Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 637/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 637/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2013 în dosarul nr. 637/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 637
Ședința publică din 09.04.2013
Curtea constituită din:
Președinte - L. D.
Judecător - S. G. P.
Judecător - M. V.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă-reclamantă I. (fostă Ș.) G.-C. împotriva deciziei civile nr.420A din 18.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant –pârât B. M. și cu Autoritățile Tutelare de pe lângă Primăria Sectorului 5 București și respectiv de pe lângă Primăria Sectorului 2 București.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă recurenta-pârâtă-reclamantă I. G.-C., asistată de d-na avocat L. A. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București precum și d-nul avocat P. C., în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant–pârât B. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București, lipsind reprezentanții autorităților tutelare.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimatul a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare în două exemplare, unul fiind comunicat recurentei.
Este legitimată recurenta-pârâtă-reclamantă I. G.-C., care prezintă cartea de identitate . nr._, eliberată de SPCEP S. 2 la data de 19.07.2011.
Avocatul recurentei depune la dosar chitanța în cuantum de 3,00 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 lei, pe care instanța le anulează, constatând că recursul este legal timbrat.
Arată că, din informațiile pe care le deține din alt dosar aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, având ca obiect stabilirea programului de vizitare a minorei, intimatul și-a schimbat locul de muncă. Solicită ca instanța să-i pună acestuia în vedere să depună la dosar dovezi cu privire la actualul loc de muncă și la veniturile obținute în prezent.
Avocatul intimatului confirmă schimbarea locului de muncă al acestuia de la cel cunoscut în dosar, SCHINDLER ROMANIA SRL, arată că, din câte știe intimatul obține un venit net pe lună de peste 1.000 euro, dar nu are asupra sa, la acest moment, dovezi în acest sens, urmând a le prezenta la un alt termen, dacă instanța va considera necesar.
La interpelarea instanței, avocatul recurentei precizează că solicitarea sa nu este determinată de vreun dubiu cu privire la faptul că intimatul are posibilități materiale să o întrețină pe minoră, ci de mențiunile din hotărârea din apel, în sensul că reclamantul pârât obține venituri superioare celor realizate de pârâta-reclamantă, astfel că apreciază proba ca fiind utilă.
Avocatul intimatului susține că aspectele invocate de partea adversă nu schimbă datele problemei. Solicită, la rândul său, proba cu înscrisuri constând în sentința civilă nr.4224/15.03.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2012, pe care o depune la dosar, apreciind că aceasta are relevanță în ceea ce privește următoarele aspecte: minora a fost audiată încă o dată și și-a menținut opțiunea exprimată în tot cursul procesului și teama minorei față de concubinul actual al mamei sale, având în vedere episodul în care acesta a luat-o pe minoră de pe stradă împotriva voinței sale. Solicită acordarea unui termen pentru a depune la dosar copia interogatoriului luat recurentei I. G.-C. în dosarul menționat, care are ca obiect stabilire program vizitare minor, din cuprinsul căruia reies aspecte ce nu s-au dovedit în prezenta pricină. Depune la dosar hotărârea menționată.
Pe de altă parte solicită ca instanța să îi pună în vedere recurentei să precizeze noua adresă de domiciliu.
Întrebată fiind, recurenta, personal, arată că domiciliul său este în București, . A sector 4, la locuința actualului său concubin.
Avocatul recurentei lasă la aprecierea instanței utilitatea probelor solicitate de intimat. Din punctul său de vedere se încearcă administrarea probei cu interogatoriu, care nu este admisibilă în recurs, iar prin depunerea la dosar a acestui act procedural, proba s-ar administra în mod indirect, dar dacă instanța apreciază că dovada este utilă cu privire la situația de fapt, nu se opune admiterii cererii.
După deliberare, Curtea respinge proba cu înscrisuri, constând în interogatoriul luat recurentei I. G.-C. într-un alt dosar, având în vedere dispozițiile art.305 C. proc. civ.. În ceea ce privește dovada referitoare la locul de muncă actual al intimatului și la veniturile obținute în prezent de acesta, o apreciază ca fiind nerelevantă, date fiind criticile formulate în recurs și susținerile avocatului recurentei în sensul că nu pune la îndoială obținerea unor venituri suficiente pentru întreținerea minorei.
Părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentei-pârâte-reclamante I. G.-C. susține că instanța de apel nu a luat o măsură legală prin reîncredințarea minorei. Aratî că în anul 2010, în cursul unei vizite, tatăl a refuzat să o înapoieze pe fiica sa și a luat toate măsurile pentru a o împiedica pe mamă să-și ia copilul. Minora era supravegheată oriunde mergea, pe drumul la și de la școală, la plimbare; chiar și convorbirile telefonice îi erau supravegheate.
Instanța de apel a reținut comportamentul agresiv al mamei, dar, de fapt, minorei, care avea 10 ani, i s-a interzis să revină acasă la mamă, deși aceasta a făcut demersuri pentru a o aduce înapoi. Copilul era ușor influențabil, având în vedere vârsta fragedă pe care o avea la acel moment iar tatăl i-a inoculat ideea că mama nu o iubește, astfel că fetița s-a îndepărtat de mama sa. Instanța de fond a stabilit, audiind minora, că aceasta este influențată în declarații.
Susține că nu sunt relevante declarațiile minorei referitoare la temerea față de mamă, din moment ce minora refuză orice contact, invocând programul încărcat și lipsa de timp pentru a-și vizita mama. Instanța de apel a reținut că, dacă ar sta cu mama, minora ar fi obligată să locuiască împreună și cu bunicii materni, dar și la tată locuiește împreună cu bunicii paterni, ba chiar într-o perioadă au mai locuit împreună și cu o femeie cu care conviețuia intimatul.
Precizează că refuzul fetiței de a-și vizita mama a apărut la vârsta de 10 ani, atunci când s-a temut de concubinul de la acest moment al mamei sale, dar relația cu acel bărbat a încetat de mult, prin divorț, astfel că circumstanțele invocate nu mai au fundament. Mai mult, mama și-a invitat fetița la un film sau la cofetărie, unde să meargă numai ele două, dar a fost refuzată, fiind influențată de intimat.
Solicită, în consecință, admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe, ca fiind temeinică și legală, arătând că urmează să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocatul intimatului reclamant–pârât B. M. arată, în replică, faptul că tatăl nu a refuzat înapoierea minorei ci aceasta nu a mai vrut să meargă la mama sa, așa cum reiese și din sentința depusă astăzi la dosar. Instanța de fond, în dosarul având ca obiect stabilire program vizitare minor, a reținut că fetița nu este influențată.
Susține că recurenta a avut parte de încă o căsnicie ratată și a avut relații cu alți doi concubini, care exercitau acțiuni violente, acceptate de mamă, așa cum reiese din constatările organelor de cercetare penală. Chiar dacă în prezent nu mai subzistă aceeași situație de fapt, fetei i-a fost teamă și de actualul concubin al mamei sale. Din cuprinsul hotărârii pe care a depus-o astăzi la dosar reiese că părinții au respectat voința copilului de a nu merge la domiciliul actual al mamei, de teama concubinului acesteia. În interogatoriul pe care dorea să-l depună la dosar, recurenta din prezenta cauză recunoaște că i-a permis concubinului său să o ia pe minoră acasă, fără voia acesteia, unde a ținut-o două ore până la intervenția organelor de poliție alertate de tată.
Solicită a se observa că, deși recurenta invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu se încadrează în prevederile acestui text de lege. La interpelarea instanței, precizează că nu înțelege să invoce excepția nulității recursului, dar semnalează aspectul pe care l-a sesizat în conținutul motivelor de recurs.
Partea adversă susține că nu s-au schimbat condițiile care au determinat pronunțarea sentinței de către judecătorie, dar nu ține seama de schimbarea locativă, financiară și de caracteristicile personale ale mamei.
În motivarea recursului, pârâta-reclamantă absolutizează considerentele reținute de instanța de apel referitoare la voința minorei care nu a fost liber exprimată, dar acesta nu este singurul argument, definitoriu la vârsta de peste 10 ani a copilului, când și-a menținut opțiunea. Instanța a coroborat declarația minorei cu celelalte prove administrate în cauză, reținând teama copilului liber exprimată.
Solicită, în concluzie, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală; menționează că nu solicită cheltuieli de judecată.
În replică, avocatul recurentei arată că susținerile referitoare la teama minorei de violențele concubinilor mamei sale exercitate asupra fetiței nu sunt reale, teama fetiței nefiind întemeiată; în plus, arată că actualul concubin are, la rândul său, doi copii, de vârste apropiate cu fetița părților aflate în litigiu, așa că nu se poate susține că nu se poartă bine cu copiii.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 18.10.2010, sub nr._, reclamantul B. M. a chemat în judecată pe pârâta Ș. G. C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu și cu Autoritățile Tutelare - Primăria S. 5 și Primăria S. 2, să dispună reîncredințarea minorei B. M. A., născută la data de 26.05.2000, tatălui și obligarea pârâtei plata unei pensii de întreținere în favoarea acesteia.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că prin s.c. nr.3557/2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, minora i-a fost încredințată spre creștere și educare pârâtei, iar reclamantului i-a fost încuviințat dreptul să aibă legături personale cu minora, avându-se în vedere vârsta minorei, acordul intervenit între părți, faptul că minora era bine îngrijită de către mamă și că la domiciliul tatălui nu există suficient spațiu pentru dezvoltarea optimă din punct de vedere fizic și psihic a minorei.
A mai arătat reclamantul că pârâta nu și-a putut respecta niciodată obligațiile de creștere și educare, apelând întotdeauna la ajutorul reclamantului și al părinților acestuia, lăsând minora în grija lor pentru săptămâni întregi, mai ales în perioadele în care pleca în concedii cu diverse persoane de sex masculin, cu care a avut relații temporare. Nici din punct de vedere financiar pârâta nu și-a putut îndeplini obligațiile față de minoră, majoritatea cheltuielilor fiind suportate de reclamant, sens în care a achitat cursurile de aptitudini urmate de minoră, precum și frecventarea de cursuri After School.
Reclamantul a susținut că în perioada octombrie 2009 - iunie 2010, pentru binele minorei, părțile au reluat relația, astfel că reclamantul s-a mutat la domiciliul acestora, însă conviețuirea nu a putut fi continuată deoarece pârâta nu a înțeles să renunțe la vechile relații personale, fapt pentru care în cursul lunii iunie 2010, reclamantul a fost nevoit să se mute la domiciliul părinților săi. În cursul lunii iunie pârâta a lăsat minora la părinții reclamantului, pentru a avea mai mult timp liber iar ulterior, în cursul aceleiași luni, i-a comunicat că a cunoscut un alt bărbat cu care se va căsători și împreună cu care va locui, alături de minoră.
Reclamantul a susținut că s-au schimbat, în mod esențial, împrejurările care au fost luate în considerare la încredințarea minorei către mamă, astfel: acordul pe l-a oferit în cursul anului 2005 și de care instanța a ținut seama când a pronunțat Sentința civilă nr. 3557 din 3 iunie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 3524/2005 nu mai există; vârsta minorei nu mai poate reprezenta un motiv pentru a menține încredințarea către mamă; la domiciliul tatălui există suficient spațiu pentru dezvoltarea optimă din punct de vedere fizic și psihic a minorei; minora nu mai este bine îngrijită de către mamă; pârâta a contractat o . credite a căror rambursare depășește cu mult puterea financiară de care dispune, fapt ce arată că aceasta nu mai poate susține creșterea și educarea minorei în condiții proprii dezvoltării ei normale; pârâta a intrat într-un anturaj ce nu este propice dezvoltării și educării minorei; pârâta nu are posibilitatea să supravegheze minora, lăsând-o singură perioade lungi de timp; pârâta a dat dovadă de lipsă de moralitate; în fața pârâtei nu primează principiul priorității interesului copilului; minora nu dorește să locuiască cu mama sa.
În aceste condiții, a apreciat reclamantul, că revenirea asupra încredințării către mamă este justificată și că menținerea la pârâtă ar avea consecințe dăunătoare asupra dezvoltări fizice, creșterii și educării corespunzătoare a copilului.
În drept, au fost invocate prevederile art. 43, art. 44 C.fam., art.8-49 din Legea nr.272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului, art. 8 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.94 C.fam.
Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională (filele 35-67, calificată ca atare de prima instanță la termenul de judecată din 17.03.2011), prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului și întoarcerea definitivă a minorei la domiciliul său.
În motivare, în esență, pârâta-reclamantă a arătat că la data de 03.06.2010, minora a fost luată de către tatăl său (bunicul matern), cu care nu se află în relații bune și dusă la bunicii paterni. Pentru o perioadă a acceptat acest gest al tatălui său, pentru a le permite bunicilor paterni să aibă legături cu minora, însă la data de 28.06.2011, când a mers la domiciliul bunicilor paterni pentru a lua copilul care-i fusese încredințat, nu a reușit să o ia pe minoră.
Pârâta-reclamantă a susținut că fiica sa locuiește în condiții improprii la bunicii paterni, alături de tatăl-reclamant și sora acestuia, fiind supusă la traume psihice foarte grave, în condițiile în care tatăl nu are o locuință proprie și venituri corespunzătoare de creștere a minorei, copilului spunându-i-se că mama sa este imorală și că dorește să o răpească.
A mai menționat pârâta-reclamantă că deși a mers, atât la domiciliul tatălui, cât și la școala unde învață minora, însoțită de organele de poliție, reclamantul- pârât nu i-a permis minorei să meargă cu mama, privând-o pe aceasta de condițiile deosebite de trai pe care i le oferă mama în cartierul Cotroceni, atât în privința vestimentației, cât și în privința alimentației și a relațiilor sociale.
Prin cererea depusă la dosar la data de 11.04.2011, pârâta-reclamantă a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se mențină Sentința civilă nr.3557/03.06.2005 și Sentința civilă nr.199/14.01.2011, prin care minora i-a fost încredințată spre creștere și educare, precum și întoarcerea minorei la domiciliul său a doua zi după pronunțarea sentinței, arătându-se că minora a fost răpită la data de 11.06.2010 din curtea școlii unde învață, reclamantul-pârât nemailăsând-o să revină în domiciliu.
Prin Sentința civilă nr. 5659 din 30.06.2011, Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât B. M., ca neîntemeiată, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Ș. G. C. și a dispus înapoierea minorei B. M.-A., născută la data de 26.05.2000, mamei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr.3557/03.06.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr.3524/2005, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părți din culpa exclusivă a reclamantului-pârât, revenirea pârâtei-reclamante la numele de ”I.”, încredințarea minorei B. M.-A., născută la data de 26.05.2000 spre creștere și educare pârâtei-reclamante, menținându-se totodată obligația de plată a pensiei de întreținere în favoarea minorei, stabilită în sarcina reclamantului-pârât prin sentința civilă nr.7011/03.12.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București. Prin aceeași hotărâre judecătorească s-a încuviințat ca reclamantul-pârât să aibă legături personale cu minora la domiciliul său sâmbăta între orele 15-20 și duminica între orele 11-19.
Potrivit art.44 C.fam, în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți, instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divorțați și copii, cu respectarea cerințelor prevăzute de art.42 alin.1 și 2 C.fam.
În baza textului legal evocat, prima instanță a reținut că pentru a se dispune reîncredințarea copilului celuilalt părinte, este necesar să existe o justificare temeinică, dedusă din schimbarea împrejurărilor care au fost avute în vedere la luarea măsurii anterioare. S-a reținut că nu este suficient să existe o modificare parțială a împrejurărilor care au determinat încredințarea copilului unuia dintre părinți, ci modificarea trebuie să fie esențială față de ansamblul circumstanțelor anterioare și să releve, de asemenea, motive puternice care să justifice luarea copilului de sub ocrotirea părintelui căruia i-a fost încredințat.
În acest sens, prima instanță a reținut că la cercetarea temeiniciei cererii de reîncredințare situația de fapt existentă nu trebuie privită numai din punctul de vedere al reclamantului, ci și din punctul de vedere al celuilalt părinte, în sensul că menținerea copilului la acest părinte ar avea consecințe dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creșterii și educării sale, având în vedere că părinții au aceleași drepturi și obligații față de copiii lor minori.
În același timp, s-a avut în vedere principiul interesului superior al copilului, care trebuie să prevaleze în orice decizie care îl privește, principiu în baza căruia instanța este obligată să verifice și existența garanțiilor oferite de partea reclamantă pentru o mai bună creștere și educare a minorului.
În speță, instanța a reținut că la luarea măsurii de încredințare a minorei prin sentința de desfacere a căsătoriei, s-au avut în vedere, în considerarea interesului minorei, trei elemente: vârsta copilului, învoiala părinților și faptul că minora era foarte bine îngrijită de mamă, aspect rezultat de probele administrate în cauză.
S-a reținut că în prezent, minora locuiește la domiciliul reclamantului-pârât, alături și de bunicii paterni, conform referatului de anchetă socială nr._/23.11.2010 efectuat de către Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei S. 2, copilul beneficiind de condiții adecvate vârstei sale.
Având în vedere situația de fapt existentă, precum și susținerile părților din cuprinsul cererilor deduse judecății, instanța a analizat mai întâi circumstanțele în care minora a ajuns sub ocrotirea tatălui și a reținut că așa cum recunoaște chiar pârâta-reclamantă prin cererile depuse la dosar, cel puțin de la începutul lunii iunie 2010 și până la data de 29.06.2010, aceasta a acceptat ca minora să-și petreacă parte din vacanța școlară la domiciliul reclamantului-pârât, alături și de bunicii paterni.
Începând cu data de menționată, pârâta-reclamantă a inițiat mai multe demersuri pentru întoarcerea copilului la domiciliul său, apelând la organele de cercetare și urmărire penală (poliție și parchet), precum și la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Din cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 29.06.2011 de Secția 6 Poliție, al sesizărilor înregistrate cu nr._/16.11.2010 la Secția 17 Poliție, cu nr._/16.12.2010 la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului S. 5 și cu nr.683/03.09.2010 la P. de pe lângă Judecătoria S. 5, al referatului cu propunere de neîncepere a urmării penale în dosarul nr.7829/P/2010 întocmit de Secția 17 Poliție, prima instanță a reținut că reies fără putință de tăgadă demersurile efectuate de pârâta-reclamantă pentru înapoierea copilului, din aceleași înscrisuri, reținând că diligențele depuse de către mamă nu au avut drept rezultat luarea copilului de la domiciliul tatălui, imposibilitate dedusă din opoziția manifestată chiar de minoră în acest sens.
S-a mai reținut că, în fața instanței, minora, cu ocazia ascultării sale în camera de consiliu, conform proceselor-verbale din datele de 12.04.2011 și 15.06.2011, și-a manifestat dorința de a rămâne împreună cu tatăl.
În contextul evoluției situației dintre părți, judecătoria a mai reținut că la data de 09.11.2010 pârâta-reclamantă s-a recăsătorit (astfel cum atestă certificatul de căsătorie . nr._ eliberat de Primăria S. 5), procedând la vânzarea apartamentului în care locuia și achiziționând împreună cu soțul o altă locuință. Ulterior, la data de 20.06.2011, căsătoria menționată a fost desfăcută prin acordul părților, pârâta-reclamantă mutându-se la domiciliul părinților săi, locuind alături și de aceștia, precum și de fratele său, persoană încadrată în gradul I de handicap, într-un apartament compus din 3 camere, potrivit Referatului de anchetă socială nr._/07.06.2011 întocmit de Primăria S. 2 – Serviciul Autoritate Tutelară.
Conform declarației martorei T. V., părțile s-au despărțit atunci când minora avea vârsta de 3 ani, tatăl vizitând copilul oricând a dorit întrucât mama nu i-a interzis acest lucru. Aceeași martoră a relatat că fetița a păstrat legătura și cu familia tatălui, copilul fiind lăsat în grija bunicii paterne atunci când pârâta-reclamantă se afla la serviciu. Potrivit aceleiași declarații, s-a reținut că minora a fost foarte bine îngrijită de către mamă și tratată corespunzător atunci când a fost bolnavă și că nu a mai văzut fetița la domiciliul pârâtei-reclamantă din luna iunie 2010, aflând de la copil că nu vrea să mai stea cu mama sa deoarece aceasta are o relație cu un alt bărbat.
Declarația martorului B. M. a fost apreciată ca nerelevantă în privința comportamentului părinților cu referire la creșterea și educarea minorei, martorul relatând aspecte pe care le-a cunoscut în perioada februarie – noiembrie 2010, acesta fiind agent de pază la școala unde învață fetița. Acesta a asistat la două evenimente în cadrul cărora mama minorei, însoțită de persona cu care aceasta avea o relație, a venit pentru a lua fetița în timpul cursurilor, însă s-a lovit de refuzul acesteia.
Conduita pârâtului-reclamant, care și-a supravegheat zilnic copilul pe o perioadă de o lună pentru ca acesta să nu fie luat de mamă, deși exista o hotărâre judecătorească de încredințare către aceasta, a fost apreciată de prima instanță ca fiind, nu numai excesivă, dar și în contradicție cu atitudinea pârâtei-reclamante, care a avut un comportament favorabil menținerii de către copil a legăturilor personale cu tatăl său și cu familia acestuia.
Astfel, s-a reținut că în timp ce pârâta-reclamantă, cât timp a avut-o pe minoră în îngrijirea sa, i-a asigurat acesteia un climat familial pozitiv, inclusiv prin prisma legăturilor personale cu tatăl, în vreme ce acesta din urmă, fără a lua în considerare interesul propriului copil, a înțeles să împiedice exercitarea unor minime relații firești între mamă și fiică.
Dincolo de animozitățile reciproce dintre părți și lăsând la o parte limbajul - cel puțin nepotrivit – utilizat de pârâta-reclamantă în cuprinsul cererilor și notelor scrise depuse la dosar (limbaj care însă nu a vizat în nici un mod relația mamă-fiică), prima instanță a reținut că probatoriul administrat nu a relevat nici dezinteresul acesteia față de minoră și nici vreo imposibilitate sau incapacitate de orice natură a mamei de a se îngriji de propriul copil.
Judecătoria a reținut în acest sens, că minora s-a aflat de la vârsta de 3-4 ani în grija mamei, cu acordul reclamantului-pârât, care nu a probat în cauză nici unul dintre aspectele menționate în cererea introductivă referitoare la conduita pârâtei-reclamante (lipsa posibilităților financiare, comportamentul imoral, dezinteresul mamei etc.). Dimpotrivă probatoriul administrat a demonstrat că minora a fost foarte bine îngrijită de pârâta-reclamantă. S-a mai constatat că pârâta-reclamantă și-a reluat activitatea la locul de muncă la data de 09.05.2011, după o perioadă de 4 luni în care s-a aflat în concediu fără plată, astfel cum atestă decizia nr.30/10.05.2011 emisă de Spitalul Clinic de Nefrologie Dr. C. D., obținând venituri care pot asigura minorei un trai decent.
S-a apreciat că faptul că pe parcursul desfășurării litigiului de față pârâta-reclamantă și-a înstrăinat locuința, mutându-se la părinții săi, nu constituie un argument în favoarea admiterii cererii de reîncredințare, minora având condiții corespunzătoare și în locuința bunicilor materni, reținându-se și împrejurarea că pârâta-reclamantă este și coproprietara locuinței achiziționate după vânzarea celei anterioare, situația juridică a acesteia urmând a fi stabilită cu ocazia partajului în raporturile cu fostul soț.
În ceea ce privește opinia minorei și relevanța acesteia în cauza de față, prima instanță a reținut că potrivit art. 24 din Legea nr. 272/2004, în orice procedură administrativă și judiciară care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat, drept care-i conferă posibilitatea de a fi consultat și de a-și exprima opinia.
Potrivit alin. 4 al aceluiași text legal, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate al copilului.
Astfel, s-a apreciat că rezultă din dispozițiile legii că deși ascultarea copilului este obligatorie dacă a împlinit vârsta de 10 ani, opinia acestuia nu se impune autorității chemate să ia decizia cu privire la situația sa, ci are doar rol consultativ, relevanța acesteia fiind apreciată și în raport de gradul de maturitate al copilului.
Prima instanță a constatat că minora inițial și-a motivat refuzul de a se întoarce la mama sa pe teama insuflată de bărbatul împreună cu care aceasta avea o relație, deși nu a putut învedera concret elementele care i-au indus starea de temere, arătând doar că nu-i place persoana respectivă. Ulterior, după separarea mamei de persoana în cauză, copilul a învederat aspecte legate de comportamentul rece al mamei, despre care nu a menționat nimic cu ocazia primei ascultări. Dimpotrivă, a precizat inițial că mama s-a purtat foarte frumos cu ea, arătând totodată că ar fi existat posibilitatea să rămână cu aceasta dacă pârâta nu ar fi avut relația cu persoana respectivă. De asemenea, cu ocazia celei de-a doua ascultări, minora a relevat numai aspecte negative despre familia mamei sale și despre condițiile de care ar beneficia acolo.
Având în vedere faptul că minora se află de o perioadă de 1 an în grija reclamantului-pârât, circumstanțele în care copilul a ajuns sub ocrotirea tatălui, inclusiv atitudinea acestuia care a paralizat demersurile fostei sale soții cu privire la înapoierea copilului, prima instanță a reținut că opinia minorei a fost supusă influenței reclamantului-pârât, aceastanpercepând, din cauza acestei influențe, în mod negativ relația sa cu mama și cu familia acesteia.
Instanța a mai reținut că minora are vârsta de 11 ani, vârstă la care copiii sunt în general vulnerabili și care nu le conferă gradul de maturitate necesar pentru a aprecia asupra viitorului lor, astfel încât a apreciat ca nefiind relevantă în speță opinia minorei.
Concluzionând, prima instanță a constatat că probatoriul administrat nu a evidențiat motive temeinic justificate pentru a se dispune reîncredințarea minorei, creșterea în vârstă a copilului și lipsa acordului tatălui cu privire la măsura de încredințare neconstituind argumente suficiente pentru modificarea acestei măsuri. S-a reținut că dimpotrivă, copilul a fost îngrijit foarte bine de către pârâta-reclamantă începând cu vârsta de 3-4 ani, perioadă în care în mod neîndoielnic s-a creat între mamă și fiică o puternică legătură afectivă, neprobându-se în speță nici dezinteresul și nici comportamentul imoral al mamei, iar situația prin prisma relației acesteia cu un alt bărbat (situație pe care reclamantul-pârât și-a motivat în principal cererea) nu mai subzistă, partea separându-se de persoana respectivă. Pe de altă parte, faptul că reclamantul-pârât este interesat de sănătatea și educația minorei (conform înscrisurilor depuse la dosar), s-a reținut că nu reprezintă decât o atitudine firească a părintelui față de copil și nu constituie un argument pentru reîncredințarea minorei, nedovedindu-se, astfel cum s-a reținut în considerentele anterioare, vreun comportament necorespunzător al mamei în aceste privințe.
Pentru aceste considerente, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și, în raport de aceleași motive, a admis în parte cererea reconvențională, dispunând înapoierea minorei B. M.-A., născută la data de 26.05.2000, către mamă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul-pârât B. M., solicitând modificarea în tot a sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei să-i fie reîncredințată spre creștere și educare minora B. M. A., născuta la data de 26.05.2000 și obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere în cuantum legal, în funcție de veniturile pe care le realizează.
Prin decizia civilă nr.420/A/18.04.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant-pârât B. M., a schimbat în tot sentința civilă nr. 5659 din 30 Iunie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în sensul că a admis acțiunea principală formulată de reclamantul-pârât B. M., a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă I. (fostă Ș.) G. C., a reîncredințat tatălui B. M., spre creștere și educare, pe minora B. M.-A., născută la data de 26.05.2000 și a obligat-o pe pârâta I. G. C. la 410 lei lunar pensie de întreținere către minora B. M.-A., începând cu data pronunțării prezentei decizii, până la majorat.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prima instanță a apreciat în mod greșit probele administrate în cauză în ceea ce privește situația părintelui care îi poate asigura minorei cele mai bune condiții de creștere și educare.
Sub aspectul încredințării, judecătoria a reținut corect că la luarea măsurii, s-au avut în vedere, pe lângă interesul minorei, trei elemente: vârsta copilului, învoiala părinților și faptul că minora era foarte bine îngrijită de mamă, aspect rezultat de probele administrate în cauză.
În legătură cu modul de creștere și educare a minorei sau cu modul de realizare a legăturilor personale ale tatălui cu minora, nu s-au înregistrat incidente până în luna iunie 2010, situație din care, tribunalul a reținut că ambii părinți s-au ocupat de creșterea și educarea minorei, respectând dispozițiile cuprinse în hotărârea judecătorească de încredințare.
Conform art. 44 din Codul familiei, tribunalul a reținut că în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți, instanța judecătorească poate să modifice măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 42 alin. 1 și 2 din același Cod al familiei.
Astfel, pentru a se dispune reîncredințarea copilului către celălalt părinte, este necesar să existe o justificare temeinică, rezultată din schimbarea esențială a împrejurărilor care au fost avute în vedere la luarea măsurii anterioare. S-a reținut corect că în prezent, minora locuiește la domiciliul tatălui alături și de bunicii paterni, situație confirmată de ambele părți și care rezultă și din Referatul de anchetă socială nr._/23.11.2010 efectuat de către Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 2, din care se reține că în această locuință, minora M.-A. beneficiază de condiții de creștere și educare normale, adecvate vârstei sale.
Având în vedere situația de fapt existentă atât la data introducerii acțiunii (18 octombrie 2010), cât și în prezent, precum și susținerile părților ce rezultă din cererile deduse judecății și din apărările pe care și le-au făcut în cauză prin întâmpinări, tribunalul a apreciat că prima instanță a analizat corect și circumstanțele în care minora a ajuns sub ocrotirea tatălui.
Sub acest aspect, s-a reținut corect că de la începutul lunii iunie 2010 și până la data de 29.06.2010, mama a acceptat ca minora să-și petreacă o parte din vacanța școlară la domiciliul tatălui, alături și de bunicii paterni.
Începând cu data de 29.06.2010, s-a reținut de asemenea corect, că mama-pârâtă a inițiat mai multe demersuri pentru întoarcerea minorei la domiciliul său, apelând la organele de cercetare și urmărire penală (poliție și parchet), precum și la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, toate aceste demersuri legale, nefiind însă finalizate conform dorinței mamei, nu datorită intervenției tatălui sau familiei acestuia, ci, datorită opoziției constante a minorei, care la data respectivă refuza în mod justificat să se întoarcă la mamă și să locuiască împreună cu aceasta și cu un alt bărbat cu care s-a și căsătorit și față de care minora nu avea nicio relație de afecțiune.
Refuzul minorei de a accepta astfel de condiții de locuit, a fost cu atât mai mult justificat, cu cât, se constată că la scurt timp, mama a și divorțat de acel bărbat, situație care demonstrează că alegerea acelei persoane nu a fost tocmai una potrivită, iar refuzul minorei nu a fost determinat în mod special de influența exercitată de către tată.
Din cuprinsul Procesului-verbal încheiat la data de 29.06.2010 de către Agenții Secției 6 de Poliție, rezultă că mama a avut o atitudine violentă față de minoră, încercând să o ia cu forța din locuința bunicilor paterni, însă minora a refuzat și s-a opus, plângând și spunând că nu dorește să meargă cu mama.
Această atitudine a minorei, la câteva săptămâni după ce a fost lăsată în grija tatălui și a bunicilor paterni, nu a fost determinată de atitudinea tatălui, ci, mai degrabă de atitudinea mamei care era în relații cu un bărbat față de care minora nu avea nici un fel de afecțiune și de care îi era chiar teamă.
Fără a reține vreo culpă a mamei, care are dreptul să se căsătorească cu o persoană față de care nutrește relații de afecțiune, nu poate fi ignorat aspectul că atitudinea minorei a fost determinată inițial chiar de anturajul în care a intrat mama și care nu poate fi impus în orice condiții minorei, cu atât mai mult cu cât, aceasta a ales alternativa de a locui cu tatăl, împreună cu care a mai și locuit între timp până la această vârstă, tatăl fiind tolerat o perioadă în locuința mamei.
A mai arătat tribunalul că prima instanță a reținut corect și celelalte demersuri ale mamei, care rezultă din sesizările înregistrate cu nr._/16.11.2010 la Secția 17 Poliție, cu nr._/16.12.2010 la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului S. 5, cu nr.683/03.09.2010 la P. de pe lângă Judecătoria S. 5, precum și din Referatul de neîncepere a urmării penale din dosarul nr.7829/P/2010 întocmit de Secția 17 Poliție, efectuate pentru înapoierea minorei, nu au avut drept rezultat luarea copilului de la domiciliul tatălui, din cauza opoziției manifestată chiar de minoră.
Aceeași opoziție a constatat-o prima instanță, cu ocazia ascultării minorei în Camera de consiliu, conform proceselor-verbale din datele de 12.04.2011 și 15.06.2011, când aceasta și-a manifestat ferm dorința de a rămâne împreună cu tatăl, prima instanță valorificând însă, în mod greșit concluziile trase după audierea minorei în vârstă de 11 ani și apreciind că dorința minorei nu ar corespunde interesului major al acesteia.
O culpă a mamei privind relația dintre părinți și copil, o reținut tribunalul în atitudinea acesteia sub aspectul implicării concubinului său de atunci, Ș. T.-I., viitor soț.
Tribunalul a constatat că în mod neîntemeiat, prima instanță a înlăturat parțial această declarația martorului B. M., reținând că nu este relevantă în privința comportamentului părinților cu referire la creșterea și educarea minorei, întrucât martorul a relatat aspecte pe care le-a cunoscut în perioada februarie – noiembrie 2010, petrecute chiar în timpul procesului de reîncredințare. Prima instanță a omis, astfel, să ia în calcul această situație care a determinat, pe de o parte, atitudinea minorei de a refuza tot mai insistent în continuare să meargă la mama căreia îi fusese încredințată, iar pe de altă parte, a determinat însăși atitudinea tatălui, care, timp de o lună de zile, a supravegheat-o pe minoră la școală pentru a nu fi luată de către mamă împreună cu concubinul violent care o însoțea.
Astfel, tribunalul a apreciat că declarația acestui martor prezintă relevanță cu privire la incidentele petrecute între părți chiar în școala pe care o frecventa minora și pe care mama trebuia și putea să le evite, tocmai pentru a proteja interesele minorei și pentru a păstra relațiile de afecțiune ale acesteia față de mamă.
Martorul B. M. arată că a asistat la două evenimente în cadrul cărora mama minorei, însoțită de persona cu care aceasta avea o relație, a venit pentru a lua fetița în timpul cursurilor și că fetița s-a opus, țipând că nu vrea să meargă cu mama.
În opinia tribunalului, tocmai această situație l-a determinat pe reclamant, ca timp de aproximativ o lună, zilnic, în intervalul în care minora se afla la școală, să o supravegheze pentru a nu fi luată de către mamă de la școală, comportament justificat față de actele de violență ale mamei și concubinului acesteia, astfel că, în mod neîntemeiat prima instanță a apreciat în mod negativ atitudinea tatălui de supraveghere, ca fiind îndreptată împotriva intereselor mamei de a avea legături personale cu minora.
În consecință, tribunalul a apreciat că în mod legal și temeinic, tatăl a refuzat să-i permită mamei să o ia pe minoră în prezența concubinului de atunci, ulterior devenit soț, care s-a dovedit a fi o persoană violentă și care nu avea nici un drept să ia legătura cu minora. În mod neîntemeiat, conduita tatălui a fost apreciată ca fiind excesivă, tribunalul constatând că, dacă în perioada în care pârâta a avut-o pe minoră în îngrijirea sa, i-a asigurat acesteia un climat familial pozitiv, inclusiv favorizând legăturile personale cu tatăl și familia acestuia, începând cu luna iunie 2010, nu i-a mai asigurat minorei același climat pozitiv, stabil și favorabil creșterii și educării în condiții normale, intrând într-un anturaj față de care minora era străină și față de care inspira o teamă justificată.
S-a reținut că mama a dovedit atât un comportament, cât și un limbaj violent, iar acțiunile tatălui de a răspunde acestor violențe prin supravegherea minorei au fost legitime și justificate, în mod nelegal și netemeinic reținând prima instanță că acesta a acționat fără să ia în considerare interesul major propriului copil, împiedicând exercitarea unor minime relații firești între mamă și fiică.
Fără să încurajeze acțiunile tatălui, tribunalul a constatat că mama avea și are și în prezent la dispoziție, alte căi legale prin care să poată să ia legătura cu minora, atitudinile sale de forță și de intimidare față de tatăl minorei fiind, pe de o parte, nejustificate, iar pe de altă parte, în măsură să determine cu atât mai mult opoziția minorei de a fi încredințată mamei, situație care s-a și întâmplat.
Așa cum a reținut și prima instanță, tribunalul a reținut că la 09.11.2010 mama s-a recăsătorit, conform Certificatului de căsătorie . nr._ eliberat de Primăria Sectorului 5 București, că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9 din 6 ianuarie 2011 și-a vândut apartamentul în care a locuit cu minora și că a achiziționat împreună cu acel soț o altă locuință, iar ulterior, la data de 20.06.2011, această căsătorie a fost desfăcută, pârâta-reclamantă mutându-se la domiciliul părinților săi, începând cu luna iulie 2011, locuind alături de aceștia și de fratele său, persoană încadrată în gradul I de handicap, într-un apartament compus din 3 camere, așa cum rezultă din Referatul de anchetă socială nr._/07.06.2011 întocmit de Primăria Sectorului 2 București – Serviciul Autoritate Tutelară.
Astfel, în ceea ce privește condițiile de locuit, tribunalul a reținut că în prezent, mama nu oferă condiții superioare față de condițiile oferite de tatăl minorei, mai mult, reținându-se și aspectul că în locuința mamei, se află și o persoană cu dizabilități, care, în mod justificat, îi creează minorei o stare de teamă.
S-a constatat că intimata și-a reluat activitatea de asistent medical la locul de muncă începând cu data de 09.05.2011, după o perioadă de 4 luni în care s-a aflat în concediu fără plată, și că obține venituri de 1653 lei lunar, care pot să-i asigure acesteia și minorei un trai decent, însă nu la nivelul celor invocate de către mamă prin întâmpinare, prin cererea reconvențională, sau prin mesajele adresate minorei, în care exprima mijloace de trai mult substanțiale celor pe care le poate oferi tatăl.
În ceea ce-l privește pe tată, tribunalul a reținut că potrivit Adeverinței nr. 4 din 7 aprilie 2011 eliberată de . București acesta este angajat ca inginer în cadrul acestei societăți, pe perioadă nedeterminată, cu un salariu brut de 1395 lei lunar, care, de asemenea, poate să-i asigure acestuia și minorei un trai decent.
În ceea ce privește opinia minorei și relevanța acesteia în cauza de față, prima instanță a reținut corect că potrivit art. 24 din Legea nr. 272/2004, în orice procedură administrativă și judiciară care-l privește, copilul are dreptul de a fi ascultat, drept care-i conferă posibilitatea de a fi consultat și de a-și exprima opinia.
Potrivit alin. 4 al aceluiași text legal, opinia copilului ascultat va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate al copilului.
Ascultarea copilului este obligatorie dacă a împlinit vârsta de 10 ani, prima instanță reținând corect că opinia acestuia nu se impune autorității chemate să ia decizia cu privire la situația sa, că are un rol consultativ și că relevanța acesteia trebuie apreciată în context cu celelalte probe administrate în cauză și în raport de gradul de maturitate al copilului.
În speță, s-a reținut că, cu ocazia ascultării minorei în camera de consiliu la data de 12.04.2011, aceasta a arătat că dorește să rămână cu tatăl său, deoarece mama – pe care nu o mai place – are o relație cu un bărbat de care îi este teamă.
Tribunalul a arătat mai sus, că temerea minorei a fost una justificată și nu iluzorie, chiar dacă minora nu a putut să relateze aspecte concrete de viață, pe care nu le-a trăit alături de acea persoană.
Tribunalul a apreciat că, având în vedere circumstanțele cauzei, chiar și simplele temeri pe care i le-a inspirat concubinul mamei de atunci, au fost în măsură să o determine să ia personal decizia de a nu mai dori să meargă la mamă, cu atât mai mult cu cât, mama îi transmitea că urmau să locuiască împreună cu acel bărbat, situație care s-a și întâmplat în condițiile în care mama a și achiziționat cu acesta o altă locuință, după vânzarea locuinței proprii în care a locuit cu minora.
Astfel, voința minorei nu a fost alterată sau determinată de intervenția tatălui.
S-a reținut că ulterior, cu ocazia celei de-a doua ascultări, din data de 15.06.2011, minora a arătat că se simte foarte bine în locuința tatălui, precum și faptul că nu a dorit să se întoarcă la mama sa, deoarece comportamentul acesteia în ultima perioadă a fost foarte rece, tribunalul constatând că voința minorei a fost influențată negativ de însăși atitudinea mamei și a concubinului acesteia din perioada anterioară, mama nefiind în măsură să o protejeze pe minoră prin evitarea conflictelor dintre tatăl copilului și viitorul ei soț.
Tot cu ocazia acestei a doua ascultări, minora a relevat unele inconveniente pe care le-ar avea în familia mamei sale și despre condițiile de care ar beneficia acolo, inclusiv determinate de prezența fratelui mamei în acea locuință, dovedindu-se astfel, că nu există suficiente relații afective pentru ca minora să fie integrată în această familie.
Tribunalul a constatat că prima instanță a apreciat greșit că minora în vârstă de 11 ani, nu are gradul de maturitate necesar pentru a aprecia asupra viitorului său, astfel încât a înlăturat ca nefiind relevantă în speță opinia minorei. Dimpotrivă, tribunalul a constatat că probele administrate în cauză, evidențiază motive temeinice care justifică măsura reîncredințării minorei, solicitată de către reclamant.
Chiar dacă nu se poate reține ca fiind întemeiat dezinteresul mamei față de minoră și nici vreo imposibilitate sau incapacitate a mamei de a se îngriji de propriul copil, tribunalul a apreciat că în familia tatălui, minora se bucură în prezent, de mai multă stabilitate și de un climat mai favorabil dezvoltării sale fizice și psihice, tatăl ocupându-se și de măsurile educative și de recreere ale minorei, voința minorei fiind, de asemenea, un motiv relevant al reîncredințării sale către tată.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că în mod neîntemeiat, prima instanță a respins cererea principală ca neîntemeiată și a admis în parte cererea reconvențională, dispunând înapoierea minorei B. M.-A., născută la data de 26.05.2000, către mamă.
În consecință, a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot s.c. nr. 5659 din 30 Iunie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, a admis acțiunea principală formulată de reclamantul-pârât B. M., ca întemeiată și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă I. G.-C..
În temeiul art. 44 din Codul familiei, tribunalul a reîncredințat-o tatălui, spre creștere și educare, pe minora B. M.-A., născută la data de 26.05.2000.
Conform art. 86 raportat la 94 C. familiei, nevoilor de creștere și educare ale minorei și posibilităților materiale pe care le are mama minorei, tribunalul a obligat-o pe pârâta I. G.-C. la 410 lei lunar pensie de întreținere către minora B. M.-A., născută la data de 26.05.2000, începând cu data pronunțării prezentei decizii și până la majorat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 C.proc.civ., recurenta-pârâtă-reclamantă I. G. C., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului, menținerea sentinței pronunțate de prima instanță și obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenta-pârâtă-reclamantă a arătat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 44 din C. fam. întrucât nu s-au schimbat împrejurările avute în vedere de legiuitor care au dus la încredințarea minorei către mamă.
A susținut recurenta că, așa cum s-a statuat în doctrină și jurisprudență, măsura reîncredințării copilului minor spre creștere și educare își găsește justificarea și poate fi luată numai când părintele în a cărui îngrijire se afla nu-i mai poate asigura condițiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare; o asemenea măsură trebuie să aibă o justificare temeinică bazată pe motive puternice care să demonstreze ca menținerea la acel părinte ar avea consecințe dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creșterii și educării sale, altminteri nefiind indicat de a i se impune schimbări forțate în modul de viața cu care a fost deprins timp îndelungat și care nu se dovedește a fi dăunător.
Or, în speță, nu subzistă niciuna din circumstanțele care să justifice măsura reîncredințării întrucât mama minorei este o persoană integrată social, are un loc de muncă și o viață de familie normală, care menține legătura cu părinții și apropiații și dispune de condiții optime de creștere și educare a minorei.
A mai arătat recurenta că preocuparea sa permanentă de a o recupera pe minoră care este reținută în mod nelegal de tată a fost demonstrată și rezultă fără putință de tăgadă din actele și probele aflate la dosar și are ca unic scop relația de afecțiune care o leagă de minoră, suferința provocată de această despărțire forțată și nu în ultimul rând, dreptul și obligația legală impuse de hotărârea de încredințare. Față de aceste considerente, hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, iar hotărârea din apel este dată cu încălcarea legii.
Recurenta a criticat soluția instanței de apel, susținând că nu reține și nu interpretează corect și în interesul minorei situația de fapt și dispozițiile legale incidente. Astfel, în motivarea deciziei sale instanța de apel s-a reținut, în mod greșit, că mama și concubinul său de la acel moment ar fi exercitat acte de violență la școala pe care o frecventa minora care au justificat atitudinea tatălui de a o supraveghea pe minoră deși în realitate, tatăl este cel care a încurajat-o pe minoră să refuze să se întoarcă la mama sa. Cu acest unic scop tatăl se afla la școală, pentru a o supraveghea pe fetiță, devenind agresiv în momentul în care aceasta a dorit să vorbească cu fiica sa. Este nefirească concluzia instanței de apel cum că, comportamentul mamei l-a determinat pe tatăl minorei ca timp de aproximativ o lună, zilnic, în intervalul în care minora se afla Ia școală, să o supravegheze pentru a nu fi luată de Ia școală, întrucât acesta o supraveghea înainte de conflict (dovadă si prezența sa la școală în acel moment). Mai mult, mama era cea care avea dreptul legal, conferit de o instanță de judecată de a-și lua fetița de la scoală și acționa în temeiul acelui drept, iar fapta tatălui de a o împiedica a reprezentat o agresiune care însă nu a fost sancționată corespunzător de instanța de apel.
Ideea că mama putea evita acest conflict este, de asemenea, neconformă cu situația de fapt dedusă judecății. Faptul că mama căreia i-a fost încredințată fetița a încercat să o recupereze de la tată nu poate fi interpretat ca un abuz sau o lipsă de diligentă, dimpotrivă, era obligată mama, în calitatea sa de părinte care exercită în mod legal drepturile asupra copilului să facă tot ce este legal și în putință pentru a-și proteja copilul de abuzuri.
De asemenea, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că mama nu oferă condiții superioare față de condițiile oferite de tatăl minorei, și că împrejurarea că în locuința mamei se află o persoană cu dizabilități, îi creează minorei în mod justificat o stare de teamă. Recurenta critică această soluție a instanței de apel care nu are în vedere faptul că până a fi luata în mod nelegal de către tată, minora nu a manifestat nicio atitudine de teamă față de unchiul ei, cum de altfel este și firesc (nu poate accepta ideea că un copil de 11 ani să fie încurajat să se teama de o persoană cu dizabilități care îi este rudă apropiata), în vreme ce acum, de când locuiește cu tatăl, nu înțelege nici măcar să își salute bunicii materni când îi întâlnește în scara blocului.
Mai mult, intimatul locuiește într-un apartament cu actuala sa concubină, cu un copil al acesteia, iar minora este lăsată Ia bunicii paterni, fapt ce nu poate fi apreciat în mod corect de instanță ca fiind condiții superioare față de cele pe care le oferă mama, doar pentru că aceasta a avut o relație cu un bărbat pe care fetița, influențată fiind de tatăl său, nu l-a agreat și de care în prezent mama a divorțat.
A mai susținut recurenta că probatoriul administrat în fața instanței de fond a evidențiat că minora a fost influențată în mod negativ de către intimat și că instanța de apel a omis să analizeze faptul că intimatul-apelant a invocat considerente ce țin de propria sa culpă pentru a motiva apelul și netemeinicia sentinței instanței de fond. Astfel, demersul judiciar al intimatului de a solicita reîncredințarea minorei a fost pornit în
contextul în care acesta, sfidând hotărârea judecătorească de încredințare a minorei către mamă, (dar și alte hotărâri judecătorești care au menținut reîncredințarea — ordonanță președințială, sentința de fond atacată cu apel) a refuzat să o aducă pe fetiță înapoi la domiciliul intimatei încă din anul 2010 și o împiedică pe aceasta să o vadă sau să comunice cu fetița, inducând micuței ideea că mama sa nu îi poartă sentimente de afecțiune și că îi poate face rău.
În opinia recurentei, instanța de apel care nu a sesizat faptul că demersul judiciar al apelantului este contrar interesului minorei și că, în mod real, intimatul nu a demonstrat că mama nu poate oferi condiții optime de dezvoltare copilului, ci s-a focusat pe viața personală a acesteia, arătând că s-a recăsătorit si și-ar fi schimbat domiciliul. Aspectul esențial în speță este în realitate acela că intimata a încercat în permanență să protejeze copilul de suferința provocată de divorțul părinților și a încercat să păstreze o relație normală între copil și tată, în vreme ce apelantul, dimpotrivă, a încercat în permanență să altereze relația mamă-fiică.
Pe de altă parte, tribunalul a absolutizat voința minorei, care în opinia recurentei nu a fost liber exprimată, fără a lua în considerare interesul superior al copilului (care nu poate fi altul decât acela de a avea legături firești cu ambii părinți).
Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă-reclamantă a solicitat admiterea recursului.
Intimatul-reclamant-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 3 lei; s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor și apărărilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă-reclamantă a criticat decizia instanței de apel în sensul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 44 din Codul familiei și a nerespectării interesului superior al interesului copilului, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
Curtea menționează că față de caracterul extraordinar al căii de atac al recursului, care implică un control de legalitate a hotărârii atacate, stabilirea situației de fapt și interpretarea probelor nu pot face obiectul examinării în această cale de atac, întrucât ele țin de temeinicia hotărârii.
Examinând din perspectiva criticilor de nelegaliate decizia recurată, Curtea reține, pe baza situației de fapt reținute de instanța de apel, că dispozițiile art. 44 din Codul familiei au fost în mod corect interpretate și aplicate în cauză.
Astfel, Curtea apreciază că, în sensul dispozițiilor sus-menționate, modificarea măsurii încredințării minorei nu este condiționată de imposibilitatea totală a părintelui căruia i-a fost încredințată de a-i asigura condiții de creștere și educare ci impune examinarea în ansamblu a necesităților minorei și a posibilităților părinților de a se ocupa în mod real și efectiv de creșterea acesteia, în raport și de elementele care s-au schimbat, față de situația existentă la data încredințării.
Se constată astfel că de peste trei ani minora se află în grija tatălui, că în viața personală a mamei s-au petrecut modificări semnificative susceptibile de a influența și viața minorei și că, de asemenea au intervenit schimbări și în ceea ce privește situația locativă a recurentei.
Cel mai important element care impune o analiză din perspectiva necesității respectării interesului superior al minorei este relația mamă-fiică, relație care s-a deteriorat din anul 2010 de când minora a rămas în îngrijirea tatălui și a familiei acestuia.
Curtea constată, pe baza situației de fapt reținute de instanța de apel că motivul determinant al îndepărtării minorei de mama sa l-a constituit sentimentul de disconfort pe care minora l-a invocat în legătură cu o persoană din anturajul recurentei care i-a devenit acesteia concubin, apoi soț și de care în scurt timp a divorțat.
Se constată că minora și-a exprimat în mod constant dorința de a fi încredințată tatălui, că instanța de apel dat eficiență acestei preferințe prin coroborare și cu celelalte probe administrate în cauză. Prin urmare nu a fost absolutizată voința minorei însă s-a apreciat că încredințare acesteia către reclamantul-pârât corespunde interesului superior al minorei în considerarea faptului că aceasta s-a integrat foarte bine în familia tatălui, care îi asigură condiții corespunzătoare de creștere și educare și stabilitate în plan emoțional și afectiv.
Fără a ignora împrejurarea că minora a rămas în îngrijirea intimatului-reclamant-pârât în condițiile în care aceasta era încredințată prin hotărâre judecătorească recurentei-pârâte-reclamante, Curtea reține că acest fapt s-a produs pe fondul temerilor invocate de către minoră față de concubinul mamei sale. Or, aceste temeri ale minorei în contextul în care erau manifestate în raport de o persoană cu care urma să conviețuiască este un aspect important care pune în discuție siguranța copilului și deci și intersul acestuia.
Curtea reține că în raport de vârsta și sexul minorei, recurenta era datoare să se aplece cu mai multă grijă asupra modalității de integrare în familie a unui nou membru și că restabilirea unor relații firești de atașament între fiică și recurentă trebuie să preceadă orice demers care să pună în discuție întoarcerea minorei în domiciliul mamei.
Curtea subliniază că pentru o dezvoltare armonioasă în plan emoțional și afectiv este necesar ca minora să păstreze relații firești cu ambii părinți iar aceștia sunt datori să proiecteze ca elemente de referință în educația fiicei lor elemente pe cât posibil comune privind valori cum sunt respectul între membrii familiei, necesitatea formării profesionale etc. fără absolutizarea beneficiilor de ordin material.
Pornind de la constatările instanței de apel conform cărora pârâtă-reclamantă, căreia minora i-a fost încredințată prin hotărârea de divorț, a manifestat interes pentru creșterea minorei, Curtea nu poate totuși să ignore faptul că prin sentința civilă nr.4224/15.03.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a luat act de înțelegerea părților, în considerarea respectării dorinței minorei, în sensul ca legăturile personale dintre reclamanta I. G. C. și minora B. M. A. să se desfășoare într-o altă locație decât locuința concubinului mamei și fără prezența acestuia.
Așadar, având în vedere că recurenta din prezenta cauză a declarat conform mențiunilor din practicaua deciziei că locuiește la actualul concubin, unde ar urma să locuiască și minora în cazul admiterii recursului și sentința sus-menționată, Curtea apreciază că recursul este nefondat întrucât relațiile personale dintre mamă și fiică nu sunt favorabile, în prezent, unei dezvoltări armonioase a acesteia iar situația personală, inclusiv locativă a recurentei nu ar determina întoarcerea minorei într-un mediu familiar.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă I. (fostă Ș.) G. C. împotriva deciziei civile nr.420/A/18.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât B. M. și Autoritățile tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI și PRIMĂRIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
L. D. S. G. P. M. V.
GREFIER
E. C.
Red.S.G.P.
Tehnored.SGP/B.I.
2 ex/27.06.2013
-------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – C.D.C.
- S.V.
Jud.S. 5 – L.N.B.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 811/2013.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
