Anulare act. Decizia nr. 267/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 267/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 267/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.267
Ședința publică de la 20.02.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele reclamante B. S. RUCSANDRA și B. A., împotriva deciziei civile nr. 403 A din 16.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. V. F..
P. are ca obiect – anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentele reclamante B. S. Rucsandra și B. A. personal și asistate de avocatul T. V., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul Prahova, anexată la fila 28 din dosar, intimata pârâtă D. V. F. personal și asistată de avocatul D. C. C., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, atașată la fila 30 din dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentelor reclamante arată că, în raport de dispozițiile luate de instanță prin încheierea de ședință de la termenul anterior, înțelege să depună la dosar un set de înscrisuri ce vizează stadiul soluționării cauzei penale înregistrată la P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, înscrisuri pe care le comunică și părții adverse.
Față de împrejurarea că părțile pe care le reprezintă au formulat în temeiul dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală plângere împotriva Ordonanței de clasare din 05.02.2014, dată în dosarul nr._/P/2009, solicită acordarea unui termen pentru a depune la dosar și soluția ce urmează a se pronunța.
Avocatul intimatei pârâte solicită respingerea cererii de amânare ca neîntemeiată și nefondată, apreciind-o, în același timp, ca fiind și abuzivă, având în vedere următoarele aspecte:
Este adevărat că prin Referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale se face o trecere în revistă a întregii situații litigioase dintre părți, însă respingerea plângerii penale s-a făcut pentru că fapta nu există. Arată că recurentele de astăzi au formulat plângere penală împotriva intimatei D. V. F. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și înșelăciune pentru contractul de vânzare cumpărare încheiat în luna aprilie 1949, în condițiile în care partea pe care o reprezintă s-a născut în luna decembrie 1949.
Pe de altă parte, se cunoaște foarte bine faptul că o cauză civilă nu ține în loc o cauză penală sau nu are o autoritate cu privire la niște anchete penale ce fac obiectul contractelor de vânzare cumpărare. În opinia sa, această plângere a fost formulată doar în scopul tergiversării cauzei de față. Mai mult decât atât, urmează a se avea în vedere faptul că instanța a pus în vedere părților că va acorda un singur termen de judecată în vederea prezentării stadiului soluționării plângerii penale.
Avocatul recurentelor reclamante apreciază că este util acordarea unui nou termen de judecată pentru a depune la dosar soluția ce urmează a se da plângerii formulate împotriva Ordonanței de clasare, având în vedere că faptul că uzul de fals există, deoarece intimata pârâtă se folosește de actul respectiv.
Deliberând, față de dispozițiile art. 244 din Codul de procedură civilă, în raport de caracterul facultativ al acestei suspendări instituite de lege, având în vedere stadiul soluționării pricinii civile și cel al plângerii penale într-o cauză în care până la acest moment nu s-a început urmărirea penală, Curtea constată că cererea de amânare a cauzei nu este întemeiată, motiv pentru care o respinge.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentelor reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat.
Învederează instanței împrejurarea că după ce părțile pe care le reprezintă au aflat de existența contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4629/1949, prin care autorul acestora ar fi vândut apartamentul nr.1 din imobilul situat în București, ., sector 1, au constatat faptul că semnătura de pe acest act nu aparține defunctului I. B.. Ulterior constatării acestui fapt, reclamantele au cerut părerea unui specialist, respectiv a domnului expert N. G., care a efectuat expertiza extrajudiciară anexată în dosar, expertiză care a concluzionat că semnătura de pe contract nu aparține autorului I. B..
Solicită a se observa faptul că instanța de fond nu a luat în considerare expertiza grafologică extrajudiciară, motiv pentru care în cadrul apelului reclamantele au solicitat efectuarea unei noi expertize, probă care a fost încuviințată de către tribunal, însă concluziile expertizei judiciare au fost contrare celei întocmite de domnul expert N. G.. Ca atare, părțile reclamante au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, prin expertul consilier N. G., obiecțiuni care au fost respinse de instanța de apel.
Solicită a se observa faptul că această constatare a expertului N. G., în sensul că semnătura de pe contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4629/1949 nu aparține autorului recurentelor reclamante se coroborează cu înscrisul aflat la dosar și din care rezultă că numărul actului de identitate al lui B. I. prezentat la data de 23.04.1949 judecătorului de la tribunalul I. nu aparține acestuia.
Consideră că peste împrejurarea că în fața judecătorului nu s-a prezentat actul de identitate al vânzătorului nu se poate trece, cu atât mai mult cu cât a dovedit faptul că autorul recurentelor reclamante nu era în țară la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, întrucât era prizonier în Italia, astfel încât nici nu putea semna respectivul act. Ca atare, nu se poate constata că este vorba despre un contract de vânzare cumpărare legal încheiat.
Cu privire la reținerea instanței în sensul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune, solicită să se constate nelegalitatea acestei motivări, având în vedere că nu s-a solicitat acest lucru și, în plus, arată că dreptul de proprietate se transferă prin act autentic, sau constatat prin hotărâre judecătorească, ceea ce nu s-a dovedit că s-ar fi făcut în acest dosar.
Solicită obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale.
Avocatul intimatei pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Solicită a se observa faptul că susținerile părții adverse sunt simple afirmații, fără a avea corespondență în actele prezentate în fața instanțelor. Au fost efectuate expertize judiciare, care au stabilit în mod clar că acea semnătură aparține autorului recurentelor reclamante. Actul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1949 a fost un act încheiat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în fața unui judecător care a identificat părțile și a făcut consemnare cu privire la aceste aspecte în procesul verbal ce însoțește contractul de vânzare cumpărare.
Arată că în anul 1956, urmare a unor erori făcute la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, s-a dat o decizie prin care autorilor intimatei pârâte le-a fost recunoscut dreptul de proprietate tocmai în baza acestui contract de vânzare cumpărare. A trecut o perioadă îndelungată de timp, în care autorul recurentelor reclamante a locuit în același imobil cu autorii părții pe care o reprezintă, perioadă în care nu a contestat niciodată dreptul de proprietate al acestora. La momentul în care autorii recurentelor reclamante au început să facă demersuri pentru recuperarea imobilelor, respectiv la nivelul anului 1990, deși cunoșteau situația juridică reală nu a făcut vreun demers împotriva intimatei pârâte.
Arată că, deși la dosar există o adresă ce emană de la Direcția Informatizată a Persoanei, urmează a se observa că aceasta nu cuprinde și datele anterioare anului 1950, iar mențiunea din adresă nu este în sensul că a avut doar acest act de identitate, ci că a avut și acele acte identitate. Or, acest lucru nu face în niciun fel dovada faptului că nu ar fi avut anterior și actul de identitate indicat în procesul verbal.
Referitor la susținerea că autorul B. I. nu ar fi fost în țară la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, urmează a se observa că nu este decât o simplă afirmație făcute de partea adversă, având în vedere că nu reiese din niciun act acest aspect. Solicită a se avea în vedere că abia în faza procesuală a recursului și numai după ce a fost înlăturată, prin expertiza efectuată, susținerea că nu ar fi semnătura autorului B. I., recurenta B. S. Rucsandra a înțeles să dea o declarație în fața notarului public, pe care instanța în mod corect și temeinic a înlăturat-o, ea neputând avea relevanța unui înscris ce se poate constitui ca probă în prezenta cauză.
Solicită obligarea recurentelor reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2480 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 47 din 19.11.2013, pe care o depune la dosar însoțită de factura nr.867/19.11.2013.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 08.12.2009 sub nr._ reclamantele B. S. Rucsandra și B. A. au chemat în judecată pe pârâta D. V. F. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4629/23.04.1949 de către Tribunalul I. încheiat între autorul reclamantelor, B. I. și L. și T. B. și să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită folosință apartamentul nr. 1, situat in București, ., sector 1.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare menționat întrucât autorul lor nu a semnat acest act, semnătura de pe contract neaparținându-i, iar la momentul preluării de către stat întregul imobil a fost trecut în proprietatea acestuia de pe numele lui B. I..
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 111 din codul de procedură civilă și art. 480 din Codul civil.
La data de 22.04.2010, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării, autorității de lucru judecat, neîntemeierii în drept a cererii de chemare în judecată și prescripției achizitive și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 30.11.2010, instanța a constatat că reclamantele au timbrat cererea de chemare în judecată potrivit dispozițiilor legale și a pus în discuție excepțiile autorității de lucru judecat și neîntemeierii în drept, precum și fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr._/07.12.2010, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată; a respins acțiunea privind pe reclamantele Babes S. Rucsandra și Babes A. și pe pârâta D. V. F. ca neîntemeiată și a obligat reclamantele la plata către pârâtă a sumei de 2380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția neîntemeierii în drept a cererii de chemare în judecată, pe care a calificat-o ca fiind excepția nulității cererii, că petitul vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii părților a fost întemeiat în drept în ședința publică din 30.11.2010 pe prevederile art. 948 pct. 2 din Codul civil, motiv pentru care excepția nulității cererii este neîntemeiată
Conform înscrisurilor depuse de pârâtă în susținerea excepției autorității de lucru judecat, în litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 847/03.06.2009 a Tribunalului București nu a existat o cerere de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii părților, instanța respingând cererea de înscriere în fals printr-o încheiere de dezbateri, fără a se pronunța pe fondul cererii, iar în privința capătului de cerere vizând revendicarea instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active, fără a se pronunța pe fond, motiv pentru care instanța a apreciat că între cele două litigii nu există identitate de obiect și cauză și a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripției achizitive, instanța de fond a constatat că aceasta este de fapt o apărare de fond.
Instanța de fond a reținut în ceea ce privește primul capăt de cerere în primul rând faptul că contractul de vânzare-cumpărare cu nr. 4629/23.04.1949 a fost autentificat de către Tribunalul I., ceea ce înseamnă că atestarea privind semnătura autorului reclamantelor a fost dată de un judecător, deci de un funcționar, ce avea dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a făcut, cu solemnitățile cerute de lege, astfel cum pretinde art. 1171 din Codul civil.
Or, pentru a se anula actul de vânzare-cumpărare menționat, instanța ar trebui să rețină faptul că semnătura acelui judecător nu îi aparține ori că acesta nu a atestat în mod corect faptul că autorul reclamantelor și-ar fi depus semnătura pe acel contract, deși potrivit legii avea obligația de a certifica inclusiv faptul semnăturii, ceea ce în lipsa unor probe certe nu se poate constata.
Nu constituie o probă certă nici raportul de expertiză extrajudiciară grafică depus de reclamante, întrucât acesta a luat în considerare semnături ale autorului reclamantelor care erau cu cel puțin 10 ani ulterioare contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită.
Pentru aceste motive, instanța de fond a apreciat că primul capăt de cerere este neîntemeiat, nefăcându-se proba încălcării prevederilor art. 948 pct. 2 din Codul civil, în sensul că autorul reclamantelor nu și-ar fi dat consimțământul la vânzarea bunului, deși reclamantelor le revenea sarcina probei potrivit art. 1169 din Codul civil.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând revendicarea, instanța a apreciat că pârâta, respectiv autorii săi au fost în posesia unui just titlu și au posedat bunul mai mult de 10 ani de la data la care au intrat în posesie, prezumându-se buna lor credință, astfel încât acțiunea în revendicare, chiar în situația în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi anulat, nu poate fi admisă, dat fiind faptul că uzucapiunea constituie pentru pârâtă un mod de dobândire a proprietății originar, ce nu poate fi înfrânt prin niciun mijloc legal.
Dată fiind aprecierea instanței cu privire la primul capăt de cerere, instanța de fond a constatat că actul juridic prin care autorii pârâtei au dobândit imobilul este valabil, ceea ce duce la concluzia că pârâta deține un titlu, fără ca reclamantele să dețină un astfel de titlu cu privire la imobilul ce face obiectul cauzei, motiv pentru care și capătul de cerere vizând revendicarea este neîntemeiat.
În aceste condiții, reținându-se faptul că autorul reclamantei a manifestat un consimțământ valabil la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nefăcându-se proba inexistenței consimțământului, precum și prevalența titlului invocat de către pârâtă față de lipsa unui titlu al reclamantelor, instanța a respins acțiunea formulata de reclamante ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele B. S. Rucsandra și B. A., cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 26.01.2011.
În motivarea apelului, s-a arătat că din motivarea hotărârii rezultă că instanța de fond a apreciat că autorii pârâtei și pârâta au fost în posesia unui just titlu, stăpânind imobilul cu bună credință peste 10 ani, uzucapiunea fiind un mod de dobândire a proprietății originar, care nu poate fi înfrânt prin niciun mijloc legal.
Arată apelantele că se impune a se retine că așa cum am arătat în acțiune, imobilul a fost luat de stat în totalitate, pe numele B. I. așa cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950, deci nu poate fi vorba de o posesie sub nume de proprietar așa cum prevedea art. 1847 și urm. din codul civil anterior.B. I. a plătit impozit pentru întreg imobilul până la deposedarea de către stat.
Cu privire la justul titlu trebuia văzut că un contract de vânzare cumpărare care nu are semnătura vânzătorului nu poate fi apreciat ca just titlu.
Pentru a ajunge la această concluzie instanța a înlăturat ca probă expertiza grafologică extrajudiciară prin care s-a stabilit de un specialist că semnătura de pe act nu aparține vânzătorului. S-a trecut cu vederea faptul că la dosar s-a făcut dovada actelor de identitate ale lui B. I. și numărul actului de identitate menționat în procesul verbal încheiat la Tribunalul I. nu aparține lui Babes I..
În acest context, au susținut că instanța de fond a motivat nelegal că trebuie constatat că semnătura nu aparține judecătorului care a luat consimțământul părților, ori că acesta nu a atestat în mod corect, că autorul lor a semnat personal actul. Această motivare nu este legală pentru că într-un astfel de litigiu trebuie constatat dacă părțile și-au exprimat legal consimțământul la vânzarea respectivă . Or, nu s-a dovedit ca B. I., și-a exprimat consimțământul semnând personal actul și prezentând actul său de identitate.
Fără nicio contraprobă și doar printr-o apreciere personală, judecătorul fondului a înlăturat concluziile expertizei grafologice Dacă este o probă extrajudiciară, instanța putea pune în discuția părților efectuarea unei expertize grafologice în acest dosar și s-ar fi stabilit dacă B. I. a semnat sau nu actul.
Pentru a înlătura acest dubiu, s-a solicitat ca în cadrul apelului care este o cale de atac devolutivă, să fie administrată această probă prin efectuarea unei expertize grafologice la ordinul instanței de apel.
Apelanta a dovedit că semnătura de pe act nu aparține vânzătorului si actul de identitate prezentat judecătorului nu aparținea lui Babes I., iar aceste dovezi nu poate fi înlăturate.
Referitor la apărarea invocată de pârâtă privind dobândirea dreptului de proprietate de autorii săi si de către dumneaei instanța de fond a greșit admițând implicit acesta excepție în lipsa unei constatări a dobândirii acestui drept prin hotărâre judecătorească. In lipsa unei cereri reconvenționale în acest, sens, instanța nu trebuia să ia în considerare această susținere a pârâtei că ar fi dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Este nelegală motivarea instanței de fond că în niciun caz nu se putea admite cererea de revendicare a imobilului, chiar dacă s-ar anula contractul de vânzare cumpărare nr. 4629/1949 pentru că pârâta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 și art. 274 C.proc.civ.
Intimata-pârâtă a formulat, în temeiul art. 115-118 C.proc.civ., întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca fiind legală și temeinică hotărârea instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că actul de vânzare cumpărare atacat a fost autentificat de Tribunalul I. - Secția notariat. Astfel, la data de 23.04.1949 (înainte de naționalizarea imobilului), un judecător al Tribunalului I. (funcționar al Statului Român) a constat în mod direct faptul că proprietarul acestui imobil I. B. (autorul reclamantelor) a vândut autorilor intimatei-pârâte, L. și T. B., apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului situat în București, ..
Faptul că la data naționalizării imobilul nu putea fi naționalizat în totalitate pe numele B. (V. sau I.) întrucât B. I. vânduse în 1949 apartamentul nr. 1 de la parter către B. T. și B. L., a fost stabilit prin Decizia definitivă nr. 2871 din 29 martie 2011 a ÎCCJ în dosarul nr._/3/2008 care menține în această privință decizia nr. 138/A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie și, implicit, sentința civilă nr. 847/3.06.2009 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă (apelantele pârâte, părți și în acel dosar, nu au declarat apel împotriva acelei sentințe, de unde rezultă că și-au însușit sentința civilă nr. 847/3.06.2009 a Tribunalului București).
Apelantele reclamante susțin și faptul că titlul de proprietate (al . B.) „nu poate fi apreciat ca just titlu” și „nu este valabil” întrucât „nu are semnătura vânzătorului”, „dat fiind lipsa semnăturii vânzătorului”.
Conform probelor administrate s-a făcut dovada faptului că actul de vânzare-cumpărare este semnat de B. I. în calitate de vânzător.
Nu pot fi reținute nici afirmațiile apelantelor reclamante cum că s-a făcut dovada actelor de identitate ale lui B. I. și numărul actului de identitate menționat în Procesul verbal încheiat la Tribunalul I. nu aparține lui B. Io”.
Aceste apărări sunt înlăturate pe de o parte de constatările făcute de judecătorul care a identificat părțile semnatare ale contractului de vânzare cumpărare în anul 1949 și pe de altă parte de lipsa de eficiență a „dovezii" prezentată de apelantele reclamante, respectiv adresa de răspuns nr._/09.02.2005 a Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor către Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și familie.
Deși nu se precizează data la care a fost emis fiecare dintre aceste acte de identitate, este evident că sistemul de evidență/numerotare nu seamănă cu cel valabil în anul 1949.
In atare condiții, rezultă evident și logic că evidența actelor de identitate aflate în arhiva MAI - evidența persoanelor, nu acoperă anul 1949, când a fost încheiat actul vânzare-cumpărare atacat.
In fapt, autenticitatea actelor de identitate a fost verificată și declarată ca adevărată de un judecător al Tribunalului I. conform procedurii civile de la acea dată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu expertiză criminalistică, fiind efectuate și atașate la dosar raport de expertiză efectuat de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, precum și raport de expertiză efectuat de Institutul național de Expertize Criminalistice.
Prin decizia civilă nr.403/A/16.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelantele să plătească intimatei suma de 1240 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că principala critică a apelantelor vizează temeinicia hotărârii, raportat la elementele care au condus instanța de fond la concluzia că autorul reclamantelor, B. I., a semnat la rubrica vânzător contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4629/23.04.1946.
Având în vedere criticile apelantelor cu privire la modul de administrare și interpretare a probatoriului de instanța de fond, respectiv cu privire la înlăturarea de prima instanță a expertizei grafologice extrajudiciare fără o altă contraprobă, precum și a concluziilor cu privire la semnătura judecătorului delegat care atestă identitatea semnatarului actului, în apel, tribunalul a încuviințat proba cu expertiza criminalistică având ca obiectiv să se stabilească dacă semnătura dată la rubrica „vânzător” pe actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4629/23.04.1949 aparține lui B. I..
Tribunalul a reținut că ambele expertize efectuate, atât cea efectuată de Laboratorul Interjudețean cât și cea efectuată de Institutul Național au ajuns la aceeași concluzie, respectiv că actul de vânzare-cumpărare a fost semnat de autorul apelantelor-reclamante, B. I..
Au fost analizate cu ocazia efectuării celor două expertize toate scriptele de comparație prezentate de părți, experții explicând modul de evoluție în timp al semnăturii și ajungând la concluzia că semnătura de pe act aparține fără nicio îndoială autorului reclamantelor.
În concluzie, tribunalul a reținut că în mod corect prima instanță a înlăturat expertiza extrajudiciară depusă la dosar de reclamante, din probele administrate în faza procesuală a apelului rezultând, după o analiză a mai multor acte ce au fost depuse experților în original, acte ce provin din diferite perioade de timp, că semnătura de la rubrica vânzător aparține lui B. I..
Față de aceste probe, în baza art. 296 C.proc.civ., tribunalul a respins ca nefondat apelul formulat, reținând ca neîntemeiat motivul de nulitate al nesemnării actului de B. I., autorul apelantelor-reclamante.
În ceea ce privește reținerile primei instanțe legate de apărarea pârâtei prin invocarea uzucapiunii, tribunalul a reținut că uzucapiunea poate fi invocată și pe cale de excepție, ca apărare care paralizează acțiunea în revendicare, nefiind necesară formularea unei cereri reconvenționale (care se impune a fi formulată doar în măsura în care se dorește dobândirea unui titlu).
În ceea ce privește fondul acestei apărări, tribunalul a reținut că aceasta era o apărare subsidiară, formulată în cazul în care se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, titlul pârâtei, în vederea paralizării acțiunii în revendicare însă, cum actul s-a dovedit a fi valabil, această apărare nu mai este necesar a fi analizată.
În baza art. 274 alin.1 C.proc.civ., a obligat apelantele să plătească intimatei suma de 1240 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat conform chitanței nr. 4/16.01.2012.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele B. S. Rucsandra și B. A., solicitând modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4629/23.04.1949 de către Tribunalul I., contract încheiat între B. I., în calitate de vânzător, și T. B., în calitate de cumpărători. Totodată, solicită obligarea pârâtei intimate D. V. F., în calitate de moștenitoare a cumpărătorilor L. și T. B., să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, parter, din imobilul din ., sector 1, București, compus din vestibul, 2 camere, bucătărie, cămară, baie și cameră de serviciu, precum și cota indiviză din terenul aferent și pod, spălătorie, culoare comune și closet de serviciu, apartamentul având în compunere cameră de intendent și boxă în pivniță. Solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurentele susțin că hotărârile pronunțate în apel, dar și la fond sunt nelegale și netemeinice întrucât instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit al acestuia (art.304 pct.8 C.proc.civ.) iar hotărârile pronunțate sunt lipsite de temei legal, fiind date cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.proc.civ.).
Cu privire la expertizele grafologice efectuate în fața instanței de apel, recurentele arată că aceste expertize nu reflectă adevărul referitor la semnătura lui B. I., pentru că reclamantele au solicitat părerea expertului N., care a formulat obiecțiuni clare și întemeiate și aceste obiecțiuni nu au fost luate în considerare, nu s-a răspuns legal la acestea.
Pentru că este o lucrare de specialitate și are aceeași valoare ca și expertizele efectuate de Laboratorul Interjudețean, cât și cea efectuată de Institutul Național de Criminalistică, instanța de apel nu putea înlătura această expertiză.
O altă critică a ambelor hotărâri este aceea că nu s-a dat nici o eficiență dovezii cu acte pe care reclamantele au administrat-o referitor la numărul actului de identitate a lui B. I., prin care au dovedit că pe contract este alt număr de act de identitate.
Nu a fost luată în considerare declarația reclamantei B. S. Rucsandra dată în fața unui notar, prin care a arătat că la data încheierii contractului – 23.04.1949 – B. I. nu era în țară, acesta fiind prizonier în Italia.
Recurentele apreciază că nu se poate trece peste împrejurarea că în fața judecătorului nu s-a prezentat actul de identitate al vânzătorului, acestea dovedind că semnătura nu-i aparține, astfel că nu poate fi vorba de un contract legal încheiat când ambele părți nu își exprimă consimțământul legal.
Cu privire la reținerea de către instanțe a excepției dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiunea ca fiind titlu de proprietate, recurentele solicită a se constata nelegalitatea acestei motivări, pentru că dreptul de proprietate se transferă prin act autentic sau constatat prin hotărâre judecătorească, ceea ce nu s-a dovedit că s-ar fi făcut în acest dosar. Se constată dobândirea unui drept de proprietate, fără să se plătească taxele legale constatării acestui drept.
Intimata pârâtă D. V. F. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, admiterea excepției nulității recursului și excepția inadmisibilității recursului împotriva sentinței instanței de fond, iar în subsidiar, în situația respingerii excepțiilor menționate, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la criticile formulate de către recurentele – reclamante, intimata arată că acestea nu au niciun fel de susținere juridică în sensul invocării unor motive de nelegalitate a deciziei sau sentinței atacate, fiind doar critici cu privire la administrarea și interpretarea probatoriului de către instanțe, motiv pentru care apreciază că acestea sunt total nefondate și lipsite de orice temei legal.
De aceea, intimata invocă excepția nulității recursului, având în vedere prevederile art. 302 alin.1 lit. c) Cod procedură civilă și excepția inadmisibilității recursului împotriva soluției pronunțate de instanța de fond.
În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimata arată că în speța de față nu sunt respectate cerințele imperativ prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 3021 alin.1 lit. c) Cod Procedură Civilă, respectiv motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul.
Astfel, analizând cuprinsul cererii de recurs se poate observa că aceasta nu cuprinde niciun fel de critică cu privire la nelegalitatea sau netemeinicia deciziei și sentinței recurate, reiterându-se toate motivele menționate atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată și cât și al cererii de apel.
Pentru aceleași motive, apare ca fiind inadmisibilă cererea de recurs îndreptată împotriva soluției pronunțate de instanța de fond, respectiv sentința civilă nr._/07.12.2010 a Judecătoriei Sectorului l București, pronunțată în cauza ce a făcut obiectul dosarului civil nr._ .
În subsidiar, în situația respingerii excepțiilor invocate, arată că motivele invocate de către recurentele reclamante sunt lipsite de fundament.
În realitate, după cum s-a arătat și au reținut în mod corect atât instanța de apel, cât și instanța de fond, contractul de vânzare cumpărare atacat a fost autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat. Astfel, la data de 23.04.1949 (înainte de naționalizarea imobilului), un judecător al Tribunalului I. (funcționar al Statului Român) a constatat în mod direct faptul că proprietarul acestui imobil I. B. (autorul reclamantelor) a vândut autorilor intimatei, L. și T. B., apartamentul nr.1 de la parterul imobilului situat în București, ..
Conform probelor administrate prin intermediul instanței de judecată - expertize administrate de instanță în mod direct, obiecțiuni, și nu probe fabricate pro causa s-a făcut dovada faptului că actul de vânzare-cumpărare este semnat de Babes I. în calitate de vânzător, atât prin concluziile expertizei efectuate de Laboratorul Interjudețean, cât și prin concluziile expertizei efectuate de Institutului Național.
Nu pot fi reținute nici afirmațiile recurentelor reclamante cum că s-a făcut dovada actelor de identitate ale lui B. I. și numărul actului de identitate menționat în Procesul verbal încheiat la Tribunalul I. nu aparține lui B. I.. Aceste apărări sunt înlăturate pe de o parte de constatările făcute de judecătorul care a identificat părțile semnatare ale contractului de vânzare cumpărare în anul 1949 și, pe de altă parte, de lipsa de eficiență a „dovezii" prezentată de recurentele reclamante, respectiv adresa de răspuns nr._/09.02.2005 a Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor către Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie.
Deși nu se precizează data la care a fost emis fiecare dintre aceste acte de identitate, este evident că sistemul de evidență/numerotare nu seamănă cu cel valabil în anul 1949, cum sunt înscrise de grefier în actul de vânzare-cumpărare.
In atare condiții, rezultă evident și logic că evidența actelor de identitate aflate în arhiva MAI - evidența persoanelor, nu acoperă anul 1949, când a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare atac.
În fapt, autenticitatea actelor de identitate a fost verificată și declarată (prin procesul verbal) ca adevărată de un judecător al Tribunalului I., conform procedurilor civile de la acea dată.
În privința excepției prescripției achizitive de lungă durată, instanțele ținând cont de probele administrate, în mod corect, au reținut și motivația invocată de intimata pârâtă pentru o eventuală paralizare a acțiunii în revendicare ca efect al prescripției achizitive. Or, în aceste condiții, este evident că orice discuție cu privire la obligativitatea unei cereri reconvenționale și a timbrajului pe aceasta este în afara cadrului legal.
În situația de față, imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea privată a autorilor intimatei, începând din anul 1949, după cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4629/23.04.1949 de Tribunalul I. Secția I, transcris sub nr. 2282/23.04.1949, fiind dobândit de autorii săi, B. T. și B. L. prin vânzare - cumpărare de Ia vânzătorul B. loan, autorul reclamantelor. Ulterior, intimata D. (născută B.) V. F. a dobândit acest imobil prin moștenire după cum rezultă din certificatul de moștenitor "emis după decesul numitei B. L..
În aceste condiții, intimata a arătat că la data introducerii primei acțiuni în revendicare împotriva acesteia (27.04.2005 este data introducerii pârâtei în cauza mai sus menționată) era împlinit atât termenul de 10 ani, cât și termenul de 30 de ani (a trecut de fapt o perioadă de peste 56 de ani) termene prevăzute pentru prescripția achizitivă de scurtă sau de lungă durată în cazul existenței unui just titlu (actele autentice translative de proprietate) prin joncțiunea posesiei pârâtei cu posesia autorilor săi, B. T. și B. L..
Mai mult, cu toate că autorul reclamantelor și acestea au locuit o perioadă destul de îndelungată de timp, în același imobil cu autorii săi, nu au făcut niciun demers împotriva acestora. Reclamantele au acționat împotriva pârâtei abia la 10 ani după decesul autorului lor, deces survenit în anul 1993.
În consecință, intimata pârâtă apreciază că cele două hotărâri pronunțate în cauză sunt temeinice și legale.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 1 București – 08.12.2009- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Totodată, în ceea ce privește normele de drept substanțial aplicabile în cauză, Curtea reține că potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil: „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”, iar potrivit art. 82 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile referitoare la uzucapiunea imobiliara se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a noului din Codul civil, astfel încât în cauză sunt incidente prevederile înscrise în Codul civil de la 1864.
În ceea ce privește excepția nulității recursului, Curtea verificând conținutul concret al criticilor formulate în recurs, apreciază că acestea pot fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, astfel că excepția invocata de intimata apare ca nefondată.
Tot astfel, din cuprinsul cererii de recurs rezultă neîndoielnic că pe aceasta cale se tinde la reformarea deciziei instanței de apel, fiind pe deplin respectate prevederile art. 299 din Codul de procedură civilă, împrejurarea că în recurs se solicită, ca efect al admiterii recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea sentinței civile apelate în sensul admiterii acțiunii reclamantelor recurente, neputând avea drept consecință inadmisibilitatea recursului.
În referire la criticile concrete cu care a fost legal investită, Curtea reține că, deși recurentele invocă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.8 din Codul de procedură civilă, acest motiv de recurs vizează limitativ situațiile în care prin hotărâre este nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecându-se peste voința părților exprimată în convenție.
Așa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciara și în doctrina de specialitate, judecătorii fondului sunt suverani în aprecierea faptelor care li se supun judecății, dar totuși puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, pe de o parte, de distincția care trebuie făcută între clauzele clare și cele obscure, iar pe de altă parte, de interdicția de a trece dincolo de intenția părților, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere, astfel încât dacă au trecut peste această limită, hotărârea lor este casabilă. Astfel, instanța schimbă natura contractului dacă va califica un contract de vânzare, drept un contract de schimb sau un contract de expediție, drept un contract de transport și comite o denaturare, atunci când, supunând actele cauzei interpretării sale, le atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lor, în loc să îl sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic. Dacă însă, din probele administrate, ar rezulta un dubiu în privința naturii juridice sau conținutului actului juridic dedus judecății, interpretarea dată de judecătorii fondului nu poate fi atacată în instanța de recurs, deoarece motivul de casare nu permite.
Or, verificând conținutul concret al criticilor deduse judecății Curtea constată că acestea nu tind la a demonstra o greșita interpretare a actului juridic a cărui nulitate se invocă ci, vizează modul în care instanțele de fond au aplicat normele care reglementează administrarea probatoriilor, au procedat la aprecierea probatoriului administrat respectiv au apreciat asupra posibilității invocării ca și apărare de fond a uzucapiunii de către pârâtă, aspecte care nu pot fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.
Așa fiind, în ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că invocarea acestuia s-a făcut în mod formal, astfel că acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut ca fiind incident în cauză.
În ceea ce privește criticile vizând greșita nereținere a nulității contractului, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește susținerea vizând înlăturarea de către instanțele de fond a expertizei extrajudiciare întocmită la solicitarea reclamantelor.
Sub acest aspect, Curtea retine că potrivit art. 168 din Codul de procedură civilă: „Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu dispune altfel”.
Totodată, în conformitate cu art. 201 alin. 1 și 2 din Codul de Procedură Civilă: „Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau trei experți, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe, după care va putea convoca o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să se pronunțe cu privire la costul estimativ al lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și cu privire la durata de timp necesară efectuării expertizei. Poziția părților, respectiv a părții care a solicitat proba va fi consemnată în încheiere. Când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate”.
Așa fiind, pentru a se constitui într-o probă, este necesar ca expertiza extrajudiciară să fie încuviințată de către instanța investită cu soluționarea pricinii și să nu facă obiect al contestației părții adverse. În caz contrar, expertiza se impune a fi administrată în cursul dezbaterilor judiciare, după sesizarea instanței de judecată, cu respectarea principiilor contradictorialității și nemijlocirii.
Așa fiind, concluzia care se impune a fi trasă este în sensul că valoarea probantă a expertizei extrajudiciare este discutabilă, în condițiile în care este efectuată la cererea doar a uneia dintre părți care astfel își preconstituie astfel o dovadă.
În cauză, în fața primei instanțe, reclamantele care au invocat incidența nulității contractului de vânzare cumpărare nr.4629/23.04.1949 autentificat de către Tribunalul I., încheiat de autorul acestora cu autorii pârâtei, pentru lipsa consimțământului autorului lor la încheierea actului, au anexat la dosar un raport de expertiza extrajudiciară, apreciind că acesta se impunea fi avut în vedere de către instanțele de fond.
Or, așa cum rezultă din actele dosarului, expertiza extrajudiciara a fost contestata de pârâtă. Prin urmare, așa cum s-a arătat și anterior, expertiza extrajudiciară în mod judicios a fost înlăturată de către instanțele de fond, pentru că nu se coroborează cu alte probe respectiv s-a desfășurat fără participarea pârâtei și fără ca acesteia să-i fie respectat dreptul la apărare, la a propune scripte de comparație și de a formula obiecțiuni. O altă soluție ar fi de altfel, contrară principiului egalității armelor prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În aceste condiții, în raport de cererea cu care a fost investită prima instanță, în mod judicios, instanța de apel, a procedat la administrarea probei cu expertiza judiciară, în această cale de atac devolutivă, tribunalul având posibilitatea și în același timp obligația de a administra acele mijloace de probă care sa aibă forța juridica necesară pentru a susține stabilirea prezenței sau a lipsei consimțământului vânzătorului, invocată drept motiv de nulitate a actului de vânzare cumpărare.
Curtea reține, în același sens, că în faza procesuală a apelului, cu respectarea condițiilor impuse de normele procesuale anterior evocate, a fost administrată o primă expertiza judiciară având ca obiectiv verificarea autenticității semnăturii autorului reclamantelor de pe contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se invocă, iar în urma contestării de către reclamante, în condiții procedurale, a concluziilor acestui raport de către reclamante, s-a procedat la efectuarea unei noi expertize criminalistice, care a concluzionat în același sens ca și expertiza judiciara inițială, respectiv în sensul că actul de vânzare-cumpărare a fost semnat de autorul apelantelor-reclamante, B. I..
Ca urmare sunt vădit nefondate susținerile din recurs în sensul că obiecțiunile acestora expertizele judiciare ar fi fost ignorate.
Tot astfel, câtă vreme obiecțiunile formulate de reclamante la ultima expertiza nu erau fundamentate pe scripte de comparație noi sau pe eventuala încălcare sau aplicare eronată a normelor de drept incidente, ci au vizat exclusiv o pretinsă omisiune a expertizei judiciare de a analiza expertiza extrajudiciară, aprecierea tribunalului în sensul că aceste obiecțiuni nu erau fondate, este judicioasă.
În aceste sens, Curtea are în vedere faptul că expertiza administrată în cauză impunea stabilirea autenticității semnăturii autorului reclamantelor de pe actul a cărui nulitate se invoca prin raportare la scriptele de comparație prezentate de părțile litigante și necontestate de acestea, condiție care nu era îndeplinită în ceea ce privește expertiza extrajudiciară.
Curtea reține că recurentele reclamante, deși contestă concluziile expertizelor judiciare, nu au administrat mijloace de dovadă care să facă plauzibile apărările lor întemeiate pe expertiza extrajudiciară și care eventual să justifice refacerea expertizelor judiciare, în condiții de contradictorialitate și nemijlocire.
Astfel, depunerea unei declarații chiar încheiată în formă autentică care provine de la însăși reclamanta Babes S. R., prin care aceasta susține că autorul său nu s-ar fi aflat în țară la data semnării actului în forma autentică, în condițiile în care acesta nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă administrat în cauză, nu poate avea o atare valență, ci reprezintă un înscris întocmit pro causa, lipsit de eficientă probatorie.
Astfel, adresa nr. 960/935/ C..A.VII eliberata de Direcțiunea Generală CFR, nu atestă o atare împrejurare, ci exclusiv faptul că anterior cu 6 ani momentului încheierii contractului de vânzare cumpărare autorul reclamantelor a fost detașat la Oficiul de reprezentare CFR Berlin.
Tot astfel, împrejurarea că la dosar a fost anexat un înscris care atestă că autorul reclamantelor a deținut acte de identitate care au numere și serii care nu coincid cu cele menționate în contractul a cărui nulitate se invocă, nu poate conduce la concluzia că la data încheierii actului de vânzare acesta nu s-ar fi aflat în țară - teză susținută de reclamanta Babes S., prin declarația anterior menționată - și nici la o concluzie contrară expertizei judiciare, câtă vreme această adresă, în mod singular nu este aptă să probeze împrejurarea că actul respectiv nu este semnat de autorul reclamantelor.
Astfel, pe de o parte, aceasta adresă nu atestă în mod cert că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare autorul reclamantelor nu s-ar fi putut legitima conform datelor menționate în contract, câtă vreme nu precizează data emiterii actelor de identitate menționate în cuprinsul său către acesta, iar pe de altă parte, eventuala menționare eronată a actului de identitate al autorului reclamantelor, nu poate atrage nulitatea actului de vânzare, în condițiile în care există probe, administrate în condiții procedurale, care atestă că actul a fost semnat de către autorul reclamantelor, deci că acesta și-a exprimat valabil consimțământul la vânzare.
Sub acest aspect, Curtea în acord cu instanțele anterioare, apreciază că, date fiind limitele în care a fost investită instanța de fond cu acțiunea introductivă, esențial pentru verificarea exprimării consimțământului autorului reclamantelor la momentul încheierii actului a cărui nulitate se invocă este stabilirea împrejurării dacă acesta este semnat de către părțile contractante, împrejurarea că acestea sunt sau nu legitimate de către notar sau modul în care sunt menționate în cuprinsul actului datele sau actele de identitate, fiind simple elemente circumstanțiale care în prezenta unor probatorii concludente din care rezultă că semnătura aparține părților contractante, nu pot prezenta relevanță în cauză.
Aceasta întrucât, consimțământul, ca esențială condiție de validitate a unui act juridic, reprezintă hotărârea, manifestată în exterior, de a încheia actul juridic, deci manifestarea de voință ce atestă în mod neechivoc că autorul ei dorește realizarea operațiunii juridice. Pe cale de consecință, pentru a se reține inexistența consimțământului, deci desăvârșita lui lipsă înțeleasă ca și cauză de nulitate absolută a actului juridic, este necesar ca exteriorizarea hotărârii de a încheia actul să fi lipsit, deci ca cel arătat ca parte contractantă să nu-și fi exprimat o asemenea voință.
Așa fiind, în situația în care se dovedește că vânzătorul a semnat contractul de vânzare cumpărare, acesta nu poate invoca lipsa consimțământului său la încheierea actului, întrucât prin semnarea acestuia și-a manifestat acordul cu privire la actul juridic respectiv și astfel și-a asumat toate consecințele juridice ce decurg din acesta.
Or, nu se poate face abstracție de împrejurarea că așa cum rezultă din cuprinsul expertizelor judiciare, la realizarea acestora, au fost analizate toate scriptele de comparație prezentate de părți și care nu au făcut obiect de contestație din partea acestora, că experții au explicat, pe baza de criterii științifice și a cunoștințelor de specialitate presupuse de o atare analiză, modul de evoluție în timp al semnăturii autorului, cu trimitere la scriptele de comparație relevante, concluzia ambelor expertize judiciare fiind concordantă, în sensul că semnătura de pe act aparține fără nicio îndoială autorului reclamantelor.
Curtea apreciază, în raport de aceste date ale cauzei, că instanța de apel a apreciat în mod legal si temeinic, concludența probei cu expertiza judiciară.
Având în vedere considerentele prezentate, Curtea apreciază că nu existau temeiuri pentru ca instanța de apel să înlăture concluziile expertizelor judiciare având concluzii concordante, administrate în apel, contestarea de către recurente a rezultatelor științifice ale acestora, nefiind susținută de niciun mijloc de dovadă concludent, administrat în condiții procedurale și cu respectarea principiului egalității de arme.
Prin urmare această critică a recurentelor este nefondată, urmând a fi înlăturată.
Tot astfel, în referire la ultima susținere vizând greșita apreciere a instanțelor de fond în sensul că pârâta avea posibilitatea de a invoca ca și mijloc de apărare uzucapiunea asupra imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare. Critica este nefondată.
Curtea reține, în această privință că, așa cum s-a statuat în mod constant în practică și doctrina de specialitate, invocarea beneficiului prescripției achizitive în procesul civil poate fi făcută, fie printr-o acțiune în constatare a dreptului dobândit prin efectul uzucapiunii introdusă împotriva unui terț sau împotriva titularului inițial, fie pe calea unei apărări de fond în cadrul unei acțiuni introdusă împotriva posesorului.
Astfel, se consideră că invocarea uzucapiunii constituie o apărare de fond, neavând caracterul unei pretenții de sine stătătoare atât timp cât există o legătură cu raportul juridic dedus judecății (reclamantul pretinzând că este proprietarul bunului aflat în stăpânirea pârâtului, iar acesta din urmă că a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași bun prin prescripția achizitivă) și, în plus, că însăși art.1842 din Codul civil de la 1864, dă posibilitatea invocării unei astfel de apărări până la pronunțarea hotărârii definitive de către instanța de apel, ori în apel.
Pe de altă parte, în referire la forma procedurală pe care trebuie să o îmbrace o atare apărare de fond, Curtea retine în raport de prevederile înscrise în art. 115 din Codul de procedură civilă și art. 119 din Codul de procedură civilă, că aceste norme legale nu obligă partea pârâtă la a formula o cerere reconvențională, fiind posibil ca, aceasta pentru a putea obține neutralizarea pretențiilor reclamantului să formuleze o simplă apărare de fond, pe calea unei întâmpinări.
În acest ultim caz, Codul de procedură civilă permite ca și în lipsa unei cereri reconvenționale instanța să se considere legal investită și să procedeze, în cadrul considerentelor, la analiza unei astfel de apărări de fond care poate neutraliza pretenția dedusă judecății pe calea cererii principale, conducând la respingerea acesteia.
Pe de altă parte, potrivit art.10 din Legea nr.146/1997, norma aplicabilă în conformitate cu art.55 din OUG nr.80/2013: „cererile reconvenționale, cererile de intervenție și de chemare în garanție se taxează după regulile aplicabile cererii sau acțiunii principale”. Or, interpretând per a contrario această normă rezultă că nu sunt supuse timbrării apărările de fond formulate pe calea întâmpinări.
Așa fiind, nu poate fi primită nici susținerea recurentelor în sensul că o atare apărare nu ar putea fi analizată fără ca în prealabil pârâta să fie obligata la plata taxelor judiciare de timbru.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, găsind nefondate criticile formulate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Având în vedere soluția ce urmează a fi adoptată în recurs, în aplicarea art.316 din Codul de procedură civilă coroborat cu art.274 din Codul de procedură civilă, reținând culpa procesuala a recurentelor reclamante, Curtea va respinge cererea acestora având ca obiect cheltuieli de judecata ca nefondată.
În temeiul acelorași norme, Curtea va dispune obligarea recurentelor reclamante la plata către intimata pârâta a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.480 lei, reprezentând onorariu avocat achitat de intimată, conform chitanței aflata la fila 47 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele reclamante B. S. RUCSANDRA și B. A. împotriva deciziei civile nr.403/A/16.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. V. F..
Respinge cererea recurentelor, având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.
Obligă recurentele către intimată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.480 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/12.03.2014
------------------------------------------
T.B.Secția a IV-a – A.G.Țambulea
- A.P.
Jud.Sector 1 – A.N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 92/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 276/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
