Conflict de competenţă. Sentința nr. 115/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 115/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-08-2015 în dosarul nr. 115/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
SENTINȚA CIVILĂ NR. 115 F
Ședința din camera de consiliu din 19.08.2015
Curtea constituită din:
Președinte - M. A. N. G.
Grefier - M. C.
- XXX -
Pe rol se află soluționarea conflictului negativ de competență ivit în soluționarea cauzei privind pe reclamantul P. I. C. și pe pârâții N. A., N. V. și S. U. de Urgență București.
Cauza se soluționează în condițiile art.135 din Codul de procedură civilă.
Se face referatul cauzei de către grefier, după care instanța reține dosarul în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
CURTEA
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:
Prin cererea depusă inițial la data de 06.03.2014 și înregistrată sub nr._ la Judecătoria Sectorului 5 București, reclamantul P. I. C., în calitate de reprezentant legal al minorului P. C., a chemat in judecată pe pârâții N. A., N. V. și S. U. de Urgență București, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune materiale, și 200.000 euro, reprezentând daune morale.
S-a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată că pe toată durata sarcinii soției sale aceasta a fost monitorizată de dna doctor N. A., medic primar obstetrică-ginecologie din cadrul Spitalului U. de Urgență, medic la care s-a prezentat regulat.
Deși sarcina a decurs normal pana in cea de-a 29 săptămână, în data de 22.04.2013, membranele amniotice s-au rupt, motiv pentru care soția sa a fost internată la Secția Obstetrică-Ginecologie a Spitalului U. de Urgență București, fiind preluată de medicul care a monitorizat sarcina.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 și urm. Codul civil, art. 1373 Cod civil, art. 192 și urm. din Codul proc. Civilă.
La data de 15.07.2014, pârâta N. V. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecată, învederând că solicitarea daunelor materiale și morale reprezintă doar o îmbogățire fără just temei.
Pârâta N. A. a depus întâmpinare la data de 16.07.2014 și a arătat că problemele medicale pe care le prezintă minorul P. C. nu se datorează culpei sale profesionale.
Totodată, pârâta a depus cerere de chemare in garanție prin care a solicitat ca in situația in care s-ar constata obligarea sa la plata unor despăgubiri, instanța să dispună ca societatea de asigurări să suporte despăgubirile in limita sumei asigurate de 62.000 euro și in raport de cota privind eventualele despăgubiri ce ar urma să fie achitate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 72 Cod procedură civilă, Legea nr. 136/1995.
La data de 18.07.2014, pârâta N. V. a formulat cerere de chemare in garanție a . REASIGURARE SA.
La data de 11.09.2014, pârâtul S. U. de Urgența București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, învederând că nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale.
Prin sentința civilă nr. 8075/19.11.2014 Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr._ a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul P. I. C. și pe pârâții N. A., N. V. și S. U. de Urgență București, în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, potrivit art. 94 C., judecătoriile judecă:
1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Iar conform art. 95, tribunalele judecă:
1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
În considerarea acestor dispoziții legale, față de valoarea obiectului cererii, de peste 300.000 Euro, Judecătoria Sectorului 5 București a apreciat că revine Tribunalului București competența de a soluționa prezenta cauză, astfel că a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestuia.
Cu privire la competența specială a judecătoriei, atrasă de art. 676 din Legea nr. 95/2006, Judecătoria Sectorului 5 București a arătat că nu este aplicabilă, din moment ce reclamantul, prin apărător, a învederat instanței în mod expres că nu înțelege să-și modifice acțiunea și să se întemeieze pe acest articol. Iar cât privește decizia nr. 578/19.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut Judecătoria Sectorului 5 București, aceasta nu are relevanță în cauza de față, din moment ce în acel dosar acțiunea a fost întemeiată încă de la început pe Legea nr. 95/2006.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a III-a civilă la data de 9.01.2015 la nr._ .
La primul termen de judecată, 16.03.2015, tribunalul a pus în discuție, la cererea pârâților N. V. și S. U. de Urgență București, excepția de necompetență materială a tribunalului în raport de care instanța s-a pronunțat cu prioritate față de excepția inadmisibilității.
Prin sentința civilă nr.364/16.03.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București a cauzei privind pe reclamantul P. I. C. în calitate de reprezentant legal al minorului P. C. în contradictoriu cu pârâții N. A., N. V. și S. U. de Urgență București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București și a constatat ivit conflictul negativ de competență, dispunând înaintarea dosarului la Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul P. I. C. în calitate de reprezentant legal al minorului P. C. solicită obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale rezultate din îndeplinirea eronată a atribuțiilor de serviciu de către pârâtele N. A. și N. V., angajate în calitate de medici la pârâtul S. U. de Urgență București temeiul de drept invocat fiind răspunderea civilă delictuală prevăzută de dispozițiile art.1349 Cod civil.
Eroarea săvârșită în exercitarea atribuțiilor de către un medic este denumită malpraxis.
Potrivit art.642 alin 1 lit. b din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Potrivit art.642 alin. 2 din aceeași lege personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
Având în vedere aceste prevederi legale rezultă că pentru eroare profesională săvârșită în exercitarea actului medical s-au adoptat reglementări cu caracter special față de dispozițiile art.1349 cod civil .
Deși reclamantul a invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată dispozițiile art.1349 Cod civil, prin aceasta nu se pot înlătura dispozițiile cu caracter special prevăzute de Legea nr.95/2006, reclamantul neavând la dispoziție două căi pentru atingerea dreptului subiectiv civil reclamant, respectiv, o acțiune întemeiată pe prevederile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală și o acțiune întemeiată pe prevederile legii speciale.
Potrivit dispozițiilor art. 676 din Legea nr.95/2006 instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.
Prin urmare, prin dispoziții cu caracter special s-a prevăzut o competență materială și teritorială exclusivă ce derogă de la dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 94 Cod procedură civilă care reglementează competența judecătoriei numai în ceea ce privește cererile al căror obiect evaluabil în bani nu depășește suma de 200.000 lei.
Astfel fiind, tribunalul a constat că excepția necompetenței materiale a Tribunalului București este întemeiată și a declinat competența materială în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
În conformitate cu dispozițiile art.133-135 Cod procedură civilă a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia.
Cauza s-a înregistrat pe rolul acestei Curți la data de 9.04.2015.
Examinând conflictul de competență ivit în prezenta cauză în raport de dispozițiile art. 135 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Reclamantul a învestit prima instanță, Judecătoria Sectorului 5 București, cu o cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata unor sume reprezentând daune materiale și morale pentru acoperirea unui pretins prejudiciu care ar fi fost cauzat prin exercitarea necorespunzătoare a unui act medical, invocându-se existența unei răspunderi civile delictuale, iar, în drept, prevederile dreptului comun în această materie, respectiv, art. 1349 și urm. Codul civil, art. 1373 Cod civil.
Prin urmare, faptele ilicite generatoare de prejudicii acuzate de reclamant sunt, astfel cum a arătat și acesta în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, în strânsă legătură cu modul de exercitare a profesiei de medic.
In conformitate cu prevederile art. 642 alin. 2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
Această normă specială cu caracter de principiu în materia răspunderii civile a personalului medical, chiar dacă, aparent, nu aduce niciun element de noutate față de fostele prevederi ale dreptului comun, art.998-998 din Codul civil de la 1864 (preluate și dezvoltate și normele Codului civil actual), care acopereau situațiile derivând din orice delict comis prin fapta omului, în măsura în care nu exista o reglementare specială a răspunderii civile nu poate fi interpretată decât ca fiind expresia voinței legiuitorului de a reglementa prin norme distincte aspectele legate de exercitarea actului medical, dat fiind rolul și poziția personalului medical și a profesiunii de medic, în special, pentru întreaga societate.
Legea nr. 95/2006 definește astfel, prin art. 642 alin.1 lit.b, și malpraxis-ul ca fiind „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”, reglementând totodată condițiile și procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă pentru medici, farmaciști și alte peroane din domeniul asistenței medicale.
Prin urmare, ansamblul normelor din cadrul Legii nr. 95/2006 care vizează răspunderea civilă pentru actul medical (inclusiv, pentru răspunderea decurgând dintr-un act de malpraxis) reprezintă legea specială care derogă de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, prevederile Codului civil neputându-și găsi aplicarea decât în completarea normelor speciale, în măsura în care acestea din urmă nu ar reglementa ipoteza avută în vedere prin raportul juridic dedus judecății, în raport de situația de fapt care, după caz, trebuie stabilită după administrarea probatoriului încuviințat în cauză.
Or, potrivit art. 676 din Legea nr.95/2006, instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat – aceasta fiind „o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiționată de raportarea la un alt text de lege și care vizează soluționarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 95/2006” (astfel cum a statuat instanța noastră supremă prin decizia civilă nr. 578/19.02.2014 pronunțată de Secția I civilă a I.C.C.J., decizie de speță invocată ca practică judiciară și de instanțele care s-au pronunțat în cauză asupra limitelor competenței de soluționare a acestui dosar).
Competența materială (și teritorială) stabilită de textul de mai sus este una exclusivă care derogă de la dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 94 Cod procedură civilă care instituie o competență a judecătoriei în ceea ce privește cererile al căror obiect este evaluabil în bani raportată la un criteriu valoric.
In ceea ce privește împrejurarea că reclamantul a înțeles să-și fundamenteze pretențiile sale la dezdăunări exclusiv pe dispozițiile Codului civil, Curtea constată că acest aspect, deși nu poate fi ignorat în soluționarea pricinii, nu poate duce el însuși la încălcarea unei norme de competență exclusivă, având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin.4 C.proc.civ., judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății .
In consecință, Curtea, constatând că instanța competentă să judece pricina este Judecătoria Sectorului 5 București București, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul P. I. C., CNP_, domiciliat în București, ..12, ..1, ., sector 3, și pe pârâții N. A., CNP_, domiciliată în București, ., ., ., sector 6, N. V., CNP_, domiciliată în București, . nr.2, ..2, ., sector 3 și S. U. DE URGENȚĂ BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.169, sector 5, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.08.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M.-A. N.-G. M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehdact.R.L./M.A.N.G.
6 ex.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 168/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 374/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
