Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 170/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 170/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 170/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.170
Ședința publică de la 12.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea P. I. I., împotriva deciziei civile nr. 1932 din 17.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._./299/2007*, în contradictoriu cu intimații B. M., M. BUCUREȘTI PRIN RIMARUL GENERAL și .>
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă contestatoarea P. I. I., prin avocat C. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 29.01.2015, aflată la fila 6 din dosar și intimatul M. București prin Primarul General, prin consilier juridic M. I., în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimata B. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea domnului avocat D. C. o cerere prin care arată că nu mai reprezintă interesele intimatei B. M. și solicită citarea acesteia la adresa de domiciliu.
Curtea ia act de cererea formulată de domnul avocat D. C., în sensul că nu mai reprezintă interesele intimatei B. M.. Totodată, constată că la acest termen de judecată procedură de citare este legal îndeplinită cu intimata B. M., având în vedere faptul că partea a fost citată pentru judecarea acestei căi extraordinare de atac și la adresa sa de domiciliu.
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor contestației în anulare.
Apărătorul contestatoarei solicită admiterea contestației astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Arată că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, având în vedere faptul că instanța de recurs nu s-a limitat doar la cercetarea problemei prescripției dreptului material la acțiune, ci aceasta și-a extins cercetarea și la verificarea datei nașterii dreptului de a solicita despăgubiri, deși această chestiune urma a fi analizată de către prima instanță în rejudecare.
Or, prin cercetarea și soluționarea problemei privind nașterea dreptului substanțial, instanța de recurs a încălcat atât dispozițiile referitoare la competență, cât și dreptul contestatoarei la triplul grad de jurisdicție.
La interpelarea instanței, în sensul de a se preciza care este norma de competență materială încălcată de instanța de recurs, apărătorul contestatoarei arată că în cauză au fost încălcate dispozițiile referitoare la competență, respectiv art.159 din Codul de procedură civilă.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea contestație în anulare ca neîntemeiată, întrucât criticile invocate nu se încadrează în dispozițiile art.317 alin.2 Cod procedură civilă, având în vedere faptul că în cauză nu a fost încălcată nicio normă de ordine publică privitoare la necompetența generală,materială sau teritorială, în sensul art.159 din Codul de procedură civilă.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin contestația în anulare înregistrată sub nr._, pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, contestatoarea P. I. I. a solicitat, în contradictoriu cu intimații B. M., M. București prin Primarul General și S.C. R. S.A., anularea deciziei civile nr.1932/17.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
În motivare, contestatoarea arată că prin decizia nr.1932/17.12.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a a admis ambele recursuri, a modificat decizia recurată în sensul respingerii apelului ca fiind nefondat, extinzându-și însă cercetarea judecătorească și în privința dreptului de a solicita despăgubirile aferente acelei perioade, în contextul în care acest aspect urma să fie stabilit de prima instanță în rejudecare.
Invocând dispozițiile art.317 Cod proc.civ., contestatoarea susține că din analiza acestui text legal rezultă că pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: hotărârea să fie dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, respectiv necompetența să nu fi putut fi invocată pe calea apelului/recursului.
Ca urmare, contestatoarea a susținut că în cauză, ambele condiții își găsesc pe deplin incidența.
Susține în acest sens că prin decizia nr. 1166A/25.11.2013, Tribunalul București a desființat în parte sentința primei instanțe, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește obligarea pârâților la plata despăgubirilor aferente perioadei 01.08._04, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în privința acestui capăt de cerere.
Față de limitele stabilite prin recursurile formulate, obiectul cercetării judecătorești în faza recursului viza exclusiv legalitatea/nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel încât singura obligație a instanței era verificarea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție.
Deși în privința cursului prescripției dreptului de a solicita despăgubiri, instanța de recurs reține corect că acesta „a început să curgă de la data când s-a pronunțat decizia civilă nr.1491/A/03.11.2005",confirmând legalitatea deciziei instanței de apel, totuși aceasta apreciază că însuși dreptul pretins prin acțiunea reclamantei s-a născut la data de 03.11.2005, astfel încât nu ar avea dreptul la pretențiile formulate pentru perioada 01.08._04.
Așadar, instanța de recurs nu s-a limitat doar la cercetarea problemei prescripției dreptului material la acțiune, ci aceasta și-a extins cercetarea și la verificarea datei nașterii dreptului de a solicita despăgubiri, deși această chestiune urma a fi analizată de către prima instanță în rejudecare.
Față de constatarea că dreptul la acțiune s-a născut la data de 03.11.2005 și de data depunerii acțiunii - 26.11.2007, instanța de recurs avea obligația să respingă recursul care viza exclusiv problema prescripției, lăsând Judecătoriei Sectorului l spre competentă soluționare problema nașterii sau existenței dreptului substanțial la despăgubiri.
Întrucât este necontestat că dreptul substanțial este diferit de dreptul material la acțiune, iar instanța de recurs trebuia să se pronunțe asupra prescripției dreptului material la acțiune, rezultă că prin cercetarea și soluționarea problemei nașterii dreptului substanțial, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică.
Apreciază contestatoarea că instanța de recurs a încălcat art.159 din codul de procedură civilă și art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, respectiv că a fost încălcat dreptul reclamantei la triplul grad de jurisdicție, pronunțându-se direct prin hotărâre irevocabilă asupra unui aspect care era de competența primei instanțe.
Prin urmare, contestatoarea solicită a se constata că decizia nr.1932/17.12.2014 este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, singura modalitate de restabilire a legalității încălcate fiind admiterea contestației și anularea deciziei contestate.
Menționează că întrucât chestiunea relativă la însuși dreptul de a solicita despăgubiri nu a fost pusă în discuția părților în cadrul recursului, contestatoarea s-a aflat evident în imposibilitatea invocării necompetenței instanței de recurs în cadrul recursului. Abia ulterior redactării hotărârii, luând cunoștință de considerentele deciziei contestate, contestatoarea a constatat nelegalitatea acesteia, văzând că instanța de recurs s-a pronunțat în privința însuși dreptului de a solicita despăgubiri în perioada 01.08._04, cu încălcarea dispozițiilor art. 159 din Codul de procedură civilă, privitoare la competență.
Așadar, solicită a se constata îndeplinirea și celei de-a doua condiții privind promovarea acestei căi speciale, respectiv imposibilitatea invocării necompetenței instanței pe calea apelului/recursului.
Concluzionând, solicită admiterea contestației împotriva deciziei civile nr. 1932/17.12.2014 și anularea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
În calea de atac extraordinară a contestației în anulare nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele de contestație cu care a fost legal sesizată, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 317 alin.1 din Codul de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă) aplicabil în cauză potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului, respectiv când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
În cauză, contestatoarea prevalându-se de prevederile art. 317 pct. 2 din Codul de procedură civilă, afirmă că hotărârea pe care o contestă a fost dată de judecători, în recurs, cu nesocotirea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Se arată de către contestatoare, că prin decizia contestată - decizia civilă nr. 1932/17.12.2014- Curtea de Apel a depășit competența dată de lege instanței de recurs, în sensul că a soluționat recursul exercitat împotriva deciziei civile nr.1166A/25.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a V a civilă, declarat de intimații B. M. și M. București prin Primarul General, fără a se limita la cercetarea problemei prescripției dreptului material la acțiune, ci extinzând cercetarea și la verificarea datei nașterii dreptului de a solicita despăgubiri, deși această chestiune, în opina contestatoarei, urma a fi analizată exclusiv de către prima instanță, în rejudecare.
Față de temeiul de drept invocat în susținerea contestației în anulare, art. 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, raportat la dezvoltarea sa în fapt, Curtea constată caracterul nefondat al căii de atac extraordinare astfel exercitate, pentru considerentele care urmează:
Astfel, potrivit art. 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, dispozițiile de ordine publică la care trimite această normă, se impun a fi determinate prin raportare la dispozițiile art. 159 alin. 1 din Codul de procedură civilă care stabilesc situațiile în care necompetența este de ordine publică.
Conform art. 159 alin. 1 din Codul de procedură civilă, necompetența este de ordine publica în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competenta unei instanțe de alt grad și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
În acest sens, pornind de la definiția competenței ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanței sau unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a soluționa o anumită pricină, Curtea reține că instituția competenței se raportează la instanța judecătorească. Astfel, sub aspect funcțional, fiecare categorie de instanțe are anumite atribuțiuni jurisdicționale, iar sub aspect procesual, în raport cu natura și obiectul litigiului sau, atunci când este cazul, și a valorii interesului litigios, fiecare instanță este în drept să soluționeze anumite cauze. Tot astfel, pe lângă competența materială a instanțelor judecătorești analizată sub aspect funcțional și procesual, competența instanțelor judecătorești trebuie analizată și sub aspect teritorial, în acest fel, delimitându-se, după stabilirea competenței materiale pentru soluționarea unui litigiu, atribuțiile instanțelor de același grad.
Se constată, așadar, că sintagma „necompetență de ordine publică” vizează acele situații în care procesul este de competența unei alte instanțe, iar nu limitele de exercitare a atribuțiilor de verificare a legalității hotărârilor judecătorești, de exercitare a controlului judiciar în cadrul căilor de atac, de către instanța competentă material, așa cum a invocat contestatoarea.
În concret, o atare ipoteză, care ar putea susține motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 pct. 2 din Codul de procedură civilă ar putea viza, doar acele împrejurări în care s-ar putea reține încălcarea prevederilor înscrise în art. 1- 41 din Codul de procedură civilă, respectiv a normelor care reglementează competența teritorială exclusivă a instanțelor de judecată, inserate în titlul II al Cărții I din Codul de procedură civilă.
În consecință, limitele în care instanța de recurs avea îndreptățirea de a analiza pricina și respectiv soluțiile care puteau sau nu a fi adoptate în recurs, în raport de prevederile art. 316 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă, nu se plasează sub imperiul dispozițiilor care reglementează competența de ordine publică a instanței de recurs.
În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului atașat nr._/299/2007* al Curții de apel București, recursul soluționat prin decizia ce face obiectul contestației în anulare de față, a avut ca obiect o hotărâre judecătorească pronunțată în calea de atac a apelului de către Tribunalul București - decizia civilă nr. 1166A/25.11.2013, . ca obiect pretenții, reclamantele invocând lipsirea acestora de folosința imobilului situat în București, .. 189, ., sector 1, în perioada 01.08._04, acțiunea fiind întemeiată în drept pe prevederile art. 998-999 din Codul civil de la 1864.
Așa cum rezultă cererea precizatoare formulată de reclamante la data de 10.12.2007, pretențiile deduse judecății, au fost cuantificate, în lei la suma de 349.968, 34 lei, la data introducerii actiunii.
Prin urmare, în aplicarea art.1, art. 2 lit. b și art. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 299 alin. 2 din Codul de procedură civilă și art. 5 din Codul de procedură civilă, recursul era în competența materială și teritorială a Curții de Apel București.
De altfel, contestatoarea, care a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat, nu a fost în măsură să precizeze textul de lege, care reglementează competența și care ar fi fost încălcat de către instanța de recurs, făcând referire generică la prevederea înscrisă în art.159 din Codul de procedură civilă, normă generală care reglementează excepția necompetenței, deși în ședința publică din data de 12.02.2015, Curtea a pus în discuție această chestiune, solicitând părții precizări în acest sens.
Ca atare, susținerea contestatoarei în sensul că instanța de recurs - care prin decizia ce face obiect al contestației în anulare, a admis recursul și a dispus modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii apelului declarat de contestatoare împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondat - ar fi analizat, în opinia acesteia, motive care excedeau atribuțiilor de verificare ale instanței de recurs, nu se încadrează în ipoteza art. 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă și nu se poate subsuma, astfel, motivului de contestație în anulare care are ca obiect încălcarea dispozițiilor care reglementează competența de ordine publică.
Curtea constată că, în realitate, susținerile contestatoarei vizează aspecte de fond, care nu pot asimilate situațiilor limitativ prevăzute de art. 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, ele constituindu-se practic în critici la adresa modului în care au fost soluționate căile de atac exercitate în cauză, prin sus menționata hotărâre irevocabilă.
Or, pe această cale nu se poate da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a interpretat legea și a stabilit raporturile dintre părți, întrucât ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului ceea ce este inadmisibil. Pretinsele greșeli de judecată săvârșite de către instanța care a soluționat contestația în anulare, nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, prevăzută de art. 317 din Codul de procedură civilă. O altă interpretare decât aceea conformă cu intenția legiuitorului, nu poate fi acceptată întrucât ar contraveni, evident, atât jurisprudenței CEDO prin care se aplică cu consecvență principiul securității raporturilor juridice, cât și jurisprudenței naționale.
D. urmare, Curtea, pentru considerentele expuse, va respinge contestația în anulare ca nefondată.
În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va fi respinsă și cererea contestatoarei având ca obiect obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea P. I. I. împotriva deciziei civile nr. 1932/17.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în contradictoriu cu intimații B. M., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S.C. R. S.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/03.03.2015
-------------------------------------------
C.A.B.- Secția a III-a – F.P.
- C.M.T.
- D.A.
| ← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 61/2015. Curtea... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 27/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
