Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1325/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1325/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 1325/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1325
Ședința publică de la 22.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenții-intervenienți P. S., P. D., împotriva deciziei civile nr. 686 A din 21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. M. și cu intimatul-pârât A. E..
Cauza are ca obiect – partaj bunuri comune.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 08.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 15.09.2014 și apoi la 22.09.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 21.06.2010, sub nr._, reclamanta A. M. l-a chemat în judecată pe pârâtul A. E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună partajarea bunului imobil ce a constituit domiciliul conjugal, prin atribuirea imobilului către sine, cota sa de contribuție fiind de 100%.
În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că părțile au fost căsătorite și au locuit în imobilul situat în București, sector 5, ..17, ., pârâtul necontribuind financiar la dobândirea acestuia.
La data de 16.02.2011 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare de acțiune, în cuprinsul căreia a arătat că, prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul A. E., solicită partajarea bunului imobil situat în București, sector 5, ..17, ., dobândit în timpul căsătoriei, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1300/07.08.2001 de BNP N. Babalic M.. A menționat reclamanta că actul de vânzare-cumpărare este nul, întrucât prețul stipulat în cuprinsul său nu a fost achitat niciodată nici de reclamantă și nici de către pârât, pârâtul recunoscând în cuprinsul întâmpinării că nu a contribuit cu nimic la achiziționarea imobilului.
În drept, reclamanta a invocat disp. art.112 și art.673 ind.1 C.pr.civ.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat admiterea acțiunii și partajarea bunurilor comune în cote egale, potrivit contribuției fiecăruia dintre soți, atribuirea bunului imobil, situat în București, sector 5, .. 17, ., cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1300/07.08.2001 de BNP N. Babalic M. (contract prin care a fost instituit un drept de rentă viageră asupra unui dormitor în favoarea vânzătorilor) și a bunurilor mobile (care se află în posesia reclamantei) către reclamantă, cu obligarea acesteia la plata sultei. A arătat pârâtul că în timpul căsătoriei au fost încheiate mai multe contracte de împrumut (descoperire de card) pe numele său, banii fiind folosiți în scopul satisfacerii nevoilor familiei. În ceea ce privește modalitatea de obținere a imobilului, pârâtul a arătat că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nici el și nici reclamanta nu au achitat prețul vânzării la suma stabilită în contract, însă au efectuat diverse prestări de servicii în favoarea vânzătorilor, în contul „datoriei”, respectiv prețul apartamentului. A menționat pârâtul că, și în lipsa achitării prețului, deși nul ca vânzare-cumpărare, contractul rămâne valabil ca un contract de donație, iar dacă se consideră că imobilul a fost dobândit prin donație, intenția de gratificare este foarte clar exprimată, în sensul că bunul a fost donat ambilor soți în cote egale, iar donația nu a fost revocată nici legal și nici convențional până la momentul formulării cererii de partaj judiciar.
În drept, pârâtul a invocat disp art.115 și urm C. Pr. Civ.
În ședința publică din data de 24.03.2011 pârâtul-reclamant a depus la dosarul cauzei cerere reconvențională, în cuprinsul căreia a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună partajarea în cote egale a bunurilor dobândite de părți în timpul căsătoriei, respectiv bunul imobil situat în București, sector 5, .. 17, . bunuri mobile: centrala termică și instalația aferentă, geamuri și ușă termopan, gresie și faianță, mobilă pentru bucătărie, mobilă pentru sufragerie, mobilă pentru 2 dormitoare, aragaz, cuptor cu microunde, frigider, mașină de spălat automată, ladă frigorifică, combină frigorifică, 2 televizoare, mop cu aburi. În ceea ce privește susținerile reclamantei-pârâte referitoare la neachitarea prețului vânzării la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1300/07.08.2001 de BNP N. Babalic M., pârâtul-reclamant a arătat că reclamanta-pârâtă nu a invocat nulitatea în termenul general de prescripție de 3 ani. A mai arătat pârâtul-reclamant că, în cazul în care se constată că actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate, acest contract subzistă ca donație, cu intenția clară de a gratifica ambii soți. În ceea ce privește bunurile mobile, pârâtul-reclamant a arătat că acestea se află în posesia reclamantei-pârâte, întrucât el a fost izgonit din domiciliul conjugal, luând cu sine doar 2 genți cu lucruri personale. Pârâtul-reclamant a precizat că în timpul căsătoriei au fost aduse îmbunătățiri imobilului, respectiv centrala termică și instalațiile aferente, gresia și faianța montate în apartament, geamurile și ușile de termopan montate în imobil, îmbunătățiri ce solicită a fi incluse în masa partajabilă. A menționat pârâtul-reclamant că în timpul căsătoriei părțile au contractat mai multe credite pentru susținerea nevoilor personale, în valoare totală de 21.300 lei și solicită instanței să partajeze și pasivul, respectiv creditele obținute prin descoperire de card, credite de care reclamanta-pârâtă a avut cunoștință.
În drept, pârâtul-reclamant a invocat disp art. 30 C. fam., art. 36 C. fam., art. 119-120, art. 673 ind. 1 și urm. C. pr. civ.
La data de 24.03.2011 pârâtul-reclamant a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare a cererii reconvenționale, prin care a arătat că solicită includerea în pasiv a sumei de 21.300 lei.
În drept, pârâtul-reclamant a invocat disp. art. 673 ind. 1 C. pr. civ.
La data de 03.05.2011, pârâtul-reclamant a depus la dosarul cauzei cerere reconvențională completatoare, prin care a solicitat să se constate că bunul imobil a fost dobândit prin donație, precum și includerea acestuia în masa partajabilă. În motivare, s-a arătat că după încheierea căsătoriei, părinții reclamantei-pârâte s-au oferit să le dea imobilul din București, .. 17, ., stabilindu-se și un drept de abitație viageră în favoarea lor. S-a arătat că nici în momentul transferului proprietății și nici ulterior nu s-a făcut vorbire despre plata vreunui preț către vânzători, intenția reală a acestora fiind de a le da gratuit apartamentul.
Reclamanta-pârâtă a depus la dosarul cauzei la data de 16.02.2011 răspuns la întâmpinarea formulată de pârât, în cuprinsul căreia a arătat, în esență, că pârâtul nu a contribuit material la dobândirea bunului imobil, iar îmbunătățirile aduse imobilului au fost efectuate cu contribuția egală a soților și nu doar a pârâtului. În ceea ce privește calificarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1300/07.08.2001 de BNP N. Babalic M. drept o donație deghizată, reclamanta a arătat că acest contract nu a fost încheiat ca urmare a dorinței părinților săi de a face o donație către ea și pârât, ci ca un act de vânzare-cumpărare încheiat ca urmare a presiunilor pârâtului. În ceea ce privește bunurile mobile, reclamanta pârâtă a precizat că acestea au fost luate de către pârâtul reclamant după divorț și duse la domiciliul acestuia. A mai precizat reclamanta că bunurile mobile nu fac obiectul cererii introductive. În ceea ce privește afirmațiile pârâtului referitoare la creditele contractate în timpul căsătoriei, reclamanta pârâtă a arătat că nu sunt adevărate susținerile pârâtului reclamant, în sensul că respectivele credite au fost contractate cu acordul său. A precizat reclamanta pârâtă că banii câștigați din munca sa îi dădea pârâtului reclamant să-i pună pe carduri, care se aflau în posesia lui.
În ședința publică din data de 21.04.2011 reclamanta-pârâtă a depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant, prin care a arătat că îmbunătățirile aduse imobilului în perioada căsătoriei constau în centrală termică și geamuri termopane la 3 camere. Reclamanta-pârâtă a precizat că celelalte lucrări au fost efectuate de părinții săi înainte de a vinde imobilul către ea și către pârâtul-reclamant. În ceea ce privește suma de 21.300 lei, pretinsă de pârâtul-reclamant ca pasiv, reclamanta-pârâtă a arătat că această sumă reprezintă datorii personale ale pârâtului-reclamant.
În ședința publică din data de 13.10.2011 pârâtul-reclamant a depus la dosarul cauzei precizări în cuprinsul cărora a arătat că nu mai susține excepția prescripției dreptului vânzătorilor de a mai solicita plata prețului întrucât aceștia nu mai solicită achitarea prețului, ci rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare. Pârâtul-reclamant a invocat excepția nulității contractului de vânzare-cumpărare, arătând că prețul a fost stabilit fictiv, în sensul că nu e menționat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare cu scopul de a fi cerut și plătit. A precizat reclamantul-pârât că, atunci când se analizează cauza de nulitate a unui contract de vânzare-cumpărare se are în vedere momentul încheierii actului.
La data de 24.03.2011 intervenienții P. D. și P. S. au depus la dosar cerere de intervenție principală, prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1300/07.08.2001 de BNP N. Babalic M., cu cheltuieli de judecată. Au arătat, în esență, că au vândut părților imobilul pentru suma de_ lei, rezervându-și dreptul de abitație viageră asupra unui dormitor, dar prețul nu a fost achitat nici până în prezent. Au mai arătat intervenienții că acest contract de vânzare cumpărare nu este o donație deghizată, voința lor reală fiind de a vinde părților apartamentul, singura concesie fiind aceea de a primi prețul ulterior încheierii actului. Au precizat intervenienții că, în situația în care ar fi intenționat să doneze imobilul, l-ar fi donat doar reclamantei pârâte.
În drept, au invocat disp art. 49-50 C. pr. civ, art. 1294, art. 1361, art. 1365 și art. 1368 C. pr. civ.
Pârâtul-reclamant a depus la dosarul cauzei la data de 03.05.2011 întâmpinare la cererea de intervenție principală, prin care a solicitat respingerea cererii de intervenție în interes propriu ca neîntemeiată, admiterea cererii reconvenționale și obligarea intervenienților în interes propriu la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul-reclamant a arătat în esență că intenția reală a intervenienților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1300/07.08.2001, de BNP N. Babalic M., a fost aceea de a transmite gratuit, a gratifica soții, iar singurul motiv pentru care aceștia au formulat cererea de intervenție și au solicitat rezilierea contractului este că s-a solicitat includerea imobilului în masa partajabilă. A precizat pârâtul că, în sprijinul afirmațiilor sale stă starea de pasivitate a intervenienților, care timp de 10 ani nu au solicitat a se efectua plata prețului sau a se rezilia contractul de vânzare-cumpărare.
În drept, pârâtul-reclamant a invocat disp. art. 115-118, art. 119, art. 120, art. 845 C. civ. și art. 977 C. civ.
La termenul de judecată din 21.04.2011 instanța a admis în principiu cererea de intervenție formulată de intervenienții P. D. și P. S..
Prin încheierea din data de 03.11.2011 pronunțată în temeiul art. 673 ind. 5 C.pr.civ., instanța a constatat că reclamanta-pârâtă și pârâtul-reclamant au dobândit, în timpul căsătoriei, în cote egale de 50% fiecare, următoarele bunuri: 1. mobilă bucătărie, mobilă sufragerie, mobilă dormitoare, aragaz, cuptor cu microunde, frigider, mașină de spălat automată, ladă frigorifică, combină frigorifică, 2 televizoare, mop cu aburi; 2. imobilul situat în București, .. 17, ., ., sector 5, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind grevat de dreptul de abitație viageră asupra dormitorului în suprafață de 11,56 m.p. în favoarea intervenienților P. D. și P. S.; a respins cererea de intervenție principală, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtului-reclamant având ca obiect datoriile comune, ca neîntemeiată.
În motivare, s-a reținut, în esență, că prin sentința civilă nr.4103/31.05.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București – Secția a II-a Civilă, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părți la data de 16.05.2008 și păstrarea de către soție a numelui dobândit prin căsătorie, acela de „A.”. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1300/07.08.2001 de BNP N. Bablic M., s-a transmis de către intervienienții P. D. și P. S., în calitate de vânzători, dreptul de proprietate asupra imobilul situat în București, .. 17, ., ., către cumpărătorii A. M. și A. E., dreptul de proprietate fiind grevat de dreptul de abitație viageră asupra dormitorului în suprafață de 11,56 m.p. în favoarea intervenienților.
Instanța de fond a apreciat că prioritară este analiza naturii juridice a actului încheiat – vânzare-cumpărare sau donație – și numai ulterior cercetarea incidenței sancțiunii rezoluțiunii pentru neplata prețului. S-a reținut că donația este deghizată când, conform actului public, aceasta apare ca fiind încadrată într-o operațiune juridică cu titlu oneros. O astfel de donație este, în principiu valabilă, dacă îndeplinește toate condițiile de fond ale donațiilor. În speță, instanța a constatat că prin chiar înscrisul constatator al contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorii au declarat că au primit prețul în sumă de 14.000 lei (RON), iar cumpărătorii că l-au achitat. În realitate, cumpărătorii nu au achitat suma de bani cu titlu de preț, astfel cum atât reclamanta-pârâtă, cât și pârâtul-reclamant au recunoscut prin cererile și întâmpinările formulate în cauză, precum și prin răspunsurile la întrebările nr. 1 din interogatoriile formulate de intervenienți.
În al doilea rând, s-a reținut că de la data încheierii contractului, 07.08.2011 și până la declanșarea prezentului litigiu de partaj, în cadrul căruia pârâtul-reclamant a invocat caracterul de bun comun al imobilului, intervenienții, în calitate de vânzători, nu au efectuat nici un demers pentru a primi prețul vânzării. Deși aceștia au susținut că s-au înțeles cu cei doi soți-cumpărători să plătească când vor avea bani, o astfel de obligație nu rezultă din probatoriul administrat. S-a constatat astfel rămânerea în pasivitate a intervenienților pe o perioadă de 10 ani, primele diligențe legate de neplata prețului fiind efectuate odată cu depunerea cererii de intervenție principală, după divorțul cumpărătorilor și inițierea procesului de partaj.
S-a mai reținut că acest demers nu vizează obținerea prețului, ci aplicarea sancțiunii rezoluțiunii cu consecința restituirii imobilului către intervenienți, în scopul de a nu fi inclus în masa partajabilă a bunurilor soților.
Cu privire la susținerea intervenientei P. S., în sensul că a fost obligată să încheie actul din cauza presiunilor exercitate de fiica sa și soțul acesteia (răspunsul la întrebarea nr.4 din interogatoriul formulat de pârâtul-reclamant), instanța a înlăturat-o, reținând că nu a rezultat din probatoriul administrat în cauză o astfel de situație de fapt, iar dacă aceste susțineri sunt reale, calea de urmat este o acțiune în nulitate pentru vicii de consimțământ.
În al treilea rând, instanța a reținut că în cuprinsul contractului au fost menționați drept cumpărători ambii soți. Deși din punctul de vedere al vânzării-cumpărării, situația juridică a bunului era aceeași – de bun comun, conform art. 30 alin. 1 C. fam. (aplicabil în raport de data actului) – chiar dacă numai reclamanta-pârâtă ar fi figurat în această calitate, în caz de donație deghizată menționarea în contract doar a reclamantei-pârâte în calitate de cumpărătoare ar fi constituit un element pentru a se reține că donația s-a făcut numai în favoarea acesteia, având în vedere și efectele prezumției prevăzute de art. 845 C.civ. de la 1864.
Având în vedere cele sus expuse, instanța a reținut că prețul contractului a fost stipulat fără intenția de a fi primit efectiv de către vânzători, în realitate transmiterea bunului făcându-se cu intenția de a-i gratifica pe soți, conform mecanismului donației deghizate, în favoarea ambilor.
Așadar, constatând că, în realitate, voința părților a fost de transmitere a imobilului cu intenția de a dona, instanța a inclus bunul în masa partajabilă ca bun comun al soților.
În privința bunurilor mobile, instanța, a constatat că părțile au dobândit, în temeiul art. 30 C.fam. (aplicabil în raport de data dobândirii bunurilor), următoarele bunuri mobile comune: mobilă bucătărie, mobilă sufragerie, mobilă dormitoare, aragaz, cuptor cu microunde, frigider, mașină de spălat automată, ladă frigorifică, combină frigorifică, 2 televizoare, mop cu aburi; cu privire la îmbunătățirile imobilului, respectiv centrală termică și instalație aferentă, geamuri și ușă termopan, gresie și faianță, s-a reținut că și acestea fac de asemenea parte din masa partajabilă, datorită caracterului de bun comun al bunului principal, precum și datorită naturii acestor lucrări, care au fost încorporate în imobil.
În privința pasivului, instanța a reținut, în raport de prevederile art.32 C.fam. (ce guvernează regimul lor juridic, față de data contractelor de credit), că în privința datoriilor nu operează prezumția de comunitate. Prin urmare, partea care invocă acest caracter, de datorie comună, trebuie să facă dovada că suma de bani obiect al datoriei se încadrează într-una din cele 4 ipoteze prevăzute de textul legal menționat. S-a reținut că toate contractele de credit au fost încheiate exclusiv de pârâtul-reclamant, în calitate de împrumutat, astfel încât acestuia îi revenea sarcina de a proba caracterul de datorii comune a sumelor împrumutate, iar această dovadă nu s-a făcut în speță.
Cu referire la cotele de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, instanța a reținut cote egale, de câte 50% fiecare, din probatoriul administrat nerezultând că vreunul dintre soți a avut o cotă superioară, prezumția de egalitate trasă din dispozițiile art. 1 alin. 4 C.
Prin sentința civilă nr. 1162 din data de 09.02.2012, Judecătoria sector 5 București a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant A. E. și a constatat că reclamanta-pârâtă și pârâtul-reclamant au dobândit, în timpul căsătoriei, în cote egale de 50% fiecare următoarele bunuri: 1. mobilă bucătărie, mobilă sufragerie, mobilă dormitoare, aragaz, cuptor cu microunde, frigider, mașină de spălat automată, ladă frigorifică, combină frigorifică, 2 televizoare, mop cu aburi; 2. imobilul situat în București, ..17, ., ., sector 5, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind grevat de dreptul de abitație viageră asupra dormitorului în suprafață de 11,56 m.p. în favoarea intervenienților P. D. și P. S.; s-a dispus ieșirea din indiviziune; s-au atribuit reclamantei-pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele bunuri mobile: mobilă sufragerie (800 lei), mobilă dormitor (750 lei), cuptor cu microunde (400 lei), mașină de spălat automată (800 lei), combină frigorifică (800 lei), 1 televizor (200 lei), în valoare totală de 3.750 lei; s-au atribuit pârâtului-reclamant în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele bunuri mobile: mobilă dormitor (750 lei), mobilă bucătărie (1.000 lei), 1 televizor (200 lei), aragaz (800 lei), ladă frigorifică (800 lei), mop cu aburi (450 lei), în valoare totală de 4.000 lei; s-a dispus obligarea pârâtului-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 125 lei, cu titlu de sultă, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; s-a atribuit reclamantei-pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus menționat, în valoare de 50.000 Euro; s-a dispus obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 25.000 Euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de sultă, în termen de 8 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii; s-a respins cererea pârâtului-reclamant având ca obiect datoriile comune, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienții în nume propriu P. D. și P. S., ca neîntemeiată; s-a dispus obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 2.390,62 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a dispus obligarea reclamantei-pârâte la plata către stat a sumei de 4.851,62 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și a pârâtului-reclamant la plata către stat a sumei de 3.225 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că având în vedere componența masei partajabile și cotele de contribuție la dobândirea bunurilor comune, astfel cum au fost stabilite prin încheierea pronunțată la data de 03.11.2011, se impune ieșirea din indiviziune și atribuirea bunurilor având în vedere criteriile conferite de art.6739 C.pr.civ. În raport de aceste criterii, în privința bunurilor mobile, instanța s-a raportat la cererile depuse de părți la termenul din 09.02.2012, efectuând partajul în natură, iar pentru egalizarea loturilor a dispus obligarea pârâtului-reclamant să plătească reclamantei-pârâte suma de 125 lei, cu titlu de sultă, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, față de valoarea redusă a sultei.
Cu privire la imobil, s-a constatat că numai reclamanta-pârâtă a solicitat atribuirea acestuia, partea locuind în imobil, motiv pentru care se impune atribuirea bunului în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei-pârâte, cu obligația de plată a sultei pentru suma de 25.000 Euro (valoarea bunului fiind convenită de părți la suma de 50.000 Euro, astfel cum reiese din încheierea de ședință din data de 05.01.2012), într-un termen de 8 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel intervenienții P. S. și P. D. și cerere de aderare la apel reclamanta pârâtă A. M., solicitând admiterea apelurilor, schimbarea în parte a sentinței civile criticate, în sensul admiterii cererii de intervenție voluntară principală și dispunerii rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului.
În motivarea apelului, apelanții-intervenienți au arătat, în esență, că instanța de fond în mod eronat a calificat natura juridică a actului încheiat între intervenienți, reclamantă și pârât ca fiind o donație deghizată. S-a arătat că de la data semnării contractului și până în prezent, în calitate de vânzători, nu au primit niciodată prețul cerut și agreat de către toate părțile, deși s-au primit asigurări și promisiuni că în momentul în care foștii soți își vor rezolva problemele financiare, se va primi prețul stabilit. Având în vedere relația de rudenie dintre părți, reclamanta-pârâtă fiind fiica lor, nu au considerat oportun să facă presiuni asupra ei și asupra soțului ei, mai ales că aceasta era dependentă emoțional de pârâtul-reclamant A. E.. Dorința intervenientilor exprimată la data semnării contractului a fost să primească, la un moment dat, o sumă de bani (contravaloarea prețului apartamentului), cu care să se poată îngriji la pensie și să li se garanteze un drept de abitație asupra apartamentului vândut, neavând nicio altă locuință. Decizia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu A. M. și A. E. a venit în urma unor numeroase discuții și presiuni din partea fiicei lor care, la rândul ei, a fost determinată de dorința expresă a pârâtului-reclamant de a avea un drept formal asupra locuinței în care locuiau de dinaintea căsătoriei împreună, în caz contrar amenințând-o pe fiica intervenienților cu despărțirea. S-a susținut că niciodată nu s-a pus problema ca intervenienții să renunțe la prețul apartamentului vândut. Au înțeles însă amânarea plății, din cauză că foștii soți nu dispuneau de suma de bani necesară, însă niciodată nu i-a exonerat de la plata acesteia. Mai mult decât atât, de-a lungul căsniciei celor doi, au avut cunoștință că reclamanta are neînțelegeri cu pârâtul-reclamant și că acesta o amenința cu divorțul și nu au dorit să contribuie în vreun fel la amplificarea conflictului, de aceea au rămas într-o pasivitate aparentă cu privire la plata prețului apartamentului stabilit prin contract. Nu a existat însă niciodată intenția explicită sau implicită de a exonera cumpărătorii de plata prețului.
Formularea unei cereri de intervenție în procesul de partaj nu a fost determinată de dorința de a scoate bunul imobil din masa partajabilă, astfel cum a reținut instanța de fond, ci de a preveni o nedreptate. Imobilul a fost vândut la un preț mult sub valoarea sa de piață în scopul de a o ajuta pe reclamantă și în același timp, de a-și prezerva un drept de abitație viageră în acest apartament, având în vedere că nu aveau niciun alt imobil în proprietate, sunt pensionari și locuiesc temporar la celălalt copil. În același timp, intenția a fost întotdeauna aceea de a-și proteja fiica și nepotul, în niciun caz de a efectua o liberalitate pentru ambii foști soți. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu ambii foști soți reflectă intenția de a ține cont de rugămintea reclamantei de a-l include și pe pârâtul-reclamant în actul de proprietate pentru a evita conflicte și discuții între cei doi, dar reflectă și voința fermă de a avea o garanție din partea celor doi că vor respecta toate obligațiile prevăzute în contract, și anume plata prețului și dreptul de abitație, obligații care au rămas nerespectate de către cumpărători până la această dată, nelăsându-i nicio altă opțiune decât aceea de a interveni în acest proces de partaj. Apelanții-intervenienți au arătat că sunt pensionari, fără posibilități materiale, nu au o altă locuință, au o pensie modică, problemele inerente vârstei, locuind temporar într-o cameră la fiul lor care, la rândul lui, are familie și doi copii, dintre care unul major.
În mod greșit instanța de fond a apreciat recunoașterea primirii prețului ca fiind relevantă pentru natura contractului, calificând contractul drept o donație deghizată, fără a se dovedi în vreun fel, din probatoriul administrat și prezumții, o manifestare de voință neechivocă din partea vânzătorilor în sensul gratificării celor doi foști soți. Doctrina de specialitate arată că pentru calificarea unui contract ca donație, principalul criteriu este intenția liberală a donatorului, în materie de liberalități, elementul voinței prezentând mai mult ca oricând o importanță deosebită, deoarece prin aceste acte (cu caracter gratuit) dispunătorul înstrăinează bunurile sale, fără a primi în schimb un echivalent. Pentru a se dovedi o donație deghizată, astfel cum greșit a reținut instanța de fond, proba deghizării se face printr-un contraînscris ori un început de dovadă scrisă, ce poate fi completat cu martori sau prezumții. Probatoriul administrat în cauză nu conduce către dovada unei intenții neechivoce din partea vânzătorilor în scopul gratificării ambilor soți. Mai mult decât atât, probele administrate în dosar au fost greșit interpretate, iar anumite aspecte au fost complet ignorate. Din interogatoriile administrate în cauză, reiese că prețul contractului de vânzare-cumpărare a rămas datorat, că pârâtul-reclamant A. E. a știut că datorează prețul vânzătorilor și, în mod unilateral, fără a exista o înțelegere între părți sau un înscris constatator, a considerat că efectuarea anumitor prestații și servicii, la care dealtfel nu face nicio referire exactă și nu le precizează în vreun fel, constituie, de fapt, plata prețului. Având în vedere relația de rudenie dintre părți, pârâtul-reclamant fiind soțul fiicei intervenienților, prestarea unor servicii reciproce de ajutor nu înlătură în vreun fel obligațiile asumate prin contract, pe care le-au stipulat în considerarea vârstei intervenienților și a situației locative viitoare.
Dacă într-adevăr ar fi existat intenția de a gratifica, s-ar fi donat acest imobil doar reclamantei, liber de sarcini. Contractul de vânzare-cumpărare către ambii foști soți a avut în vederea impunerea unei datorii - morale și formale - mai ales pârâtului-reclamant A. E., de plată a prețului și de respectare a dreptului intervenienților de abitație, mai ales din cauza neîncrederii pe care a avut-o în acesta ca urmare a presiunilor nenumărate făcute asupra reclamantei pentru a determina includerea lui în contract și stabilirea unui drept de proprietate asupra imobilului, care altfel - în ipoteza unei gratificări - ar fi revenit doar reclamantei sau nepotului prin fiică. Reclamanta a mai fost căsătorită și, dacă ar fi dorit să gratifice printr-o liberalitate, având în vedere existența posibilității unei noi despărțiri, nu a fi avut nicio secundă intenția de a dona și unei alte persoane în afară de reclamantă. O donație, deghizată sau nu, i-ar fi afectat - astfel cum dovedește chiar situația în care se află în cazul de față direct interesele pe termen lung, și anume de a avea o bătrânețe liniștită.
O altă critică a vizat împrejurarea că instanța de fond a interpretat în mod greșit rămânerea în pasivitate a intervenienților în intervalul de la încheierea contractului în 2001 și până în prezent. Cum a precizat anterior, aparenta pasivitate s-a datorat constantei lipse de bani din partea cumpărătorilor, relația de rudenie cu reclamanta și dorința de a o ajuta pe aceasta, situația de fapt dintre cei doi foști soți, și anume o dependență emoțională a reclamantei față de pârâtul-reclamant, A. E. și amenințările acestuia cu divorțul, starea de sănătate din ce în ce mai degradată a reclamantei, astfel cum reiese din biletele de externare și fișele medicale depuse la dosar. Instanța de fond a ignorat în mod nejustificat aceste aspecte, care denotă că situația familială a celor doi foști soți era extrem de tensionată, existând situații de violență exercitată asupra fiicei lor de către pârâtul-reclamant, atât violență fizică, cât și psihologică. S-a arătat că pârâtul-reclamant nu a avut nicio contribuție la dobândirea acestui imobil, a obținut includerea sa în contract prin nenumărate presiuni și amenințări, a exercitat asupra reclamantei o continuă presiune psihologică, violență fizică și psihică, determinarea unei situații de dependență totală, ceea ce indică o anumită premeditare. Coroborând toate faptele sale și înscrisurile, precum și fotografiile depuse la dosar, reiese o intenție neechivocă din partea pârâtului-reclamant de premeditare în scopul de a obține beneficii în urma unei situații neclare. Răspunsurile sale din interogatorii denotă rea-voință și intenția de a denatura adevărul atunci când afirmă că încă de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intenția intervenienților ar fi fost aceea de a dona. Nicio persoană rațională nu se gândește să gratifice pe cineva care amenință sau exercită presiuni. Instanța de fond nu a luat deloc în considerare faptul că interpretarea ce se dă unui contract este aceea a voinței reale a părților, și nu a intenției comune, având în vedere interesele și mobilurile diferite ale părților. Instanța de fond nu a remarcat nici faptul că, dacă ar fi existat intenția unei donații, pe cale de consecință logică, ar fi trebuit să aibă cel puțin două imobile pe care să le doneze ambilor copii, nu doar unuia, cu atât mai puțin să facă liberalități în favoarea celui de-al doilea ginere, negând drepturile propriului fiu.
În mod greșit a reținut prima instanță intenția intervenienților de a trece ambii soți în contractul de vânzare-cumpărare. Faptul că ambii soți figurează ca și cumpărători în contract demonstrează că intenția nu a fost de a dona, ci aceea de a vinde, în scopul de a își ajuta fiica, dar și de a se asigura astfel că cei doi soți își asumă niște obligații față de vânzători, de a plăti prețul, la un moment dat și de a le asigura un drept de abitație. Instanța de fond nu a luat deloc în discuție relevanța stabilirii unui drept de abitație, în scopul prezumării intenției reale a intervenienților. De asemenea, instanța de fond nu a corelat toate elementele situației de fapt atât de la data semnării contractului, cât și ulterior. Probele depuse la dosar cu privire la starea de sănătate mintală a reclamantei, A. M., indică o precaritate a acesteia, de care părinții au fost conștienți și la data semnării contractului, de aceea, la acel moment, au considerat că menționarea și a pârâtului-reclamant în contract constituie o garanție în plus față de intervenienți, a asumării de către cei doi foști soți, în comun, a unor obligații.
În mod greșit, instanța de fond a considerat că lipsa existenței unui contraînscris este justificată prin prisma relației de rudenie dintre părțile contractului, raportat la o imposibilitate morală de preconstituire a probei scrise. În schimb, instanța de fond nu a luat în considerare imposibilitatea morală de promova o acțiune în justiție împotriva propriului copil și ginere; dimpotrivă, existența unui drept de abitație asupra acestui imobil indică o claritate de intenție și scopuri, chiar dacă legăturile de rudenie ar presupune mai degrabă un tip de înțelegeri verbale, ceea ce denotă că voința intervenienților a fost neechivocă în sensul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, iar plata prețului datorat a rămas o condiție de validitate a contractului. Proba cu martori și prezumții completează, nu înlătură începutul de dovadă scrisă sau contraînscrisul. În consecință, consideră că această probă nu s-a făcut, instanța de fond apreciind greșit îndeplinirea condițiilor necesare administrării probatoriului în cazul stabilirii condițiilor de formale unei donații simulate.
În fine, s-a concluzionat în sensul că instanța de fond a apreciat în mod greșit intenția intervenienților de a îi gratifica pe soți, întemeindu-se pe două aspecte: prețul scăzut prevăzut în contract și starea de pasivitate a acestora care nu au pretins plata prețului. În realitate, prețul scăzut prevăzut în contract se explică prin faptul că apartamentul era grevat de sarcini, respectiv dreptul intervenienților de abitație viageră, ceea ce face ca valoarea sa pe piața liberă să fie drastic redusă. Aparenta lipsă a diligențelor intervenienților pentru obținerea prețului a fost motivată de dorința de a își menaja fiica, ale cărei probleme de sănătate s-au agravat de-a lungul căsătoriei, fiind în momentul de față în incapacitate de muncă.
În drept, s-au invocat disp. art. 282-298 Cod pr. civ.
Prin cererea de aderare la apel formulată de reclamanta pârâtă, s-a solicitat admiterea apelului principal, schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii cererii de intervenție principală și dispunerii rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare.
În motivare, s-a arătat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu ambii foști soți reflectă intenția părinților reclamantei pârâte de a ține cont de rugămintea sa și de a-l include și pe pârâtul-reclamant în actul de proprietate, pentru a evita conflicte și discuții între părți, dar reflectă și voința lor fermă de a avea o garanție pentru plata prețului și dreptul de abitație, obligații care au rămas nerespectate de către cumpărători, până la această dată. Astfel, instanța de fond în mod eronat a calificat natura actului încheiat ca fiind o donație deghizată. În mod greșit prima instanță a apreciat recunoașterea primirii prețului ca fiind relevantă pentru natura contractului, calificând contractul drept o donație deghizată, fără a se dovedi în vreun fel, din probatoriul administrat și prezumții, o manifestare de voință neechivocă din partea vânzătorilor în sensul gratificării celor doi foști soți. Din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat o intenție neechivocă din partea vânzătorilor de a îi gratifica pe ambii soți. Mai mult decât atât, probele administrate în dosar au fost greșit interpretate, iar anumite aspecte au fost complet ignorate. Din interogatoriile administrate în cauză reiese că prețul contractului de vânzare-cumpărare a fost datorat, că pârâtul-reclamant A. E. a știut că datorează prețul vânzătorilor și, în mod unilateral, a considerat că efectuarea anumitor prestații și servicii constituie, de fapt, plata prețului. Având în vedere relația de rudenie dintre părți, prestarea unor servicii reciproce nu înlătură în vreun fel obligațiile asumate prin contract. În mod greșit s-a reținut pasivitatea intervenienților, aparenta pasivitate fiind datorată constantei lipse de bani în patrimoniul celor doi soți precum și relației de rudenie. Instanța de fond a ignorat împrejurarea că dacă ar fi existat intenția unei donații, pe cale de consecință logică, ar fi trebuit să existe în patrimoniul părinților săi cel puțin două imobile pe care să le doneze ambilor copii, nu doar unuia, cu atât mai puțin să facă liberalități în favoarea celui de-al doilea ginere, negând drepturile propriului lor fiu, fratele reclamantei, la care intervenienții locuiesc.
S-a mai susținut de apelanta reclamantă că și motivarea instanței de fond cu privire la intenția de a trece ambii soți în contractul de vânzare-cumpărare este complet eronată. Cu atât mai mult, dacă ar fi fost vorba despre o donație, aceasta s-ar fi făcut doar în favoarea fiicei, nicidecum în favoarea ambilor soți. Faptul că ambii soți sunt cumpărători arată exact contrariul, și anume că intenția reală a vânzătorilor la momentul semnării contractului, precum și mai târziu, a fost aceea de a vinde, instanța de fond omițând să coreleze toate elementele situației de fapt atât de la data semnării contractului, cât și ulterior.
Greșit s-a apreciat că lipsa unui contraînscris s-a datorat relației de rudenie între părți care a determinat o imposibilitate morală de preconstituire a probei scrise, fără a lua în considerare imposibilitatea morală de promovare a unei acțiuni în justiție împotriva foștilor soți. Însăși existența unei drept de abitație asupra acestui imobil indică o claritate de intenție și scopuri, chiar dacă legăturile de rudenie ar presupune mai degrabă un tip de înțelegeri verbale, ceea ce denotă că voința lor neechivocă și neinterpretabilă a fost aceea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, iar plata prețului datorat a rămas o condiție de validitate a contractului. Proba cu martori și prezumții completează, nu înlătură începutul de dovadă scrisă sau contraînscrisul.
În drept, s-au invocat disp. art. 282-298 Cod pr. civ.
Prin decizia civilă nr.686/A/21.06.2013, instanța de apel a respins apelul formulat de apelanții intervenienți ca nefondat, a respins cererea de aderare la apel formulată de apelanta reclamantă-pârâtă, ca nefondată, a respins cererea accesorie formulată de apelanții intervenienți privind obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată, a obligat apelanții intervenienți la plata către intimatul pârât a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a stabilit că ajutorul public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru cu 605,5 lei, încuviințat apelanților intervenienți și ajutorul public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar în cuantum de 1110,5 lei încuviințate aderentei apelantei reclamante rămâne în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în cuprinsul înscrisului intitulat contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1300/07.08.2001 de BNP „N. Babalic M.”, s-a menționat că vânzătorii P. D. și P. S. au transmis în favoarea cumpărătorilor A. M. și A. E. dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 18 din București, .. 17, .. 1, ., vânzătorii rezervându-și dreptul de abitație viageră asupra dormitorului în suprafață de 11,56 mp, prețul vânzării fiind stabilit la suma de_ lei. De asemenea, s-a reținut că plata prețului s-a realizat integral la data autentificării înscrisului. Este necontestat de către părțile litigante că o atare plată a prețului nu a avut loc nici la momentul autentificării actului și nici ulterior.
Tribunalul a constatat, însă, că există divergență de opinii între părți, cu privire la natura juridică a convenției încheiate, cu consecința unor valențe diferite ale neplății prețului. Teza apelanților-intervenienți și a apelantei-aderente reclamante este în sensul că natura juridică a contractului a fost aceea de vânzare-cumpărare, astfel că neplata prețului este susceptibilă a atrage sancțiunea rezoluțiunii contractului, cu consecința restabilirii situației anterioare, în timp ce intimatul-pârât a susținut intenția intervenienților de a dona imobilul în favoarea celor doi soți, operațiunea juridică intervenită între părți având natura juridică a unui contract de donație deghizată sub forma unui contract cu titlu oneros, teză reținută de prima instanță.
Tribunalul a apreciat că, față de aceste susțineri, în mod corect a reținut prima instanță, că prioritară este lămurirea naturii juridice a convenției, în raport de această calificare fiind sau nu incidentă sancțiunea rezoluțiunii contractului.
În continuare, tribunalul a considerat că în mod judicios prima instanță a reținut natura juridică a convenției intervenite la data de 07.08.2001, ca fiind o donație deghizată sub forma unui contract de vânzare-cumpărare, cu imposibilitatea de preconstituire a contraînscrisului, rezultată din raporturile de rudenie și afinitate existente între părți. În acest sens, s-a constatat că nici în fața primei instanțe și nici în faza de judecată a apelului nu s-au produs probe care să ateste asumarea unei obligației de plată a prețului de către cei doi soți și cu atât mai puțin a unui termen de plată.
Tribunalul a apreciat că depozițiile martorilor audiați în fața instanței de apel nu pot acționa în detrimentul celor menționate în precedent. Deși martorul C. M. a arătat că înțelegerea dintre părțile litigante ar fi fost de transfer al dreptului de proprietate contra unui preț atunci când cei doi soți vor avea mijloace, a precizat în mod expres că sursa cunoștințelor sale sunt înseși relatările apelantei-interveniente. Aceeași este și situația martorului A. F. R., care depunând mărturie, în sensul că imobilul a fost vândut, urmând ca plata prețului să se realizeze când vor fi mijloace, a arătat în mod expres că nu a luat cunoștință în mod nemijlocit de aceste aspecte din discuții cu părțile litigante, ci din susținerile apelantei-interveniente.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi valorificată, în sens contrar tezei reținute de prima instanță, nici depoziția martorului P. N., fiul apelanților-intervenienți. Acesta a arătat că imobilul a fost înstrăinat prin contract de vânzare-cumpărare în favoarea sorei și cumnatului său și că nu cunoaște înțelegerea cu privire la termenul de plată a prețului. Nu mai puțin însă, depoziția menționată cuprinde o . afirmații relevante sub aspectul aprecierii depoziției martorului cu consecințe asupra calificării naturii juridice a contractului: „când s-a făcut contractul de vânzare-cumpărare, părinții m-au întrebat și pe mine dacă sunt de acord, însă eu nu am vrut să mă implic”, „mai știu că sora mea a pus presiune pe părinți, amenințând că se aruncă de la etaj dacă nu se încheie acest contract”. S-a apreciat că, teza potrivit căreia apelanții-intervenienți ar fi solicitat acordul fiului este neverosimilă în ceea ce privește un contract cu titlu oneros, însă pe deplin justificată pentru încheierea unui act cu intenția de a dona. De asemenea, susținerile apelanților-intervenienți, dezvoltate pe larg în cererea de apel și confirmate de depozițiile martorilor audiați în cauză, în sensul că apelanta-aderentă reclamantă ar fi exercitat presiuni pentru perfectarea convenției, acționează în detrimentul tezei convenției cu titlu oneros, fiind însă pe deplin verosimilă încheierii unui contract de donație. De altfel, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, aceste aspecte sunt la nivel teoretic susceptibile de valorificare într-o acțiune în declararea nulității actului, nicidecum în procedura judiciară de față.
În plus, instanța de control judiciar a reținut că, în sprijinul calificării menționate vin și disp. art. 845 Cod pr. civ. care instituie o prezumție relativă potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donație deghizată, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere
Teza susținută prin cererea de apel, în sensul că pe fondul unei sănătăți mintale precare a apelantei-aderente interveniente, menționarea intimatului-pârât în cuprinsul convenției a constituit o garanție în plus a asumării unor obligații față de apelanții-intervenienți a fost considerată, de asemenea, greu de primit în sprijinul caracterului oneros al contractului. Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că prin același înscris constatator s-a făcut mențiunea plății integrale a prețului la data autentificării actului, mențiune ce vine în contradicție cu susținerea apelanților-intervenienți, în sensul unei preocupări de preconstituire a unor garanții privind plata prețului.
Și afirmațiile apelanților-intervenienți în sensul că ar fi primit de-a lungul timpului asigurări privind plata prețului, s-a constatat de tribunal că au rămas la nivelul unor susțineri fără suport în probatoriul administrat în cauză.
S-a apreciat că, în mod corect a reținut prima instanță relevantă conduita apelanților-intervenienți care au înțeles să promoveze acțiunea în rezoluțiunea contractului după o lungă perioadă de la momentul încheierii actului, într-un moment la care s-a pus problema includerii bunului în masa partajabilă comună a celor doi soți, finalitatea cererii formulate fiind aceea de a scoate bunul din masa partajabilă.
Primind teza apelanților-intervenienți, în sensul că au acționat în scopul de a își proteja fiica și nepotul, că menționarea intimatului-pârât în cuprinsul actului s-a făcut din dorința de a evita crearea unui conflict între cei doi, astfel că percep promovarea cererii de intervenție ca fiind orientată spre evitarea unei nedreptăți, tribunalul a apreciat însă că această atitudine are valențe în caracterizarea motivației ce a stat la baza intenției de a dona în favoarea celor doi soți, respectiv în considerarea calității intimatului-pârât de soț al fiicei lor. Aspectul menționat dublat de nemulțumirea apelanților-intervenienți rezultată din includerea bunului în masa partajabilă nu este însă de natură a infirma natura juridică a convenției deja perfectate ca fiind o donație deghizată, aceștia acționând cu intenția de a dona în favoarea celor doi soți.
Cu titlu de considerent subsidiar, tribunalul a reținut că și în ipoteza în care s-ar primi subsecvent interpretării probatoriului teza naturii juridice a convenției ca fiind un contract de vânzare-cumpărare, niciun element probator administrat în cauză nu a relevat asumarea unei obligații cu termen de plată, suficient determinată din punct de vedere juridic, sancțiunea incidentă într-o atare ipoteză fiind nulitatea, nicidecum rezoluțiunea contractului.
În ceea ce privește cererea de aderare la apel, tribunalul a apreciat că este nefondată. A avut în vedere împrejurarea că cererea intitulată aderare la apel nu se circumscrie ipotezei vizate de disp. art. 293 Cod pr. civ. care vizează dreptul intimatului ca, chiar după împlinirea termenului de apel să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Din analiza cererii formulate s-a constatat cu evidență că reclamanta a acționat cu intenția de a sprijini poziția apelanților-intervenienți, considerentele invocate fiind de altfel comune cu cele invocate prin apelul principal. Ca atare, nu s-a acționat cu scopul de a se pronunța o soluție de schimbare a hotărârii primei instanțe în favoarea aderentului și contrar interesului apelantului-principal.
De asemenea, tribunalul a constatat că răspunsul la considerentele invocate în susținerea cererii de aderare la apel este același cu cel anterior prezentat, cu ocazia analizării motivelor invocate prin apelul principal, acestea fiind comune.
Raportat la soluția de respingere a cererii de apel, văzând disp. art. 274 alin. 1 Cod pr. civ., nefiind îndeplinită cerința culpei procesuale a intimatului-pârât în derularea procedurii judiciare de față, tribunalul a respins cererea accesorie formulată de apelanții-intervenienți de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecata ca fiind neîntemeiată.
Reținând însă culpa procesuală a apelanților-intervenienți, în temeiul disp. art. 274 alin. 1 Cod pr. civ., tribunalul a dispus obligarea apelanților-intervenienți la plata către intimatul-pârât a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial conform dovezilor atașate la dosar.
Raportat la soluția de respingere a apelului ca fiind nefondat și la disp. art. 19 alin. 1 din OUG nr. 51/2008, tribunalul a considerat că ajutorul public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru cu 605,5 lei încuviințat apelanților-intervenienți și ajutorul public judiciar sub forma scutirii de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar în cuantum de 1110,5 lei încuviințate aderentei-apelante reclamante urmează să rămână în sarcina statului.
Și împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs intervenienții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a greșit atunci când a apreciat că ne aflăm în situația unei donații deghizate, deoarece din probatoriul administrat nu a rezultat o manifestare de voință neechivocă din partea vânzătorilor, în sensul gratificării celor doi foști soți, proba deghizării nu se putea face, conform dispoz.art.1175 și art.1197 C.civ., decât prin contraînscris sau început de dovadă scrisă, părțile nu se aflau în situația imposibilității preconstituirii unui înscris, iar martorii audiați în cauză au confirmat intenția recurenților intervenienți de a înstrăina imobilul în schimbul unui preț.
A fost indicată în acest sens declarația martorei C. M., care a arătat că niciodată vânzătorii nu au avut intenția de a da casa, fără să primească nimic în schimb, susținându-se că a fost interpretată în mod greșit de către instanța de apel, fără să se țină seama de faptul că aceasta a fost colegă de muncă cu apelanta peste 30 de ani, știa că discuțiile au afectat-o foarte mult pe apelanta intervenientă, pe care a văzut-o venind cu ochii umflați de plâns la serviciu. Prin urmare, chiar dacă unele aspecte erau cunoscute de martoră din relatările apelantei, aceste relatări au fost făcute la momentul anului 2001, când apelanta nu știa care va fi situația mai târziu, pentru a-și preconstitui probe, iar instanțele anterioare ar fi trebuit să țină seama de acest aspect.
A fost invocată în continuare de recurenți declarația martorei A. F. R., susținându-se că și aceasta a fost greșit interpretată de instanța de apel, reținându-se, contrar afirmațiilor din depoziție, că martora nu ar fi luat cunoștință în mod nemijlocit de aspectele relatate din discuții ale părților litigante, ci din susținerile apelantei interveniente, când în realitate, martora a făcut o . afirmații concludente asupra situației de fapt, din relatări proprii.
În opinia recurenților, a fost interpretată eronat de către instanța de apel și declarația fiului lor, dată în calitate de martor - P. N., fără să se țină seama de contextul audierii acestui martor, respectiv de faptul că era un martor propus de către pârâtul intimat, prin care s-a încercat să se demonstreze teza conform căreia, și acesta ar fi primit de la părinții săi, prin donație, un bun imobil. S-au ignorat, de asemenea, înscrisurile depuse la dosar în legătură cu acest aspect, care susțineau declarația martorului, în sensul că și el a cumpărat de la părinți un imobil. În acest context, susțin recurenții, era firesc să se discute în familie despre înstrăinarea apartamentului către reclamantă și pârât, deoarece acesta era singurul imobil al vânzătorilor, iar, pe de altă parte, fiica lor avea o stare de sănătate precară și făcea presiuni asupra părinților pentru încheierea actului de înstrăinare. Actul a fost adus la cunoștința celuilalt fiu pentru a evita eventuale dispute între cei doi copii și nu pentru că ar fi fost vorba de un act cu titlu gratuit.
În continuare, recurenții au arătat că instanța a scăpat din vedere faptul că dacă ar fi existat intenția recurenților de a gratifica, ar fi donat imobilul numai fiicei lor, liber de sarcini și nu ambilor soți.
Dispozițiile art.845 C.civ. reglementează o prezumție relativă, doar în ceea ce o privește pe fiica intervenienților, nu și pe soțul acesteia, aspect, de asemenea, ignorat de instanța de apel.
În ceea ce privește prețul contractului, recurenții au susținut că acesta a fost stabilit ținându-se seama de relația de rudenie dintre părți, de faptul că una din camerele imobilului era grevată de dreptul lor de abitație, de posibilitățile reale ale cumpărătorilor de a achita prețul convenit. Acest preț nu a fost unul derizoriu, raportat la nivelul anului 2001 și față de aspectele anterior arătate. Recurenții au dorit să probeze acest aspect în apel printr-o expertiză tehnică de specialitate, care să stabilească valoarea de circulație a imobilului în litigiu la nivelul anului 2001, însă proba a fost respinsă ca nefiind utilă.
Au susținut în continuare că prețul convenit nu a fost achitat, situație care rezultă fără echivoc din acțiunea de partaj, din cererea reconvențională, din răspunsurile la interogatoriu și din declarațiile celor trei martori audiați în apel.
Cu privire la o eventuală acțiune având ca obiect nulitatea contractului pentru neplata prețului, acțiune care ar fi fost mai indicată, în opinia instanței de apel, recurenții au subliniat că cel care are alegerea între a solicita executarea contractului, rezoluțiunea pentru neexecutare sau nulitatea, este doar creditorul.
Referitor la nepretinderea prețului de la cumpărători vreme de 10 ani, recurenții au arătat că este pe deplin justificată de relațiile de rudenie existente între părți, de situația familială concretă a soților cumpărători, care nu aveau venituri și se aflau în conflict, de starea de sănătate a fiicei recurenților, în legătură cu care s-au depus la dosar suficiente înscrisuri.
În concluzie, față de actele dosarului și de temeiurile de drept invocate, recurenții au solicitat instanței de recurs să constate că instanțele anterior au dat o greșită interpretare juridică probelor de la dosar, atunci când au apreciat asupra naturii contractului încheiat între părți, să se rețină că nu există în cauză intenția lor neechivocă de a dona imobilul, iar pe cale de consecință, să se admită recursul, să se caseze decizia instanței de apel, iar pe fond să se admită cererea de intervenție și să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului, conform art.1365 C.civ., cu cheltuieli de judecată.
Intimatul pârât-reclamant A. E. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că, intenția recurenților intervenienți nu a fost una liberală, astfel cum s-a dovedit cu probele administrate în cauză; probele existente la dosar au fost în mod corect interpretate de instanța de apel; prețul stabilit în contract a fost unul fictiv, fără a exista și intenția plății și încasării lui.
Analizând decizia instanței de apel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 cod procedură civilă, invocate de recurenții intervenienți ca temei juridic al cererii lor de recurs, de dispozițiile art. 306 cod procedură civilă și de criticile dezvoltate în scris de aceștia prin memoriul de recurs, Curtea va reține că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente:
Conform articolului 299 și următoarele Cod Procedură Civilă, reglementarea în vigoare la data înregistrării acțiunii la instanța de fond, recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului ( atât în fapt cât și în drept ) în apel.
Cauza recursului constă deci în nelegalitatea hotărârii care se atacă și trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de articolul 304 Cod Procedură Civilă, în caz contrar fiind incidente dispozițiile articolului 306 Cod Procedură Civilă privind nulitatea recursului, cu precizarea că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în unul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 cod procedură civilă .
În susținerea motivelor de recurs formulate împotriva deciziei instanței de apel, recurenții intervenienți au invocat expres dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 cod procedură civilă, iar cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, au precizat, la solicitarea instanței, că toate criticile ce vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a probelor administrate în cauză le subsumează motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 cod procedură civilă.
Art. 304 pct. 8 cod procedură civilă reglementează expres nelegalitatea hotărârii recurate în situația în care, instanța care a pronunțat-o, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.
Motivul de modificare privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, în privința naturii sale juridice, instanța îi schimbă natura sau înțelesul. Dacă însă, susținerile părților sunt contradictorii cu privire la natura juridică a actului sau a conținutului acestuia, ori există un dubiu, cât de mic, în privința acesteia, interpretarea dată de judecător, pe baza probelor administrate de părți, constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs, conform art. 304 pct. 8 cod procedură civilă.
Invocând aceste dispoziții legale, recurenții intervenienți au susținut că instanța de apel a greșit atunci când a calificat actul de vânzare cumpărare încheiat între părți ca fiind o donație deghizată, deși din probe nu a rezultat intenția lor de a gratifica pe ambii soți, ci intenția de a vinde acestora imobilul contra unui preț pe care cumpărătorii aceștia urma să-l plătească când ar fi avut bani.
Din cererile existente la dosar, instanța reține, însă, că părțile au făcut în fața instanței susțineri diferite cu privire la natura juridică a actului încheiat între părți la data de 07.08.2001, autentificat sub nr. 1300/2001 de BNP N. Bablic M. (reclamanta pârât și intervenienții au susținut că este un act de vânzare cumpărare, iar pârâtul reclamant a susținut că este o donație deghizată), situație în care instanțele anterioare au stabilit această natură pe baza probelor existente la dosar.
Interpretarea dată de instanța de apel probatoriilor administrate în cauză de părți (martori și înscrisuri) și natura juridică a actului încheiat între părți stabilită de instanța de apel pe baza acestor probe, nu pot fi criticate în recurs, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 cod procedură civilă, invocat de recurenți și nici nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi încadrate din oficiu în alt motiv de recurs dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 304 cod procedură civilă, motiv pentru care nu vor fi analizate în considerentele prezentei decizii.
Nu vor fi analizate nici criticile ce vizează seriozitatea prețului, acestea neavând legătură cu considerentele deciziei instanței de apel, prin care s-a respins apelul ca nefondat, în considerarea faptului că, potrivit probelor administrate, actul încheiat între părți a reprezentat o donație deghizată și nu pentru că prețul consemnat în act ar fi fost neserios în raport cu valoarea reală de piață a imobilului transmis.
Singurele critici invocate de recurenți prin memoriul de recurs, care pot fi încadrate în celălalt motiv de nelegalitate invocat de aceștia, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, sunt cele prin care se susține că proba deghizării nu se putea face, conform dispoz.art.1175 și art.1197 C.civ., decât prin contraînscris sau început de dovadă scrisă, și cele privind aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 845 C.civ., care, în opinia recurenților, reglementează o prezumție relativă, doar în ceea ce o privește pe fiica lor, nu și pe soțul acesteia.
Art.1175 c.civ. reglementează puterea obligatorie a actului secret, care modifică un act public, doar între părțile contractante și nu are nici o legătură cu ceea ce se invocă de recurenți, ca și motiv de nelegalitate a deciziei recurate, respectiv cu faptul că proba unei deghizări se poate face doar prin contraînscris sau început de dovadă scrisă.
Art. 1197 c.civ. definește începutul de dovadă scrisă, de asemenea fără legătură cu critica recurenților.
Trecând peste aceste neconcordanțe din susținerile recurenților, și analizând critica de nelegalitate prin care se susține că o donație deghizată nu ar fi putut fi dovedită în lipsa unui act secret sau măcar a unui început de dovadă scrisă, instanța de recurs reține că e nefondată.
Donația deghizată este o donație simulată care, sub aparența unui contract cu titlu oneros, ascunde natura gratuită a unui contract secret.
Proba deghizării se face potrivit regulilor din materia simulației: părțile contractante, precum și succesorii lor universali sau cu titlu universal o pot face cu un contraînscris sau cu început de dovadă scrisă (completat cu martori sau prezumții), iar terții o pot face prin orice mijloc de probă (deoarece, pentru ei, simulația este un simplu fapt).
De la regula potrivit căreia, între părți, donația deghizată se dovedește prin contraînscris sau început de dovadă scrisă, completat, eventual, cu martori sau prezumții, există și excepții, una dintre acestea fiind imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului ori începutului de dovadă scrisă, rezultând din relațiile dintre soți, rude apropiate, de prietenie etc.
Coroborând probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat că între părți au existat relații de rudenie și afinitate, care au făcut imposibilă preconstituirea unui contraînscris cu ocazia încheierii actului de vânzare cumpărare, situație în care s-a apreciat corect că lipsa unui astfel de act secret nu este un impediment pentru reținerea convenției de donație între părți.
Cu privire la dispozițiile art. 845 c.civ., Curtea constată că și aceste dispoziții legale au fost corect interpretate de instanța de apel, care a reținut în considerentele deciziei pronunțate că acest text instituie o prezumție relativă potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donație deghizată, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau a unei rente viagere.
Această prezumție a fost reținută de instanța de apel ca un argument în plus în sprijinul calificării actului dintre părți ca fiind donație și doar în considerarea calității reclamantei pârâte de fiică a intervenienților, nu și prin raportare la persoana intimatului pârât reclamant.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel e legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă, respingerea recursului ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-intervenienți P. S., P. D., împotriva deciziei civile nr. 686 A din 21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. M. și cu intimatul-pârât A. E..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/15.10.2014
---------------------------------------------
T.B– Secția a IV-a – C.M.I.
- L.I.-C.
Jud.Sector 5 – L.N.B.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1339/2014.... → |
|---|
