Evacuare. Decizia nr. 1253/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică de la 25.11.2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 02.12.2015, apoi la 09.12.2015, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2415/23 mai 2014 a Judecătoriei G. a fost respinsă excepția lipsei calității procesual active, invocată de pârât, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta E. G., prin preot M. I. A., în contradictoriu cu pârâtul C. V. L., s-a dispus evacuarea pârâtului din Casa Parohială și obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G. sub nr. 2908/236 din 08.03.2011, reclamanta E. G. a chemat în judecată pe pârâtul C. V. L. solicitând ca, pe calea ordonanței președințiale, să se dispună evacuarea acestuia din casa Parohială din județul G., comuna C., ., casă ce aparține de drept Bisericii, fiind asimilată bunurilor sacre ale Bisericii conform art. 169 și 170 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, solicitând, de asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Reclamanta a arătat că, prin Hotărârea Consistoriului Eparhial nr. 1/2010 din data de 02.11.2010 definitivă și executorie, potrivit art. 67 alin. 3 din Regulamentul de Procedură al Instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, pârâtul a fost depus din treaptă, ceea ce înseamnă că a pierdut calitatea de a mai oficia orice lucrare sacră (orice slujbă cu caracter religios). Ca atare, pârâtul avea obligația de a pune la dispoziția reprezentanților Episcopiei Casa Parohială în care pârâtul își are reședința (aceasta asemănându-se unei locuințe de serviciu, fiind atribuită preotului ce slujește în parohia respectivă). Această hotărâre se sprijină și pe art. 23 coroborat cu art. 27-31 din Legea nr. 489/2006.

Eliberarea Casei Parohiale fiind necesară în vederea instalării și exercitării atribuțiilor specifice de către noul preot desemnat în acest sens, conform reglementărilor legale (Legea nr. 489/2006 și HG nr. 53 din 16 ianuarie 2008).

Deși i s-a comunicat și în scris și verbal pârâtului să procedeze la predarea inventarului bisericii și a casei parohiale, inclusiv la eliberarea acestor imobile în vederea desfășurării cultului, pârâtul a refuzat și refuză să ducă la îndeplinire obligațiile ce îi revin, acelea de a preda inventarul bisericii și de a elibera cele două imobile: Biserică și Casă Parohială.

A mai arătat reclamanta că în încercarea de a proceda pe cale amiabilă la eliberarea Casei Parohiale și a Bisericii, E. Giurgiului a delegat mai multe comisii care s-au deplasat la fața locului, dar acestea au întâmpinat un refuz categoric în încercarea de a elibera cele două imobile ocupate în mod abuziv.

În drept, au fost invocate prevederile art. 581 și urm. Cod procedură civilă.

La dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: adresele nr. 1113/30.08.2010 și nr. 836/25.06.2010 emise de reclamantă, certificat nr. 3053 din 12.03.1943, Decizia nr. 6/2010, Hotărârea nr. 1/2010, adresa emisă de reclamantă nr. 78/29.01.2009 și nr. 1482/11.11.2010, notificarea nr. 1515/22.11.2010, nr. 1327/11.10.2010, carte de muncă pârât, minuta din 16.07.2010 emisă de reprezentanții reclamantei, înscrisuri datate de 28.10.1938 și 20.10.1938, Monografie istorică Mănăstirea Glavacioc, extras din M. Dicționar Geografic, extras Buletin Monumente istorice, Extras din inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei C., C. Extras din Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din comuna C., ., lista de inventar a clădirilor și construcțiilor proprietate, precum și a terenurilor la data de 1.11.1969, adresa nr. 4624/22.07.2011 eliberată de Primăria comunei C., Hotărârea nr. 15 eliberată de Consiliul Local al comunei C., adresele nr. 917/11.03.2003 și nr. 5134/06.02.2003 eliberate de Prefectura Județului G., adresa nr. 892/26.02.2003 eliberată de Consiliul Județean G., plan de amplasament imobil, contract de cesiune, adresa nr. 60 din 04.01.2012 și adresa nr. 1751/26.03.2012 eliberată de Primăria comunei C., adresele OCPI nr. 4931/09.02.2012, nr._ din 21.03.2012 și nr. 41/29.05.2012, concluzii scrise.

Pentru termenul de judecată din data de 08.04.2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care și-a precizat cererea pe dispozițiile art. 480 Cod civil, HG nr. 53/2008, Legea nr. 489/2006, art. 44 din Constituția României, solicitând evacuarea pârâtului din imobilul situat în casa parohială din județul G., .> În completarea motivării din cererea inițială, reclamanta a arătat că Biserica Ortodoxă Română deține acest imobil încă din 30 octombrie 1943 (conform Hotărârii nr. 3053/1943 certificată cu timbru legal în 12 martie 1943).

Conform art. 169 – 184 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. 53/16 ianuarie 2008, și a Legii cultelor nr. 489/2006 (art. 27 și 28) această casă este proprietatea Bisericii, are regim de bun sacru, este un bun inalienabil, insesizabil, imprescriptibil. Persoana juridică care, poate decide cum și cine să se ocupe de ea, în limitele legii, este E. Giurgiului.

Mai mult, pârâtul nu mai are dreptul de a locui în această casă, proprietatea Bisericii și nici nu poate invoca vreo prevedere contrară, deoarece E. Giurgiului este singura autoritate care stabilește acest lucru.

E. l-a înștiințat pe pârât că are obligația de a părăsi casa parohială, de a preda inventarul acesteia și de a permite accesul personalului desemnat de Episcopie să procedeze la preluarea acestui imobil.

De asemenea, a mai arătat reclamanta că există decizii ale Curții Europene ale Drepturilor Omului, prin care s-a recunoscut dreptul cultelor de a dispune de proprietățile lor imobiliare așa cum le dictează propriile lor statute și legile naționale.

Toată practica Curții Europene a Drepturilor Omului statuează că un imobil după ce a trecut în patrimoniul cultului respectiv nu poate fi revendicat sau uzurpat de o altă persoană.

Acest imobil a trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române – E. Giurgiului (în calitate de reprezentant oficial al Bisericii Ortodoxe Române – art. 2, 3, 6 (alin. 2 lit. A, paragraf. 1, nr. 9), 169, 170 din H.G. nr. 53/16 ianuarie 2008 și are toate drepturile legale de a dispune de acest imobil.

Pentru termenul de judecată din data de 29.04.2011, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat: excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția inadmisibilității, a solicitat suspendarea cauzei în raport cu prevederile art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă și, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare pârâtul a arătat că are calitatea de preot la P. C. de Piatră cu hramul Sfântul Proroc I. Tesviteanu din localitatea C., județul G., Protoieria G. potrivit Ordinului nr. 957/1992 al Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor.

La data de 21 iunie 2010, prin hotărârea Permanenței Consiliului Eparhial al Episcopiei G., P. C. de Piatră a fost reactivată în așezământ monahal, conform Deciziei Chiriarhale nr. 6/2010 el funcționând ca preot slujitor.

Prezentul litigiu are ca punct de plecare greșita aplicare a sancțiunii disciplinare prin care s-a încercat depunerea sa din treapta bisericească astfel cum rezultă din cuprinsul Hotărârii Consistoriului Eparhial nr. 1/02.11.2010 care se află în curs de soluționare a recursului Hotărârea Consistoriului Eparhial nr. 1/02.11.2010.

În considerarea acestei dispute, E. Giurgiului nelegal promovează acțiunea dedusă judecății solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună evacuarea acestuia din imobilul situat în Casa Parohială din județul G. comuna C., ..

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru existența interesului reclamantei aceasta nefiind proprietară a imobilului a cărui evacuare o solicită, ceea ce conduce la respingerea pentru acest prim considerent a acțiunii promovate de o persoană fără interes în cauză.

Una din condițiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii civile, alături de capacitatea procesuală și existența interesului judiciar, este calitatea procesuală a părților.

Calitatea procesuală constă în identitatea între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, respectiv calitatea procesuală activă. Sarcina indicării calității procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, care trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptățit să-l cheme în judecată pe pârât. Instanța sesizată trebuie să verifice în mod obligatoriu calitatea procesuală activă a părții care a promovat o acțiune și apoi a calității procesuale pârâte a părții chemată în judecată în calitate de pârât.

Lipsa calității procesuale poate fi invocată pe cale de excepție în tot cursul judecății și duce la respingerea acțiunii, fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie.

În concret, prin cererea formulată reclamanta E. Giurgiului a solicitat instanței de judecată: "să se dispună evacuarea pârâtului din imobilul situat în casa parohială din județul G., comuna C., .."

În justificarea solicitării sale, reclamanta E. Giurgiului a invocat faptul că imobilul din care pârâtul ar trebui să fie evacuat este deținut de Biserica Ortodoxă încă din 30 octombrie 1943 conform Hotărârii nr. 3053/1943 certificată cu timbru legal la data de 12 martie 1943, acesta fiind pretinsul titlul de proprietate opus lui și care în opinia sa ar justifica în cauză calitatea procesuală activă.

Pârâtul a arătat că susținerile reclamantei sunt vădit nefondate și trebuie înlăturate de către instanța de judecată, întrucât titlul de proprietate invocat în apărare de către reclamantă - "Hotărârea nr. 3053/1943 certificată cu timbru legal în 12 martie 1943" -nu face dovada asupra proprietății, neconstituind titlu de proprietate. Un astfel de act, ar fi fost impetuos necesar pentru a susține în principal calitatea procesuală activă în cauză și, pe cale de consecință, temeinicia susținerilor sale pentru admiterea acțiunii formulate.

Înscrisul "CERTIFICAT nr. 3053/1943 – timbru legal în 12 martie 1943" la care face trimitere reclamanta reprezintă un document ce provine de la Arhiepiscopia Bucureștilor menit să certifice doar o anumită stare de fapt, de la un anumit moment. Acest înscris nu poate fi asimilat unui act de proprietate – translativ de proprietate – în sensul dispozițiilor legale în materie. Potrivit dispozițiilor art. 1897 Cod civil: "Justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc."

În atare condiții, pentru a proba calitatea procesuală activă în cauză reclamanta ar fi trebuit să poată exhiba un titlu de proprietate, pentru imobilul asupra căruia se pretinde dreptul de proprietate etc., aspecte care nu au fost în niciun fel probate pentru că aceasta nu deține proprietatea asupra imobilului în cauză.

În sensul celor de mai sus sunt și dispozițiile art. 27 Secțiunea 4, Patrimoniul cultelor Legea nr. 489/2008 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, dispoziții potrivit cărora se arată cum pot fi dobândite bunurile ce constituie patrimoniu al cultelor: "bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, (...).

Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, rezultă că din patrimoniul cultelor fac parte acele bunuri dobândite cu titlu.

Mai mult decât atât, tot din cuprinsul înscrisului "CERTIFICAT" a rezultat că bunurile imobile din Satul C. de Piatră, . terenul arabil aferent, au trecut începând cu 1 aprilie 1940 în bugetul Ministerului Cultelor.

O atare situație, face ca trecerea imobilului începând cu 1 aprilie 1940 în Bugetul Ministerului Cultelor, să se constituie ca un argument în plus menit să susțină ideea că reclamanta în cauză nu a putut proba și susține calitatea sa procesuală activă.

Susținerile reclamantei din cuprinsul cererii modificatoare, în sensul în care "Statul român protejează și garantează proprietatea, iar o persoană care refuză să părăsească o locuință care nu îi aparține, cu care nu are nici un fel de contract de locațiune (...)" în raport de argumentația anterioară trebuie înlăturate câtă vreme este adevărat că statul român garantează proprietatea și o protejează, însă reclamanta nu are nici un drept asupra imobilului în discuție câtă vreme nu a putut face dovada titlului de proprietate.

Prin cererea modificatoare introductivă de instanță, reclamanta E. Giurgiului a solicitat instanței de judecată ca în raport de dispozițiile art. 480 cod civil (temei al acțiunii în revendicare) "să se dispună evacuarea pârâtului din imobilul situat în casa parohială din județul G., .".

Reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune având un obiect clar determinat, anume evacuarea pârâtului din Casa Parohială. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a susținut netemeinic că este proprietara Casei Parohiale potrivit Hotărârii nr. 3053/1943 certificată cu timbru legal din 12 martie 1943, argument care nu poate fi luat în considerare în raport de apărările de mai sus.

Astfel, acțiunea în evacuare se conturează a fi inadmisibilă întrucât reclamanta nu poate solicita a se dispune evacuarea pârâtului din Casa Parohială în lipsa unui act juridic care să fie încheiat între părți: E. Giurgiului pe de o parte și pârât pe de altă parte. De altfel, un astfel de act nu ar fi putut fi încheiat câtă vreme reclamanta nu deține în proprietate imobilul a cărui evacuare o solicită.

Atât în doctrină cât și în practică este unanim acceptat faptul că, în cazul în care între părți nu s-a încheiat un anume contract, acțiunea în evacuare este inadmisibilă. Dacă s-ar admite teza contrară s-ar ajunge la a se confunda revendicarea imobiliară cu evacuarea ceea ce este de neconceput.

Acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locațiune. În atare condiții, dreptul de proprietate nu poate fi apărat decât, cel mult, pe calea unei acțiuni în revendicare, și nicidecum pe cale unei acțiuni în evacuare care, în contextul speței se dovedește a fi inadmisibilă.

În susținerea suspendării cauzei, pârâtul a arătat că Hotărârea Consistoriului Eparhial nr. 1/02.11.2010 la care face trimitere reclamanta pentru a justifica temeiul pretențiilor sale care ar putea conduce spre o decizie de eliberare a casei parohiale de către pârât, nu este irevocabilă, după cum, de altfel, chiar reclamanta recunoaște în cuprinsul cererii sale, ci are doar cu caracter definitiv. Hotărârea la care a făcut referire anterior a fost atacată cu recurs de către el, recurs care încă nu a fost soluționat.

În atare condiții, s-a conturat cu evidență faptul că între cele două cauze (cauza dedusă judecății și cea aflată spre soluționare în recurs împotriva Hotărârii nr. 1/2010 Hotărârea Consistoriului Eparhial nr. 1/02.11.2010) există o strânsă legătură, cauza prin care s-a solicitat eliberarea casei parohiale de către acesta atârnă în tot de soluționarea irevocabilă a cauzei privind pretinsa abatere disciplinară a sa și care ar putea conduce prin absurd la decăderea din drepturile de a mai oficia slujbe cu caracter bisericesc.

Câtă vreme, stabilirea drepturilor părților asupra celor puse în discuție în litigiu sunt determinate de dezlegarea unei anumite pricinii în mod irevocabil, suspendarea prezentei cauze este pe deplin justificată și, pe cale de consecință, instanța prin aplicarea dispozițiilor art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, urmează să admită cererea de suspendare astfel cum a fost formulată până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei obiect al dosarului nr. 1/2010 aflat în judecata instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

Prin sentința civilă nr. 4705/2012, Judecătoria G. a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes invocate de pârât și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respingând cererea ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia nr. 36/2013 pronunțată de Tribunalul G., a fost admis apelul declarat, iar sentința civilă nr. 4705/2012 a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul declarat a fost respins de Curtea de Apel București.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei G. la data de 14.03.2014 sub nr._ .

În temeiul art. 167 Cod procedură civilă, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, dedusă judecații, instanța a reținut:

Prin sentința civilă nr. 4705/2012, Judecătoria G. a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins cererea ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia nr. 36/2013 pronunțată de Tribunalul G. s-a admis apelul declarat de apelantul reclamant, s-a casat sentința civilă nr. 4705/2012 și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei tribunalul a arătat faptul că, potrivit probatoriului administrat este evident că imobilul aparține cultului religios în calitate de proprietar sau de administrator, drepturi conferite de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 489/2006.

Recursul declarat de recurentul-pârât a fost respins de Curtea de Apel București prin decizia nr. 2167 R/2013.

Așadar, s-a reținut faptul că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost tranșată irevocabil, prin respingere, de instanța de control judiciar, cauza urmând a se rejudeca sub celelalte aspecte.

Cu privire la cauza dedusă judecății, instanța de fond a reținut că din anul 1992 și până în anul 2010 pârâtul a deținut funcția de preot paroh al Parohiei C. de Piatră.

La data de 21.06.2010, P. Consiliului Eparhial în vederea punerii în aplicare a hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 1092/2010 privind Statutul preoților divorțați, divorțați și recăsătoriți precum și văduvi și recăsătoriți și adoptarea unor măsuri cu caracter unitar și obligatoriu în eparhiile Patriarhiei Române, având în vedere situația canonică a pârâtului, a hotărât ca măsura disciplinară, retragerea distincțiilor bisericești deținute și transformarea Parohiei C. de Piatră în schit urmând ca pârâtul să funcționeze ca preot slujitor în cadrul schitului, fără a avea drept de decizie în problemele administrativ-gospodărești.

În acest scop, la aceeași dată, Mitropolia Munteniei și Dobrogei – E. Giurgiului prin Decizia Chiriarhală nr. 6/2010 a hotărât reactivarea Schitului C. de Piatră, unitate bisericească cu personalitate juridică.

La data de 25.06.2010 prin adresa nr. 836 E. Giurgiului i-a comunicat pârâtului Decizia Chiriarhală nr. 6/2010, aducându-i-se la cunoștință și faptul că până la data de 09.07.2010 să predea Registrul Inventar al tuturor bunurilor mobile și imobile ale fostei parohii către noua conducere a schitului, precum și faptul că până la aceeași dată trebuie să elibereze și casa parohială ocupată și în care va funcționa stăreția și cancelaria mănăstirească.

Pârâtul nu s-a conformat, motiv pentru care în ședința din data de 30.08.2010 P. Consiliului Eparhial, în mod excepțional, a stabilit ca ultim termen pentru predarea gestiunii la data de 09.09.2010, împrejurare adusă la cunoștința pârâtului prin adresa nr. 1113/30.08.2010.

Întrucât a refuzat în continuare predarea gestiunii și a casei parohiale prin Hotărârea nr. 1/2010 Consistoriul Eparhial a sancționat pârâtul cu sancțiunea Depunerii dreptului pentru totdeauna de a săvârși o lucrare sacră, fără pierderea calității de preot, cu putința de a fi întrebuințat în administrația bisericească.

Pe acest fond al imposibilității de a reintra în posesia fostei case parohiale ocupată de pârât și în care ar urma să funcționeze stăreția și cancelaria mănăstirească a Schitului C. de Piatră, E. G. a formulat prezenta cerere de chemare în judecată solicitând evacuarea pârâtului.

În raport de situația de fapt instanța a reținut că pârâtul ocupă fără drept imobilul reprezentat de casa parohială C. de Piatra și a dispus evacuarea pârâtului.

Astfel, instanța a reținut faptul că între reclamantă și pârât au existat raporturi de locațiune (la care pârâtul a fost îndreptățit) până la data de 21.06.2010 (data la care a fost emisă Decizia Chiriarhala nr. 6/2010) raporturi care au fost prelungite cu titlu de preaviz de P. Consiliului Eparhial până la data de 09.09.2010, termen rezonabil și suficient pentru ca pârâtul să elibereze imobilul.

S-a constatat așadar, faptul că de la data de 09.09.2010 și până în prezent pârâtul ocupă imobilul fără drept.

Apărările pârâtului în sensul că reclamanta are obligația de a-i asigura o locuință au fost apreciate ca fiind străine de obiectul cauzei, în contextul în care nici nu s-a invocat și nici nu a rezultat potrivit situației de fapt sau probatoriului administrat faptul că reclamanta ar avea obligația să îi asigure pârâtului ca locuință veșnică fosta casă parohială C. de Piatră, în condițiile în care nu mai îndeplinește funcția de preot paroh al lăcașului de cult.

Împotriva acestei sentințe pârâtul C. V. L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, apelantul a arătat că intimata-reclamantă nu a reușit să dovedească nici calitatea sa de proprietar și nici cea de administrator al imobilului în litigiu, astfel încât să poată solicita evacuarea sa din acest imobil. . dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară_ UAT C., nr. cadastral_.

În apel, . primar, a formulat cerere de intervenție în interesul apelantului solicitând admiterea apelului declarat în cauză.

Intimata E. G. a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că în mod corect din punctul său de vedere instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active invocata de apelantul-pârât, față de împrejurarea că această excepție a fost soluționată definitiv și irevocabil prin decizia nr. 2167/R/2013 a Curții de Apel București, motiv pentru care pe acest aspect a apreciat că operează autoritatea de lucru judecat.

De altfel, se poate observa că apelantul a invocat în motivarea cererii sale aceleași argumente și aspecte de fapt avute deja în vedere la momentul pronunțării deciziei Curții de Apel, „tranșate irevocabil” așa cum în mod corect a reținut instanța de fond de către Curtea de Apel București, ca instanță de control judiciar.

Pe fondul cauzei, a apreciat că apelul este nefondat, deoarece în mod corect instanța de fond a reținut că în raport de probatoriul administrat acțiunea așa cum a fost formulată și precizată este întemeiată și, pe cale de consecință, a dispus evacuarea pârâtului din casa parohială aferentă bisericii din . acesta o ocupă fără drept, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că în prezenta cauză operează legislația specială, prevăzută de Legea nr. 489/2006, respectiv prevederile art. 27(l) potrivit cărora: „Cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi în proprietate sau în administrare bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.”

În cauză, operând legislația specială, aceasta se completează cu legislația generală numai în situația în care nu există prevederi pentru anumite situații de fapt și nu în sensul în care susține pârâtul că legislația generală ar putea modifica prevederile legislației speciale. S-a susținut acest lucru, deoarece potrivit legislației speciale modul de dobândire și dovedire a dreptului de proprietate asupra bunurilor unităților de cult este diferit de cel prevăzut de dispozițiile Codului civil. Astfel, dispozițiile art. 31 (1) din Legea nr. 489/2006 prevăd faptul că „Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel contribuții, donații, succesiuni – precum și orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult, nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare”, situație în care, cu titlu de exemplu, unitățile de cult pot deveni proprietare asupra unor bunuri și prin contribuții, modalitate care nu este cunoscută în dreptul civil.

Nu în ultimul rând, art. 183 din HG nr. 53/2008 prevede faptul că „O biserică, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și în folosința unităților de cult din cadrul eparhiei pe teritoriul căreia a fost edificată, cu tot terenul și clădirile afectate ei și stă sub dispozițiile prezentului statut”, caz în care și din acest text legal se poate trage concluzia și altor moduri de dobândire a proprietății și de dovedire a acesteia.

Coroborând legislația menționată anterior cu înscrisurile depuse, a apreciat că a făcut dovada proprietății imobilului din litigiu cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv Certificatul nr. 3053/1943 emis de Sfânta Arhiepiscopie a Bucureștilor, care reprezintă actul de sfințire a bisericii, lucru evidențiat și de toate registrele de evidență a proprietăților Bisericii Ortodoxe, precum și de corespondența purtată între llie S. constructorul bisericii „pe propria sa cheltuială” și conducerea Mitropoliei Bucureștilor. Nu în ultimul rând, despre biserica din satul C. de Piatră se vorbește și în Monografia Istorică despre Mănăstirea Glavacioc, monografie predată la Facultatea de Teologie a Universității București, precum și în Bibliografia Localităților și Monumentelor Feudale din România.

Susținerea pârâtului, prin apărător, că nu se pot prevala de dispozițiile legii speciale menționate anterior, deoarece aceste sunt ulterioare anului construirii imobilului din litigiu nu poate fi reținută deoarece și la momentul construirii (1935 – 1943) existau prevederi legale de același gen, respectiv Legea pentru organizarea bisericii ortodoxe române din 06.05.1925 și care la art. 164 prevedea: „O biserică particulară – imediat după sfințirea ei – trece în proprietatea și folosința eparhiei cu tot terenul ei și cade sub dispozițiunile prezentului statut, ținându-se bineînțeles seamă de actele de fundație”.

În același sens, există la dosar și Hotărârea nr. 15/2003, prin care, ca urmare adreselor nr. 5134/2003 a Prefecturii G. și nr. 892/2003 a Consiliului Județean s-a dispus modificarea anexei nr. 11, în sensul excluderii din domeniul public al comunei a cimitirelor și caselor parohiale, motiv pentru care nu poate fi reținută susținerea pârâtului potrivit căreia nu a făcut dovada proprietății asupra imobilului din litigiu.

De altfel, deși s-a încercat prin înscrisurile noi depuse în această fază procesuală să se dovedească faptul că nu a justificat interesul promovării unei astfel de cauze și ca urmare a faptului că nu sunt proprietari și în acest sens s-a depus încheierea de intabulare nr._/11.04.2014, încheiere emisă în baza Hotărârii de Consiliu Local nr. 41/2001, solicită înlăturarea acestei apărări, pe de o parte deoarece HCL nr. 41/2001 a fost modificată prin HCL nr. 15/2003, aflată la dosar prin care casele parohiale și cimitirele nu mai făceau parte din domeniul public precum și datorită faptului că a fost admisă cererea de reexaminare împotriva încheierii de intabulare nr._/2014 în sensul excluderii casei parohiale.

De altfel, în mod corect din punctul său de vedere instanța de fond a reținut în motivarea hotărârii atacate aspectul potrivit căruia spre deosebire de acțiunea în revendicare acțiunea în evacuare este specifică raporturilor de locațiune, iar în cadrul raporturilor de locațiune calitatea de locator nu aparține exclusiv proprietarului imobilului, ci și aceluia care are drept de administrare.

Calitatea de casă parohială nu s-a negat nici un moment pe parcursul derulării procesului, iar susținerea apelantului potrivit căreia aceasta ar aparține comunității satul C. de Piatră, sens în care, cel mult, această calitate procesuală activă nu poate fi reținută față de înscrisurile depuse la dosar, respectiv Hotărârea nr. 15/2003 a Consiliului Local prin care, ca urmare a adreselor nr. 5134/2003 a Prefecturii G. și nr. 892/2003 a Consiliului Județean s-a dispus modificarea anexei nr. 11 în sensul excluderii din domeniul public al comunei a cimitirelor și caselor parohiale.

În raport de cele menționate, a considerat că în mod evident instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci doar a conferit legitimitate procesuală intimatei în raport de probele administrate și legislația aplicabilă de a dispune de imobilul casă parohială ce în mod evident îi aparține.

Soluția instanței de fond în mod corect a avut la bază și aspectul potrivit căruia apelantul nu mai are calitatea de a mai oficia slujbe „religioase”, aspect relevant în soluționarea prezentei cauze ce a dus la încetarea raporturilor de locațiune. A susținut acest lucru, deoarece prin hotărârea nr. 1/2010 apelantul a pierdut definitiv calitatea de a sluji, ca preot paroh, iar raportat la dispozițiile art. 48 - (1) din HG nr. 53/2008 „numai preoții și diaconii sunt datori a locui în parohie, în case parohiale unde acestea există, cum este cazul de față, sau în case închiriate și au dreptul de folosință gratuită, drept care „per a contrario” a încetat odată cu pierderea calității de a sluji, pentru motivele deja invocate.

Textele legale invocate de intimată (27-31 din Legea nr. 1/2006 sunt argumentele legale în privința modalității dobândirii dreptului de proprietate a cultelor religioase și de folosire a acestor bunuri, conform legislației speciale, diferită de legislația generală. Instanțele anterioare nu s-au rezumat doar la indicarea acestor dispoziții legale ci au coroborat dispozițiile legale cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv hotărârea nr. 3053/1943, registrele de inventar a proprietăților Bisericii Ortodoxe, corespondența purtată între llie S., constructorul bisericii și casei parohiale și conducerea Mitropoliei Bucureștilor, precum și Monografia Istorică despre Mănăstirea Glavacioc și Bibliografia Localităților Monumentelor Feudale din România. Lipsa cărții funciare asupra imobilului din litigiu nu este un argument suficient în admiterea excepției lipsei calității procesuale active și implicit, a respingerii cererii, dovada proprietății unui imobil fiind condiționată de acte și nu de înscriere în cartea funciară, această condiție fiind necesară numai în vederea opozabilității față de terți.

De altfel, de remarcat faptul că apelantul nu opune vreun titlu de proprietate sau de alt tip, în baza căruia să justifice dreptul de a folosi casa parohială ci doar profită la acest moment de lipsa unui titlu executoriu și ocupă abuziv o locuință cu destinație specială de casă parohială. Prin analogie sunt în situația unei evacuări dintr-o locuință de serviciu, drept de folosință care încetează automat la momentul încetării raporturilor de muncă.

Faptul că la nivelul anului 2002 acest imobil figura, conform Anexei 11 în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei C. nu justifică respingerea cererii, în condițiile în care a făcut dovada cu Hotărârea nr. 15/2003 a Consiliului Local al comunei C., dată ca urmare a adreselor nr. 5134/2003 a Prefecturii G. și nr. 892/2003 a Consiliului Județean că această anexă a fost modificată în sensul excluderii din domeniul public al comunei a acestui bun.

În cursul judecării apelului, apelantul, prin avocat, a depus la dosar în copie un contract de comodat încheiat cu . se cedează folosința gratuită asupra imobilului în litigiu, hotărârea nr. 11 și 12, 13 a Consiliului Local C. invocate prin HCL nr. 24/23.03.2015 C..

Prin decizia civilă nr. 170 din 27.04.2015, Tribunalul G. – Secția Civilă, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de apelantul-pârât C. V. L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă E. G., prin Preot M. I. A., și intervenienta ., împotriva sentinței civile nr. 2415/2014 pronunțată de Judecătoria G., pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta E. G., împotriva pârâtului C. V. L..

Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că, în speță, . imobilului cu nr. cadastral_ înscris în cartea funciară având rol de publicitate și opozabilitate față de terți.

Apelantul C. V. L. locuiește în prezent în acest imobil cu acordul Consiliului Local C., care contestă dreptul de proprietate și de administrare al intimatei asupra casei parohiale. Practic, dreptul de folosință pretins de către intimata E. G. nu este încălcat de către apelant, ci de . cărui acord apelantul locuiește în imobil.

Fără a se pronunța asupra unei eventuale incidențe a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la respectarea bunurilor, text ce se aplică prioritar față de eventuala legislație internă, contradictorie, Legea nr. 489/2006 și alte acte normative conexe, tribunalul a apreciat că intimata trebuie să se îndrepte împotriva comunei C. pentru încălcările produse eventualelor sale drepturi asupra imobilului în litigiu.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis apelul declarat de pârâtul C. V. L., în contradictoriu cu intimata – reclamantă E. G., prin Preot M. I. A., și intervenienta ., împotriva sentinței civile nr. 2415/2014 pronunțată de Judecătoria G., pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta E. G., împotriva pârâtului C. V. L..

Împotriva deciziei tribunalului reclamanta E. G., prin preot M. I. A., a declarat recurs, prin care solicită desființarea acesteia în totalitate ca vădit nelegală și netemeinică, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că prin decizia civilă recurată, instanța de apel a reținut faptul că ar fi proprietară . cu nr. cadastral_, înscris în cartea funciară, și că intimatul locuiește în imobil cu acordul Consiliului Local C., situație în care dreptul de folosință este încălcat de intervenientă și nu de pârât.

Recurenta-reclamantă consideră nelegală și nefondată decizia atacată având în vedere următoarele motive:

1. În dispozitivul deciziei atacate instanța de apel admite apelul declarat de pârâtul C. V. L., deși în motivarea deciziei reține că "apelul este nefondat pentru următoarele considerente” situație în care apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, existând contradictorialitate între motivare și dispozitiv.

2. Deși instanța de apel se pronunță pe temeinicia cererii sale, considerând apelul fondat ca urmare a faptului că nu pârâtul încalcă dreptul de folosință, ci . se pronunță pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, excepție ce nu a fost pusă în discuția parților și care nu a fost invocată de nici una din părți, situație în care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

3. Prin admiterea apelului, în raport de motivarea hotărârii atacate, apreciază că practic a fost menținută excepția lipsei calității procesuale active invocată de apelantul-pârât, deși această excepție a fost soluționată definitiv și irevocabil prin decizia nr. 2167/R/2013 a Curții de Apel București, situație în care a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

De altfel, se poate observa că instanța de apel reține „. imobilului ...” ceea ce implicit, din punctul său de vedere echivalează cu lipsa calității sale procesuale active, aspect deja tranșat irevocabil de Curtea de Apel București, ca instanță de control judiciar, prin respingerea acestei excepții.

4. Consideră nefondată decizia atacată și datorită faptului că în mod greșit și cu încălcarea legislației speciale aplicabile cultelor religioase a reținut faptul că proprietarul imobilului din litigiu este .> Astfel, în mod corect din punctul său de vedere, arată recurenta-reclamantă, în prezenta cauză operează legislația specială prevăzută de Legea nr. 489/2006, respectiv prevederile art. 27 (1) potrivit cărora: „Cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi în proprietate sau în administrare bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii."

În cauză, operând legislația specială aceasta se completează cu legislația generală numai în situația în care nu există prevederi pentru anumite situații de fapt și nu în sensul în care susține pârâtul-intimat că legislația generală ar putea modifica prevederile legislației speciale. Susține acest lucru, deoarece potrivit legislației speciale modul de dobândire și dovedire a dreptului de proprietate asupra bunurilor unităților de cult este diferit de cel prevăzut de dispozițiile Codului civil. Astfel, dispozițiile art. 31 (1) din Legea nr. 489/2006 prevăd faptul că "Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel: contribuții, donații, succesiuni, precum și orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare, situație în care, cu titlu de exemplu unitățile de cult pot deveni proprietare asupra unor bunuri și prin contribuții, modalitate care nu este cunoscută în dreptul civil.

Nu în ultimul rând, art. 183 din HG nr. 53/2008 prevede faptul că "O biserică, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și în folosința unităților de cult din cadrul eparhiei pe teritoriul căreia a fost edificată, cu tot terenul și clădirile afectate ei și stă sub dispozițiile prezentului statut" caz în care și din acest text legal se poate trage concluzia și altor moduri de dobândire a proprietății și de dovedire a acesteia.

Coroborând legislația menționată anterior cu înscrisurile depuse, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu a făcut dovada proprietății imobilului din litigiu cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv Certificatul nr. 3053/1943 emis de Sfânta Arhiepiscopie a Bucureștilor, care reprezintă actul de sfințire a bisericii, lucru evidențiat și de toate registrele de evidență a proprietăților Bisericii Ortodoxe precum și de corespondența purtată între I. S. constructorul bisericii "pe propria sa cheltuială" și conducerea Mitropoliei Bucureștilor. Nu în ultimul rând, despre biserica din satul C. de Piatră se vorbește și în Monografia istorică despre Mănăstirea Glavacioc, monografie predată la Facultatea de Teologie a Universității București, precum și în Bibliografia Localităților și Monumentelor Feudale din România.

Susținerea intimatului-pârât că nu ne putem prevala de dispozițiile legii speciale menționate anterior, deoarece acestea sunt ulterioare anului construirii imobilului din litigiu nu poate fi reținută, deoarece și la momentul construirii (1935-1943) existau prevederi legale de același gen, respectiv, Legea pentru organizarea bisericii ortodoxe române din 06.05.1925) și care la art. 164 prevedea: „O biserică particulară – imediat după sfințirea ei – trece în proprietatea și folosința eparhiei cu tot terenul ei și cade sub dispozițiunile prezentului statut, ținându-se bineînțeles seamă de actele de fundație.”

În același sens, există la dosar și Hotărârea nr. 15/2003, prin care, ca urmare adreselor nr. 5134/2003 a Prefecturii G. și nr. 892/2003 a Consiliului Județean s-a dispus modificarea anexei nr. 11, în sensul excluderii din meniul public al comunei a cimitirelor și caselor parohiale, motiv pentru care nu poate fi reținută susținerea pârâtului potrivit căreia nu a făcut dovada proprietății asupra imobilului din litigiu.

5. Instanța de apel în mod greșit a reținut faptul ca proprietar al imobilului din litigiu este . a încheierii de intabulare nr._/11.04.2014, încheiere emisă în baza Hotărârii Consiliului local nr. 41/2001 deoarece, pe de o parte HCL nr. 41/2001 a fost modificată prin HCL nr. 15/2003, aflată la dosar, prin care casele parohiale și cimitirele nu mai făceau parte din domeniul public precum și datorită faptului că i-a fost admisă cererea de reexaminare împotriva încheierii de intabulare nr._/2014, în sensul excluderii casei parohiale.

De altfel, în mod corect din punctul său de vedere, instanța de fond a reținut în motivarea hotărârii atacate aspectul potrivit căruia, spre deosebire de acțiunea în revendicare acțiunea în evacuare este specifică raporturilor de locațiune, iar în cadrul raporturilor de locațiune calitatea de locator nu aparține exclusiv proprietarului imobilului ci și aceluia care are un drept de administrare.

Calitatea de casă parohială nu s-a negat nici un moment pe parcursul derulării procesului, iar motivarea instanței de apel potrivit căreia aceasta ar aparține comunității satul C. de Piatră, nu poate fi reținută față de înscrisurile depuse la dosar, respectiv Hotărârea nr. 15/2003 a Consiliului Local prin care ca urmare a adreselor nr. 5134/2003 a Prefecturii G. și nr. 892/2003 a Consiliului Județean s-a dispus modificarea anexei nr. 11 în sensul excluderii din domeniul public al comunei a cimitirelor și caselor parohiale.

6. Soluția instanței de apel potrivit căreia nu intimatul C. V. ocupă imobilul fără drept, ca urmare a contractului de comodat cu ., deoarece intimatul este cel care folosește casa parohială, deși nu mai are calitatea de a mai oficia slujbe religioase, aspect relevant în soluționarea prezentei cauze ce a dus la încetarea raporturilor de locațiune, iar contractul de comodat este nul, fiind încheiat în baza unei Hotărâri a Consiliului Local anulate și de către o autoritate care nu are niciun drept asupra acestui imobil, conform înscrisurilor existente la dosar.

Recurenta-reclamantă arată că susține acest lucru deoarece prin Hotărârea nr. 1/2010 apelantul a pierdut definitiv calitatea de a sluji, ca preot paroh, iar raportat la dispozițiile art. 48 - (1) din H.G. nr. 53/2008, „numai preoții și diaconii sunt datori a locui în parohie, în case parohiale unde acestea există, cum este cazul de față, sau în case închiriate și au dreptul de folosință gratuită, drept care „per a contrario” a încetat odată cu pierderea calității de a sluji, pentru motivele deja invocate.

Textele legale invocate anterior (27-31) din Legea nr. 489/2006 sunt argumente legale în privința modalității dobândirii dreptului de proprietate a cultelor religioase și de folosire a acestor bunuri, conform legislației speciale, diferită de legislația generală. Instanțele anterioare nu s-au rezumat doar la indicarea acestor dispoziții legale ci au coroborat dispozițiile legale cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv Hotărârea nr. 3053/1943, registrele de inventar a proprietarilor Bisericii Ortodoxe, corespondența purtată între I. S., constructorul bisericii și casei parohiale și conducerea Mitropoliei Bucureștilor, precum și Monografia istorică despre Mănăstirea Glavacioc și Bibliografia Localităților și Monumentelor Feudale din România.

Lipsa cărții funciare asupra imobilului din litigiu nu este un argument suficient în admiterea excepției lipsei calității procesuale active și implicit a respingerii cererii sale, dovada proprietății unui imobil fiind condiționată de acte și nu de înscriere în cartea funciară, această condiție fiind necesară numai în vederea opozabilității față de terți. De altfel, învederează faptul că intimatul nu-i opune vreun titlu de proprietate sau de alt tip, în baza căruia să justifice dreptul de a folosi casa parohială ci doar profită de lipsa unui titlu executoriu și ocupă abuziv o locuință cu destinație specială de casă parohială. Prin analogie, arată că sunt în situația unei evacuări dintr-o locuință de serviciu, drept de folosință care încetează automat la momentul încetării raporturilor de muncă.

Faptul că la nivelul anului 2002, menționează recurenta-reclamantă, acest imobil figura, conform Anexei nr. 11 în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei C. nu justifică respingerea cererii, în condițiile în care a făcut dovada cu Hotărârea nr.15/2003 a Consiliului Local al comunei C., dată ca urmare a adreselor nr. 5134/2003 a Prefecturii G. și nr. 892/2003 a Consiliului Județean, că această anexă a fost modificată în sensul excluderii din domeniul public al comunei a acestui bun.

Chiar și în situația în care instanța ar reține că nu a făcut, în sensul legii civile, dovada dreptului de proprietate asupra casei parohiale este evident că a făcut dovada dreptului de administrare, în raport de natura specifică a imobilului, legislația specială aplicabilă și cu înscrisurile depuse la dosar. În aceste condiții apreciază că deține calitate procesuală activă, justifică interesul în promovarea cauzei în raport de dreptul său de folosință pe care îl deține asupra imobilului casă parohială, așa cum a menționat aceasta fiind asimilată unei locuințe de serviciu.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, desființarea în totalitate a deciziei atacate, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând apărările formulate în etapele procesuale anterioare și susținând legalitatea și temeinicia deciziei recurate.

Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs formulate, Curtea reține următoarele:

Primul motiv de recurs este apreciat de Curte ca fiind nefondat. Astfel, deși este reală susținerea recurentului în sensul că instanța de apel a menționat ca fraza de introducere în analiza apelului ”Apelul este nefondat pentru următoarele considerente:”, celelalte considerente sunt concordante cu soluția pronunțată, așa încât nu se poate reține decât că mențiunea, dintr-o eroare de tehnoredactare, s-a menționat ”nefondat”, în loc de ”fondat”.

Textul legal invocat de recurent nu este aplicabil, întrucât acesta are în vedere situația în care considerentele conduc la altă soluție decât cea pronunțată. În cauza de față considerentele conduc însă la chiar soluția pronunțată de instanța de apel.

Nici al doilea motiv de apel nu este fondat. Astfel, instanța de apel a reținut că pârâtul ocupă imobilul în litigiu în baza unui titlu conferit de intervenienta . apreciat că acest titlu poate fi opus reclamantei întrucât provine de la o persoană cu privire la care instanța de apel a considerat că este proprietară. Prin urmare, soluția nu are la baza considerente care ar avea în vedere lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, cum pretinde recurenta.

Nu se poate reține ca fondat nici al treilea motiv de recurs, prin care se pretinde că soluția ar avea la bază considerente care vizează lipsa calității procesuale active întrucât instanța de apel a reținut ”. imobilului …”. Astfel, existența sau nu a dreptului de solicita evacuarea unei persoane nu este indisolubil legată de calitatea de proprietar a reclamantului, pe de o parte, și, pe de altă parte, existența sau nu a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului dintr-o cerere în evacuare nu determină soluția în cauza respectivă, aceasta depinzând doar de dreptul de folosință și de stabilirea titularului acestuia.

Referitor la motivele 4, 5 și 6 de recursul, Curtea constantă că acestea sunt fondate, cu mențiunea însă că în prezenta cauză instanța nu a fost legal sesizată cu o cerere prin care statueze asupra apartenenței dreptului de proprietate disputat între reclamantă și intervenienta .> Prin urmare, analiza nu va viza acest aspect, ci doar va avea ca obiectiv să stabilească dacă recurenta-reclamantă este titulara unui drept care să îi confere dreptul de a pretinde pârâtului să evacueze casa parohială în litigiu.

Din această perspectivă, Curtea constată că, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 489/2006, ”Cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii”.

Potrivit art. 169 din HG 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, ”Totalitatea bunurilor aparținând parohiilor, schiturilor, mânăstirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor și Patriarhiei, asociațiilor și fundațiilor constituite de Biserică, fondurile destinate unui scop bisericesc, precum și averile bisericilor fundaționale alcătuiesc patrimoniul bisericesc care aparține Bisericii Ortodoxe Române, iar regimul lui este reglementat de prezentul statut. Bunurile aflate în folosință fac, de asemenea, parte din patrimoniul bisericesc și se administrează conform actelor de dobândire și dispozițiilor prezentului statut.”

Potrivit art. 170 alin. 1-4 din aceeași hotărâre, ”(1) Din punctul de vedere al destinației lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre și bunuri comune.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.

(3) Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc.

(4) Sunt asimilate cu bunurile sacre și beneficiază de același regim juridic și: casa parohială, vatra parohială și mânăstirească, incinta Centrului eparhial, a Centrului patriarhal, reședințele chiriarhale, chiliile mânăstirilor și schiturilor, bunurile prețioase, cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului din care sunt confecționate, precum: picturile, sculpturile, țesăturile artistice, miniaturile, cărțile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe etc.”.

Potrivit art. 178 alin. 1 și 3 din aceeași hotărâre, ”(1) Bisericile parohiale sunt proprietatea parohiei, sunt integrate patrimoniului acesteia și stau sub jurisdicția și controlul autorității arhiepiscopiei sau episcopiei. Dacă într-o parohie sunt mai multe biserici, chiriarhul o desemnează pe cea de căpetenie ca biserică parohială.

…

(3) Se consideră anexe ale lăcașului de cult și urmează regimului juridic al acestuia următoarele construcții: clopotnița, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependințele sale, muzeul eparhial, mănăstiresc sau parohial, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troița, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, așezământul cu caracter social-filantropic, arhondaricul, chilia, trapeza, orice incintă pentru desfășurarea activităților cu caracter administrativ-bisericesc, reședința chiriarhului, precum și altele asemenea. Prin așezământ cu caracter social-filantropic se înțelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activități asemănătoare.”.

Niciuna din părțile din prezenta cauză nu a contestat împrejurarea că imobilul din care se solicită evacuarea este o casă parohială. De altfel, tocmai în considerarea acestui statut a fost ocupat de către pârât în perioada în care a avut calitatea de preot paroh, iar pierderea acestei calități constituie temeiul pentru care reclamanta solicită evacuarea pârâtului.

Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale prezentate mai sus și având în vedere destinația imobilului în litigiu, dreptul de a dispune cu privire la folosința casei parohiale în litigiu aparține reclamantei.

Pârâtul a invocat un drept de a folosi respectivul imobil derivat din contractul de comodat (1098/13.02.2015) încheiat cu .> În respectivul contract se menționează că a fost încheiat în considerarea HCL al Comune C. nr. 12/13.02.2015. Or, hotărârea menționată a fost revocată prin HCL al Comune C. nr. 23/23.03.2015, așa încât și contractul de comodat invocat de pârât, fiind act subsecvent Hotărârii 12/2015, și-a pierdut eficiența.

Prin urmare, pârâtul, care a ocupat imobilul în litigiu în considerarea calității sale de preot paroh pe care la acest moment nu o mai deține, ocupă în prezent imobilul fără vreun titlu.

Totodată, Curtea constată că în mod greșit instanța de apel a soluționat cererea prin raportare la dreptul de proprietate și la opozabilitatea acestuia rezultată din intabularea acestui drept în cursul procesului. Mai mult, încheierea de intabulare avută în vedere de instanța de apel fusese deja rectificată, imobilul în litigiu fiind înscris ca ”fără acte”.

În consecință, Curtea constată recursul fondat, urmând să îl admită și să modifice decizia recurată în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Totodată, constatând culpa procesuală a intimaților, Curtea îi va obliga pe aceștia la plata către recurentă a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă E. G., prin preot M. I. A., împotriva deciziei civile nr. 170/27.04.2015 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul G., în contradictoriu cu intimatul-pârât C. V. L. și intimata-intervenientă accesorie . V. M..

Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul C. V. L. împotriva sentinței civile nr. 2415/23 mai 2014 pronunțată de Judecătoria G..

Obligă intimații la 2000 lei cheltuieli de judecată către recurentă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 09.12.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. Crișcov G. L. Z. L. E. F.

GREFIER,

F. J.

Red. MC

Tehnored. MC/PS 2 ex.

Jud. apel: G. U.

M. M. B.