s-a constatat prescrisă acțiunea reclamanților în constatarea nulității absolute de contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea s-a invocat tardivitatea depunerii acestui motiv de apel, cererea de completare fiind depusă, în opinia intimatei, ulterior zile de înfățișare.
Tot astfel s-a susținut că includerea imobilului în lista monumentelor istorice s-a produs doar ulterior vânzării, astfel că cererea apelanților este nefondată
În apel, la solicitarea apelanților și a intimaților pârâți a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate prin prisma criticilor formulate în apel, a apărărilor formulate de intimați și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalul București – 05.08.2008- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 ( Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește excepția tardivității completării motivelor de apel prin cererea formulată la data de 19.06.2013.
Sub acest aspect, Curtea reține incidența prevederii înscrise în art. 287 alin. 1 pct. 3 și alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul pot fi formulate, sub sancțiunea decăderii, până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.
Curtea reține, totodată, că potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.
În conformitate cu această prevedere legală, prima zi de înfățișare nu se confundă și nu este obligatoriu a se suprapune cu primul termen de judecată, esențial în calificarea acestui moment procesual fiind întrunirea cumulativă a celor două condiții arătate anterior, respectiv, legala citare a părților și posibilitatea de a pune concluzii.
Or, în cauză, primul termen de judecată în apel, după casare, a fost la data de 11 aprilie 2013, dată la care, deși părțile au fost legal citate, nu au fost în măsură să pună concluzii, având în vedere formularea de către intimați a unei cereri de amânare pentru pregătirea apărării, în vederea formulării întâmpinării la motivele de apel comunicate acestora în ședința publică de la aceeași dată, cerere încuviințată ca atare de instanță.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 09.05.2013, termen acordat ca efect al încuviințării cererii intimaților, a fost încuviințată o nouă cerere de amânare, formulată de apărătorul apelanților, pentru a lua cunoștință de întâmpinările formulate la data de 03.05.2013, respectiv 09.05.2013, de intimații pârâți, la motivele de apel.
În urma acestei cereri de amânare formulate, instanța de apel a acordat termen la data de 20.06.2013, completarea la motivele de apel fiind depusă la dosarul cauzei la data de 19.06.2013.
Or, la acest moment nu fusese consumată prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 din Codul de procedură civilă.
În consecință, Curtea urmează a respinge excepția tardivității completării motivelor de apel ca nefondată.
În ceea ce privește motivele de apel invocate de apelanții reclamanți, Curtea reține următoarele:
În referire la critica vizând ignorarea situației de fapt existente în cauză, prin raportare la faptul că prima instanță nu a avut în vedere că imobilul revendicat are o situație similară cu cea a imobilului situat în București .. 25, imobil care a fost retrocedat reclamanților.
Critica este nefondată.
Astfel, așa cum rezultă neechivoc din cererea de chemare în judecată dar și din calificarea naturii juridice a acțiunii deduse judecății în căile de atac exercitate în cauză în primul ciclu procesual, obiectul pricinii de față îl constituie acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480 din Codul civil de la 1864, care are ca obiect imobilul situat în București, .. 23.
Așadar, este neîndoielnic că imobilul revendicat în prezenta cauză este unul diferit și distinct de cel situat la numărul 25 și care a fost retrocedat reclamanților în urma admiterii acțiunii acestora de constatare a nulității contractelor încheiate de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, conform deciziei civile nr. 1463/13.07.2001 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2420/16.03.2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă .
Așa cum rezultă din cuprinsul acestei ultime decizii, în acea cauză nu s-a analizat temeinicia dreptului dedus judecății în prezenta pricină și nici situația juridică a imobilului de face obiect al prezentului litigiu, ci, exclusiv chestiuni care vizau valabilitatea titlului statului asupra imobilul din București, .. 25, valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare nr._ și nr._ care au avut ca obiect imobilul din București, .. 25, respectiv conduita cumpărătorilor acestui imobil în temeiul contractelor sus menționate, pârâții din prezenta cauza nefiind atrași în acel litigiu.
Așa fiind, reclamanții nu se pot prevala în ceea ce privește soluționarea prezentei acțiuni, de soluțiile adoptate în legătură cu un alt imobil și în contradictoriu cu alte părți, câtă vreme, pe de o parte imobilele revendicate în cele două pricini sunt distincte iar pe de altă parte, în ceea ce privește imobilul din .. 23, prin deciziile nr. 1463/13.07.2001 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă și nr. 2420/16.03.2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, nu au fost tranșate chestiuni litigioase care să se poată impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
Simpla împrejurare că în privința imobilului din .. 25, s-a constatat, într-un litigiu distinct, că a fost preluat abuziv de stat, nu este de natură că conducă la concluzia că se impunea admiterea cererii în revendicare de față, în cauză fiind pe deplin incidente statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din cadrul deciziei nr. 33/2008, adoptată în interesul legii, care stabilesc condițiile în care o astfel de acțiune poate fi admisă și care impun analiza în concret a acestor criterii, în raport de situația de fapt stabilită în cauză, cu luarea în considerare în special a calității părților de a fi deținători ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în privința imobilului din .. 25, prin hotărâri judecătorești irevocabile, s-a constatat nulitatea contractelor încheiate de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce are drept consecință neîndeplinirea condiției pentru cumpărătorii din acele contracte de a fi titularii unui bun, spre deosebire de prezenta pricină, în care s-a constatat irevocabil intervenită prescripția dreptului reclamanților la acțiunea în constatarea nulității contractelor încheiate de pârâta M. P. și autorii pârâților S. în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, situația pârâților din prezenta cauza este net diferită de cea a cumpărătorilor imobilului din H. M. nr. 25, în temeiul Legii nr. 112/1995, concluzie care urmează a fi detaliată cu prilejul analizei criticii din apel vizând nevalabilitatea contractelor acestora.
În referire la susținerea din apel vizând greșita stabilire a situației de fapt în cauză, fără a se avea în vedere formularea unei cereri de restituire de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.
Sub acest aspect, Curtea retine că, în primul ciclu procesual, parcurs de prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 630/24.04.2009, pronunțată de Tribunalul București secția a IV a Civilă, a fost soluționată cererea reclamanților având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 1401/112/03.03.1998, nr. 1046/112/05.06._ și nr. 1047/112/05.06.1997, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pentru imobilul în litigiu, constatându-se prescris dreptul la acțiune al reclamanților, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Curtea reține, totodată, că soluția adoptată de prima instanța în privința acestui petit a fost menținută prin decizia civilă nr. 241/A/30.03.2010 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1786/01.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și că reclamanții nu au înțeles să exercite împotriva deciziei civile nr. 241/A/30.03.2010, calea de atac a recursului, singura modalitate prin care aceștia ar fi putut repune în discuție, modalitatea de soluționare a cererii lor având ca obiect nevalabilitatea contractelor având ca obiect imobilul revendicat, încheiate conform Legii nr. 112/1995.
În aceste condiții, câtă vreme în mod irevocabil s-a statuat în cadrul deciziei civile nr. 241/A/30.03.2010 că dreptul la acțiune al acestora, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001- de a invoca și obține nulitatea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, indiferent de cauza de nulitate invocată - s-a prescris, apărările acestora vizând nerespectarea la momentul încheierii acestor contracte a prevederilor Legii nr. 112/1995, întemeiate pe formularea de către reclamanți a unei cereri de retrocedare a imobilului, conform Legii nr. 112/1995, anterior vânzării, nesoluționată, respectiv reaua credință a cumpărătorilor, nu puteau fi apreciate ca având relevanță în soluționarea pricinii, instanța de fond fiind ținută să respecte soluția adoptată în primul ciclu referitor la acest petit, intrată în putere de lucru judecat.
Sub acest aspect, Curtea reține că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula potrivit căreia că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că, chestiunea de drept dezlegată printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.
Conform reglementării incidente, puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 din Codul civil și art. 166 din Codul de procedură civilă) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 din Codul civil. Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară, care poate fi considerată ca fiind, chiar determinantă în soluționarea cauzei, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.
Tot astfel, așa cum s-a arătat și în practica recentă a instanței supreme (decizia civilă nr. 5526/20.09.2012), deși soluția dată litigiului dedus judecății se regăsește în dispozitivul hotărârii, nu doar acesta se bucură de putere de lucru judecat, întrucât soluția nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la considerentele hotărârii, unde se regăsesc rațiunile de drept și de fapt ale adoptării ei.
Astfel, pentru a putea aprecia asupra existenței puterii de lucru judecat, instanța a doua oară investită trebuie să se raporteze la elementele primei judecăți, așa cum rezultă ele din considerentele decisive ale hotărârii anterioare și care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate și care sprijină în mod necesar hotărârea instanței făcând corp comun cu dispozitivul.
Or, în cauza de față, odată constatată irevocabil intervenită prescripția dreptului material al reclamanților la acțiunea prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și stabilite irevocabil limitele desființării sentinței civile nr. 630/2009, în aplicarea art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, analizarea condițiilor de valabilitate ale contractelor încheiate pentru imobilul revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai putea fi realizată, în rejudecare, instanța de fond având a se preocupa exclusiv de analiza acțiunii în revendicare formulată de reclamanți iar nu și a capătului de cerere vizând nulitatea contractelor soluționat irevocabil.
Astfel, nu se putea face abstracție de cele statuate în primul ciclu procesual și intrate în puterea de lucru judecat, în sensul că dreptul la acțiune al reclamanților era paralizat de efectul prescripției extinctive, aceștia pierzând posibilitatea de a obține condamnarea pârâților și implicit posibilitatea de realizare a dreptului lor cu concursul forței de constrângere a statului.
În contextul în care acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul revendicat a fost constatată prescrisă, prin hotărâre irevocabilă, în mod judicios a apreciat instanța de fond, în privința pârâților, că aceștia dețin titluri de proprietate valabile pentru imobilele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, așadar că au calitatea de deținători ai unui bun, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Tot astfel, în referire la completarea motivelor de apel formulate de apelanți, la data de 19.06.2013, Curtea reține că apelanții invocă nulitatea absolută a contractelor încheiate de pârâta M. P. respectiv autorii pârâților S., având ca obiect imobilul revendicat, susținând nerespectarea la momentul încheierii acestor convenții a prevederilor imperative ale art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 în forma anterioară modificării acestui articol conform Legii nr. 422/2001.
Verificând cuprinsul cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanți, astfel cum aceasta a fost precizată, Curtea reține că singurele motive de nulitate invocate de aceștia în susținerea cererii având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul în litigiu, s-au întemeiat pe împrejurarea că statul a înstrăinat un imobil preluat abuziv, astfel că vânzarea s-a realizat de către un neproprietar, așadar nerespectarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și respectiv cauza ilicită a convențiilor încheiate. Tot astfel, ulterior formulării acestora, pârâta reclamanta nu și-a completat cererea, prin invocarea unor noi motive de nulitate.
Date fiind cauzele de nulitate a contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilul revendicat, explicit descrise de reclamanți în cererea introductivă, precizată, noul motiv de nulitate invocat în completarea la cererea de apel, tinde la schimbarea cauzei cererii introductive formând obiectul unor pretenții noi, câtă vreme, cauza de nulitate a aceluiași act juridic, invocată în apel, vizează nerespectarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 112/1995, anterior modificării aduse acestui text prin Legea nr. 422/2001.
Din această perspectivă, criticile cu acest conținut, formulate pentru prima dată în apel, au caracterul unei cereri noi, constituindu-se într-o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac, în măsura în care este invocat un alt motiv de ineficacitate a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, cererea de constatare a nulității unui act juridic pentru cauza ilicită și pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, are o cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea interdicției legale de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din același act normativ, în forma în vigoare la data încheierii contractelor, între aceste cauze neexistând nici un raport de legătură sau dependență, acest motiv nou de nulitate constituind un temei juridic nou al acțiunii deduse judecății iar nu un simplu mijloc de apărare.
Pentru aceleași considerente, nu poate fi primită susținerea apelanților în sensul că motivul de nulitate nou invocat în apel, întrucât este de ordine publică, poate fi invocat în calea de atac, art. 294 din Codul de procedură civilă, permițând invocarea unor motive de apel de ordine publică, cu respectarea cadrului procesual obiectiv stabilit în prima instanță, ceea ce nu echivalează însă cu posibilitatea formulării unor cereri cu o nouă cauză în apel - cum este cazul în speță.
În același sens, Curtea are în vedere că deși valorificarea dreptului subiectiv civil poate fi realizată, potrivit normelor incidente cauzei, fie pe calea ofensivă a acțiunii fie pe calea defensivă a excepției, ca și apărare de fond, așa cum s-a statuat în mod constant pe cale doctrinară, cea de-a doua posibilitate, presupune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept, spre a obține respingerea pretenției formulate de adversar, fără însă a supune judecății o pretenție față de adversar. În alte cuvinte, sub aspect procesual, valorificarea dreptului subiectiv pe cale de acțiune implică cu necesitate fie introducerea unei cereri de chemare în judecată, fie formularea unei cereri incidentale prin care se invocă o pretenție proprie, în schimb, valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de excepție, presupune doar formularea unei întâmpinări.
Din punct de vedere procedural, excepția este totdeauna un mijloc de apărare, cu caracter procesual sau de drept material care tinde numai să întârzie sau să împiedice judecata ori să se respingă acțiunea, după caz fără a se putea pretinde și obține pretenții proprii împotriva reclamantului.
Or, în cauză, apelanții reclamanți invocând, prin completarea la motivele de apel, nulitatea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru nerespectarea prevederii înscrise în art. 10 din acest act normativ, tind la a obține în apel, admiterea petitului din cererea introductivă având ca obiect constatarea nulității acestor contracte, situație în care nu se poate retine că această solicitare reprezintă o simplă excepție în sensul de apărare de fond, imprescriptibilă ci o veritabilă cerere nouă, al cărei regim juridic este cârmuit de art. 294 din Codul de procedură civilă.
Chiar dacă nu s-ar reține incidența art. 294 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește această cerere formulată în apel, Curtea apreciază că se impune a se raporta la considerentele anterior expuse, relative la statuarea intrată în putere de lucru judecat în sensul intervenirii prescripției dreptului reclamanților la acțiunea în constatarea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, considerente care sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește această susținere.
Astfel, Curtea are în vedere faptul că art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001: „ prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an*) de la data intrării în vigoare a prezentei legi” .
Așa fiind, câtă vreme această normă este aplicabilă indiferent de cauza de nulitate invocată, iar în cauză, în mod irevocabil s-a statuat print-o hotărâre judecătorească, intrată în putere de lucru judecat, asupra împlinirii termenului de prescripție, în ceea ce privește dreptul reclamanților la acțiunea în constatarea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul revendicat, invocarea pentru prima dată în calea de atac a apelului a unui alt motiv de nulitate care vizează aceleași contracte, nu poate avea drept consecință, ignorarea efectelor puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 241/A/30.03.2010 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1786/01.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă.
Altfel spus, câtă vreme legea prevede că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune al reclamanților se prescrie în termen de un an, de la data încheierii contractelor a căror nulitate se invocă, simplul fapt că reclamanții au omis invocarea tuturor cauzelor de nulitate la momentul formulării acțiunii introductive nu poate avea drept consecință, curgerea unui nou termen de prescripție pentru cauza de nulitate invocată pentru prima dată în apel, care să aibă drept consecință, nașterea unui nou drept la acțiune și care să aibă ca moment de început o altă dată decât cea expres și neechivoc prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001- data încheierii contactelor a căror nulitate se invocă și în raport de care s-a constatat cu putere de lucru judecat intervenită prescripția dreptului material la acțiune.
De altfel, reclamanții, care au beneficiat de asistență juridică calificată încă de la momentul sesizării instanței de fond, nici nu au justificat incidența vreunei cauze obiective care să îi fi împiedicat să acționeze înăuntrul termenului de prescripție, simplul fapt că aceștia au procedat la efectuarea unor demersuri suplimentare pentru verificarea situației juridice a imobilului revendicat doar după cca. 5 ani de la formularea acțiunii introductive fără a proba că anterior s-ar fi aflat într-o imposibilitate de a obține relații de această natură de la autoritățile cu atribuții în materia clasării imobilelor în categoria monumentelor istorice, respectiv fără a proba (și nici invoca) că s-ar fi aflat într-o situație specială care să nu le fi permis să cunoască această împrejurare, fiindu-le imputabilă.
În referire la critica vizând faptul că nu s-a avut în vedere faptul că litigiul pentru redobândirea acestui imobil - datează încă din anul 1997, respectiv că în mod greșit s-a refuzat atașarea dosarului inițial - nr. 21.717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București, deși în opinia apelanților se impunea analiza acestui dosar și a evoluției sale .
Critica este nefondată.
Curtea retine sub acest aspect incidența art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă potrivit cu care dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Or, în cauză, potrivit deciziei civile nr. 241/A/30.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă, s-a tranșat deja irevocabil asupra ambelor chestiuni litigioase, invocate în prezentul apel, reținându-se că: „ acțiunea ce a format obiect al dosarului nr._/1998 a fost constatată irevocabil perimată, că acțiunea de față, având același obiect a fost introdusă la data de 08.08.2008, și formează obiectul acestui dosar, neputându-se pune problema conexării celor două cauze dar nici aceea a atașării dosarului nr._/1998, fiind total lipsit de relevanță juridică un astfel de demers procedural”, respectiv că „dosarul de față este distinct de cel anterior și nu o continuare a aceluia, astfel cum în mod eronat susțin apelanții reclamanți, introducerea unei noi acțiuni - cea de față-fiind posibilă tocmai ca urmare a soluționării celei anterioare pe excepția perimării și nu pe fondul cauzei, altfel operând, de la lege, autoritatea de lucru judecat”.
Așa fiind, câtă vreme, prin decizia sus-menționată, irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1786/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au rezolvat chestiunile litigioase care fundamentează această critică a apelanților reclamanți, dezlegarea dată acestor probleme de drept, era obligatorie pentru instanța învestită de rejudecarea cauzei, aceasta fiind ținută să respecte hotărârea instanței de apel și care se bucură de putere de lucru judecat.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 297 alin. 1 teza finală Cod de procedură civilă, consacră obligativitatea deciziei civile irevocabile de desființare, nu doar pentru judecătorul de fond, reinvestit cu soluționarea acțiunii, astfel că în măsura în care, instanța de apel, în primul ciclu procesual a dat o anumită interpretare normei juridice pe care a apreciat-o ca fiind incidentă în cauză, iar situația de fapt avută în vedere la momentul acestei aprecieri, nu s-a schimbat, această interpretare se impune nu numai judecătorilor reinvestiți cu soluționarea cauzei în primă instanță ci și celor care, în calea de atac devolutivă a apelului exercitat împotriva hotărârii de fond, rejudecă fondul pricinii, nefiind posibilă, în rejudecare, reexaminarea problemelor de drept soluționate irevocabil.
Câtă vreme, instanța de fond a respectat prevederile art. 297 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, conformându-se statuărilor irevocabile din decizia nr. 241/A/30.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă, iar în rejudecare, nu s-au susținut în apel, alte elemente de fapt care să conducă la o situație de fapt distinctă de cea avută în vedere la momentul pronunțării deciziei de desființare, critica este vădit nefondată.
Altfel spus, în prezenta cale de atac, date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, apelanții reclamanți nu mai pot repune în discuție aspectele deja intrate în putere de lucru judecat, or, apărările și criticile formulate în prezentul apel, tind la a repune în discuție chiar legalitatea acestei decizii irevocabile, ceea ce este inadmisibil în prezentul cadru procesual.
Tot astfel, conduita pârâților manifestată la momentul soluționării dosarului nr._/1998 nu poate face obiect al analizei prezentei instanțe, care este ținută să analizeze cererea în limitele stabilite prin acțiunea introductivă. Or, așa cum s-a arătat în primul ciclu procesual s-a statuat că dosarul nr._/1998 este o cauză distinctă de prezenta acțiune, astfel că, reclamanții, care, de altfel, chiar precizează că au beneficiat de asistentă juridică calificată și în acea pricină, aveau posibilitatea să formuleze aceste apărări exclusiv în căile de atac de reformare sau de retractare la care erau îndreptățiți, în acea cauză, conform legii, aceasta fiind singura modalitate prin care se poate pune în discuție, legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești.
În referire la critica vizând greșita soluționare a acțiunii în revendicare formulata de reclamanți.
Critica este nefondată.
Astfel, într-un prim argument, apelanții reclamanți susțin că în măsura în care s-a constatat în primă instanța calitatea acestora de succesori legali ai foștilor proprietari S., respectiv că această calitate niciodată nu le-a fost contestată de către pârâți, în mod greșit instanța de fond nu a dat eficiența și finalitate acestei constatări, respectiv aceea de a li se restitui imobilul revendicat în natură.
Sub acest aspect, Curtea reține, în acord cu apelanții că atât în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr.241/A/ 30.03.2010 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă - definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.1786 din 01 martie 2011 a l.C.C.J. cât și în rejudecare s-a constatat calitatea reclamanților de moștenitori ai numiților I. și A. S., chestiune care nu face obiect de contestație în prezenta cale de atac.
Cu toate acestea, o atare constatare nu poate avea drept consecință admiterea de plano a acțiunii în revendicare, ci, statuarea relativă la calitatea reclamanților de succesori ai foștilor proprietari, vizează legitimarea lor procesuală activă, în raport de prevederile înscrise în art. 480 din Codul civil, putând formula acțiune în revendicare fie cel care se pretinde proprietar fie succesorii acestuia, care dobândesc toate drepturile aflate în patrimoniul acestora la data deschiderii succesiunii, inclusiv dreptul de a exercita toate acțiunile civile pentru protejarea acestor drepturi, așadar inclusiv dreptul de a formula prezenta acțiune.
Aceasta întrucât, așa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în cauză, prin decizia civilă nr. 1786/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pricinii de față îi sunt aplicabile criteriile speciale de comparație înscrise în Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat obligatoriu prin decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, fiind necesar a se stabili,totodată, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Prin urmare, contrar susținerilor apelanților pentru admiterea acțiunii în revendicare nu era suficientă constatarea calității lor de succesori în drepturi ai proprietarilor deposedați abuziv ci este necesară verificarea în concret a criteriilor de preferabilitate anterior enunțate.
În referire la aceste modul de soluționare al acțiunii în revendicare, Curtea apreciază că în cauză prima instanța a realizat o aplicare judicioasă a criteriilor de preferabilitate înscrise în Legea nr. 10/2001, in decizia nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii respectiv în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, așa cum rezultă din actele dosarului, imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând așadar, în sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Imobilul-construcție care era împărțit în mai multe apartamente a fost înstrăinate, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei M. P. respectiv autorilor pârâților persoane fizice S..
În această împrejurare, în aplicarea deciziei date în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 33/2008, este evident că imobilului de față îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001.
În consecință, în raport de cele anterior precizate, în mod corect s-a apreciat de către tribunal, că formularea acțiunii în revendicare de către reclamanți și întemeierea acesteia pe dispozițiile art. 480 C.civ. nu exclude, în cadrul acțiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci impune analiza intereselor legitime ale părților, din perspectiva normelor cu caracter special, în aplicarea interpretării obligatorii a Înaltei Curți de Casație si Justiție din decizia în interesul legii - nr. 33/2008.
Aceasta întrucât în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, așa cum s-a arătat anterior, există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâților, incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, neputând fi înlăturată prin voința reclamantilor deoarece, așa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr.10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă și din norma înscrisă în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
În acord cu aprecierea instanței de fond, Curtea constată că nu se poate face abstracție în această analiză de regimul juridic special al categoriei de imobile, asemeni celui litigios, supus unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun și nici de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a celui al securității raporturilor juridice.
În cazul acestor imobile, contrar susținerilor din apel, legea specială nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art.480 Cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar.
În acest context, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanța de fond, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu luarea în considerare și a exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți, numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat.
În conformitate cu statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, văzând dispozițiile art. 18 lit.c și art. 45 din Legea nr.10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei legi, conform celor reținute mai sus, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate de reclamanți nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute în doctrina ca urmare a interpretării art. 480 Cod civil, cum se apreciază de către apelanți, ci a criteriilor impuse prin voința legiuitorului, în cadrul legii speciale - Legea nr. 10/2001.
Acesta fiind cadrul factual în privința drepturilor părților asupra imobilului în litigiu, în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că soluționarea cauzei nu poate face abstracție de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate de stat fără titlu valabil (art. 1 din Legea nr. 10/2001), precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege (art. 18 lit.c, art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
În același timp, Curtea reține că instanța de contencios european a statuat că exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de bună credință, astfel că oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile dreptului internațional.
În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri. ( cauza R. vs. România).
Curtea europeană a statuat de asemenea că prin implementarea corectă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Astfel, în cauza Pincova și Pinc V. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "... acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…) cu toate acestea consideră necesară a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.
Așa fiind, în contextul legislației române care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor preluate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun preluat în condițiile sus menționate unor terți, chiar dacă aceasta este anterioară analizării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate invocat de reclamanți, se impunea a fi analizată atât din perspectiva susținerilor în sensul privării reclamanților de un „bun” cât și prin raportare la prevederile înscrise în art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituie și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și la principiul securității raporturilor juridice garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dată fiind împrejurarea că în cauză se dispută interese legitime concurente asupra aceluiași imobil, câtă vreme reclamanții susțin nevalabilitatea titlului statului și se prevalează de un titlu de proprietate, invocând incidența, pentru situația lor, a normelor înscrise în art. 480 din Codul civil și a celor din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care garantează dreptul de proprietate, iar pârâții, se prevalează, la rândul lor, de titluri de proprietate, asupra aceluiași imobil, reprezentate de contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulate, instanța urmează a examina dacă, interesul legitim al reclamanților nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, aspecte de fapt și de drept, a căror analiza este impusă prin chiar dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În cauză, la data introducerii acțiunii în revendicare, imobilul care face obiectul cererii, fusese înstrăinat de către stat, către pârâta M. P. respectiv către defunctele R. R. și S. M., în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind încheiate contractele de vânzare cumpărare nr._, nr._ și respectiv nr._ .
De asemenea, Curtea reține că deși reclamanții au formulat cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1996, înregistrată sub nr. 1386/1996, aceasta nu a fost soluționată, însă după aprobarea HG nr. 20/1997, dosarul constituit conform Legii nr. 112/1996, a fost analizat propunându-se acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților.
Ulterior, reclamanții au formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată.
Cu toate acestea nu se poate face abstracție de împrejurarea că deși reclamanții au solicitat în cadrul dosarului nr._/1998 al Judecătoriei Sector 1 București, constatarea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul litigios, această acțiune a rămas în nelucrare, iar prin sentința civilă nr. 1451/02.12.2005, a Tribunalului București secția a V a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.1783/30.10.2007 a Curții de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat perimată această cerere. Tot astfel, în primul ciclu procesual, în prezenta cauză, așa cum s-a arătat pe larg în cele ce preced, cererea acestora având ca obiect constatarea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul revendicat a fost respinsă irevocabil, ca prescrisă.
Deși reclamanții invocă faptul că au dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, susținând nevalabilitatea titlului statului asupra acestuia la momentul cumpărării, Curtea reține însă că în mod corect s-a apreciat de tribunal că o atare constatare, nu era de natură să determine o altă concluzie în ceea ce privește modul de aplicare în cauză a criteriilor de comparație impuse de specificul acțiunii în revendicare formulate de reclamanți.
Aceasta întrucât în cauză, reclamanții nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în natură și nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să le fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, ci invocă în susținerea acțiunii în revendicare, titlul de proprietate deținut de autorii lor, prevalându-se de faptul că acesta provine de la titularul originar al dreptului și de caracterul abuziv al deposedării autorilor acestora .
Deși statuările instanței de fond, în sensul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, au intrat în putere de lucru judecat, Curtea apreciază că o atare constatare nu îi îndreptățește pe reclamanți să spere că se va da preferabilitate titlului lor în fața titlului pârâților.
Astfel, în ceea ce privește situația reclamanților, aceștia, prin raportare la decizia dată în recursul în interesul legii, nr. 33/2008, trebuie să facă dovada că dețin un „bun actual” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene.
După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate de jurisprudența Curții Europene atât a unui bun existent cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.
Totodată, în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.
În acest sens, Curtea reține că dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene, invocată de altfel și în prezenta cale de atac (cauzele L. vs. România, C. vs. România, I. și M. vs. România, Z. vs. România, C. vs. România, B. vs. România, Faimblat vs. România, C. vs. România), simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamantul are chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat chiar anterior recunoașterii dreptului de proprietate, în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea europeană și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
Astfel, în hotărârea pilot, anterior citată, Curtea realizează o distincție tranșantă între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri, Curtea reținând că:
,,134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
141. Curtea constată că, de la . Legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
Astfel, s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații .
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Or, în cauză, așa cum s-a arătat, reclamanții nu dețin o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate, anterior formulării acțiunii de față, să-i restituie, în natură, apartamentul revendicat.
În consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, Curtea constată că deși reclamanții dețin un „bun”, în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art.1 din Protocolul nr. 1, acesta nu rezidă într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat, care să susțină pretențiile lor în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanță, susceptibil a fi valorificat în procedura specială la care face trimitere legea specială de restituire - Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în ceea ce îi privește pe pârâți, se constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că aceștia dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat/ moștenit imobilul în litigiu, imobil asupra căruia aceștia continuă să exercite posesia și în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995 .
Se reține, totodată, în aplicarea legii speciale, că în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri, în temeiul art.18lit.c din Legea nr.10/2001, după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art.45 din același act normativ.
Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței noastre supreme) a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamanți ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în continuare.
În raport de această constatare, Curtea apreciază că în cadrul acțiunii în revendicare prezente, reclamanții care invocă nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului cumpărat de pârâți, nu mai pot pune în discuție nici pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al acestora, în contrapondere cu prezumția legală a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare.
Mai mult, analizarea bunei credințe a cumpărătorilor putea constitui obiect de cercetare în cadrul capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceștia, însă reclamanții nu au investit în termen legal instanța cu o astfel de cerere. Aceasta deoarece, așa cum s-a arătat pe larg în cele ce preced, în primul ciclu procesual, s-a respins irevocabil ca fiind prescris acest capăt de cerere, invocarea unui nou motiv de nulitate în apel, având valența unei cereri noi inadmisibile în cadrul procesual de față și în condițiile procedurale permise de art. 294 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamanți ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în continuare.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.
În aceste condiții, este corect raționamentul instanței de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin. ultim din Legea nr.10/2001,dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze apartamentul cumpărat care, conform art.18 din același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care în cauză, presupune a se da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind desființate, actele de proprietate exhibate de aceștia, încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, au avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din urmă „bunul" pretins în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței sale, atâta vreme cât actul este în ființă, constituie titlu de proprietate și este opozabil de la data încheierii sale (art. 45 alin.21 din Legea nr. 10/2001).
Pe de altă parte, dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 nu aduc atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, fiind o reflecție a principiului stabilității și securității raporturilor juridice, astfel că nu poate fi apreciată ca fondată nici susținerea apelanților în sensul că greșit s-a reținut în cauză că, prevederile din Legea nr. 10/2001, constituție un criteriu de preferință în favoarea pârâților.
Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamanților câștig de cauză doar pentru faptul că titlul acestora provine de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși acesta a acționat cu bună credință.
Prin urmare, pârâții, care dețin imobilul revendicat în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, nedesființate, au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care, obligarea acestora să lase apartamentele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, în proprietatea reclamanților ar constitui o ingerință în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Or, în speță, nu se reține existența vreunui motiv care să justifice privarea intimaților - pârâți de proprietate pentru cauză de utilitate publică.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar (apelantul reclamant ), cât și în cazul pârâților, cumpărători ai apartamentelor revendicate ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent, respectiv, Legea nr.112/1995 și, prin urmare, nici aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, nu se poate face abstracție de faptul că adoptarea unei soluții de admitere a acțiunii reclamanților câtă vreme bunul imobil revendicat a fost înstrăinat în condițiile sus menționate, ar avea, efectul privării pârâților de un bun, în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
În același timp, față de principiul protejării drepturilor „reale și efective” exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, restituirea bunului către reclamanți, aduce atingere securității raporturilor juridice.
Împrejurarea că notificarea formulată de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluționată, nu poate avea drept consecință ignorarea dispozițiilor legii speciale anterior menționate, pârâții fiind în posesia imobilului revendicat, prin efectul unui titlu aflat sub protecția dispozițiilor interne și internaționale care garantează dreptul la proprietate.
Hotărârea tribunalului este legală și prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii, care tranșând raportul dintre legea specială și dreptul comun a statuat, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant.
Or, în această analiză, acordând preferabilitate titlului pârâților în condițiile în care actul acestora de proprietate, s-a consolidat, instanța de fond a aplicat corect în cauză, atât principiul de drept evocat, al priorității normei speciale față de aceea de drept comun, dar și pe cel al securității raporturilor juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie.
Pe de altă parte deși se susține o aplicare eronată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, Curtea reține că, așa cum s-a arătat anterior, în jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a produs o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei P. V. România, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea le-a aplicat constant, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun".
În acest context, prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, care nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului adițional la Convenție, în accepțiunea dată de cauza pilot M. A. vs. România și lipsirea de bun a intimaților pârâți, al căror drept există în baza contractului de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate, care nu a fost anulat, nu mai are siguranța dreptului său.
Mai mult, instanța de contencios european nu a mai condiționat recunoașterea existenței unui „bun" în patrimoniul titularului, de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (paragraful 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
Curtea nu poate primi nici susținerile din apel vizând nerespectarea prevederii înscrise în art. 563 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, acest text normă, consacrând normativ, principiul dedus de doctrină din art. 480 și art. 1073 din Codul civil de la 1864, conform căruia caracterul real al acțiunii în revendicare se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Această normă cu caracter general, nu instituie în favoarea reclamanților, un criteriu de preferabilitate care să nu fi fost avut în vedere, soluționarea acțiunii de față, neputând face abstracție de normele cu caracter special înscrise în Legea nr. 10/2001, care nu au fost abrogate.
Mai mult, în cauză instanța de fond a procedat la analiza temeiniciei acțiunii în revendicare cu care a fost sesizată, limitele cadrului procesual stabilit prin acțiunea introductivă, cu respectarea art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, ceea ce este nu contravine art. 563 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, normă de drept substanțial.
Tot astfel, Legea nr. 165/2013, nu instituie noi criterii de preferabilitate, în favoarea reclamanților pentru a se putea susține încălcarea sau aplicarea greșită a acestui act normativ în cauză, ci, consacră aceleași principii stabilite pe cale doctrinară respectiv în art. 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură, cu excepția situațiilor în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, caz în care se acordă măsuri reparatorii în echivalent, art. 1 alin. 1 din acest act normativ impunându-se a fi interpretat în directă corelație cu alin. 2 din același articol.
În referire la critica vizând nesoluționarea notificării nr.51 din 20.06.2001 formulate de reclamanți conform Legii nr. 10/2001, cu consecința nerespectării Deciziei nr.XX/2007 a ICCJ .
Critica este nefondată.
Astfel, aspectul care se impune analizei în mod prioritar, în referire la această critică este cel vizând limitele învestirii instanței de fond, în rejudecare, date de obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, atât în acțiunea introductivă cât și în precizările ulterioare, dar și în cadrul concluziilor formulate în cauză, reclamanții au susținut în mod constant că au formulat o acțiune în revendicare de drept comun, calificare care a și fost valorificată de către instanțele care au analizat această cerere, încă din primul ciclu procesual, când s-a procedat la calificarea demersului judiciar al acestora, stabilindu-se că acțiunea formulată este o acțiune în revendicare de drept comun și la verificarea admisibilității acestuia.
Pe de altă parte, în rejudecare, reclamanții nu au înțeles să formuleze o cerere modificatoare prin care să deducă instanței spre analiză un petit care să aibă ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001, în aplicarea statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 20/2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, aceștia înțelegând să formuleze pentru prima dată în apelul de față, o critică cu acest obiect.
Câtă vreme, reclamanții nu au formulat în rejudecare, în fața primei instanțe, o cerere precizatoare cu acest obiect (care, în respectarea principiului contradictorialității ar fi trebuit aduse și la cunoștința pârâților), Curtea apreciază că, în raport de cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză prin cererea de chemare în judecată dar și de calificarea dată acțiunii introductive în primul ciclu procesual, instanța de fond în mod corect s-a pronunțat exclusiv asupra acțiunii în revendicare cu care a fost legal investită, ceea ce presupunea verificarea deținerii unui bun actual al reclamanților, respectiv îndreptățirea acestora la a redobândi bunul preluat de la autorii lor, în natură și în consecință, pe existența unei obligații „de a da” în sarcina pârâților.
Astfel, în aplicarea art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, prima instanța nu avea posibilitatea de a analiza decât ceea ce s-a cerut, neputând ignora temeiul juridic al cererii cu care a fost investită și nici încălca formele procedurale ale desfășurării judecății, respectiv principiul disponibilității procesului civil.
Altfel spus, în condițiile în care reclamanții nu au înțeles să-și transforme acțiunea în revendicare de drept comun, prin care au urmărit redobândirea în natură a bunului, într-una în dezdăunări, pentru situația imposibilității restituirii imobilului revendicat, prima instanța nu putea decât încălcând principiul disponibilității să aprecieze asupra despăgubirilor care s-ar datora pentru o astfel de ipoteză.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge cererile de apel formulate în cauză, ca nefondate.
În temeiul art. 298 din Codul de procedură civilă raportat la art. 274 din Codul de procedură civilă, în raport de soluția adoptată în apel, reținând culpa procesuală a apelanților reclamanți, Curtea va dispune obligarea acestora, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.100 lei către intimata M. P. și în sumă de 2000 lei, către intimații S., reprezentând onorariu de avocat achitat în cauză de intimați, conform chitanțelor nr. 3264/2013, nr. 3260/2013, respectiv nr. 31/2013 (filele 132-134 dosar apel).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității completării motivelor de apel.
Respinge cererile de apel formulate de apelanții reclamanți B. D. M., D. M. C. S., S. C. T. și S. E., cu domiciliul ales la av.V. Ș., în București, ., ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.1987/12.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. P., domiciliată în București, ..23, Corp A, ., S. C. și S. O., domiciliați în București, ..339, ., ., sector 1, și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, ca nefondate.
Obligă apelanții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.100 lei către intimata M. P. și în sumă de 2000 lei, către intimații S..
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 21.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
10 ex/12.12.2013
------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – L.I.F.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 2014/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 85/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
