Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 464/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 464/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-10-2014 în dosarul nr. 464/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 464 - A
Ședința publică de la 31.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a fost reprezentat procuror, E. I..
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta-pârâtă, T. G. S., împotriva sentinței civile nr.359/13.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, M. JUSTIȚIEI-REPREZENTANT LEGAL AL RECLAMANTULUI D. DE F. și AUTORITATEA TUTELARĂ-P. S. 6 BUCUREȘTI.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 24.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 31.10.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, sub nr._, M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în temeiul art.3, 4, 8 și 12 din convenția mai sus menționată, precum și în temeiul prevederilor art.11 din Regulamentul CE al Consiliului nr.2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și a Legii nr.369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga, în calitate de reprezentant al reclamantului D. De F., potrivit art.3 alin.2 și art.7 alin.1 din Legea nr.369/2004, a formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta T. G. S. și cu citarea Autorității Tutelare din cadrul Primăriei Sectorului 6 București, prin care a solicitat instanței să dispună înapoierea minorului Cristiano Davide De F., născut la data de 09.04.2013 la R., în Italia, către tatăl acestuia D. De F. la reședința din Italia.
Prin sentința civilă nr.359/13.03.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantul M. Justiției, în contradictoriu cu pârâta T. G. S. și cu Autoritatea Tutelară – P. S. 6 București, a dispus înapoierea minorului Cristiano Davide De F., născut la data de 09.04.2013, în R., Italia, la reședința obișnuită din R., Piața Manfredo Fanți nr.30, Italia, pe cheltuiala pârâtei, a stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorei patru săptămâni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 2.500 lei și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 894 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Ceea ce interesează, prin prisma excepției de neînapoiere prevăzute la art. 13 din Regulamentul nr. 2210/2003, este ca pericolul fizic sau psihic invocat să vizeze pe copil, și nu să se refere la relațiile mai mult sau mai puțin tensionate dintre părinți, pentru că scopul reglementării Convenției de la Haga din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, precum și al celor din Regulamentul nr. 2210/2003 CE, este acela de a descuraja părinții ca, în soluționarea propriilor conflicte, să utilizeze de această modalitate a răpirii copiilor luându-se, în calcul, de asemenea, la redactarea acestor acte normative internaționale și interesul superior al copilului, căruia nu poate să îi fie benefică schimbarea de reședință, după bunul plac al părinților.
Prin urmare, analizând probele de la dosar, și văzând că această excepție a fost invocată mai mult formal, fără a se specifica expres pericolul la care poate fi supus copilul, în caz de înapoiere, văzând și conversațiile purtate între părți, mai ales după introducerea cererii de înapoiere, conversații din care rezultă o anumită negociere a statutului pârâtei odată cu întoarcerea sa în Italia împreună cu copilul, instanța a concluzionat că un asemenea pericol nu există, de fapt.
In ceea ce privește certificatul medico-legal depus la dosar din care rezultă că pârâta prezintă urme de violență, acestea nu fac dovada că acestea au fost cauzate de comportamentul reclamantului și, chiar dacă, s-ar face această dovadă, instanța trebuie să stabilească acest comportament violent față de copil, pentru a respinge o cerere de înapoiere.
In ceea ce privește interesul superior copilului, invocat de pârâtă, prin prisma faptului că acesta nu poate fi mutat dintr-o țară în alta, fără a se aduce atingere acestui interes, mai ales că este hrănit la sân (astfel cum rezultă din certificatul medical emis în acest sens de medicul de familie), tribunalul a reținut că acest interes trebuie avut în vedere nu numai de instanța, ci, în primul rând de părinți, iar pârâta a efectuat deja o schimbare a mediului, prin deplasarea ilicită a copilului în România. De asemenea, a mai reținut tribunalul, din concluziile orale prezentate în instanță, că, in cazul înapoierii copilului în Italia, pârâta îl va însoți pe acesta, astfel că, in mod concret, nu va exista o separare a copilului de mamă, fiind posibil ca, în urma acestei întoarceri legale a mamei și copilului în Italia, ambele părinți să colaboreze mai bine pentru a păstra o relație civilizată benefică minorului.
Revenind la speța dosarului, tribunalul a reținut că reclamantul și pârâta au avut reședință comună în Italia, în localitatea R.. Copilul Cristiano Davide De F. s-a născut în Italia, la R., locuind, ulterior nașterii sale, de la 09.04.2013 până la 15.06.2013, împreună cu părinții săi tot la R.. De asemenea, tribunalul a reținut că s-au emis acte de stare civilă pentru minor: certificat de naștere, că s-au întocmit actele privind asigurarea de sănătate de care copilul beneficiază în Italia (filele 343-356), acesta a fost înscris la medicul de familie din Italia, mama avea reședință în Italia, lucrând acolo, și urmând să se întoarcă la serviciu din toamna anului 2013, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila 261 din dosar. De asemenea, nu este de neglijat nici faptul că plecarea pârâtei în România, fără haine groase, astfel cum rezultă din conversațiile purtate în datele de 15, 18, 19, 28 septembrie 2013 și 2 octombrie 2013 a fost făcută cu intenția de întoarcere. De altfel, din toate probele dosarului, nu rezultă niciun element de stabilitate a pârâtei în România, cum ar fi un loc de muncă, iar din conversațiile purtate cu reclamantul ar rezulta chiar că nu exclude întoarcerea în Italia, în anumite condiții (vezi mail-ul din data de 01.11.2013- fila 254).
Prin urmare, având în vedere aceste considerente, este evident, in opinia tribunalului, că reședință obișnuită a minorului Cristiane Davido De F. este în Italia, R., în sensul art. 3 și 4 din Convenția de la Haga.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta T. G. S., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv instanța de fond a reținut eronat că reședința obișnuită a minorului Cristiano Davide De F. este în Italia, instanța nu a avut în vedere criteriul interesului superior al minorului și prevederile art.13 ale Convenției de la Haga din anul 1980, fiind un risc grav la care ar fi expus minorul prin întoarcerea sa în Italia, care l-ar pune într-o situație intolerabilă.
Prin întâmpinarea depusă la 20.06.2014 intimatul D. De F. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind că față de vârsta foarte mică a minorului la data deplasării sale în România, noțiunea de reședință obișnuită trebuie stabilită prin analizarea intenției comune exteriorizate a părinților, din probe nereieșind acordul explicit al tatălui ca minorul să rămână în România, juridic drepturile părintești fiind egal repartizate între mamă și tată, iar pericolul invocat de apelantă nu a fost probat nici la prima instanță, nici în apel.
La 18.06.2014 a depus la dosar întâmpinare intimatul M. Justiției, solicitând respingerea apelului ca nefondat, deoarece înapoierea imediată a minorului permite ca decizia finală privind încredințarea sa să fie luată de autoritățile statului reședinței obișnuite a minorului, avute imediat anterior deplasării ilicite, cu respectarea interesului superior al copilului.
Ambele părți au depus în dovedirea cererilor lor raporturile de observare întocmite de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului S. 6.
În ședința publică de astăzi apelanta a depus acordul tatălui pentru expatrierea fiului său, acord dat la R. la 13.05.2013, acte medicale privitoare la copil, adeverința medicală nr.5358/30.09.2014, din care rezultă că minorul este alimentat natural, rezervarea biletului de avion pentru apelantă, mama apelantei și minor, rezervare făcută la 17.05.2013 pentru zborul efectuat la 15.06.2013, rezervare făcută doar pentru un zbor dus, și rezervarea făcută pentru intimat la 05.06.2013 pentru un zbor dus-întors la aceeași companie aeriană, cu întoarcere la 16.06.2013.
În condițiile art.11 alin.5 din Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului Europei, în ședința publică de astăzi instanța l-a audiat pe intimat, dându-i posibilitatea să își expună punctul său de vedere privitor la cauză.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că apelul este fondat și în baza art.480 alin.1 Noul Cod de procedură civilă l-a admis, a schimbat în tot sentința apelată, a respins acțiunea ca nefondată și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată, pentru următoarele considerente:
Curtea, în prezenta cauză, a reținut că deplasarea minorului Cristiano Davide De F. nu poate fi considerată ilicită în condițiile art.3 al Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Ipotezele premisă instituite de text pentru a considera neînapoierea minorului ilicită presupun violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale.
Curtea constată că minorul a plecat din Italia însoțit de ambii părinți când avea două luni. În ședința publică de astăzi apelanta a făcut dovada că biletul său de avion a fost doar dus, în timp ce biletul intimatului a fost achiziționat și pentru întoarcerea în Italia. Totodată, anterior deplasării la 13.05.2013 tatăl și-a dat acordul ca minorul să părăsească teritoriul Italiei, așa cum rezultă din fila 112 a dosarului de apel, intimatul precizând că autoriză mama minorului – apelanta de a solicita chiar și în numele intimatului un document care să ateste identitatea și care să fie valabil pentru expatrierea minorului.
D. fiind acordul expres al tatălui pentru expatrierea minorului, coroborat cu biletul de avion care pentru minor a fost luat doar dus, rezultă că apelanta, împreună cu mama sa, au venit cu minorul în România fără a exista ipoteza întoarcerii în Italia, astfel că în prezenta cauză deplasarea minorului a fost licită, făcută de cei doi părinți împreună, tatăl fiind de acord ca minorul să rămână în România.
Chiar dacă nu s-ar reține caracterul licit al deplasării minorului, întoarcerea minorului în Italia fără mama sa îi pune în pericol existența, Curtea apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art.13 din Convenția de la Haga, care arată că instanța nu este ținută să dispună înapoierea copilului dacă există un risc grav ca înapoierea să îl expună unui pericol fizic.
În ședința publică de astăzi a fost depusă adeverința medicală eliberată la 30.09.2014, din care rezultă că minorul este alimentat natural. Mama minorului, apelanta în prezenta cauză, de-a lungul demersului judiciar a arătat că nu dorește să se întoarcă în Italia și a făcut dovada că are un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, în România, așa cum rezultă din fila 113 a prezentului dosar.
Pe de altă parte, analizând noțiunea de reședință obișnuită a minorului, așa cum este ea reglementată de art.13 din Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului Europei, Curtea reține că nu există o definiție normativă a acestei noțiuni, dar din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că reședința obișnuită corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social și familial (cauzele C-523/2007 și C-497/2010).
Criteriile reținute în jurisprudență presupun luarea în considerare a duratei, regularității, condițiilor și motivelor sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, raporturile de familie și sociale întreținute de copil în statul respectiv, și instanța națională Română este cea care trebuie să determine reședința obișnuită a copilului.
Ori, contrar celor reținute de Tribunalul București, minorul a venit în România însoțit de ambii părinți, care au hotărât împreună ca minorul să rămână în România, o ședere de două luni în Italia imediat după nașterea copilului neîntrunind criteriile mai sus menționate pentru a reprezenta o reședință obișnuită sau o integrare a minorului în mediul social și familial din Italia.
Pe de altă parte, tatăl nici nu a integrat apelanta – ca mamă a copilului său - sau copilul în mediul său social și familial, din fila 274 a dosarului de fond rezultând că cei doi nu au fost trecuți în contractul de închiriere cu uz rezidențial, în care intimatul este chiriaș. În cererea adresată instanței fondului intimatul a susținut că domiciliul său este în R., Piazza Manfredo Fanti, nr.30. Din contractul de închiriere depus în fața instanței fondului rezultă că la această adresă niciodată, nici apelanta, nici minorul, nu au fost incluși în calitate de chiriași în contract.
Ba mai mult, din contract rezultă că împreună cu chiriașul – intimatul din prezenta cauză - locuiește o altă persoană născută la Napoli, care este trecută în actul juridic. Deși instanța fondului a reținut că apelanta și intimatul au avut o reședință comună, probele dosarului contrazic acest argument al instanței, nici apelanta, nici minorul neavând drepturi locative proprii.
Curtea a analizat cauza și prin prisma actelor depuse în fața instanței fondului, din care rezultă că relația părților a fost tensionată și a rămas tensionată, dovadă multiplele procese purtate între ele. Apelanta a făcut dovada că însărcinată în luna a șasea a fost găzduită la „Villa Mater Admirabilis” la 16.12.2012, pentru că se afla în situație de dificultate. Totodată, relațiile tensionate sunt dovedite cu declarația făcută la 06.01.2013, probabil la cererea intimatului, prin care apelanta se obliga să părăsească locuința în care intimatul este chiriaș, la nașterea copilului.
Împrejurarea că intimatul nu a respectat obligația impusă de proprietarul imobilului prin contractul de închiriere de a comunica orice modificare succesivă ce ar apărea în alcătuirea propriului nucleu familial coroborată cu obligarea apelantei să părăsească apartamentul situat în R., Piazza Manfredo Fanti, nr.30 conduce la concluzia că apelanta a fost obligată să părăsească acest imobil după nașterea minorului și să se adăpostească în România.
Chiar dacă s-ar reține că minorul a fost răpit, ne aflăm în situațiile de excepție prevăzute de Convenție în art.12 (fiind evident că acesta, practic, a trăit permanent în România, integrându-se în noul său mediu) și art.13 lit.b, deplasarea sa fără mama sa care îl alăptează supunându-l unui risc grav.
Tribunalul București avea obligația să interpreteze Convenția de la Haga, invocată prin cererea introductivă de instanță ca temei juridic, prin coroborare cu toate normele relevante ale dreptului internațional, aplicabile părților contractante (a se vedea cauzele CEDO R. contra României, paragraful 28, Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (GC), nr._/96,_/97 și_/98, pct. 90, CEDO 2001-II).
În prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind indubitabil că relația dintre reclamant și minor intră sub incidența vieții de familie, așa cum este reglementată de norma mai sus menționată. Dreptul părintelui și al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie (a se vedea cauzele CEDO R. contra României, paragraful 31, Monory împotriva României și Ungariei, nr._/01, pct. 70, 5 aprilie 2005 și I. C., pct. 29).
Astfel, obligațiile pozitive impuse statelor de art. 8 din convenție cu privire la întâlnirea părinților cu copiii lor trebuie să fie interpretate în temeiul Convenției cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 și a Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25 octombrie 1980 (Maire împotriva Portugaliei, nr._/99, pct. 72, CEDO 2003-VII și Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr._/96, pct. 95, CEDO 2000-I).
Curtea, analizând cererea de apel, a urmărit modul în care tribunalul a aplicat și a interpretat dispozițiile Convenției de la Haga, a protejat drepturile garantate de convenție, în special pe cele prevăzute de art. 8 (a se vedea, în acest sens, Bianchi, pct. 92 și Carlson împotriva Elveției, nr._/06, pct. 73, 6 noiembrie 2008).
În acest sens, este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speță – al copilului, al celor doi părinți și al ordinii publice, în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situații (a se vedea Maumousseau și Washington împotriva Franței, nr._/05, pct. 62, CEDO 2007-XIII), ținând seama totuși de faptul că trebuie avute în vedere în principal cele mai bune interese ale copilului (a se vedea, în acest sens, Gnahoré împotriva Franței, nr._/98, pct. 59, CEDO 2000-IX).
„Interesele copilului” sunt considerate a fi următoarele: să păstreze legăturile cu familia sa, cu excepția cazului în care acestea nu se dovedesc a fi indezirabile și să i se asigure dezvoltarea într-un mediu sănătos [a se vedea, printre multe altele, Elsholz împotriva Germaniei (GC), nr._/94, pct. 50, CEDO 2000-VIII, și Maršálek împotriva Republicii Cehe, nr. 8153/04, § 71, 4 aprilie 2006]. Din perspectiva dezvoltării personale, interesul copilului depinde de diverse circumstanțe individuale, în special vârsta și nivelul de maturizare, prezența sau absența părinților, mediul și experiențele.
Tribunalul avea obligația să facă o abordare in concreto a situației minorului (a se vedea Maumousseau și Washington, citată anterior, pct. 72) și pornind de la premisa că nu se poate dispune înapoierea copilului în mod automat sau mecanic atunci când este aplicabilă Convenția de la Haga, fapt indicat de recunoașterea în această convenție a unei serii de excepții de la obligația de înapoiere a copilului (a se vedea, în special, art. 12, 13 și 20), bazându-se pe argumente privind persoana efectivă a copilului și mediul acestuia.
În acest sens, Curtea, în prezenta cauză, a analizat situația întregii familii și a unei serii complete de factori, în special de natură factuală, emoțională, psihologică, materială și medicală, și a realizat o evaluare echilibrată și rezonabilă a intereselor fiecărei persoane, cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluție pentru copilul părților, chiar și în ipoteza cerută de reclamant a întoarcerii minorului în Italia (a se vedea cauzele CEDO R. contra României, paragraful 28, Maumousseau și Washington, citată anterior, pct. 74). Este evident din răspunsurile intimatului date în ședința publică de astăzi că cere înapoierea minorului numai împreună cu mama, nefiind pregătit să crească singur copilul. Singura sa nemulțumire, așa cum a fost consemnat în practicaua prezentei decizii o reprezintă modalitatea în care se derulează relația sa cu minorul „nemulțumirea sa, constă în faptul că nu-și poate exercita atribuțiile sale de părinte prin vizitele efectuate cu participarea serviciilor de asistență socială”.
Trebuie subliniat că autoritățile locale și mama minorului au sprijinit derularea relațiilor tatălui cu minorul, dovadă fiind raporturile de observare a întâlnirii dintre copil și tată, în scopul menținerii relațiilor personale firești aflate la filele – 70 – 95 din dosarul de apel.
În cauză s-a făcut dovada că reclamantul și-a dat acordul pentru deplasarea și neînapoierea minorului din România, și că reședința obișnuită a minorului este în România, ceea ce face ca art.3 din Convenția de la Haga să fie inaplicabil prezentei cauze.
Din probele administrate în cauză rezultă că cei doi părinți s-au înțeles ca minorul, acum în vârstă de 1 an, la promovarea acțiunii 8 luni, să rămână în România, apelanta și minorul neavând drepturi locative proprii la imobilul pretins a fi reședința obișnuită a minorului și biletul de avion pentru minor fiind luat doar dus.
Față de împrejurarea că în cauză nu sunt incidente prevederile art.3 din Convenția de la Haga care sancționează deplasarea sau neînapoierea unui copil considerând-o ilegală când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale, Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, a respins acțiunea ca nefondată și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de formulată de apelanta-pârâtă T. G. S., CNP_, cu domiciliul ales la C..Av.N. P., în București, ., ..B, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.359/13.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentant legal al reclamantului D. DE F. și AUTORITATEA TUTELARĂ-P. S. 6 BUCUREȘTI, cu sediul în București, .-3, sector 3.
Schimbă în tot sentința apelată.
Respinge acțiunea ca nefondată.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 31.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
5 ex./12.11.2014
TB-S.3 – C.T.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1339/2014.... | Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... → |
|---|
