Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 782/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 782/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 782/2013

Dosar nr._

_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.782

Ședința publică de la 25.04.2013

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE: I. S.

JUDECĂTOR: C. G.

JUDECĂTOR: M. H.

GREFIER: S. R.

Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentul – reclamant B. A. și de recurenta – pârâtă S. M. D., împotriva deciziei civile nr. 895 A din data de 08.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu Autoritatea tutelară P. SECTORULUI 6 BUCUREȘTI.

Obiectul cauzei – exercitarea autorității părintești.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă avocat S. M., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant B. A. (fără delegație) și avocat M. M., în calitate de reprezentant al recurentei – pârâte S. M. D. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune), lipsind reprezentantul Autorității tutelare P. SECTORULUI 6 BUCUREȘTI.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că nu există depusă la dosarul cauzei, dovada calității de reprezentant al recurentului – reclamant.

Recurentul – reclamant, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare în cuantum de 4 lei, potrivit chitanței nr._ din 23.04.2013 și timbru judiciar de 0,15 lei, aferente cererii de recurs, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă.

Recurenta – reclamantă, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 4 lei, potrivit chitanței nr._/1 din 05.04.2013 și timbru judiciar de 0,15 lei, aferente cererii de recurs, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă.

Curtea procedează la legitimarea părților, astfel:

Recurentul – reclamant prezintă CI . nr._ – CNP_.

Recurenta – pârâtă prezintă CI . nr._ – CNP_.

Curtea pune în vedere reprezentantului recurentului – reclamant să facă dovada calității sale de reprezentant.

Apărătorul recurentului – reclamant învederează că va face o astfel de dovadă până la încheierea dezbaterilor.

Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru ca apărătorul ales al recurentului – reclamant să facă dovada calității sale de reprezentant în prezenta cale de atac.

La a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat S. Meteescu, în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant B. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune) și avocat M. M., în calitate de reprezentant al recurentei – pârâte S. M. D. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (depusă la prima strigare a cauzei), lipsind reprezentantul Autorității tutelare P. SECTORULUI 6 BUCUREȘTI.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Apărătorii ambelor părți depun înscrisuri fiind comunicate reciproc.

Curtea, în urma deliberării, încuviințează în temeiul dispozițiilor art. 305 din codul de procedură civilă și administrează la acest termen de judecată înscrisurile depuse astăzi, urmând a le da eficiență juridică în raport de materialul probator administrat în cauză.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurentul – reclamant B. A., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte, a hotărârii atacate, în sensul menținerii programului de vizitare a minorei stabilit de către instanța de fond, având în vedere următoarele argumente:

Consideră că prin decizia instanței de apel a fost limitat programul de vizitare al minorei, în mod nejustificat.

În opinia sa, programul de week - end a fost stabilit de sâmbătă orele 10.00 până duminică orele 16.00, dar nu este un program optim și în interesul superior al copilului, având în vedere că în ipoteza în care reclamantul ar dori să meargă într-o altă localitate, timpul ar fi mult prea scurt.

Astfel, solicită menținerea programului instanței de fond stabilit de vineri de la orele 17.00 și până duminică orele 20.00.

Mai solicită a se constata că din materialul probator administrat rezultă relația foarte apropiată a minorei cu tatăl său, or, în condițiile în care programul de vizitare va fi modificat, relația tată – fiică va fi prejudiciată.

Sub un alt aspect, instanța de apel a considerat că s-ar impune și ca reclamantul să își ia fiica, o dată la 2 ani, pentru a petrece ziua de naștere a acesteia și de a o aduce la domiciliul mamei, a doua zi. De asemenea, apreciază că pe viitor, există posibilitatea ca relațiile între părinți să fie cordiale, ocazie cu care ambii părinți vor participa la ziua de naștere a copilului.

Mai susține și faptul că în fața instanței de fond, a arătat că minora urma cursuri de dansuri irlandeze, astfel încât la acel moment, a solicitat să i se acorde reclamantului un program, respectiv marți și joi – două zile pe lună, în care tatăl să-și ducă fiica la aceste cursuri, dar în prezent, fără nici un fel de motiv, pârâta nu a mai fost de acord cu continuarea aceste cursuri. Față de această împrejurare, aduce la cunoștința instanței faptul că programul recurentului, în cursul zilei, este permisiv și ar putea ca minora să fie supravegheată de acesta sau să urmeze diverse activități, fără ca mama să apeleze la sprijinul after school sau a sta împreună cu mama sa la locul de muncă, cum de altfel s-a mai întâmplat.

Solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Recurenta – pârâtă S. M. D., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului advers, ca nefondat, față de următoarele argumente:

Prima instanță a stabilit un program de vizită în raport de activitatea, de vârsta și de modul de viață al unei minore preșcolare în vârstă de doar 7 ani.

Solicită instanței a reține că înțelege să critice hotărârea pronunțată de Tribunalul București sub aspectul vizitei minorei la domiciliul tatălui său, peste noapte.

În opinia sa, pârâta a probat faptul că reclamantul poate oricând să-și viziteze fiica, dovedindu-se că recurentul nu are nici un fel de restricție în acest sens.

Este adevărat că în prezent, mama a apelat la programul after – school până la orele 17.00, pentru minoră, motiv pentru care solicită instanței a avea în vedere și a se pronunța în ce condiții există posibilitatea ca programul copilului să fie perturbat, în timpul săptămânii, de tatăl acesteia, două zile pe săptămână.

În ceea ce privește programul de vizită cu ocazia zilei de naștere a minorei, apreciază că nu este de acord cu despărțirea părinților într-o zi atât de specială, impunându-se prezența ambilor părinți la un asemenea eveniment.

Solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și pe fond, respingerea cererii reclamantului cu privire la exercitarea comună a autorității părintești și pe cale de consecință, solicită respingerea cererii privind obligarea pârâtei la plata contribuției lunare, menținerea în sarcina recurentului – reclamant a obligației de plată astfel cum a fost stabilită prin hotărârea de divorț.

În ceea ce privește programul de vizitare, solicită a se aprecia asupra oportunității hotărârii de apel.

Mai învederează și faptul că în opinia sa, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 403 din Noul Cod Civil, motiv pentru care sunt anulate efectele unei hotărâri de divorț pronunțate doar cu câteva luni înainte de . textului menționat. De asemenea, recurentul – reclamant nu a făcut dovada modificării împrejurărilor care au fost avute în vedere de către instanță în momentul încredințării minorei.

Concluzionând, apreciază că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată în mod greșit. În raport de considerentele pe care le-a avut în vedere, a confundat practic solicitările pârâtei cu cele ale reclamantului, iar instanța de apel a preluat aceste greșeli.

Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

În replică, recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, solicită instanței a constata aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 403 din noul Cod civil.

În ceea ce privește modificarea condițiilor de la momentul divorțului, acestea au fost dovedite, astfel cum chiar pârâta a recunoscut prin administrarea interogatoriului, aceasta a arătat că reclamantul își petrecea mult timp cu fiica sa pentru creșterea, îngrijirea și educarea acesteia.

În opinia sa, condițiile de la momentul pronunțării divorțului au fost modificate și dovedite în sensul că prin intermediul audierii martorului, acesta a declarat că după desfacerea căsătoriei, recurentul nu a mai fost văzut atât de des în prezența fiicei sale.

CURTEA,

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 18.08.2011, reclamantul B. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S. M. stabilirea următorului program de vizită al minorei B. S., fiica părților: în primul și al treilea week-end al fiecărei luni, din ziua de vineri, ora 17:00 și până duminică, ora 20:00, în afara domiciliului mamei și fără prezența acesteia, cu obligația sa să aducă minora înapoi la domiciliul mamei; în a doua săptămână din lună, în ziua de marți de la orele 18:00 și până la orele 21:00 și în a patra săptămână din lună, în ziua de joi de la orele 18:00 și până la orele 21:00 și în a patra săptămână din lună, în ziua de joi de la orele 18: 00 și până la orele 21:00; în anii pari, în perioada sărbătorilor de iarnă, întreaga perioadă a vacanței de iarnă începând din ziua a doua a vacanței, ora 12:00 și până în penultima zi tot a vacanței de iarnă, ora 20:00, incluzând sărbătoarea de C. și Revelionul, în anii pari din ziua de naștere a minorei, respectiv din 28 septembrie, ora 17:00, până pe 29 septembrie, ora 21:00, o lună, în fiecare an, în vacanța de vară, respectiv în anul par în luna iulie, iar în anul impar în luna august. De asemenea, a solicitat ca programul de vizită mai sus menționat să poată fi exercitat inclusiv în afara granițelor țării.

În fapt, reclamantul a arătat că a avut întotdeauna relații foarte apropiate cu fiica sa și s-a ocupat pe toate perioada căsătoriei părților, de creșterea și educarea ei, astfel: o ducea și o lua de la grădiniță, mergea cu ea în fiecare zi în parc, îi citea povești, îi dădea să mănânce și desfășura cu ea diferite activități specifice vârstei ei. A mai arătat faptul că minora se afla în creșterea și educarea mamei sale, astfel încât pentru a putea avea legături personale cu fiica sa și de asemenea, să poată să vegheze îndeaproape la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acesteia.

La data de 29.09.2011, reclamantul a depus cerere completatoare a acțiunii prin care a solicitat să aibă un drept de vizită a fiicei sale în afara domiciliului mamei și fără prezența acesteia, oricând, dar cu obligația de a o anunța telefonic pe pârâtă, cu cel puțin o zi înainte, prin buna înțelegere cu mama și fără tulburarea regimului de viață al copilului, fiind bineînțeles în sarcina sa obligația de a aduce copilul înapoi la domiciliul mamei.

Prin cererea de modificare a acțiunii formulată la data de 19.10.2011, reclamantul BĂLTAREȚU A. a solicitat următoarele: ca autoritatea părintească cu privire la minora B. S. să fie exercitată de ambii părinți ai copilului, în speță de reclamant și pârâta din prezenta cauză, atât în țară, cât și în afara granițelor țării; ca instanța să prevadă în sarcina ambelor părți obligația de a obține pașaport individual pe numele minorei B. S. și în plus, părintele la care se afla pașaportul minorei să fie obligat să-i predea celuilalt părinte, pașaportul minorei ori de câte ori acesta din urma dorește să călătorească cu copilul în afara granițelor țării; ca reclamantul să contribuie în continuare la creșterea și educarea minorei cu suma de 219 lei/lună ce i-a fost stabilită prin sentința civilă nr.8169/08.11.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr._/303/2010, însă fără a mai fi obligat să achite această sumă către pârâtă care, prin admiterea capătului de cerere de mai sus, nu va mai fi unicul reprezentant legal al minorei, această calitate urmând sa fie deținută de ambii părinți ai copilului și deci pârâta nu va mai fi îndreptățită să încaseze această sumă de la reclamant și să se stabilească și contribuția lunară care trebuie asigurată de pârâtă pentru cheltuielile de creștere și educare ale minorei, să stabilească locuința minorei la una dintre părți, având în vedere probele ce se vor administra în dosar. Reclamantul a susținut că dacă cererile de mai sus îi vor fi respinse, solicită instanței să admită programul de vizitare menționat mai jos și în plus, să dispună în sarcina pârâtei, obligația de a obține pe numele minorei pașaport individual, precum și ca pașaportul să-i fie predat de către pârâtă ori de câte ori îi va aduce la cunoștință că în timpul programului de vizitare, se va deplasa cu fiica lor în afara granițelor țării.

În susținerea cererilor, reclamantul a susținut că a avut întotdeauna relații foarte apropiate cu fiica lui și s-a ocupat pe toată perioada căsătoriei părților, de creșterea și educarea copilului și dorește ca și în continuare să petreacă suficient timp cu minora, pentru a veghea cât mai bine la creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.

Reclamantul a mai arătat că este asociat unic și administrator al S.C. IRIDIUM COMIMPEX S.R.L., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J_, cod unic de înregistrare R_ și în această calitate programul de lucru îl stabilește singur, iar în prezent, acesta este unul mai flexibil, astfel încât în situația în care s-ar stabili de instanță ca reclamantul și pârâta să exercite împreună autoritatea părinteasca cu privire la minoră, reclamantul ar putea petrece mai mult timp cu fiica lui, după terminarea programului minorei la grădiniță, iar pe viitor la școală, chiar și în timpul în care pârâta se află încă la serviciu. Reclamantul apreciază că cererea lui vizează interesul superior al minorei, care în acest fel și-ar petrece mai mult timp cu tatăl sau decât eventual cu o bona sau altă persoana care nu i-ar fi atât de apropiată ca propriul său părinte.

Însa, pentru a nu exista neînțelegeri cu privire la modalitatea de exercitare a drepturilor părintești de către fiecare dintre părți, reclamantul a solicitat ca instanța să dispună ca acesta să aibă programul de petrecere a timpului cu fiica lui evidențiat anterior.

La termenul de judecată din data de 01.11.2011, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca, în raport de ansamblul probatoriului ce se va efectua în cauză, să se respingă cererea reclamantului cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorei B. S., născută la data 29.09.2005, ca neîntemeiată. Pe cale de consecință, pârâta a cerut respingerea cererii reclamantului cu privire la obligarea sa la plata unei contribuții lunare pentru cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, astfel cum solicită reclamantul, câtă vreme minora a fost încredințată spre creștere și educare pârâtei, să mențină în sarcina reclamantului obligația de plată, lunară, a pensiei de întreținere, în cuantum de 219 lei, astfel cum a fost aceasta stabilită prin sentința civilă nr. 8169/08.11.2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 6, în dosarul nr._/303/2010, să respingă cererea reclamantului cu privire la obligarea ambelor părți de a obține pașaport individual pe numele minorei, să respingă cererea reclamantului cu privire la stabilirea locuinței minorei la una din părți, câtă vreme, urmare a încredințării minorei către pârâtă, copilul locuiește împreună cu mama.

Cu privire la cererea reclamantului de stabilire a unui program de vizitare a minorei B. S., pârâta a cerut în esență, ca instanța, pe baza probatorului ce va fi administrat în cauză, să dispună, având în vedere interesul superior al minorei, asupra unui program de vizitare în profund acord cu vârsta și programul copilului, cu voința sa, de asemenea cu condițiile ce-i sunt oferite, potrivit probelor, după cum urmează: în prima și a treia săptămână din lună, cum solicită reclamantul, dar în zilele de sâmbătă și duminică, de la ora 10.00 la ora 18.00, fără ca minora să rămână peste noapte la domiciliul reclamantului; precizează că în fiecare zi de marți și joi din săptămână, reclamantul o vede pe minoră, când o duce și o aduce de la dans, prin urmare nu se justifică cererea de la pct. 2 din programul de vizitare din cererea modificatoare, cu atât mai puțin potrivit fiind intervalul orar propus; cât privește punctele 3, 4 și 6 din programul solicitat de reclamant, la vârsta mult prea mică a minorei și în condițiile actuale, nu se poate stabili un asemenea program, fetița neputând fi constrânsă să petreacă mai multe zile departe de mediul care-i conferă siguranță și liniște, încredere și sprijin total, afecțiune și supraveghere permanentă.

A precizat că simpla formulare a unei asemenea cereri, doar motivat de împrejurarea că, începând cu data de 01.10.2011, au intrat în vigoare noi dispoziții legale ce reglementează relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor cu ocazia desfacerii căsătoriei, nu este de natură a înlătura efectele juridice ale hotărârilor recent pronunțate care privesc părțile din prezenta cauză. Pârâta arată că prin cererea de modificare a acțiunii introductive de instanță reclamantul încearcă să lipsească de efect juridic hotărârile nr. 8169/08.11.2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 și nr. 123A/21.02.2011, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/303/2010, prevalându-se de dispozițiile art. 46 din legea de aplicare a Codului civil, raportat la art. 403 C.civ. Cererea este neîntemeiată întrucât nu s-au schimbat în nici un fel împrejurările care au fost avute în vedre de către instanța de judecată în urmă cu doar opt luni, când aceasta a hotărât încredințarea spre creștere și educare a minorei de 6 ani acesteia.

Prin sentința civilă nr.1594/21.02.2012, Judecătoria Sectorului 6 București a admis în parte cererea precizată formulată de către reclamantul B. A., în contradictoriu cu pârâta S. M. D., stabilind ca autoritatea părintească cu privire la copilul minor B. S., născută la data de 29 septembrie 2005, să revină în comun ambilor părinți; a stabilit locuința copilului minor la pârâtă; a stabilit în sarcina reclamantului și în favoarea copilului minor o obligație de întreținere lunară în natură, echivalent a 219,00 lei lunar de la data introducerii prezentei cereri; a stabilit în sarcina pârâtei și în favoarea copilului minor, o obligație de întreținere lunară în natură, echivalent a 219,00 lei lunar de la data introducerii prezentei cereri; a încuviințat ca reclamantul să aibă legături personale cu copilul minor, prin luarea copilului minor din domiciliul pârâtei și în absența acesteia, inclusiv pe perioada nopții, conform următorului program: în prima și a treia săptămână din fiecare lună din an, de vineri de la ora 17,00 și până duminică la ora 20,00; în a doua săptămână din fiecare lună din an, în ziua de marți de la ora 18,00 și până la ora 21,00; în a patra săptămână din fiecare lună din an, în ziua de miercuri de la ora 18,00 și până la ora 21,00; în anii pari, în perioada sărbătorii Paștelui, din Vinerea M. de la ora 17,00 și până în seara zilei de Luni ora 20,00; în anii impari, în perioada sărbătorilor de iarnă, întreaga perioadă a vacanței de iarnă, începând din ziua a doua a vacanței, ora 12,00 și până în penultima zi a vacanței de iarnă, ora 20,00, inclusiv Crăciunul și Revelionul; în anii pari, de ziua de naștere a copilului minor, respectiv din 28 septembrie, ora 17,00, până pe 29 septembrie, ora 21,00; în fiecare vacanța de vară, o lună, respectiv luna iulie în anii pari și luna august în anii impari; a respins în rest cererea precizată ca neîntemeiată; a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată și a respins cererea pârâtei de acordarea a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 24 iunie 2000, din relația lor rezultând copilul minor B. S., născut la data de 29 septembrie 2005.

Prin sentința civilă nr.8169 pronunțată la data de 8 noiembrie 2010 de Judecătoria S. 6 București în dosarul nr._/303/2010, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre părți prin divorț din culpă comună, copilul minor fiind încredințat spre creștere și educare mamei, cu obligarea tatălui la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea copilului minor în cuantum de 219,00 lei.

Prin decizia civilă nr.123A pronunțată la data de 21 februarie 2011 de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/303/2010, s-a schimbat sentința civilă în sensul că pârâta și-a reluat numele purtat anterior căsătoriei, acela de „S.“, în rest fiind menținută sentința de la fond.

La data de 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul Cod civil, dispozițiile privind dreptul familiei fiind de imediată aplicabilitate.

Potrivit Noului Cod civil, relațiile dintre părinți și copii lor minori în urma divorțului sunt radical diferite față de modul în care erau reglementate în Legea nr.4/1954 – Codul familiei. În acest sens se observă că autoritatea părintească, de principiu, urmează să revină ambilor părinți și numai în situații absolut excepționale și întemeiate se poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către unul dintre părinți sau de o terță persoană. Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la stabilirea locuinței copilului minor, acest lucru va fi stabilit de instanță, care tot ea și tot în situația neînțelegerii dintre părinți va hotărî și cu privire la programul de vizitare al părintelui la care nu locuiește copilul minor. Cu privire la pensia de întreținere, aceasta se stabilește tot de instanța de tutelă, dar numai dacă se dovedește că părinții sau unul dintre părinți nu își prestează obligația de întreținere și care este în natură.

Având în vedere că între părți nu a intervenit o înțelegere și deoarece s-a dispus o expertiză pihosocială, ținând cont de interesul superior al copilului, conform art.396 din Noul Cod civil, instanța urmează să stabilească ea asupra aspectelor cu privire la care părțile nu se înțeleg.

Cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești după divorț, conform art.397 din Noul Cod civil, instanța constată din coroborarea declarațiilor celor doi martori audiați cu răspunsurile părților la interogatorii și cu expertiză pihosocială, că nu există, așa cum stabilește art.398 din Noul Cod civil, motive temeinice pentru care vreunul dintre cei doi părinți să nu exercite autoritatea părintească.

Datorită faptului că părțile nu se înțeleg și așa cum rezultă din declarația martorei C. C., coroborată cu răspunsurile date de pârâtă la interogatoriu și cu expertiza pihosocială, rezultă că minora este mai apropiată de mama ei, aceasta având în principal grijă de copilul minor, instanța, în temeiul art.400 din Noul Cod civil, urmează să stabilească locuința copilului minor la pârâtă, în acest mod fiind cel mai bine respectat interesul superior al copilului.

În temeiul art.402 din Noul Cod civil, fiecare dintre părinți are obligația de a presta o întreținere, în natură, în favoarea copilului, obligație care va fi calculată conform art.529 alin.2 din Noul Cod civil, la 1/3 din venit, în lipsă raportându-ne la venitul minim pe economie.

Programul de vizitare al copilului minor de către reclamant, tatăl său, trebuie să fie cât mai larg pentru a permite o bună interacțiune dintre cei doi și asta în condițiile în care copilul va avea locuința la mama sa, adică la pârâtă. Copilul chiar dacă are o vârstă fragedă și este de sex femeiesc, trebuie să aibă de-a lungul copilăriei sale, perioadă în care se formează caracterul său, nu numai un model feminin, ci și un model masculin, de aceea este imperios necesar să se vadă cu tatăl său cât mai des. Pe de altă parte, reclamantul păstrează toate atribuțiile unui părinte și nu ar putea să vegheze la creșterea și educarea copilului minor decât păstrând o strânsă legătură cu acesta, lucru care nu se poate realiza decât printr-un program de vizitare cât mai larg.

În privința apărării pârâtei, conform cu care nu ar fi indicat ca copilul minor să rămână peste noapte la reclamant, instanța urmează să o înlăture, deoarece din răspunsurile ambelor părți la interogatorii, coroborate cu expertiza psihosocială și cu declarația martorului T. G. M., rezultă că reclamantul prezintă toate garanțiile materiale și morale pentru ca minora să rămână peste noapte la tatăl ei, în cadrul programului de vizitare. Faptul că minora este la o vârstă fragedă nu reprezintă un impediment, un părinte, fie chiar de sex bărbătesc, trebuie și poate să aibă grijă de copilul său minor de sex femeiesc.

În sprijinul celor hotărâte vin și concluziile expertizei psihosociale, care arată că minora are nevoie de relația cu ambii părinți, are nevoie să fie văzut în unicitatea sa și ascultat de aceștia; are nevoie ca părinții să își susțină reciproc imaginea în fața sa, pentru că aceasta îi conformează, potențează sentimentul de a se simți protejat și vine să susțină construirea unui eu real și coerent.

Instanța de fond a respins însă ca neîntemeiată cererea ca reclamantul să poată să o viziteze oricând pe minoră, dar cu anunțarea prealabilă, cu o zi înainte, a mamei și fără să tulbure regimul de viață al copilului, deoarece părțile trebuie mai întâi să încerce să se conformeze programului pe care instanța îl stabilește prin prezenta hotărâre și abia ulterior, în măsura în care se probează că iar nu se înțeleg și este nevoie de medierea instanței și se dovedește necesitatea extinderii actualului program, reclamantul se va putea adresa din nou instanței

Cu privire la cererile reclamantului cuprinse în precizare, prin care solicită obligarea pârâtei să obțină pașaport individual pentru copilul minor care să îi fie predat reclamantului când acesta dorește să își petreacă concediul cu fiica sa în străinătate, instanța urmează să le respingă, deoarece programul de vizitare nu se stabilește doar pentru teritoriul României, reclamantul putând, cu respectarea dispozițiilor legale, să părăsească țara împreună cu copilul său minor, dar acest lucru se va face cu acordul pârâtei, care se va da individual pentru fiecare deplasare și doar în situația în care părțile nu se înțeleg, litigiul va fi tranșat de instanța de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S. M. D., solicitând admiterea apelului și schimbarea hotărârii de fond în sensul respingerii cererii intimatului-reclamant.

În motivarea apelului, s-a arătat că analizând motivarea primei instanțe a constatat că aceasta este profund superficială, conținând greșeli grave.

Instanța nu a analizat practic probele administrate în ansamblul lor, hotărând în mod superficial și fără nicio motivare asupra capetelor de cerere ale intimatului-reclamant. Cererea intimatului-reclamant de stabilire a unui program de vizitare a minorei trebuia respinsă în ceea ce privește punctele 3, 4, 5 și 6, astfel cum au fost acestea formulate, putându-se dispune cu privire la vacanțele de vară și de iarnă, în sensul de a se fixa program de vizitare în favoarea intimatului-reclamant, o lună în timpul vacanței de vară, zilnic între orele 8.00-18.00, o săptămână în vacanța de iarnă, zilnic între orele 8.00-18.00, în ambele situații, însă, cu menținerea dispoziției de a nu rămâne peste noapte la locuința intimatului-reclamant, din motivele mai jos enunțate, rezultate în urma probatoriului administrat.

Apelanta a solicitat instanței să pronunțe hotărârea după o foarte atentă cumpănire a probelor administrate, judecând cu obiectivitate și mai ales, raportându-se în exclusivitate la interesul superior al minorei.

Apelanta a solicitat în principal, ca prin respingerea cererii reclamantului cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorei, să fie menținute efectele juridice ale hotărârii de divorț, prin care fetița a fost încredințată spre creștere și educare mamei sale, hotărâre pronunțată cu doar câteva luni înainte ca intimatul-reclamant să promoveze prezenta cerere, apreciind că în acest moment aceasta este varianta optimă, ce vizează strict interesul superior al minorei. Condiția esențială în funcție de care instanțele judecătorești au îndatorirea să hotărască cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești cu privire la copiii minori constă în interesul acestora, care se apreciază în mod individual pentru fiecare copil, prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere. Față de probele de la dosar rezultă evident că interesul minorei, în cauza dedusă judecății, este mai bine ocrotit prin menținerea dispozițiilor din sentința civilă nr.8169/08.11.2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 6, în dosarul nr._/303/2010, prin care s-a hotărât deja încredințarea spre creștere și educare, către mama sa, pârâta urmând a fi reprezentantul legal al acesteia, dispunându-se de asemenea și obligarea reclamantului la plata pensiei de întreținere lunare, în cuantum de 219 lei, în favoarea minorei.

Hotărârea menționată a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.123A, nerecurată, pronunțată la data de 21.02.2011 de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/303/2010. Instanța care a soluționat desfacerea căsătoriei părților cu doar câteva luni înainte de promovarea prezentei cereri, a avut la acea dată în vedere probatoriul administrat în cauză și a hotărât căruia dintre părinți să îi fie încredințată minora în vârstă de 6 ani.

Prin probatoriul administrat în prezenta cauză, reclamantul nu a făcut dovada schimbării în nici un fel, în raport de pârâtă, a împrejurărilor ce au fost avute în vedere de către instanța de judecată în urmă cu doar opt luni, când s-a hotărât încredințarea spre creștere și educare a minorei de șase ani, pârâtei. Astfel, simpla formulare a unei asemenea cereri, doar motivat de împrejurarea că, începând cu data de 01.10.2011, au intrat în vigoare noi dispoziții legale ce reglementează relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor cu ocazia desfacerii căsătoriei, nu este de natură a înlătura efectele juridice ale hotărârilor menționate. Părțile din prezenta cauză erau deja divorțate la data promovării acestei acțiuni, astfel că prima instanță trebuia să verifice doar dacă, din probatoriul administrat, rezulta că s-ar fi schimbat împrejurările avute în vedere anterior, într-o asemenea măsură încât să se impună exercitarea în comun a autorității părintești, aceasta exclusiv în considerarea interesului superior al copilului.

Cu toate acestea, prima instanță nu a făcut acest lucru, mai mult, a ignorat faptul că în cauza dedusa judecății o asemenea dovadă nu a fost produsă de către reclamant, dimpotrivă, rezultând mai degrabă o stare accentuată de tensiune care există în prezent între părți, generată și întreținută de reclamant încă de la pronunțarea divorțului, recunoscută de acesta cu ocazia răspunsului la interogatoriu (întrebarea nr.21), precum și din cuprinsul corespondenței scrise purtată de părți (e-mail), de asemenea din depoziția martorei pârâtei. Aceasta a confirmat că nu există între părți o comunicare reală, constructivă, cu privire la aspecte legate de modul de creștere și educare a minorei, de petrecerea timpului liber, de activitatea școlară, de starea de sănătate a fetiței, etc. Conflictul decurge din comportamentul impulsiv al reclamantului, din inconsecvența acestuia cu privire la respectarea deciziilor luate împreună de părinții copilului. Toate aceste probe au fost ignorate de către prima instanță. Și în aceste condiții, apelanta a dat dovadă de disponibilitate în ceea ce privește păstrarea legăturilor firești ale minorei cu tatăl său, neîngrădind accesul acestuia la minoră, ci doar s-a solicitat concursul reclamantului cu privire la respectarea programului unui copil de șapte ani, care impune anumite rigori.

Lipsa de dialog și impasul în comunicare între părți sunt cauzate de firea impulsivă a reclamantului, care dorește să impună un program propriu, dar inadecvat în relația cu fiica sa de doar șapte ani, motiv pentru care în prezent, exercitarea în comun a autorității părintești nu-și poate găsi aplicabilitate. Având în vedere că de la pronunțarea divorțului a trecut prea puțin timp și traumele acestuia, resimțite și de copil, nu au fost încă uitate, că minora se află în prezent în întreținerea și grija apelantei, locuind împreună cu aceasta, între mama și fiica sa s-a consolidat o legătură de strânsă afecțiune, liniște și armonie, pe deplin împărtășită de copil, astfel încât, pentru împlinirea interesului superior al minorului, ar fi de preferat să nu survină modificări ale modului său de viață, prin schimbarea în tot a acestuia, prin ruperea de universul său familiar, care-i conferă stabilitate. Minora beneficiază, locuind cu mama, de toate condițiile materiale și este înconjurată de un suport afectiv cu care s-a obișnuit și de care nu poate fi lipsită. Posibilitățile de dezvoltare morală și intelectuală pe care le oferă în prezent mama sunt superioare celor oferite de reclamant și familia acestuia.

Raportul de evaluare psiho-sociologică vorbește despre „conflictul existent între părinți și despre faptul că acesta implică și copilul, provocându-i o dezorganizare emoțională”. Raportul reține în concluzii că fetița are rețineri în a-l indica pe tatăl său ca persoană cu rezonanță emoțională, indicând clar că mama reprezintă în fapt, persoana cu rezonanță emoțională pentru sine, o recunoaște și indică pe mamă ca fiind factorul protectiv, persoana către care se poate orienta pentru a obține sprijin.

În schimb, în cea mai mare parte probatoriul reclamantului s-a bazat pe relevarea unor aspecte din timpul căsătoriei părților, dar care sunt fără relevanță în cauza de față, câtă vreme acestea au fost supuse judecății de către instanța de divorț și au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii de încredințare a minorei. Reclamantul nu a făcut dovada schimbării împrejurărilor ce au fost avute în vedere cu ocazia pronunțării acelei hotărâri și mai mult, prin răspunsul său la interogatoriu - întrebarea nr.29, admite că este în interesul superior al copilului să rămână încredințat mamei sale, astfel cum deja a hotărât o instanță de judecată cu numai câteva luni în urmă. Având în vedere că nu există motive care să determine modificarea măsurilor anterior luate și deci, că nu este întemeiată cererea reclamantului de exercitare în comun a autorității părintești, apelanta a solicitat instanței să o respingă, de asemenea și cererile decurgând din aceasta.

Astfel, în prezent se impune menținerea minorei la domiciliul mamei, unde fetița trăiește într-un mediu echilibrat, favorabil dezvoltării psiho-afective a acesteia. Din păcate, prin promovarea cererii sale, reclamantul nu face decât să încerce o forțare a limitelor legale, în contradicție cu situația de fapt și mai ales cu voința fetiței, care resimte o presiune în modul de exercitare, de către reclamant, a autorității părintești. Urmează a se avea în vedere doar cererea de stabilire a programului de vizitare.

Cu ocazia stabilirii programului de vizitare, apelanta a solicitat instanței să aprecieze, în raport de vârsta minorei, de programul acesteia, de voința ei, de condițiile oferite de reclamant și în considerarea interesului său superior. Reclamantul a avut în tot timpul scurs de la pronunțarea divorțului, legături personale cu fiica sa, putând să o viziteze foarte des, să aibă numeroase activități comune (plimbări, teatru, dans, spectacol, sport, vizite la domiciliul său, etc.), apelanta nevoind să obstrucționeze în vreun fel relația tatălui cu fiica sa. Singura rugăminte adresată reclamantului a fost ca acesta să aibă în vedere și să acționeze doar în interesul copilului și raportat la nevoile ei, ținând seama de vârsta, de programul, de voința ei, nu în ultimul rând.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a i se stabili program de vizitare în sensul precizat de acesta, apelanta a solicitat să respingă cererea reclamantului, urmând a se ține seama de împrejurarea că minora are vârsta de șapte ani și va începe din toamna clasa I-a, deci se va stabili program de vizitare în raport de acest program, astfel: în prima și a treia săptămână din lună, cum solicită reclamantul, dar în zilele de sâmbătă și duminică, de la ora 10.00 la ora 18.00, fără ca minora să rămână peste noapte la domiciliul reclamantului. Cât privește punctele 3, 4, 5 și 6 din programul solicitat de reclamant, la vârsta mult prea mică a minorei și în condițiile actuale nu se poate stabili un asemenea program, fetița neputând fi constrânsă să petreacă mai multe zile departe de mediul care-i conferă siguranță și liniște, încredere și sprijin total, afecțiune și supraveghere permanentă, un asemenea „aranjament” fiind de natură să tulbure echilibrul psiho-emotional al fetiței.

Este de esența sărbătorilor, pascale sau de iarnă, să fie petrecute în familie, mai cu seamă la vârste atât de fragede, când personalitatea, psihicul și emoționalul sunt în plină formare, astfel încât se recomandă ca aceste sărbători, ca și aniversările, să fie petrecute în familie.

Cererea trebuie respinsă în ceea ce privește punctele 3, 4, 5 și 6, astfel cum au fost acestea formulate, putându-se dispune cu privire la vacanțele de vară și de iarnă, în sensul de a se fixa program de vizitare în favoarea reclamantului, o lună în timpul vacanței de vară, zilnic între orele 8.00-18.00, o săptămână în vacanța de iarnă, zilnic între orele 8.00-18.00, în ambele situații însă cu menținerea dispoziției de a nu rămâne peste noapte la locuința reclamantului, din motivele mai jos enunțate, rezultate în urma probatoriului administrat.

Din probatoriul administrat au rezultat cu claritate motivele pentru care minora nu consimte să rămână peste noapte la domiciliul reclamantului: igienizarea necorespunzătoare a locuinței reclamantului, copilul acuzând disconfort cauzat de lipsa de curățenie și mirosul greu din locuință. Temperatura scăzută din apartament (circa 17-19 grade), reclamantul nu folosește corespunzător centrala termică de apartament din considerente economice (problemă perpetuată dinainte de divorț, constatată și de către reprezentanta Autorității Tutelare); miros persistent de tutun, fetița vine mereu duhnind a fum de țigară (depoziție martor pârâtă); reclamantul nu gătește mâncare caldă pentru copil, fapt recunoscut la interogatoriu și corespondență; deoarece locuința reclamantului are doar două camere, din declarațiile minorei a reieșit că este nevoită să doarmă în același pat cu tatăl său, în dormitor, fapt ce creează minorei disconfort, de asemenea faptul că este sărutată „pe guriță” de către reclamant (interogatoriul pârâtei); din declarațiile minorei, aceasta este deranjată de mirosul persistent de transpirație și urină din apartament (interogatoriul pârâtei).

Apelanta a solicitat a se avea în vedere, cu ocazia stabilirii modalității concrete de exercitare a acestui drept, necesitatea asigurării interesului superior al minorei, în sensul de a nu se perturba în nici un fel echilibrul psiho-afectiv al acesteia. Este important de menționat faptul că la interogatoriu - întrebarea nr.27, reclamantul a recunoscut că ambii părinți au hotărât să respecte în primul rând dorința copilului, atunci când se pune problema petrecerii timpului său liber să se supună voinței ei, conștienți fiind că un program care să o constrângă, nu i-ar face decât rău. Din păcate, în acest moment, independent de voința pârâtei și fără nici o legătură cu aceasta, minora nu dorește să petreacă prea mult timp în prezența reclamantului și mai presus de orice, nu dorește să rămână peste noapte în locuința reclamantului. Important este să primeze interesul minorei, căreia trebuie să i se asigure în mod permanent un climat de liniște, echilibru, afecțiune deplină și necondiționată, supraveghere permanentă și continuitate în procesul de învățătură și educație, fără experiențe traumatizante, făcute de dragul unor eventuale ambiții, dincolo de propriile dorințe și aspirații ale minorei înseși (art.2 alin. 3 și art.16 Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).

Prin decizia civilă nr. 895A/08.10.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S. M. D., a schimbat în parte, sentința apelată, în sensul că a dispus încuviințarea ca reclamantul să aibă legături personale cu copilul minor, prin luarea copilului minor din domiciliul pârâtei și în absența acesteia, inclusiv pe perioada nopții, conform următorului program: în prima și a treia săptămână din fiecare lună din an, de sâmbătă de la ora 10,00 și până duminică la ora 16,00; în anii pari, în perioada sărbătorii Paștelui, din Vinerea M. de la ora 17,00 și până în seara zilei de Luni ora 20,00; în anii impari, în perioada sărbătorilor de iarnă, întreaga perioadă a vacanței de iarnă, începând din ziua a doua a vacanței, ora 12,00 și până în penultima zi a vacanței de iarnă, ora 20,00, inclusiv Crăciunul și Revelionul; în fiecare vacanța de vară, o lună, respectiv luna iulie în anii pari și luna august în anii impari și pe cale de consecință a dispus menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că părinții care nu au primit încredințarea copiilor lor pentru creștere și educare, conform vechiului cod al familiei sunt, din punctul de vedere al autorității părintești, într-o situație echivalentă cu părinții cărora le-a fost retrasă autoritatea părintească în baza art.398 sau art.399 din Noul Cod civil. Acești părinți sunt cu toții părinți necustodieni, indiferent dacă le-a fost retrasă autoritatea părintească anterior datei de 1 octombrie 2011 sau ulterior acestei date. Dacă nu există împrejurări care sunt de natură a genera retragerea exercițiului drepturilor părintești, instanța de tutelă va reda autoritatea părintească acestor părinți. În mod normal, cererea oricărui părinte devenit necustodian datorită unei sentințe definitive și irevocabile pronunțată anterior datei de 1 octombrie 2011 ar trebui să se soluționeze în procedură de urgență, iar sarcina probei revine părții care se opune reinstaurării depline a autorității părintești și care va fi ținută să arate de ce ar fi în interesul superior al copilului ca celălalt părinte să nu reprimească exercițiul autorității părintești. D. motive foarte întemeiate pot fi considerate valide de către instanța de tutelă pentru a nu reinstaura exercițiul deplin al drepturilor părintești pentru acești părinți. Nu pot fi considerate motive întemeiate opoziția părintelui rezident de a accepta un astfel de aranjament sau nivelul de conflict dintre părinți.

Totodată, potrivit art.397 C.civ., după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, dar dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți (art.398 alin.1 Cod civil). În ceea ce privește autoritatea părintească, tribunalul a apreciat că apelanta nu a făcut dovada motivelor întemeiate la care face referire art. 398 alin.1 cod civil pentru a se stabili custodia exclusivă. Faptul că minora este în vârstă de numai șapte ani ori împrejurarea că părinții colaborează cu dificultate în procesul decizional privind creșterea copilului nu reprezintă argumente suficiente pentru a permite instanței să se abată de la regula generală și să dispună custodie exclusivă. Mai mult, în cauză nu a fost probat faptul că prin exercitarea în comun a autorității părintești interesele copilului ar fi periclitate.

Reținând interesul superior al minorului în conformitate cu art.263 Cod civil prin prisma criteriilor de apreciere instituite de art.487, 488 și 493 Cod civil (îngrijirea sănătății, dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, educația, orientarea și sfaturile necesare, cooperarea, informarea, protejarea și supravegherea copilului), fără a pierde din vedere că din materialul probator reiese că intimatul s-a implicat în mod constant în creșterea și educarea minorului, tribunalul concluzionează că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.397 Cod civil.

De asemenea, tribunalul constată că prima instanță de fond a avut în vedere, la analizarea măsurii stabilirii programului de vizitare a minorului, cu prioritate, interesul superior al copilului, astfel cum este acesta prevăzut expres de art.263 Cod civil conturat în art.3 și art.18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.18/1990 și în art.2 și 16 alin.1 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Principiul ocrotirii interesului superior al copilului este prevăzut în mod expres de art.263 Cod civil, conform căruia orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului. Potrivit art.2 din Legea nr.272/2004, orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate deciziile și demersurile care privesc copilul.

În considerarea interesului superior al copilului, unul din drepturile copilului garantate prin Legea nr.272/2004 este potrivit art.16 alin.1 acela de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, în sensul acestei legi, relațiile personale realizându-se conform art.15 prin: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit; d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul; f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.

De asemenea, în cadrul ocrotirii părintești, deplina egalitate în drepturi a părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor și îndatoririlor față de copiii minori reprezintă unul dintre principiile de bază, prevăzut în art. 483 și art. 503 alin.1 Cod civil.

Potrivit art.8 alin.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Conform alineatului 2 „nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională și siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”. Prin acest articol Convenția protejează o sferă largă de interese de natură personală, aceste dispoziții aplicându-se pe deplin în cazul relațiilor dintre părinți și copii, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, în care s-a apreciat că ,,art.8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri. Respectarea vieții de familie astfel înțeleasă, implică pentru stat, obligația de a acționa în așa fel, încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi. De asemenea în cauza Cauza Amanalachioai vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interesul copiilor prezintă un dublu aspect: pe de o parte, sa le garanteze copiilor o evoluție .; pe de altă parte, să mențină legăturile acestora cu familia. Interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei parți a legăturii de familie și ca să se facă tot posibilul sa se păstreze relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, “să se reconstituie” familia.

Tribunalul a apreciat în aceeași ordine de idei că indiferent de problemele existente între părinți, copiii trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării și securității psihice și morale. Un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică. Ceea ce este important în ceea ce privește consolidarea relației dintre părinte și copilul minor, la aceasta vârsta relativ frageda, este contactul direct și regulat al acestora.

Pe de altă parte, în considerarea jurisprudenței CEDO, anterior citată, legăturile firești dintre părinte și copil nu se pot stabili decât în situația în care cei doi beneficiază de condiții optime pentru realizarea acestui deziderat, impunându-se ca dispozițiile adoptate în acest sens să nu fie formale, ci susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire și, în mod necesar, să asigure valorificarea optimă a dreptului acestora de a avea o viata de familie.

În același timp, în interesul superior al copilului părinții sunt datori să comunice unul celuilalt toate informațiile privind starea de sănătate și nevoile concrete de creștere și îngrijire a copilului, în sensul art.15 lit. f din Legea nr.272/2004 și să colaboreze în scopul luării celor mai potrivite masuri în legătura cu persoana copilului, iar nu să obstrucționeze în orice mod desfășurarea fireasca a legăturilor dintre copil și părintele nerezident.

În acest sens, în spiritul bunei-credințe și al înțelegerii, în interesul superior al copilului, principial, ambii părinți trebuie sa manifeste o disponibilitate maximă și o cooperare deplină, de așa maniera încât copilul să se bucure de prezența și afecțiunea ambilor părinți, care, prin comportamentul lor, ar trebuie sa aibă în vedere în permanenta principiul interesului superior al copilului.

Tribunalul a reținut faptul că programul de vizitare al unui copil nu poate fi circumscris unor tipare rigide, dată fiind complexitatea și dinamica relațiilor de familie, în contextul unei societăți aflate într-o dinamică accentuată. Programul de relații personale se impune a fi stabilit într-o modalitate care, răspunzând interesului superior al copilului, să favorizeze dezvoltarea în continuare a vieții de familie a copilului, cu ambii părinți în mod egal. Or, viața de familie presupune și posibilitatea celor în cauză de a se bucura cât mai mult timp posibil unul de prezența celuilalt. Fiind lipsit de prezența cotidiană a ambilor săi părinți, copilul va avea nevoie acută de a menține un contact constant și des, într-o manieră echilibrată și civilizată, cu părintele la care nu are stabilită reședința sa. Menținerea în mod consistent, în viața copilului, a ambilor părinți, reprezintă o necesitate și o garanție a unei creșteri echilibrate și armonioase, din punct de vedere social-afectiv.

Toate aceste considerente anterior enunțate se constituie în argumente prevalente, conducând la concluzia că este în interesul superior al copilului să aibă un program elaborat de vizită la intimatul-reclamant, stabilit într-o anumită măsură de către prima instanță, dar care în opinia tribunalului se impune a fi următorul: în prima și a treia săptămână din fiecare lună din an, de sâmbătă de la ora 10,00 și până duminică la ora 16,00; în anii pari, în perioada sărbătorii Paștelui, din Vinerea M. de la ora 17,00 și până în seara zilei de Luni ora 20,00; în anii impari, în perioada sărbătorilor de iarnă, întreaga perioadă a vacanței de iarnă, începând din ziua a doua a vacanței, ora 12,00 și până în penultima zi a vacanței de iarnă, ora 20,00, inclusiv Crăciunul și Revelionul; în fiecare vacanța de vară, o lună, respectiv luna iulie în anii pari și luna august în anii impari.

În speță, din situația de fapt stabilită de către prima instanță de fond, prin coroborarea probelor administrate, confirmată de probatoriul administrat în prezenta etapă procesuală, rezultă că în prezent copilul rezultat din căsătoria părților locuiește împreună cu apelanta-pârâtă, între cei doi părinți existând o relativă stare de tensiune, care se răsfrânge și asupra modului de exercitare a drepturilor părintești, inclusiv în ceea ce privește vizitarea minorului și păstrarea între tată și copil a unor legături specifice vieții de familie.

Probatoriul administrat la cererea părților în prima etapă procesuală, completat cu înscrisuri în apel, nu a relevat un comportament iresponsabil al intimatului-reclamant în relația cu copilul ori lipsă de atașament, interes și preocupare față de acesta. Apelanta-pârâtă nu a făcut dovada faptului că intimatul-reclamant este un tată neglijent sau dezinteresat, a cărui atitudine ar putea pune în pericol sănătatea și integritatea copilului în perioadele când s-ar afla împreună.

În același timp, din depoziția martorului T. G. M. rezultă preocuparea constantă a intimatului-reclamant în legătură cu creșterea și îngrijirea copilului, comportamentul său rațional în această privință, faptul că se manifestă ca un bun părinte. Ca urmare, condițiile materiale de care dispune intimatul-reclamant pentru îngrijirea copilului în contextul derulării programului de vizitare stabilit de prima instanță de fond sunt bune, probatoriul administrat nerelevând existența unor elemente concrete și directe care să demonstreze influența negativă a tatălui asupra stării de sănătate ori asupra echilibrului psiho-emoțional al copilului. Constatările raportului de evaluare psihologică nu infirmă cele anterior reținute, subliniindu-se că ambii părinți dovedesc disponibilitate pentru copil, fiecare fiind în măsură să fie ofertant cu aceasta.

Pentru ansamblul acestor considerente, tribunalul a apreciat ca modalitatea de stabilire a programului de vizitare a copilului în maniera solicitată de către apelantă, prin limitarea dreptului tatălui de a avea legături personale cu minora, ar determina doar o aplicare formală a dispozițiilor art.496 alin.5 din Codul civil, precum și aplicarea greșită a prevederilor evocate, respectiv art.14 și 16 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Cu toate acestea, la stabilirea programului de vizitare în modalitatea arătată, tribunalul a avut în vedere interesul superior al copilului, necesitatea ca părintele în discuție să o poată vedea pe fiica sa și să țină personal legătura cu ea, pentru a constata felul în care evoluează îngrijirea, creșterea și sănătatea, dezvoltarea fizică și morală și pentru a putea realiza și o apropiere sufletească normală între copil și tată, fără însă ca aceasta să interfereze cu activitățile normale ale copilului sau cu relația cu celălalt părinte, precum și fără a afecta sentimentul de stabilitate de care trebuie să beneficieze copilul.

La stabilirea acestui program de vizitare a fost avută în vedere vârsta copilului, de numai șapte ani și relațiile relativ tensionate dintre foștii soți, fiind suficientă lunar petrecerea sfârșitului de săptămână, de două ori, de către copil la domiciliul tatălui său, întrucât copilul trebuie să își respecte programul de masă, somn și alte activități, fragmentarea acestuia la mijlocul fiecărei săptămâni neasigurând această posibilitate.

Extinderea în aceste circumstanțe, a programului de vizitare stabilit și luarea în considerare, cu prioritate, a intereselor proprii susținute de către intimatul-reclamant nu sunt în beneficiul copilului, principiul respectării interesului superior al acestuia fiind impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile care revin părinților.

Deși, astfel cum a susținut apelanta, este de esența sărbătorilor, pascale sau de iarnă, să fie petrecute în familie, este iluzoriu a aprecia că vor putea fi petrecute în întregime de către copil alături de ambii părinți, astfel încât instanța să nu se pronunțe sub acest aspect. Nu se pot „împărți” însă prin hotărâre judecătoreasca aniversările anuale, când părinții au posibilitatea de a demonstra afecțiunea, responsabilitatea și conlucrarea exclusiv pentru binele și fericirea copilului lor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul B. A., cât și pârâta S. M..

În motivarea recursului său, recurentul – reclamant B. A. a arătat următoarele:

Critică decizia mai sus menționata față de soluția privind capătul de cerere având ca obiect program vizitare minoră, pe care instanța de apel i l-a redus semnificativ, în mod neintemeiat, așa cum demonstrează în continuare și în contradicție cu interesul superior al copilului, decretat chiar de instanța în motivarea hotărârii apelate.

Decizia recurata este netemeinică și nelegală față de împrejurarea ca deși a demonstrat în prezenta cauza, iar instanța de apel în mod corect a reținut în motivare, ca recurentul –reclamant a avut întotdeauna relații foarte apropiate cu fiica sa și că dorește să mențină și să dezvolte aceste relații, precum și să se preocupe în continuare de creșterea și educarea acesteia în bune condiții, Tribunalul București reduce programul de vizitare al minorei pentru ca acesta să nu "interfereze cu activitățile normale ale copilului sau cu relația cu celălalt părinte (pag, 17 a deciziei recurate).

Față de cele de mai sus este fără putința de tăgadă că motivarea deciziei nr.895 A/08.10.2012 privind capătul de cerere ce are ca obiect stabilirea programului de vizitare este contradictorie.

Pe de o parte instanța apreciază în mod repetat că este în interesul superior al copilului minor ca acesta să aibă o legătură cât mai strânsa cu tatăl său și sa petreacă cât mai mult timp cu acesta, reținând în pag. 15 a deciziei recurate ca "impunerea voluntară a lipsei de contact cu celalalt părinte, lipsirea astfel a copilului de afecțiunea unuia dintre părinți, nu va determina decât o frustrare afectivă a minorului, cu consecințe ireparabile asupra caracterului și persoanei sale".

Totodată, în pag. 16 arată ca "programul de relații personale se impune a fi stabilit ., răspunzând interesului superior al copilului, sa favorizeze dezvoltarea în continuare a vieții de familie a copilului, cu ambii părinți în mod egal" și ca "acela dintre foștii soți care nu locuiește cu copilul trebuie sa beneficieze de un drept de vizită adecvat, cu excepția cazului în care interesul copilului se opune".

Pe de altă parte, aceeași instanță apreciază în pag. 17 a deciziei recurate ca prin menținerea programului stabilit de instanța de fond "ar fi afectat sentimentul de stabilitate de care trebuie sa beneficieze copilul".

Raportat la programul stabilit de instanța de apel, în week-end, recurentul arată ca nu va mai putea pleca în diferite mini-vacanțe așa cum obișnuiau sa procedeze (aspect ce rezulta și din probele administrate în cauza) întrucât este de notorietate faptul ca este mult mai practic a se pleca . vineri seara (și nu de sâmbăta dimineața), pentru a petrece cât mai mult timp la respectiva destinația, luând în calcul și perioada de timp petrecuta pe drum.

În sensul celor de mai sus solicită să se aibă în vedere faptul ca bunicii paterni ai minorei locuiesc în Pitești, iar recurentul obișnuiește s-o ducă pe fiica sa în vizita la aceștia, la sfârșit de săptămână.

Mai mult decât atât, arată că atât în timpul căsătoriei cu pârâta, cât și după pronunțarea divorțului, recurentul a mers cu minora în diferite concedii, sens în care solicită să se aibă în vedere răspunsurile date de pârâta la întrebările nr. 10 și nr. 11 din cadrul interogatoriului potrivit cărora minora a mers cu recurentul în februarie 2010 la Azuga, fără mama, de vineri până duminica, precum și declarația martorului T. G. M. ce a relatat cele de mai sus privind excursia la Azuga precum și faptul ca a mai mers de mai multe ori cu fetița în Delta Dunării.

O eventuala excursie în condițiile arătate ar fi cât se poate de obositoare pentru un copil de doar 7 ani.

Cea de-a doua critica adusa deciziei nr.895A/08.10.2012 privește faptul ca instanța de apel, în mod nejustificat, a apreciat în pag. 17 ca „nu se pot împărți> prin hotărâre judecătoreasca aniversările anuale ... " și astfel a decis ca recurentul să nu mai poată petrece timpul cu fiica sa cu ocazia zilei de naștere a acesteia.

Solicită să se observe că "măsura" mai sus menționata contravine principiului interesului superior al copilului care în momentele importante ale vieții are nevoie de ambii părinți pentru a împărtăși emoții.

De la data pronunțării sentinței de divorț, pârâta a început sa se poarte ca părinte unic al minorei, interzicându-i recurentului să-și mai vadă copilul, cu foarte mici excepții, când pârâta nu avea cu cine să o lase sau când dorea ca tatăl să facă anumite lucruri, folosind astfel copilul ca moneda de schimb pentru a obține orice de la acesta.

Faptul ca între recurent și mama copilului exista discuții în contradictoriu, faptul că pârâta încearcă prin orice mijloace să distorsioneze imaginea pe care copilul minor o are cu privire la tatăl său și sa îl denigreze în față copilului, acțiuni ce au consecințe negative directe asupra minorei, rezulta fără putința de tăgada din probatoriul administrat în cauza și au fost reținute și în sentința recurată.

Situația de fapt pe care recurentul a ilustrat-o, contrazice susținerile instanței de apel potrivit cărora nu se pot "împărți" prin hotărâre judecătoreasca aniversările anuale, atâta vreme cât între părți exista neînțelegeri cu privire la acest aspect, iar un program este imperios necesar având în vedere ca pârâta îi interzice și îl impiedică în orice fel să-și vadă fetița.

Este evident că aniversările anuale reprezintă momente unice în viața unei persoane și mai cu seama în viața unui copil, care de acum în acolo, nu ar mai avea nici o amintire cu tatăl ei de la ziua de naștere dacă programul nu ar include și posibilitatea vizitării acesteia cu aceasta ocazie măcar o dată la doi ani.

Subliniază împrejurarea că programul menționat de recurent nu exclude ca minora să-și petreacă ziua de naștere alături de prieteni și când va fi cazul, chiar împreuna cu ambii părinți, însa acest program îi permite să-și petreacă timpul cu fiica sa și de ziua ei de naștere și sa organizeze pentru ea, conform dorinței ei, petrecerea cât mai plăcută a timpului.

În ceea ce privește programul de vizitare în cursul unei luni, apreciază că este în interesul superior al copilului a se stabili în favoarea recurentului dreptul de a o vizita inclusiv în a doua săptămâna din fiecare luna din an, în ziua de marți de la ora 18,00 și până la ora 21,00; în a patra săptămână din fiecare luna din an, în ziua de miercuri la ora 18,00 și până la ora 10,00, față de împrejurarea ca așa cum a demonstrat în cauză, minora are nevoie de ambii părinți pentru a se dezvolta psihic și moral, deci și de recurent.

Chiar instanța de apel reține că "ceea ce este important în ceea ce privește consolidarea relației dintre părinte și copilul minor, la aceasta vârsta relativ frageda, este contactul direct și regulat acestora".

Solicită să se observe că petrecerea timpului în cursul săptămânii cu recurentul în ceea ce o privește pe minora nu reprezintă o fragmentare a programului acesteia ci o continuarea a activităților pe care le desfășoară zilnic față de împrejurarea că așa cum a demonstrat în cauză, recurentul obișnuia să desfășoare împreună cu fiica sa aceste activități normale ale copilului.

Prin răspunsurile date la întrebările nr.5. 6. 7. 15 din Interogatoriul formulat de reclamant, pârâta recunoaște că în timpul căsătoriei părților reclamantul era cel care o ducea și o lua zilnic de Ia grădinița pe minora, câteodată chiar în jurul prânzului, ora 12.30, și atunci "își petreceau împreuna toata după-amiaza", făcând o . activități după cum urmează: mâncau, dormeau la prânz, se jucau, mergeau în parc, Ia teatru de păpuși, etc.

Martorul T. G. M., prieten foarte bun cu reclamantul încă din timpul facultății, adică de mai bine de 20 de ani și care o cunoaște și pe pârâta, a arătat în pag. 1 alin. 3 și 4 a declarației că: "Reclamantul însoțit de fiica sa a fost de câteva ori în vizita la domiciliul său și uneori a fost și în parc. Cu aceste ocazii a aflat de la copilul minor că reclamantul o lua în jurul orei 12 de la grădinița, treceau pe la martor, după care mâncau împreuna și se culcau. Tot de la fetita a aflat ca reclamantul o ducea la diverse spectacole, în parc și îi citea seara povești."

Solicită ca instanța să observe că, așa cum rezulta din corespondenta purtata intre părți, în prezent minora nu mai merge la dansuri irlandeze, pentru ca pârâta nu a mai dorit sa fie dusă la aceasta activitate de recurent și cum probabil nici ea nu a mai putut-o duce, în prezent fetița nu mai desfășoară aceasta activitate.

Recurentul – reclamant a solicitat sa-și vadă fetița și în cursul săptămânii, tocmai pentru a o putea duce la dansuri irlandeze, care ii produc o mare bucurie fetitei, și pentru a-și putea vedea mai des copilul.

Astfel, a făcut dovada faptului ca are un program de munca flexibil care îi permite să petreacă cât mai mult timp cu fiica sa, aspect dorit atât de recurent cât și de minora fiind fără putința de tăgada ca reducerea programului de vizitare nu corespunde principiului interesului superior al copilului.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în ceea ce privește programul de vizitare al minorei și pe cale de consecință să se dispună menținerea dispozițiilor sentinței instanței de fond care au în vedere interesul superior al copilului.

Prin recursul său, recurenta – pârâtă S. M. D. a solicitat admiterea recursului; modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond:

1) Respingerea cererii intimatului-reclamant cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești, asupra minorei BĂLTĂRETU S., născută la data de 29.09.2005, ca neîntemeiată și pe cale de consecință, respingerea cererii intimatului-reclamant cu privire la obligarea sa la plata unei contribuții lunare pentru cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, astfel cum solicită intimatul-reclamant, câtă vreme minora a fost încredințată spre creștere și educare pârâtei, să se mențină în sarcina intimatului-reclamant obligația de plată lunară, a pensiei de întreținere, în cuantum de 219 lei, astfel cum a fost aceasta stabilită prin sentința civilă nr.8169/08.11.210, pronunțată de Judecătoria sectorului 6, în dosarul nr._/303/2010,

2) Cu privire la cererea intimatului-reclamant de stabilire a unui program de vizitare a minorei B. S., solicită instanței de recurs să modifice programul dispus prin hotărârea recurată (în ceea ce privește vacanța de iarnă), precum și în forma solicitată de intimatul-reclamant și să dispună ca modalitate de aplicare, un program având în vedere interesul superior al minorei, în profund acord cu vârsta și programul copilului, cu voința acestuia, de asemenea cu condițiile ce-i sunt oferite, potrivit probelor administrate, astfel: în prima și a treia săptămână din lună, în zilele de sâmbătă și duminică, de la ora 10.00 la ora 16.00, fără ca minora să rămână peste noapte la domiciliul reclamantului; - o lună în timpul vacanței de vară, zilnic între orele 8.00-18.00, - o săptămână în vacanța de iarnă, zilnic între orele 8.00-18.00, în ambele situații însă, cu menținerea dispoziției de a nu rămâne peste noapte la locuința reclamantului, din motivele mai jos enunțate, rezultate în urma probatoriului administrat.

După ce aq expus istoricul cauzelor judiciare dintre părți, a arătat că cererea reclamantului în prezenta cauză, formulată la doar câteva luni de la data pronunțării precedentelor hotărâri este total neîntemeiată.

Simpla formulare a unei asemenea cereri, doar motivat de împrejurarea că, începând cu data de 01.10.2011 au intrat în vigoare noi dispoziții legale ce reglementează relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor cu ocazia desfacerii căsătoriei, nu este de natură a înlătura efectele juridice ale hotărârilor " proaspăt pronunțate" ce privesc părțile din prezenta cauză.

Reclamantul, prin cererea de modificare a acțiunii introductive de instanță, încearcă să lipsească de efect juridic hotărârile nr.8169/08.11.2010. pronunțată de Judecătoria sectorului 6 și nr.123A/21.02.2011, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._/303/2010. prevalându-se de dispozițiile art.46 din legea de aplicare a Codului civil raportat la art.403 cod civil.

A apreciat cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată, față de faptul că nu s-a schimbat în nici un fel, în raport de pârâtă, împrejurările ce au fost avute în vedere de către instanța de judecată, în urmă cu doar 8 luni, când aceasta a hotărât încredințarea spre creștere și educare a minorei de 6 ani, recurentei, prin urmare, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art.403 Cod civil.

Recurenta – pârâtă, a arătat că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă.

Prima instanță a greșit grav când a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că recurenta - pârâtă, în calitate de pârâtă, ar fi formulat prin întâmpinare, exact aceleași solicitări ca și reclamantul.

Profund eronat și, prin urmare, fată de această gravă eroare, soluția primei instanțe a fost una nelegală și netemeinică.

Recurenta - pârâtă a solicitat în principal ca, prin respingerea cererii intimatului-reclamant cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești, asupra minorei B. S. să fie menținute efectele juridice ale hotărârii de divorț, prin care fetița a fost încredințată spre creștere și educare mamei sale, hotărâre pronunțată cu doar câteva luni înainte ca intimatul-reclamant să promoveze prezenta cerere apreciind că în acest moment aceasta este varianta optimă ce vizează strict interesul superior al minorei mai mult reclamantul nu a făcut dovada incidentei în cauză a dispozițiilor art.403 Cod civil.

Condiția esențială în funcție de care instanțele judecătorești au îndatorirea să hotărască cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești cu privire la copiii minori constă în interesul acestora care se apreciază în mod individual pentru fiecare copil în parte prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere.

În doctrină și jurisprudență s-a reținut că în scopul reducerii posibilităților de interpretare contradictorie a diferitelor prevederi legale, pe calea interpretării oficiale autentice, Legea nr.71/2011 determină câmpul de aplicare a diferitelor instituții juridice reglementate de noul Cod civil.

În privința soluționării conflictului de legi, Legea nr.71/2011 reglementează aplicarea individualizată a principiilor generale al neretroactivității legii și al aplicării imediate a legii civile noi, înscrise în art.6 din Noul Cod civil.

În acest sens, se arată că referindu-ne strict la instituția divorțului cu tot ceea ce implică aceasta (deci inclusiv cererile accesorii divorțului), prevederile art.223 din Legea nr.71/2011 consacră principiul general al aplicabilității dispozițiilor legale (de drept material și procedural) în vigoare la data formulării cererii sau sesizare a instanței de judecată cu procesul de divorț ori de câte ori nu există dispoziții expres derogatorii ce instituie principiul aplicării imediate a legii noi.

Ca atare, se retine că potrivit acestui text legal în lipsă de dispoziții contrare, legea aplicabilă se determină în raport de data introducerii acțiunii sau a formulării cererii de divorț.

Prin urmare, dacă această dată este anterioară zilei de 1 octombrie 2011, devin incidente reglementările vechi aplicabile până la . noului cod, adică dispozițiile Codului familiei.

Raportând dispozițiile art.6 alin. (6) din Noul Cod civil la prevederile art.40 și 42 din Legea nr.71/2011 și la dispozițiile art.223 din această lege, se arată că legea nouă se aplică doar divorțului propriu - zis întemeiat pe acordul soților și celui din culpă, însă cererilor accesorii acestuia li se aplică, în lipsa unor prevederi derogatorii, legea în vigoare la data sesizării instanței cu soluționarea cererii de divorț, respectiv Codul familiei, dacă cererea este promovată până la data de 30 septembrie 2011 inclusiv sau Noul Cod civil dacă cererea de divorț este introdusă după această dată.

Art. 46 din legea de punere în aplicare face trimitere la art. 403 din Noul Cod civil care vizează modificarea împrejurărilor avute în vedere la luarea măsurii fată de copil (în esență având același conținut cu art.44 din Codul familiei în vigoare la data introducerii acțiunii)

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.39 alin.(2) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă.

Prin urmare, prevederile legii noi se vor aplica relațiilor dintre părinți și copii, în situația în care divorțul se află încă pe rol în calea de atac, apel sau recurs, divorțul nefiind încă pronunțat, soluționat irevocabil.

Chiar și în situația în care este vorba de hotărâri judecătorești irevocabile, există posibilitatea legală de adaptare a conținutului și efectelor hotărârii de divorț cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori la prevederile Noului Cod civil prin recurgerea la instituția prevăzută de art.403 din Noul Cod civil.

Orice măsură luată în privința copilului practic nu este definitivă, putând fi modificată de instanța de tutelă, atunci când se modifică împrejurările care s-au avut în vedere la luarea acesteia, la solicitarea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

D. că, în cauza dedusă judecății, nu s-a făcut dovada modificării împrejurărilor avute în vedere la data pronunțării divorțului, intimatul-reclamant motivând doar că este în imposibilitate să petreacă mai mult timp cu minora, (cu toate că a avut și are în continuare posibilitatea unei legături personale cu aceasta, ori de cate ori a solicitat) sens în care a și formulat inițial, cerere de stabilire a unui program de vizitare. Intimatul – reclamant nu a făcut dovada schimbării împrejurărilor ce au fost avute în vedere cu ocazia pronunțării acelei hotărâri și mai mult, prin răspunsul său la interogatoriu - întrebarea nr.29, admite că este în interesul superior al copilului să rămână încredințat mamei sale, astfel cum deja a hotărât o instanță de judecată cu numai câteva luni înainte de inițierea prezentei.

Consideră ca instanța de fond, prin sentința civila nr.1594/21.02.2012 pronunțata de Judecătoria Sectorului 6, în mod nelegal a înlăturat toate probele administrate în cauză de către recurenta-pârâtă și a pronunțat o hotărâre nemotivată, pe aspectul autorității părintești comune, limitându-se la aprecieri de ordin teoretic, de principiu și nu raportate speței deduse judecății, respectiv probelor administrate în prezenta cauză

Astfel, instanța a lipsit de eficiență juridică toate probele administrate în cauză, la pronunțarea sentinței nefăcând nici măcar trimitere la acestea, în sensul de a preciza motivele pe care și-a întemeiat convingerile, limitându-se la a consemna, că "instanța constată din coroborarea declarațiilor celor doi martori audiați cu răspunsurile părților la interogatorii și cu expertiza psihosocială, că nu există, așa cum stabilește art.398 din Noul Cod civil, motive temeinice pentru care vreunul dintre cei doi părinți să nu exercite autoritatea părintească".

Convingerea instanței de fond este așadar una formată în urma aprecierii de ordin teoretic, de principiu și nu în baza probelor. Nu există motivare.

Greșeala este menținută și de către instanța de apel care, la rândul său, în loc de motivare pe baza probelor administrate, face ample expuneri de motive, toate de ordin general, toate de principiu, pretinsa "motivare "fiind mai degrabă o "lecție de urmat pentru toți părinții divorțați (cu siguranță utilă ca material didactic)", dar fără nici o raportare în concret, la nici o probă din dosar, care să privească în concret, situația părților, a naturii relațiilor dintre acestea și fată de aceste aspecte, în ce (el își poate găsi aplicabilitate exercitarea în comun a autorității părintești - în cazul de față.

Nimic din toate acestea.

Sub aspectul dispozițiilor prev. de art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă, hotărârea recurată este astfel, nelegală și netemeinică.

Hotărârea este dată cu greșita aplicare a legii, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu se bazează pe analiza situației de fapt, raportat la probele administrate în cauză, pentru ca apoi, acestea să fie coroborate și cu principiile teoretice enunțate de instanță, pe larg de altfel, ci se mărginește la a expune o situație care ar trebui urmată și de ce ar trebui urmată.

Nici amplele referiri la Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și libertăților fundamentale de la Strasbourg, ori la Hot. CEDO, sau alte Convenții la care România a aderat, nici chiar dispozițiile interne nu pot fi reținute ca motivare decât prin raportare la situația concretă dedusă judecății, fapt care în speță nu s-a întâmplat. Din păcate, din această perspectivă, nu se poate reține că hotărârea recurată este motivată, în raport de probatoriul administrat în această cauză.

Tribunalul reține (pg.15 motivare) "ca principiu, relațiile personale ale copilului, cu fiecare dintre părinții săi trebuie păstrate și protejate și după separarea în fapt a acestora din urmă."

Corect, ca principiu, incorect prin raportare la probele produse, care au dovedit că intimatul-reclamant încă manifestă o stare fățișă de ostilitate față de recurentă, deseori în prezența fetiței.

Față de comportamentul impulsiv al intimatului-reclamant, insistent și posesiv, exprimat față de copil, desele izbucniri și presiuni de ordin psihologic pe care le exercită asupra copilului, au făcut ca aceasta sa manifeste, la rându-i, o atitudine confuză, de reținere, de teamă față de tatăl său și deseori a cerut în mod expres "să nu fie obligată să doarmă la tata".

Aceste aspecte nu au fost reținute de instanță, în analiza motivelor.

Lipsa de dialog și impasul în comunicare între părți sunt cauzate de firea impulsivă a reclamantului care dorește să impună un program propriu dar inadecvat în relația cu fiica sa de doar 7 ani, motiv pentru care, în prezent, exercitarea în comun a autorității părintești nu-și poate găsi aplicabilitate.

Aceste aspecte, deși au fost dovedite, inclusiv prin răspunsurile la interogatoriu și depoziții, nu au fost reținute de instanță.

Instanța, deși enunță criteriile de apreciere a interesului superior al minorului (pg.16-motivare), nu le mai evaluează, nici în mod unitar, nici în ansamblul lor.

Față de probele administrate rezultă evident că interesul minorei, în cauza dedusă judecății, este mai bine ocrotit prin menținerea dispozițiilor din sentința civilă nr.8169/08.11.2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 în dosarul nr.1932S/303/2010 prin care s-a hotărât deja, încredințarea spre creștere și educare, către mama sa, a minorei B. S..

Din păcate, prin promovarea prezentei cereri, reclamantul nu face decât să încerce o forțare a limitelor legale, în contradicție cu situația de fapt și mai ales cu voința fetiței părților, care resimte o presiune în modul de exercitare, de către reclamant, a autorității părintești.

Pentru părinții care nu au o relație amiabila, autoritatea - adică necesitatea de luare a deciziilor importante în comun - înseamnă mai mult loc pentru dezacord și conflict.

Practica instanțelor este în sensul că: Autoritatea părintească comună - care constituie regula în materie conform art.503 și art.397 Cod civil - a fost instituită de legiuitor în scopul promovării și protejării unei bune dezvoltări a copilului prin luarea în comun a deciziilor importante, cum sunt cele referitoare la educație, la tratament medical la reședința minorului, la administrarea bunurilor sale etc., () astfel de modalitate a realizării responsabilității parentale constituind un element de normalitate în cadrul relațiilor dintre părinți și copii.

Un element esențial insă pentru ca autoritatea părintească comună să poată fi exercitată cu eficiență este ca: părinții să aibă atât voința, cât și capacitatea de a coopera în interesul copilului. În caz contrar, orice decizie ce ar trebui luată de părinți cu privire la situația copilului nu ar constitui decât surse de noi stări conflictuale între ei, cu consecințe negative asupra copilului.

În consecință, față de cele arătate mai sus, solicită instanței să respingă cererea de exercitarea a autorității părintești, deoarece din probatoriul administrat rezulta clar ca părțile nu se pot înțelege.

Cu privire la obligația de întreținere, instanța de apel nu s-a pronunțat, față de solicitarea apelantei: să mențină în sarcina intimatului-reclamant obligația de plată, lunară, a pensiei de întreținere, în cuantum de 219 lei, ÎN B. astfel cum a fost aceasta stabilită prin sentința civilă nr.8169/08.11.2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 6, în dosarul nr._/303/2010,

Cât privește solicitarea intimatului-reclamant ca recurenta - pârâtă să fie obligată la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei, solicită respingerea acestei cereri.

Cu ocazia stabilirii programului de vizitare, instanța nu a apreciat în raport de vârsta minorei, de programul acesteia, de voința ei, de condițiile oferite de reclamant și în considerarea interesului său superior.

Acest drept trebuie exercitat astfel încât să nu aibă o influentă negativă asupra creșterii copilului.

Nevoia prezentă a copilului (despre care se vorbește și în raportul psihosocial), de a avea legături cu tatăl său, este în acest moment satisfăcută, având în vedere că de la finalizarea procesului de divorț și până la promovarea prezentei cereri, dar și după aceea, tatăl și fiica au avut legături normale, s-au putut întâlni, fapt demonstrat prin probatoriul administrat de ambele părți.

Singura rugăminte adresată reclamantului a fost ca acesta să aibă în vedere și să acționeze doar în interesul copilului și raportat la nevoile ei, ținând seama de vârsta, de programul, de voința ei - nu în ultimul rând.

Consideră că instanța este suverană în stabilirea modalității de aplicare a programului de vizitare, astfel încât acesta să fie în acord cu interesul superior al copilului.

Astfel, solicită ca programul de vizitare să fie dispus astfel: - în prima și a treia săptămână din lună, cum solicită reclamantul, dar în zilele de sâmbătă și duminică, de la ora 10.00 la ora 16.00, fără ca minora să rămână peste noapte la domiciliul reclamantului; - o lună în timpul vacanței de vară, zilnic între orele 8.00-18.00; - o săptămână în vacanța de iarnă, zilnic între orele 8.00-18.00, în ambele situații însă, cu menținerea dispoziției de a nu rămâne peste noapte la locuința reclamantului, din motivele mai jos enunțate, rezultate în urma probatoriului administrat.

Din probatoriul administrat au rezultat cu claritate motivele pentru care minora nu consimte sa rămână peste noapte la domiciliul reclamantului: igienizarea necorespunzătoare a locuinței reclamantului, copilul acuzând disconfort cauzat de lipsa de curățenie și mirosul greu din locuință, temperatura scăzută din apartament (cca.17-19 grade), reclamantul nu folosește corespunzător centrala termică de apartament din considerente economice (problemă perpetuată dinainte de divorț, constatată și de către reprezentanta Autorității Tutelare), miros persistent de tutun, fetița vine mereu duhnind a fum de țigară, reclamantul nu gătește mâncare caldă pentru copil, fapt recunoscut la interogatoriu și corespondență.

Deoarece locuința reclamantului are doar 2 camere, din declarațiile minorei a reieșit că este nevoită să doarmă în același pat cu tatăl său, în dormitor, fapt ce creează minorei disconfort, de asemenea faptul că este sărutată ""pe guriță" de către reclamant (interogatoriul pârâtei).

Din declarațiile minorei aceasta este deranjată de mirosul persistent de transpirație și urină din apartament (interogatoriul pârâtei).

Solicită instanței să aibă în vedere, cu ocazia stabilirii modalității concrete de exercitare a acestui drept, necesitatea asigurării interesului superior al minorei, în sensul de a nu se perturba în nici un fel echilibrul psiho-afectiv al acesteia.

Este important de menționat faptul că, la interogatoriu - întrebarea nr.27, reclamantul a recunoscut că ambii părinți au hotărât să respecte în primul rând dorința copilului, atunci când se pune problema petrecerii timpului său liber, să se supună voinței ei, conștienți fiind că un program care să o constrângă, nu i-ar face decât rău.

Din păcate, în acest moment, independent de voința recurentei-pârâte și fără legătură cu aceasta, minora nu dorește să petreacă prea mult timp în prezența reclamantului și mai presus de orice, nu dorește să rămână peste noapte în locuința reclamantului.

Important este să primeze interesul minorei, căreia trebuie să i se asigure în mod permanent un climat de liniște, echilibru, afecțiune deplină și necondiționată, supraveghere permanentă și continuitate în procesul de învățătură și educație, fără experiențe traumatizante, făcute de dragul unor eventuale ambiții, dincolo de propriile dorințe și aspirații ale minorei înseși (art.2 alin. 3 și art.16 Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).

La data de 15.04.2013, recurenta-pârâtă a formulat și întâmpinare la recursul formulat de recurentul – reclamant solicitând anularea recursului ca fiind nemotivat.

În motivarea întâmpinării, recurenta – pârâtă arată că din lecturarea cererii de recurs nu rezultă motivele de nelegalitate ale hotărârii pronunțate în instanța de apel care să se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.

Criticile formulate în cuprinsul celor 9 pagini, vizează practic susțineri de fond ale intimatului-reclamant, aceleași care au fost reiterate în fața instanței de apel și care au fost avute în vedere de către această instanță, cu ocazia deliberării și luării deciziei, astfel că apreciază că acestea reprezintă doar exprimarea nemulțumirii în ceea ce privește modul de apreciere al instanței, în raport de solicitările intimatului-reclamant fără a se putea constitui în motive de nelegalitate ale deciziei pronunțate, astfel cum sunt acestea reglementate prin dispozițiile art.304 Cod procedură civilă.

Dincolo de aceste aspecte, pe fond, cererea intimatului-reclamant este neîntemeiată, față de întreg ansamblul probator administrat înaintea celor două instanțe precedente, urmând a se reține, astfel cum a solicitat și pârâta, că la stabilirea programului de vizitare, instanța trebuie să aprecieze, în raport de vârsta minorei, de programul acesteia, de voința ei, de condițiile oferite de reclamant și în considerarea interesului său superior.

Acest drept trebuie exercitat astfel încât să nu aibă o influență negativă asupra creșterii copilului.

Față de aceste cerințe, solicitarea intimatului reclamant apare excesivă, cu atât mai mult cu cât nevoia prezentă a copilului (despre care se vorbește și în raportul psihosocial), de a avea legături cu tatăl său, este în acest moment satisfăcută, având în vedere că de la finalizarea procesului de divorț și până la promovarea prezentei cereri, dar și după aceea, și chiar în prezent tatăl și fiica au avut legături normale, s-au putut întâlni, fapt demonstrat prin probatoriul administrat de ambele părți.

Instanța de apel a stabilit un program rezonabil, cu excepția faptului că a încuviințat ca minora să rămână peste noapte la domiciliul reclamantului, dar apreciază că la stabilirea modalității concrete de exercitare a acestui drept, s-a avut în vedere necesitatea asigurării interesului superior al minorei, în sensul de a nu se perturba în nici un fel echilibrul psiho-afectiv al acesteia.

Intimatul a formulat întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând prin concluzii și note scrise, respingerea recursului advers ca nefondat.

În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă: evaluare psihologică a minorei, din data de 20.04.2013, corespondență electronică între părți, chitanțe și bonuri fiscale, bilete de intrare teatre pentru copii.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat de recurentă, ca fiind nefondat, iar cel al recurentului, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente comune:

1. Sub un prim aspect, Curtea observă că recursul se constituie într-o cale de atac extraordinară. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa „topografică” în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod de procedură civilă și care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel, doar asupra problemelor de drept discutate în speță (cu excepțiile de la acest principiu, expres prevăzute de legiuitor - exempli gratia: art. 304¹ Cod Procedură Civilă). Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constitui și o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului, este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Consacrarea unor limitări procesuale de genul celor indicate, corespunde și jurisprudenței Curții de la Strasbourg ce sub acest aspect, a arătat că trebuie luate în considerare ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică a unui stat și rolul unei curți de casație sau de apel, după caz, în cadrul sistemului jurisdicțional intern. Având în vedere specificitatea controlului exercitat de o curte de casație, asupra hotărârilor instanțelor inferioare, control care este limitat de regulă, numai la probleme de drept, Curtea europeană a apreciat că este admisibil un formalism mai riguros în materie (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970).

Continuând, Curtea observă că în temeiul atributului de cale de atac nedevolutivă, recursul se grefează ca regulă, pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă inclusiv din abrogarea în mod expres, a vechilor motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 Cod de procedură civilă (când instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) și pct. 11 Cod de procedură civilă (când soluția dată este rezultatul unei grave erori de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor), prin Legea nr. 219/2005 și OUG nr. 138/2000, motive care repuneau în discuție temeinicia hotărârii, deci reaprecierea situației de fapt, prin intermediul reaprecierii probelor administrate. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută ca regulă, de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de apel.

D. în situația în care în recurs, ar fi administrate probe noi, în temeiul art. 305 Cod Procedură Civilă, instanța de recurs ar putea proceda la o reevaluare a situației de fapt, prin reaprecierea ansamblului probator în funcție de probele nou administrate.

2. Aplicând aceste considerente teoretice la speța prezentă dedusă judecății, Curtea observă că potrivit considerentelor expuse de către instanța de apel, s-a reținut în cadrul situației de fapt, că: recurentul prezintă garanțiile morale și materiale necesare pentru exercitarea dreptului la vizită, fiind o persoană responsabilă în atitudinea față de copil și având la dispoziție condiții materiale, locative corespunzătoare; că nu există elemente concrete care să demonstreze influența negativă a tatălui asupra echilibrului psiho-emoțional al copilului, asupra activității și vieții cotidiene a acestuia; că există neînțelegeri între părinți inclusiv în legătură cu exercitarea programului de legături personale ale tatălui cu minora.

În temeiul considerentelor evocate la punctul anterior, Curtea apreciază că aceste elemente ale situației de fapt stabilite, nu au fost infirmate prin probele nou administrate în recurs. Astfel, evaluarea psihologică din aprilie 2013 atestă existența actuală a unei relații a minorei cu tatăl său, mai armonioasă, mai acceptantă, copilul integrând tatăl în reprezentarea familială, recomandându-se de către psiholog, păstrarea contactului copilului cu ambii părinți, cu mențiunea expresă de a nu fi implicat în tensiunile de cuplu, de a cultiva o relație părinte-copil cât mai calmă, afectuoasă și protectivă.

Din aceeași perspectivă, Curtea apreciază că înscrisurile atestând corespondența dintre părinți ilustrează același interes deosebit manifestat de către fiecare dintre aceștia în raport cu minora, dar și disensiunile existente între adulți (asupra de exemplu, instrumentului muzical idoneu pentru fetiță), ilustrate de altfel, și în decizia contestată.

De asemenea, Curtea observă că bonurile fiscale, chitanțele, biletele de teatru ilustrează aceeași preocupare constantă a fiecărui părinte față de copilul său.

Având în vedere toate aceste considerații, Curtea apreciază că înscrisurile nou depuse în recurs nu au determinat modificarea situației de fapt reținute de instanța de apel, ci dimpotrivă, au confirmat-o, astfel încât Curtea constată că în cadrul algoritmului juridic al prezentei cauze, va fi ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, limitele controlului prezent jurisdicțional fiind circumstanțiate exclusiv legalității deciziei recurate, astfel cum s-a expus la punctul anterior.

Din perspectiva acestor considerente, rezultă că criticile recurentei relative: ignorării de către instanțele devolutive, a probelor sale administrate, care reflectau imposibilitatea atribuirii autorității comune parentale sau condițiile materiale improprii de la locuința recurentului, cu efectul diminuării programului de vizită în sensul solicitat și al interdicției rămânerii copilului peste noapte, la locuința tatălui, ignorare al cărei corolar ar fi lipsa de motivare a soluției dispuse; greșitei aprecieri de tribunal, a probelor administrate în apel și la fond, probe pe care recurenta le redezbate, solicitând și instanței de recurs aceeași operațiune juridică; cele legate de faptul că echilibrul copilului ar fi afectat prin scoaterea din mediul familial și protector în care a crescut, fapt dovedit inclusiv prin probele administrate, reliefate de recurentă, care atestă că minora repudiază întâlnirile cu tatăl său, nu pot fi primite, întrucât ele vizează reaprecierea situației de fapt reținute de către instanța de apel, prin reevaluarea probelor administrate la fond și în apel.

Or, acest fapt este prohibit în recurs, potrivit considerentelor expuse, atât timp cât noile probe din recurs nu au fost apte să producă vreo schimbare în privința temeiniciei cauzei.

Sub un alt aspect, Curtea constată că acordul pentru exercitarea dreptului în discuție al tatălui, de care recurenta se prevalează atunci când afirmă că nu a interzis contactele dintre fetiță și tatăl său până în prezent, nu poate în nici un caz constitui un motiv de admitere a recursului, el constituind pentru părintele ce locuiește în mod statornic cu copilul, obligația derivată din hotărârea judecătorească pronunțată sub acest aspect. Așadar, recurenta realizează un sofism evident atunci când îl invocă în cauză, ca și motiv determinant, Curtea constatând că dimpotrivă, eventualul dezacord al acesteia poate constitui în viitor, un motiv de reevaluare a programului de vizită acordat tatălui, în sensul bineînțeles al salvgardării și protejării dreptului acestuia din urmă.

3. Tribunalul a procedat în mod judicios în cadrul deciziei sale, atunci când a stabilit posibilitatea rămânerii peste noapte a fetiței, la locuința tatălui, potrivit art. 8 din Convenția Europeană cu privire la Drepturilor Omului și Libertățile sale Fundamentale: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg, tratează într-un spirit luminat, deosebit de delicat, problematica drepturilor copilului. Interesul superior al copilului, menținerea relațiilor acestuia cu părinții săi, reprezintă concepte de bază în evaluarea respectării drepturilor sale fundamentale.

În lumina acestei concepții moderne, Comisia a stabilit pentru prima oară, în principiu, că relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinți se păstrează după separarea acestora din urmă, ele reprezentând un element fundamental al vieții de familie (a se vedea cauzele Monory v. Romania and Hungary, no._/01, § 70, hotărâre din 5 April 2005 sau Fușcă v. Romania, no._/07, § 32, hotărâre din 13 July 2010). Acela dintre foștii soți care nu locuiește cu copilul, trebuie să beneficieze de un drept de vizită adecvat, cu excepția cazului în care interesul copilului se opune.

Așadar, ca principiu, relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinții săi, trebuie păstrate și protejate și după separarea în fapt a acestora din urmă. Legăturile personale cu minorul au ca scop, menținerea sau după caz, consolidarea raporturilor afective, specifice relațiilor de familie, dintre părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul și acesta din urmă.

Curtea europeană a remarcat în mod repetat, că interzicerea drepturilor părintești constituie o ingerință în dreptul unei persoane, la respectarea vieții sale familiale. În această direcție, Curtea de la Strasbourg a reamintit deseori, că în cauzele de acest fel, „examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului, este întotdeauna de o importanță fundamentală” (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), „că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești, în interesul superior al copilului” (Hotărârea Gnahore împotriva Franței nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, și Johansen, anterior citată, paragraful 78). Astfel de conduite deosebit de nedemne, au vizat în jurisprudența instanței de contencios european, exempli gratia înfometarea copiilor, arderea lor în diverse zone ale corpului, cu țigări aprinse. Limitarea exercitării acestui drept se poate realiza așadar, numai dacă există motive temeinice, foarte grave, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, posibilitate conferită și pe plan intern, de dispozițiile interne ale art. 16 al. 2 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

4. Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului, ilustrate și de tribunal formează un ansamblu compatibil cu principiul egalității între părinți, principiu dedus din întreaga concepție modernă evidențiată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg, prin hotărârile sale și regăsit pe plan intern, prin dispozițiile art. 31 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ale art. 97 din Codul Familiei: ”Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați. Ei exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor” și aleart. 98 al. 1 din Codul Familiei: ”Măsurile privitoare la persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți, de comun acord”.

Acest principiu evidențiat impune ca legăturile stabilite între copil și fiecare dintre părinții săi, să fie pe cât posibil, la fel de strânse, de bine conturate și viguroase, în respectul dreptului la protejarea vieții de familie atât pentru copil, cât și pentru fiecare dintre părinții săi, deci inclusiv pentru cel ce nu locuiește cu minorul.

Așadar, efectul juridic al principiului evocat este acela al instituirii obligației autorităților judiciare interne, de a stabili un drept de vizită adecvat, eficace în scopul menționat, în beneficiul părintelui ce nu locuiește cu copilul său, dar și al copilului. Programul de relații personale se impune astfel, a fi stabilit într-o modalitate care, răspunzând interesului superior al copilului, să favorizeze dezvoltarea în continuare, a vieții de familie a copilului, cu ambii părinți în mod egal.

5. Or, date fiind considerentele expuse la punctele anterioare, grefat pe situația de fapt reținută în mod definitiv de instanța de apel (distinctă de cea invocată de recurentă prin motivele sale de recurs, dar care nu poate fi reținută, astfel cum am expus anterior), Curtea apreciază că un program de vizitare în sensul dorit de recurentă, fără posibilitatea înnoptării copilului la domiciliul tatălui și mult restrâns, în sensul acordării doar a două zile la sfârșit de săptămână și a unei singure săptămâni în vacanța de iarnă sau a petrecerii tuturor aniversărilor de naștere doar la domiciliul minorei (deci, la mamă), nu poate fi considerat nici ca fiind conform principiului egalității dintre părinți, anterior evocat și nici nu este idoneu în a stabili și dezvolta relațiile personale de genul părinte-copil, între fetița S. și tatăl său sau familia acestuia.

Astfel, în condițiile în care mama și familia maternă se bucură tot timpul de prezența copilului său, în mod nestânjenit de celălalt părinte, tatăl va fi nevoit să își contureze relațiile sale de familie cu minora, în prezența aproape permanentă a mamei, în condițiile în care între cei doi părinți, există relații tensionate, neînțelegeri acute, care inevitabil, ar influența cadrul programului de vizită astfel stabilit.

Tatăl deține o locuință corespunzătoare unde însuși locuiește, potrivit celor statuate de tribunal. Stabilirea și dezvoltarea unor relații de familie optime între copil și tată prezintă o garanție suplimentară, prin exercitarea dreptului de vizită la locuința tatălui, în aceste condiții date.

Realizarea acestui drept de vizită exclusivist solicitat de mamă, ar lipsi de conținut dreptul subiectiv al tatălui, drept care ar deveni doar formal, neputându-se realiza asigurarea intimității unei relații personale atât de delicate cu fiica sa. Această formă de desfășurare a relațiilor personale ar echivala din punct de vedere juridic, cu lipsa recunoașterii dreptului tatălui sau cu neacordarea acestuia. Deplasarea împreună cu minora în vacanțe, week-end-uri, este absolut necesară, contribuind la stabilirea unei apropieri reale între tată și copil. Nu mai puțin, impunerea readucerii zilnice a copilului la locuința mamei, ar avea semnificația unei sancțiuni pentru tată, în lipsa oricărei culpe a acestuia.

În concordanță cu aceste aprecieri expuse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ilustrat în jurisprudența sa, în referire la dreptul consacrat de art. 8 din Convenția europeană, că „indiferent, în virtutea principiului că obiectul și scopul Convenției, care reprezintă un instrument de protecție a drepturilor omului, impun ca dispozițiile sale să fie interpretate și aplicate în așa fel încât drepturile stipulate în cadrul său să nu fie teoretice și iluzorii, ci practice și efective (a se vedea în acest sens, cauzele United Communist Party of Turkey and Others v. Turkey, 30 January 1998, § 33, Reports 1998-I; Chassagnou and Others v. France [GC], nos._/94,_/95 and_/95, § 100, ECHR 1999-III; and Lykourezos v. Greece, no._/03, § 56, ECHR 2006-VIII), atunci instanța națională trebuie la rândul său, să se asigure că tatăl își va exercita dreptul la vizită, de o manieră efectivă” (cauza Gluhaković v. Croatia, nr._/09, hotărâre finală din_, par. 62).

Raționamentul juridic expus trebuie să fie similar ca urmare a identității de rațiune, și în privința modului de stabilire a programului de vizitare, nu doar în privința modului de realizare a sa. S-a arătat astfel, că în cadrul obligațiilor pozitive pe care le au statele în privința art. 8, se înscrie și aceea a autorităților naționale (deci inclusiv judiciare) de a facilita reuniunea copiilor cu părintele sau părinții lor (a se vedea printre altele, cauzele Nuutinen v. Finland, no._/96, § 127, ECHR 2000-VIII și Iglesias Gil and A.U.I. v. Spain, no._/00, § 49, ECHR 2003-V).

Așadar, dreptul la vizită acordat recurentului ce nu locuiește cu minora trebuie să fie unul efectiv, care să fie în măsură să realizeze sau după caz, conserve raporturile dintre un părinte și copilul său, eșecul în stabilirea sau exercitarea sa astfel, determinând încălcarea dreptului la respectul vieții de familie, reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale.

Din perspectiva acestor elemente, Curtea apreciază că se impune extinderea programului de vizită pentru tată, decât cel stabilit de către tribunal, respectiv: cel de week-end, începând cu ziua de vineri ora 17.oo până duminică ora 19.oo, program care va permite și desfășurarea unor activități specifice de sfârșit de săptămână – drumeții, excursii, inclusiv în afara localității, precum și în anii pari, în ziua de naștere a minorei, reprezentată de data de 28 septembrie, de la ora 17.oo până la data de 29 septembrie, ora 19.oo, pentru a da posibilitatea și tatălui și fetiței de a se bucura împreună, de această zi de semnificație specială, în mod egal cu mama ce va avea aceeași posibilitate în anii impari.

În privința zilelor lucrătoare solicitate de recurent în timpul săptămânii (marțea, miercurea), Curtea apreciază că critica este întradevăr, nefondată, atât timp cât aceasta în prezent are vârsta de 7 ani împlinită, fiind așadar necesar să se respecte programul de școală al acesteia, cu atât mai mult cu cât fetița este la începutul cursurilor, fapt care determină o anumită modificare a programului fetiței avut în timpul grădiniței, program care includea și dansurile la care face referire tatăl sau activitățile pe care obișnuia să le realizeze cu minora preșcolară în timpul săptămânii lucrătoare. Din această perspectivă, Curtea observă că se impune în timpul săptămânii de școală, o anumită perioadă pentru ca minora să își contureze în funcție de cursurile școlare, noul său program, eventualul program de vizită al tatălui, aferent acestei perioade, urmând a se configura ulterior conturării programului fetiței, tocmai pentru a nu o perturba în startul școlar luat.

6. În privința criticilor recurentei aferente nemotivării corespunzătoare a deciziei recurate, Curtea apreciază – în afara considerentelor deja evocate la punctul 2 din prezenta hotărâre, că ele sunt nefondate, nefiind incident cel de-al șaptelea motiv de recurs.

i. După cum s-a statuat, fundamentul motivului de nelegalitate dat de nemotivarea hotărârii, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic complet, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, aspect circumscris înseși esenței înfăptuirii justiției.

De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența acestui motiv de nelegalitate.

Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…)

34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).

ii. Acest motiv de nelegalitate invocat este nefondat, deoarece în cauză, atât tribunalul, cât și judecătoria și-au fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele lor de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă menționat.

Astfel, instanțele de judecată și-au expus concluziile, în mod argumentat, reliefând de ce au apreciat că se impune stabilirea concluziei lor, arătând totodată care sunt probele care i-au format această convingere: tribunalul - înscrisurile administrate cauzei inclusiv în apel, depoziția martorului audiat T. G. M.. Nu mai puțin, instanța de apel a procedat potrivit considerentelor sale, la o analiză coroborativă a probelor, prin referirea la ansamblul probator administrat, neexistând obligația instanței de judecată de a se referi în mod distinct în cadrul motivării sale, la absolut fiecare probă administrată. Așadar, sub acest aspect, argumentele instanței sunt expuse, sunt pertinente și coerente, motivarea hotărârii pronunțate anterior în cauză, nesuferind de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul acestui motiv de nelegalitate, în referire la nici una dintre dispozițiile date în cauză (privind exercitarea autorității parentale comune sau privind conținutul programului de vizită, program stabilit de tribunal și în raport de criteriile evocate de recurentă, ilustrate de altfel, concret în decizia contestată, în cuprinsul paginilor 16 și 17).

Pe de altă parte, judecătoria a indicat probele care i-au format convingerea – declarațiile martorilor audiați, răspunsurile la interogatorii, expertiza psihosocială.

Nu se poate deci, reține în mod întemeiat că instanța de fond sau cea de apel nu și-ar fi motivat hotărârea sau că aceasta ar fi lapidară, concizia și strictețea juridică a argumentelor instanței fiind prioritare și realizate în cauză, nefiind condiționate de obligativitatea detalierii inutile a motivației în legătură cu aceste aspecte.

7. În privința criticilor afectate fondului dispoziției relative pensiei de întreținere stabilite în sarcina recurentei, Curtea observă că această dispoziție judiciară a primei instanțe de judecată nu a fost contestată în mod individual în cadrul motivelor de apel (astfel cum s-a procedat în recurs – exclusiv fila 18 dosar recurs, paragrafele din partea de sus a paginii), astfel încât acest motiv de recurs distinct (cu ansamblul susținerilor sale pe fond) este calificat de prezenta instanță de recurs ca reprezentând unul omisso medio, care nu poate pe cale de consecință, fi analizat pentru prima dată în această cale de atac.

8. În privința criticilor legate de omisiunea de pronunțare a tribunalului asupra cererilor accesorii modului de exercitare a autorității parentale, respectiv cea a recurentei de menținere a pensiei de întreținere prestabilite în sarcina intimatului, în bani și cea a intimatului de obligare a recurentei la plata la rândul său, a unei pensii de întreținere (fila 12 dosar recurs și fila 17 ultimul paragraf dosar recurs), Curtea reține că tribunalul nu a omis să se pronunțe asupra acestor cereri formulate în mod expres, de către recurenta apelantă, cu caracter accesoriu față de cererea vizând respingerea cererii intimatului de stabilire a exercitării în comun a autorității părintești (sens în care recurenta folosește în mod expres, în acest sens, în motive, sintagma „Pe cale de consecință”).

Astfel, atât timp cât instanța de apel nu a modificat dispoziția judecătoriei privind exercitarea în comun a autorității părintești, admițând apelul și schimbând în parte, nu sub acest aspect, sentința, este evident că prin dispoziția de menținere a celorlalte dispoziții (decât cele schimbate), tribunalul s-a pronunțat șiasupra soluțiilor date de judecătorie, acestor cereri, soluții pe care le-a menținut, neputându-se invoca astfel în mod fondat, vreo omisiune de pronunțare.

9. În privința motivului de recurs aferent exercitării în comun a autorității părintești, Curtea mai constată – suplimentar celor expuse la punctul 2 din prezentele considerente, vizând imposibilitatea reaprecierii probelor administrate sub acest aspect, cu consecința dorită de recurentă, a ajungerii la o altă concluzie decât cea a instanțelor inferioare care au apreciat că nu există impedimente de ordin faptic ca și tatăl să exercite autoritatea parentală alături de mamă – că dispozițiile art. 403 Cod Civil conform cărora “în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului” trebuie corelate în procesul de aplicare a lor, cu dispozițiile art. 5. litera (2) din Legea 71/2011 (“Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . Codului civil.”), dar mai ales cu prevederile art. 46 din Legea 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod Civil (“Dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil”).

Realizând această coroborare a textelor legale evocate, rezultă că un caz important de modificare a împrejurărilor care justifică rejudecarea cauzelor cu minori este cel legat de . noului Cod Civil. Părinții care au pierdut exercițiul unor drepturi părintești printr-o sentință definitivă și irevocabilă dată anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, pot depune, după data de 1 octombrie 2011, cereri de reinstaurare a autorității părintești, în baza art. 403.

Conform art. 403, cauzele cu minori nu sunt definitive niciodată, iar la schimbarea conjuncturii, oricare dintre părinți poate cere reanalizarea măsurilor dintre părinți și copii. Trecerea de la vechiul Cod Civil la noul Cod Civil reprezintă o schimbare majoră de conjunctură care motivează o astfel de acțiune de "reinstaurare" a autorității parentale comune, după cum este reliefat de dispozițiile art. 46 din legea 71/2011 ilustrat anterior.

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați înainte de . Codului civil și copiii lor minori pot fi modificate potrivit art. 403 NCC, respectiv considerându-se îndeplinită condiția schimbării împrejurărilor care au stat la baza deciziei judecătorului. Este, așadar, o dispoziție care face posibilă dispunerea exercițiului autorității părintești și stabilirea locuinței copilului în aceleași condiții în care se dispunea reîncredințarea acestuia în vechea reglementare. Deosebirea constă în faptul că se consideră îndeplinită condiția schimbării împrejurărilor determinante, deși constatăm că ea vizează doar schimbarea legii.

Prin urmare, dacă divorțul a intervenit înainte de . Codului civil, oricare dintre părinți sau dintre persoanele ori instituțiile care au calitate procesuală activă potrivit art. 403 NCC. pot să solicite instanței de tutelă acordarea exercițiului autorității părintești și stabilirea locuinței copilului, fără să fie necesară dovedirea modificării împrejurărilor care au determinat încredințarea copilului spre creștere și educare unuia dintre părinți. Instanța de tutelă va analiza, potrivit interesului superior al copilului, posibilitatea exercitării în comun a autorității părintești de către ambii părinți, în caz contrar, dacă există motive temeinice pentru acordarea exercițiului autorității părintești unuia singur dintre părinți, dispunându-se astfel. În mod similar, instanța de tutelă va analiza condițiile pe care fiecare dintre părinți le oferă copilului, în vederea stabilirii locuinței copilului.

Așadar, în acest context, nu este necesară pentru atribuirea autorității parentale comune, dovedirea modificării împrejurărilor de fapt care au stat la baza încredințării potrivit vechiului Cod civil, către mamă, astfel cum în mod eronat invocă recurenta.

Dezbaterea teoretică realizată de recurentă la fila 14 din dosarul de recurs, nu este aplicabilă cauzei prezente, întrucât părțile nu se află în situația divorțului pendinte, pentru a aprecia asupra legii aplicabile cererilor accesorii. Din această perspectivă, cvasiansamblul dispozițiilor legale evocate de recurentă în respectivele paragrafe nu sunt incidente cauzei.

În privința prevederilor art. 39 al.2 din Legea 71/2011 invocate de recurentă, acestea, deși incidente, reprezintă o normă cu caracter general în raport de dispoziția art. 403 din noul cod, analizată anterior, fiind deci înlăturată de la aplicare în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

Grefat pe acest cadru legislativ și pe situația de fapt reținută de către tribunal, relativă inexistenței de impedimente ca și tatăl să exercite autoritatea parentală alături de mamă, Curtea observă că tribunalul – la fel ca și judecătoria, a pronunțat o soluție legală și în conformitate cu prevederile 397 și 398 din noul Cod Civil.

10. În fine, Curtea observă că deși s-a invocat și cel de-al optulea motiv de recurs, acesta nu este incident în cauză. Aprecierea se impune deoarece motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, sancționează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecând peste voința părților exprimată în convenție. Or, deși recurenta invocă dispozițiile acestui motiv de recurs, Curtea constată că criticile formulate nu se circumscriu acestuia, ele nereferindu-se la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, în cauză neexistând vreun astfel de act juridic bilateral.

Nu în ultimul rând, Curtea observă că recursul promovat de către recurent nu este nul pentru nemotivare sau neîncadrare în motivele de nelegalitate edictate de art. 304 Cod Procedură Civilă, având în vedere că criticile s-au circumscris celui de-al 9 – lea motiv de recurs, date fiind dispozițiile legale vizând dreptul părintelui ce nu locuiește cu copilul, de a a avea relații personale cu acesta.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, judicioasă, motivele de recurs invocate (7,8,9) nefiind fondate.

Totodată, se va lua act, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, că nu se solicită cheltuieli de judecată, aferente fazei recursului, de către intimatul-reclamant, în vreme ce cererea recurentei în acest sens, trebuie respinsă ca nefondată, urmare a existenței culpei procesuale a acesteia în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul recurentei – pârâte S. M. D..

Admite recursul declarat de recurentul – reclamant B. A., împotriva deciziei civile nr.895 A din data de 08.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurenta – pârâtă S. M. D. și cu Autoritatea tutelară P. SECTORULUI 6 BUCUREȘTI.

Modifică decizia recurată în sensul că:

- programul de week-and va începe de vineri ora 17.oo până duminică ora 19.oo.

Se adaugă în anii pari, ziua de naștere a minorei, reprezentată de data de 28 septembrie, de la ora 17.oo până la data de 29 septembrie, ora 19.oo.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Ia act că recurentul reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar recurenta - pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 25.04.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

S. R.

Red. M.H..

Tehnored. C.S./MH

Ex.2/25.06.2013

T.B.Secția a IV-a Civilă – C.C.I.

- S.E.P.

Jud.sector 6 București - D.G.C.

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 25/2013. Curtea de Apel...		Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1861/2012. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 958/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 25/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1861/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 740/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 811/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 637/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI