Legea 10/2001. Decizia nr. 92/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 92/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2014 în dosarul nr. 92/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.92
Ședința publică de la 22.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-reclamant P. S., împotriva sentinței civile nr.1350 din 26.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 08.01.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 15.01.2014 și apoi la 22.02.2014, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă sub nr._ , reclamantul P. S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General restituirea în natură a imobilului teren situat în București, . – I, sector 4, în suprafață de 1372 m.p.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamantul a cumpărat imobilul în litigiu prin chitanța încheiată la 19.10.1080 cu numita D. N.. Ulterior adresa imobilului s-a modificat din . în . – I.
Reclamantul a formulat notificarea nr. 1089/2001 prin intermediul B.E.J. D., I. și Crafcenco înregistrată la P.M.B. sub nr. 6107/2001.
Reclamantul a stăpânit acest teren până la data preluării abuzive astfel cum reiese din declarațiile autentificate ale martorilor D. C. și S. C., sub nr. 639/2001 la B.N.P. M.I.. Preluarea imobilului este consemnată în anexa H.G. nr.556/1990 privind plata despăgubirilor pentru imobilele demolate situate în M. București și S.A.I., unde reclamantul figurează cu teren în suprafață de 1372 m.p. la poziția 334. Preluarea abuzivă a imobilului este consemnată și în adresa nr. 167/2008 eliberată de S.C.A.V.L. Berceni S.A.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată.
În dovedirea acțiunii au fost încuviințate probe cu înscrisuri, fiind anexate următoarele înscrisuri, chitanța datată 19.10.1980, notificare nr.1089/2001, adresa S.C. A.V.L. Berceni S.A. din 2008, H.G. nr. 556/1990, adresa emisă de P.M.B. Direcția Patrimoniu și Evidența Proprietății nr._/_/29.11.2001.
Prin sentința civilă nr.1350/26.06.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
A reținut instanța că reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, solicitând restituirea imobilului compus din teren în suprafață de 1372 mp, situat în . – I.
Lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării reprezintă un refuz nejustificat de restituire a imobilului. Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării este incidentă Decizia nr. 20/2007 a ÎCCJ, care a interpretat dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în sensul că instanța competentă în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, este deopotrivă competentă să judece și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare prin examinarea fondului cererii.
Reclamantul a încheiat un înscris sub semnătură privată intitulat chitanță cu numita D. N. la data de 19.10.1980. În acest înscris sub semnătură privată denumit „chitanță” nu se precizează modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către pretinsa vânzătoare a imobilului. Înscrisul nu cuprinde nicio referire la vecinătățile terenului înstrăinat și la construcțiile existente pe acesta. De asemenea, nu se arată dacă este un teren viran sau nu.
În consecință, instanța a apreciat că înscrisul denumit „chitanță” nu face dovada transferului dreptului de proprietate asupra terenului revendicat și nu constituie titlu de proprietate.
Înscrisul sub semnătură privată are o valoare probatorie redusă și nu se coroborează cu alte probe. De altfel, în cadrul acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, instanța nu se poate pronunța asupra unei cereri accesorii, de constatare a intervenirii vânzării cumpărării, acest aspect putând fi constatat doar printr-o acțiune separată.
Reclamantul nu poate invoca în favoarea sa nici dispozițiile art. 24 din Legea nr.10/2001, în conformitate cu care, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. Aceste prevederi instituie o prezumție legală de proprietate în favoarea persoanei care figurează în actul de preluare.
În condițiile în care la dosarul cauzei nu a fost depus Decretul nr.143/1988 de expropriere, despre care se face vorbire în adresa S.C.A.V.L. Berceni SA. și adresa PMB, instanța nu poate da eficiență dispozițiilor legale arătate, iar prezumția de proprietate nu poate opera.
H.G. nr. 556/1990 nu reprezintă o probă directă astfel că nu face dovada preluării abuzive a imobilului pe numele reclamantului, singurul fapt dovedit fiind acela al propunerii pentru acordarea de despăgubiri către reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P. S., solicitând modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii cererii și obligării intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Apreciază recurentul că în mod eronat instanța de fond a reținut că înscrisul sub semnătură privată nu face dovada transferului de proprietate asupra terenului revendicat și nu constituie titlu de proprietate, având o valoare probatorie redusă.
Astfel, instanța nu a ținut cont de prevederile art.23.1 litd) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită, inclusiv acte sub semnătură privată. Or, recurentul – reclamant a depus actul subsemnătură privată încheiat la data de 19.10.1980 din care rezultă că acesta a cumpărat terenul din . I, sector 4, care face dovada dreptului său de proprietate, în condițiile art. 23.1 lit.d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește susținerea instanței de fond potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată nu face dovada transferului de proprietate, recurentul – reclamant învederează că actul sub semnătură privată din data de 19.10.1980 are la bază principiul consensualismului, transferul dreptului de proprietate asupra terenului operând Ia momentul încheierii acordului de voință dintre părți, respectiv la data de 19.10.1980.
Cerința solemnității contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri a fost introdusă ulterior încheierii actului sub semnătură privată din 19.10.1980, prin art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991.
Prin urmare, având în vedere principiul neretroactivității legii, nu se poate considera că actul sub semnătură privată nu este valabil datorită unor condiții de valabilitate introduse ulterior încheierii sale. Astfel, la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare din data de 19.10.1980, cerința solemnității nu era prevăzută de legislația în vigoare.
De asemenea, recurentul – reclamant arată că nu a solicitat să se constate intervenită vânzarea cumpărarea terenului, așa cum în mod eronat susține instanța de fond, având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra terenului a operat la momentul încheierii acordului de voință dintre părți, respectiv la data de 19.10.1980, potrivit principiului consensualismului.
Prin urmare, în mod greșit, instanța de fond a considerat că înscrisul sub semnătură privată are valoare probatorie redusă și nu face dovada dreptului de proprietate, având în vedere că actul sub semnătură privată face dovada prin el însuși a dreptului său de proprietate, prin prisma art.23 lit.d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede că prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțeleg orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită, inclusiv acte sub semnătură privată.
În ceea ce privește proba dreptului de proprietate cu privire la terenul mai sus menționat, arată faptul că actul sub semnătură privată din data de 19.10.1980, coroborat cu Anexa nr. 26 la HG nr.556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile, poziția 334 și adresele nr.167/13.02.2008 și nr. 277/27.04.2012, eliberate de SCAVL Berceni SA fac pe deplin dovada dreptului de proprietate al recurentului – reclamant, având în vedere dispozițiile art. 23.1 lit.d) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, coroborat cu art. 24 din Legea nr.10/2001, care instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanei menționate în actul de preluare, dacă nu există probe contrare.
De asemenea, recurentul apreciază că greșit instanța de fond a reținut că acesta nu poate invoca în favoarea sa nici dispozițiile art. 24 din Legea nr.10/2001, care instituie o prezumție legală de proprietate în favoarea persoanei care figurează în actul de preluare.
Astfel, preluarea imobilului proprietatea recurentului – reclamant a fost consemnată în art. 1 din HG nr.556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile, situate în Municipiului București și în sectorul agricol I., potrivit căruia „Imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, situate în municipiul București și în Sectorul agricol I., demolate înainte de data Revoluției, pentru realizarea unor obiective de investiții, se consideră trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari prevăzuți în tabelele anexa nr. 1-34 la prezenta hotărâre să primească despăgubirile cuvenite potrivit legii." În anexa nr. 26 a HG nr.56/1990 recurentul – reclamant figurează cu teren în suprafață de 1372 mp, situat în ., sector 4.
Astfel, este evident că HG nr.556/1990 reprezintă actul de preluare abuzivă a imobilului, ținând cont de Dispozițiile art. 1 și ale Anexei 26 la hotărâre.
Totodată, potrivit art. 4 din Decretul nr.143/1998 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții „Lacul Văcărești" se aprobă ocuparea și scoaterea din producția agricolă a terenurilor în suprafață de 260 hectare, afectate de realizarea obiectivului de investiții „Lacul Văcărești."
Astfel, preluarea abuzivă a terenului recurentului – reclamant este prevăzută atât în art.1 din HG nr.556/1990, unde acesta figurează cu teren în suprafață de 1372 mp. situat în ., sector 4 (Anexa 26) cât și în art. 4 din Decretul nr.143/1998 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții „Lacul Văcărești”.
În aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, recurentul – reclamant solicită să se dea valoarea deplină recunoscută de lege H.G. nr. 556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile, situate în M. București și în sectorul agricol I., cu anexele sale, acesta figurând cu suprafața de 1372 mp în Anexa 26 Ia poziția 334.
În consecință, existența și întinderea dreptului de proprietate al recurentului – reclamant se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive - HG nr. 556/1990, iar prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 operează în favoarea sa, întrucât figurează în actul de preluare abuzivă cu suprafața de 1372 mp.
Prin urmare, dovada preluării abuzive de către stat a terenului proprietatea recurentului - reclamant rezultă din HG nr. 556/1990 și din Decretul nr. 143/1988, care se coroborează și cu următoarele înscrisuri:
- Adresa nr. 167/13.02,2008 și adresa nr. 277/27.04.2012 eliberate de S.C.A.V.L. Berceni SA, din care reiese că recurentul - reclamant nu a primit despăgubiri pentru imobilul preluat fără titlu valabil de stat;
- Adresa nr._/09.08.2012 emisă de Administrația Fondului Imobiliar București, din care rezultă că terenul recurentului – reclamant din București, . I, a trecut în proprietatea statului, în vederea demolării, în baza Hotărârii Guvernului nr. 556/1990, și apare înscris în anexa nr. 26 a acesteia, Ia poziția 334 cu următoarele caracteristici:
• Proprietar: P. S.
• Suprafața teren: 1372 mp,
Față de cele arătate, este evident că înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 19.10.1980 din care rezultă că recurentul - reclamant a cumpărat terenul din . l, sector 4, coroborat cu înscrisurile mai sus menționate, face pe deplin dovada dreptului său de proprietate.
Având în vedere cele arătate, recurentul – reclamant solicită să se constate că a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită în conformitate cu dispozițiile art.23 lițera d) din Legea nr.10/2001 și cu cele ale art. 23.1. din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Criticile pe care recurentul le aduce hotărârii primei instanțe vizează în primul rând modul în care s-a apreciat asupra efectelor juridice ale actului sub semnătură privată, iar în al doilea rând aplicarea greșită a prevederilor art. 24din Legea nr. 10/2001.
În ce privește primul aspect, Curtea constată că susținerile recurentului sunt nefondate, în mod corect apreciind instanța de fond că înscrisul sub semnătură privată invocat de acesta în dovedirea pretențiilor sale de a se dispune restituirea terenului în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi considerat ca producând efectul transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului.
Astfel, lăsând la o parte prevederile legale speciale adoptate în materia restituirii proprietăților preluate abuziv în timpul regimului comunist, trebuie observat că potrivit dreptului comun aplicabil actelor juridice translative de proprietate având ca obiect bunuri imobile, actul sub semnătură privată invocat de recurent nu poate în niciun caz valora drept titlu de proprietate.
Contrar susținerilor acestuia, efectul juridic pe care actul l-a produs nu a fost acela de a transmite dreptul de propriate în patrimoniul recurentului la data acordului de voință al părților, respectiv data încheierii actului (19.10.1980), principiul consensualismului nefuncționând la acel moment în materia actelor juridice privitoare la imobile.
Mai mult, la data întocmirii actului sub semnătură privată invocat de recurent, terenurile erau practic scoase din circuitul civil, posibilitatea transmiterii proprietății lor fiind limitată la cazul când acestea făceau obiectul moștenirii legale. Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, dobindirea terenurilor cuprinse in perimetrul construibil al localitatilor urbane si rurale se poate face numai prin mostenire legala, fiind interzisa instrainarea sau dobindirea prin acte juridice a acestor terenuri, iar conform art.44 din Legea nr. 59/1974, dobandirea de terenuri agricole se poate face numai prin mostenire legala, fiind interzisa instrainarea sau dobandirea prin acte juridice a acestor terenuri.
În ambele acte normative menționate, aplicabile actului juridic invocat de recurent, se prevedea expres că sancțiunea pentru actele de înstrăinare încălcate cu nerespectarea acestor dispoziții legale este nulitatea de drept. Ca atare, câtă vreme exista o astfel de interdicție legală, chiar în condițiile în care voința părților contractante a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra terenul, actul juridic încheiat nu putea produce un astfel de efect, oprit de lege, ci doar pe acela al unei promisiuni de a vinde, respectiv de a cumpăra bunul la momentul în care prevederile legii ar fi permis înstrăinarea terenurilor.
În alte cuvinte, actul pe care recurentul își întemeiază pretențiile este nul ca vânzare cumpărare, însă prin efectul conversiei actelor juridice, este valabil ca promisiune de vânzare cumpărare. Întrucât recurentul nu a obținut o hotărâre judecătorească ce ține loc de contract de vânzare cumpărare în temeiul art. 1073-1077 C.civil sau întemeiul Decretului nr. 144/1958, prin care să se suplinească consimțământul debitorului de a încheia actul cu efecte translative de drepturi, nu se poate considera că acesta are un act doveditor al proprietății potrivit dreptului comun.
Însă, chiar aplicând dispozițiile legale speciale ale art. 23 lit. d din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 250/2007, soluția nu poate fi diferită de cea arătată și de cea adoptată de instanța de fond.
Astfel, în condițiile în care dispozițiile invocate fac referire la posibilitatea ca dovada dreptului de proprietate să poată fi făcută de persoana care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și prin înscrisuri sub semnătură privată, însă există cerințele suplimentare ca acestea să fi fost încheiate anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950 și să se coroboreze și cu alte înscrisuri, Curtea constată că actul sub semnătură privată invocat de recurent nu poate fi încadrat în categoria de înscrisuri descrisă de prevederile art. 23 lit. a, data încheierii fiind ulterioară decretului menționat. Așa fiind, împrejurarea că acesta se coroborează cu alte înscriuri rămâne fără vreo relevanță, ambele cerințe fiind necesar a fi îndeplinite cumulativ. Mai mult, trimiterea pe care recurentul o face la dispozițiile art. 23 lit. d din aceleași Norme nu poate conduce la o altă concluzie, dat fiind că niciunul din înscrisurile invocate de acesta nu poate fi considerat că ar atesta deținerea proprietății.
În ce privește critica vizând aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, susținerile recurentului potrivit cu care trebuia să se constate că în favoarea sa funcționează prezumția de proprietate rezultată din împrejurarea menționării sale în calitatea de proprietar al terenului în actul de preluare, Curtea le consideră neîntemeiate.
Astfel, trebuie reținut că legiuitorul a instituit prin dispozițiile legale citate o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite, în sensul că, în absența unor probe contrare, se consideră că persoana individualizată în actul de preluare a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție această măsură.
Curtea reține, însă, că în cauză prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate să funcționeze în favoarea recurentului, nefiind îndeplinită condiția prevăzută chiar de dispoziția legală, aceea de nu exista probe contrare.
Astfel, deși recurentul este menționat în cuprinsul Decretului nr. 143/1998 (potrivit adresei nr. 167/2008 a . proprietar al unei suprafețe de teren de 1372 mp, fiind de asemenea evidențiat ca având dreptul la despăgubiri pentru aceste teren, în cuprinsul HG nr. 556/1990 (anexa 26, poziția 334), totuși, din probele administrate în cauză a rezultat că pentru terenul cu privire la care recurentul solicită măsuri reparatorii, evidențiat ca întindere și localizare prin expertiza efectuată în fața primei instanțe, a fost eliberat Ordinul nr. 94/31.01.2000 de către Prefectul Municipiului București, prin care s-a restituit în proprietatea unei alte persoane terenul în suprafață de_ mp.
Din adresa nr._/08.11.2012 a Primăriei Municipiului București- Direcția Patrimoniu (fila 224 dosar fond) rezultă că suprafața de teren determinată de expert se suprapune peste o secțiune din terenul de_ mp pentru care s-a eliberat titlul de proprietate amintit anterior.
Or, în aceste condiții, Curtea apreciază că nu se poate considera că cerința art. 24 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a lipsei probelor contrare situației rezultate din actul de preluare cu privire la persoana ce este menționată ca proprietar în acest act, este îndeplinită în cauză. Existența actului de proprietate deținut de un terț cu privire la teren (act constituit de Ordinul nr. 94/31.01.2000) reprezintă tocmai o astfel de probă contrară, motiv pentru care prezumția invocată de recurent este înlăturată.
În consecință, ținând seama de considerentele arătate, Curtea constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul – reclamant P. S., împotriva sentinței civile nr.1350/26.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I.-A. H.-P. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./03.02.2014
TB-S.3 – S.M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 137/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 267/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
