Legea 10/2001. Decizia nr. 374/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 374/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-08-2015 în dosarul nr. 374/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.374 A
Ședința publică de la 20.08.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G. JUDECĂTOR - C. B. T.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții intervenienți S. F. și N. A. F., împotriva încheierii de ședință din 12.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant N. S. și intimata pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 19.08.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea cauzei la 20.08.2015.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
P. încheierea de ședință din data de 12.01.2015, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție principală depusă de N. Adria F. și astfel ca rămasă fără obiect cererea de constatare a transmisiunii calității procesuale de intervenient principal depusă de S. F. pe baza unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase întocmit de cei doi, motivând că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și în lipsa depunerii notificării de către N. A. F., cererea de intervenție principală este inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri au formulat apel intervenienții S. F. și N. A. F., prin care au solicitat anularea dispoziției instanței de respingere a cererilor lor de intervenție, precum și a cesionarului de drept litigios parțial, Stanică F., care are totodată și calitatea de mandatar al intervenientului N. A. F., și, pe cale consecință, solicită admiterea cererii lor de intervențieprincipală voluntară, pentru următoarele motive:
Reiterează toate argumentele și motivele de drept și de fapt din cererea de intervenție și din cea precizatoare, precum și din cererea de amânare a judecății cauzei, insistând pe 2 dintre ele:
1. Codul civil potrivit Legii de punere în aplicare derogă de la orice dispoziție legală contrară cuprinse chiar și în legi speciale. Or, considerentul instanței de respingere a cererilor intervenienților este fundamentat pe Legea nr. 10 din 2001 care are dispoziții contrare Codului civil, în sensul că îl privează de drepturi pe proprietarul care nu a depus în termen cererea de restituire. P. interpretare logico-juridică și sistematică rezultă, fără putință de tăgadă, că dispozițiile Codului civil sunt reglementari ulterioare Legii nr. 10 din 2001 și sunt speciale în raport cu această din urmă, prioritar și obligatoriu aplicabile.
2. Refuzul instanței de a amâna cauza având în vedere imposibilitatea obiectivă a cointervenientului și mandatarului său Stanică F. aavut drept consecință încălcarea flagrantă și netemeinică a dreptului lor la apărare, fiind privați de dreptul procesual de a-și susține argumentele de drept și de fapt, în contradictoriu, oral și în deplina egalitate de arme în fața instanței. Astfel, apelanții – intervenienți consideră încheierea de respingere a cererilor lor ca fiind neîntemeiată, nelegală și reprezentând o hotărâre expeditivă, o denegare de dreptate.
Intimatul N. S. a depus întâmpinare arătând că motivele de apel sunt nefondate și a solicitat obligarea apelanților la cheltuieli de judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului în limitele criticilor de apel formulate, conform art. 466 și urm., art. 64 C.proc.civ., Curtea constată că apelanții – intervenienți S. F. și N. A. F. au criticat nefondat, prin cererea de apel pe care au formulat-o în comun, încheierea apelată,pronunțată de Tribunal în ședința publică de la 12.01.2015, în mod legal fiind luate dispozițiile primei instanțe cu privire la cererile acestora, prin încheierea apelată.
Art. 62 C.proc.civ.prevede că ,,Cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”, iar ART. 61 C.proc.civ.prevede că ,,Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta”. Așadar, dorind să intervină într-un proces în curs, ce se desfășoară într-o procedură legală specială ce cuprinde condiții speciale de admisibilitate(notificare administrativă prealabilă obligatorie), a Legii nr.10/2001, cel care dorea să intervină ca intervenient principal, N. A. F., trebuia să îndeplinească aceleași condiții de admisibilitate din procedura specială ca reclamantul care a deschis procesul în această procedură specială, N. S., adică să pretindă o notificare care să-i aparțină în baza Legii nr.10/2001, ceea ce nu a pretins(art. 36 alin. 1 teza 1C.proc.civ.rap. la art.22 alin. 1 din Legea nr.10/2001completat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001, art. 3 și art. 4 alin. 4 din Legea nr.10/2001), sau să invoce un drept strâns legal de cel al reclamantului, ceea ce nu a făcut, nearătând în cererea de intervenție vreun drept strâns legat de al reclamantului din Legea nr.10/2001, ci referindu-se în motivarea cererii de intervenție doar la o acțiune de revendicare de drept comun în care cei doi ar putea acționa în calitate de comoștenitori în cote egale, iar cel care dorea să transpară ca intervenient principal subrogatoriu, prin cesiune de drepturi litigioase, S. F., de la N. A. F., nu a putut să ia locul în proces al lui N. A. F. tocmai pentru că în mod corect și legal prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție principală depusă de N. A. F.. Potrivit celor menționate, Curtea constată că încheierea de ședință din data de 12.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, este criticată nefondat de apelanți în sensul că Legea nr. 10 din 2001 ar avea dispoziții contrare, interzise, Codului civil și astfel l-ar priva nelegal de drepturi pe proprietarul care nu a depus în termen cererea de restituire, prin încălcarea Codului civil, Curtea menționând că Legea nr. 10 din 2001 nu reglementează vreo acțiune în revendicare de drept comun formulată de proprietarul posesor împotriva posesorului neproprietar pentru restituirea imobilului în natură sau pentru despăgubiri bănești echivalente valorii lui, ci o procedură legală specială de măsuri reparatorii pentru imobile pierdute de foștii proprietari deposedați de Stat anterior anului 1989 și stabilește la art. 22 alin 5 că nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării administrative atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pe baza Legii nr. 10/2001, în timp ce Codul civil reglementează revendicarea de drept comun și nu reglementează cazurile speciale de măsuri reparatorii din art. 31 din Legea nr.10/2001 ce constituie obiectul și cauza juridică ale cererii de chemare în judecată a reclamantului N. S. împotriva AAAS, măsuri reparatorii care fac doar obiectul legii speciale nr.10/2001 completată de Legea nr.165/2013. Curtea Europeană A Drepturilor Omului, în hotărârea din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României, CEDO a stabilit: „163. Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII]. 164. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [V. der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, . nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34]”.
Și cel de-al doilea motiv de apel este nefondat. Se observă că la termenul de judecată din 10.11.2014 apelantul S. F. a fost prezent la prima instanță și a depus în ședința publică în cauza aflată la prima instanță duplicat al contractului de cesiune invocat urmând să depună până la termenul viitor exemplare suficiente pentru comunicare, fiind dispusă de Tribunal prorogarea discutării intervenirii subrogației acestuia ca intervenient principal în cauză cum ceruse, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, pentru termenul următor, 12.01.2015. P. cererea de la filele 257-258, 263-264, din dosarul Tribunalului, S. F. a menționat că apreciază acesta că nu mai este necesar a se discuta admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție principală, pe motiv că i s-a cesionat acestuia calitatea de intervenient, și în raport de această apreciere a cerut amânarea judecății în calitate de intervenient principal prin subrogație pe aspecte medicale și pentru că nu a avut timp să-și angajeze și apărător.Prima instanță a menționat depunerea acestei cereri de către S. F. și prin mandatarul său(256-258) Ș. A. M. în ședință publică și în mod legal a respins-o deoarece S. F. nu dobândea calitatea de parte la prima instanță până la discutarea admisibilității în principiu a cererii de intervenție(art.220,222 C.proc.civ.) și nici după respingerea cererii de intervenție ca inadmisibilă așa cum s-a dispus prin încheierea apelată, dobândirea calității de parte fiind condiționată legal de constatarea judecătorească a unei admisibilități în principiu a intervenției principale(art.65 alin. 1 C.proc.civ.).
Față de toate cele arătate, apelul se va respinge ca nefondat, ceea ce nu va împiedica pe cei doi apelanți să depună eventuale cereri de intervenție care ar întruni cerințele legale în măsura în care vor invoca îndeplinirea unor asemenea cerințe, ceea ce nu a fost cazul în apelul de față ca urmare a respingerii căruia vor fi obligați în baza art.451 și urm. C.proc.civ.la plata cheltuielilor de judecată pricinuite intimatului- reclamant N. S., reprezentând onorariu avocațial conform dovezilor de la dosar.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții – intervenienți S. F., CNP_, domiciliat în București, ..5, . și N. A. F., CNP_3, domiciliat în București, ., . 2, împotriva încheierii de ședință din data de 12.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant N. S., CNP_-8, cu domiciliul ales la SCPA „Vitzman & Asociații”, în București, ., ..A, ., sector 4 și intimata-pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în București, . Ș. nr.50, sector 1.
Obligă apelanții, în solidar, la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.08.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M.-A. N.-G. C. B. T.
GREFIER
M. C.
Red.C.B.T.
Tehdact.R.L./C.B.T.
6 ex./…
TB-S.4 - R.S.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 115/2015. Curtea de Apel... | Expropriere. Decizia nr. 351/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
