Expropriere. Decizia nr. 172/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 172/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2015 în dosarul nr. 172/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.172 A
Ședința publică de la 09.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant L. B. A. împotriva sentinței civile nr.325 din 17.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA SA.
P. are ca obiect – expropriere.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul-reclamant L. B. A., prin avocat I. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 18.08.2014, eliberată de Baroul București, aflată la fila 11 din dosar și intimatul-pârât S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin avocat A. M. D., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 07.01.2015, eliberată de Baroul București, aflată la fila 83 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-au depus relațiile solicitate de la Primăria comunei Glina.
Apărătorul apelantului-reclamant depune la dosar extrase de carte funciară din care rezultă că la momentul de față L. B. A. este proprietarul imobilelor din litigiu, înmânând câte un exemplar și intimatului-pârât.
Apărătorul intimatului-pârât depune la dosar dovada demersurilor făcute cu privire la efectuarea de plăți, înmânând un exemplar și apelantului-reclamant.
Părțile, prin avocați, apreciază că nu se mai impune completarea probatoriului în această fază procesuală, față de înscrisul depus la dosar de către Primăria Glina.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelantului-reclamant solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Arată că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a respins acțiunea pe considerentul că în cauză nu a fost demarată o procedură de expropriere de către expropriator.
Or, la momentul preluării abuzive a terenurilor din posesia autorilor reclamantului, pârâtul a realizat o procedură de expropriere reprezentată de contractul de vânzare-cumpărare nr.1129/30.06.1992, încheiat între Primăria comunei Glina și AND.
Practic, la vremea respectivă, acest contract încheiat sub semnătură privată, deși intrase în vigoare Legea nr.18/1991 care prevedea forma autentică, a constituit singura procedură de expropriere realizată de pârât cu privire la toate terenurile din zonă, astfel încât este evident că situația reclamantului nu este singulară.
Ca atare, apreciază că acest înscris sub semnătură privată nu poate face dovada că pârâtul ar fi achitat despăgubirile aferente acestei exproprieri autorilor reclamantului, atât timp cât nu există o dovadă concludentă din care să rezulte că aceste sume de bani au fost acordate proprietarilor.
Or, tabelul la care se face referire în contract cuprinde doar numele proprietarilor ale cărora terenuri au fost ocupate pentru construirea autostrăzii transeuropene.
Mai mult decât atât, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară I. rezultă clar că reclamantul L. B. A. este proprietarul celor patru suprafețe de terenuri, astfel încât apreciază că este greu de crezut faptul că la momentul anilor 1992-1993, înainte de emiterea titlurilor de proprietare, proprietarii ar fi primit despăgubirile aferente exproprierii, iar statul nu ar fi făcut modificările cuvenite privind transferul dreptului de proprietate.
Apărătorul intimatului-pârât solicită respingerea apelului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, având în vedere faptul că exproprierea nu a avut loc în speța de față, întrucât la momentul anilor 1990-1991 legea în vigoare era Decretul nr.467/1979.
Or, sub nicio formă contractul încheiat în anul 1992, prin care au fost achitate sumele de bani proprietarilor terenurilor afectate de construcția autostrăzii, nu echivalează cu etapa consemnării individuale a despăgubirii reglementate în cuprinsul legii speciale în materie de expropriere, întrucât nici una din aceste legi nu era în vigoare la acel moment, astfel încât imobilele respective au fost trecute în proprietatea statului în baza unui contract clasic de vânzare-cumpărare.
Mai mult decât atât, în cauză s-a făcut dovada că Administrația Națională a Drumurilor a plătit Primăriei Glina sumele de bani necesare transferului dreptului de proprietate.
De asemenea, arată că există în continuare impedimente din partea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară privind intabularea dreptului de proprietate a statului, chiar în situația în care exproprierea a avut loc în condiții de legalitate.
La interpelarea instanței, apărătorul apelantului-reclamant arată că intabularea dreptului de proprietate se face de drept, după dovada plății, conform legilor în materia exproprierii.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, întrucât din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă clar faptul că au fost acordate proprietarilor despăgubiri de către S. R. în anul 1992.
Apreciază că reclamantului nu i se cuvin despăgubirile solicitate, având în vedere faptul că la momentul ocupării terenului pentru construirea autostrăzii nu era titularul unui drept real.
Mai mult decât atât, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că reclamantul a cumpărat respectivele parcele de teren în anii 2007-2008, de la moștenitorii proprietarului, iar la acel moment lucrările la autostradă erau finalizate.
Or, în cauză nu pot fi acordate despăgubiri de două ori pentru respectivele parcele de teren, atât timp cât S. R. a acordat despăgubiri proprietarilor pentru aceleași imobile.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 18.08.2010, reclamantul L. B. A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Compania Naționala de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. (C.N.A.D.N.R), prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
1. Stabilirea cuantumului despăgubirilor (prin despăgubiri înțelegându-se valoarea reala a imobilului, precum și prejudiciul cauzat) pentru următoarele suprafețe de teren, ce au fost expropriate, în vederea construirii Autostrăzii A2:
- 67 mp. situat in extravilanul Comunei Glina, ., tarlaua 1/1. . numărul cadastral 2154/2:
- 75 mp. situat in extravilanul Comunei Glina. ., tarlaua 1/1. . cadastral 2153/2:
- 632 mp. situat in extravilanul Comunei Glina. ., tarlaua 1/1. . cadastral 2157/2:
- 49 mp. situat in extravilanul Comunei Glina. ., tarlaua 1/1. . cadastral 2159/2.
2. Stabilirea termenului de plata a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauza, dată de la care pârâta să fie obligata la plata acestor despăgubiri.
3. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că, în fapt, în vederea construirii Autostrăzii București - Constanta, respectiv a sectorului București - F., Compania Naționala de Autostrăzi si Drumuri Naționale a “achiziționat” terenurile necesare, conform amplasamentului acestui obiectiv de utilitate publica de interes național, terenuri printre care se regăsesc și cele mai sus indicate, proprietatea sa dobândită conform legii. A mai arătat reclamantul că în cărțile funciare ale imobilelor se găsesc înscrise mențiuni privind lucrările de construire a autostrăzii A2 și toate aceste mențiuni din cărțile funciare dovedesc situația incerta a acestor terenuri, în sensul că acestea au fost ocupate abuziv de AND, actuala CNADNR, neoperând transferul dreptului de proprietate întrucât nu au fost plătite despăgubirile, nici până la momentul prezent.
Având în vedere ca nici el, reclamantul, dobânditorul legal al terenurilor, dar nici autorii săi “expropriați” în fapt la data respectiva, nu au primit nici o suma de bani cu titlu de despăgubire, consideră că au fost grav încălcate atât dispozițiile constituționale din art. art. 44 alin. 3 cât și toate celelalte dispoziții legale în materie, precum art. 1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica: " Exproprierea de imobile, in tot sau in parte, se poate face numai pentru cauza de utilitate publica, după o dreapta si prealabila despăgubire, prin hotărâre judecătoreasca. “
A mai arătat reclamantul că nu i-a fost comunicată niciodată vreo Hotărâre de stabilire a despăgubirilor, astfel că, în aceste condiții, nu a operat nici transferul dreptului de proprietate în favoarea Statului nefiind îndeplinite cerințele art. 27 din legea nr. 33/1994. Pe suprafețele de teren arătate este construită de mulți ani autostrada A2, fapt dovedit de toate înscrisurile eliberate de OCPI I..
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile din Legea nr. 33/1994, Legea 198/2004, legea nr. 184/2008, art.112 cod pr civilă.
Pârâtul Statul Român prin CNADNR a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea cererii de chemare în judecată pe motiv că reclamantul nu a achitat taxa de timbru și timbrul judiciar corespunzătoare; necompetența materială a Tribunalului București în soluționarea cererii de chemare în judecată, pe motiv că fiind vorba de o cerere de drept comun competența revine Judecătoriei; inadmisibilitatea cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru suprafețele de teren indicate în cerere și a cererii de stabilire a termenului de plată a despăgubirilor; în subsidiar, să se respingă ca netemeinică cererea reclamantului. A invocat pârâtul și lipsa calității sale procesuale pasive.
În susținerea poziției sale procesuale, pârâtul a arătat că în privința imobilelor indicate în cererea de chemare în judecată și identificate cadastral cu nr. 2153/2, 2154/2, 2157/2 și 2159/2 nu a intervenit exproprierea pentru cauză de utilitate publică, așadar în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sau ale Legii nr. 198/2004 și astfel nici dispozițiile din actele normative menționate anterior referitoare la timbraj și la competența materială a instanței de judecată. În aceste condiții, urmează a i se pune în vedere reclamantului să precizeze câtimea obiectului capătului trei din cerere în scopul stabilirii atât a taxei de timbru și a timbrului judiciar corespunzătoare, cât și pentru determinarea competenței materiale a instanței de judecată.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a CNADNR, s-a arătat prin întâmpinare că, față de prevederile art. 10 alin 1 din legea nr. 198/2004, CNADNR nu poate avea calitate procesuală pasivă decât într-un singur caz și exclusiv în calitate de reprezentantă a statului român. Totodată, având în vedere că imobilele mai sus arătate nu a fost expropriate, subscrisa nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză.
A mai arătat pârâtul că cererea reclamantului, astfel cum a fost formulată, urmărește și echivalează cu obligarea CNADNR la exproprierea imobilelor situate în Glina, jud. I., or, această cerere este inadmisibilă atât prin raportare la Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cât și prin raportare la Legea nr. 198/2004. Totodată, prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile doar în ipoteza care terenul menționat ar fi făcut obiectul exproprierii, iar reclamantul ar fi în situația să conteste cuantumul despăgubirilor stabilite de către expropriator, or prin cererea formulată, reclamantul solicită direct instanței de judecată să stabilească despăgubirea pentru terenul pretins ocupat/expropriat, cerere inadmisibilă prin raportare la dispozițiile legale mai sus-menționate.
În drept, pârâtul a invocat prevederile Legii nr. 255/2010, art. 1169 Cod civil, 115 și urm. C.pr.civilă.
Reclamantul a formulat în scris răspuns la întâmpinarea pârâtului.
Prin încheierea de ședință din data de 26.05.2011, Tribunalul a respins excepțiile netimbrării cererii, necompetenței materiale, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității.
În cauză, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri, expertiza topografică și evaluatorie.
Prin sentința civilă nr.325/17.03.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la fondul cauzei, dat fiind faptul că excepțiile invocate prin întâmpinare de către pârât au primit rezolvare prin încheierea de ședință din data 26.05.2011, fiind toate respinse, că, în primul rând concluziile raportului de expertiză topografică efectuată în cauză, față de care nici una dintre părțile nu a formulat obiecțiuni, concluzii (fila 12 vol III dosar) care au fost în sensul că toate terenurile în litigiu (proprietatea reclamantului L. B. A.) situate în extravilanul comunei Glina, ., sunt parțial ocupate efectiv de Autostrada A2, suprafața totală a terenului ocupat fiind de 630 mp. Dimensiunile și amplasamentul suprafețelor de teren ocupate de A2 au fost prezentate în planurile de detaliu D1 și D2 anexate raportului de expertiză.
Așadar, față de aceste concluzii ale expertului topograf, Tribunalul a reținut că imobilul teren aparținând reclamantului a fost afectat de lucrările de utilitate publică pentru construcția autostrăzii A2, fiind în parte ocupat efectiv în prezent de autostrada A2, operând o „expropriere” faptică a acestuia, fără plata despăgubirilor în favoarea proprietarului expropriat, cu nerespectarea așadar a prevederilor legale speciale cuprinse în art.4, 5 din legea nr 198/2004.
Din această perspectivă, această „expropriere” faptică însă echivalează, în opinia Tribunalului, cu lipsirea reclamantului de unele din atributele dreptului de proprietate (nu de însuși dreptul de proprietate, care și l-a păstrat), respectiv posesia, folosința și dispoziția materială asupra terenului. (reclamantul bucurându-se doar de dispoziția juridică asupra terenului).
Această afectare a exercițiului dreptului de proprietate aparținând reclamantului nu poate primi însă rezolvare pe calea prezentului demers judiciar, căci solicitarea și acordarea unor despăgubiri proprietarului expropriat pot fi obținute doar atunci când procedura de expropriere a fost demarată conform legii. În caz contrar, fiind în afara cadrului legal al procedurii de expropriere, reclamantul poate pretinde eventual acordarea unor despăgubiri pentru nesocotirea dreptului său de proprietate, pe temeiul răspunderii civile delictuale a pârâtului, însă nu poate pretinde și nu i se pot acorda despăgubiri în condițiile art 26 legea nr 33/1994 coroborat cu prevederile legii nr 198/2004. Acest din urmă text de lege are în vedere o procedură de expropriere demarată de expropriator, or în cauză nu este vorba de o astfel de procedură.
Ocuparea terenului proprietatea reclamantului și derularea/finalizarea lucrărilor specifice unei exproprieri în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege reprezintă așadar în mod cert, în opinia Tribunalului, o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea proprietarului de a exercita atribute esențiale ale dreptului de proprietate, situație prejudiciabilă în mod cert pentru proprietar și imputabilă totodată posesorului, în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii, încălcare care însă nu poate fi valorificată în prezenta procedură judiciară. Despăgubirile pretinse de reclamant și evaluate de comisia de experți pe tărâmul art 26 din legea nr 33/1994 pot fi obținute doar în ipoteza existenței, derulării sau finalizării unei proceduri de expropriere. Or, așa cum s-a arătat, în cauză nu există o astfel de expropriere inițiată de expropriator.
Prejudiciul creat reclamantului constă în lipsirea proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru teren, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului. Însă, reclamantul nu a învestit tribunalul cu pretenția vizând acoperirea acestui prejudiciu, ci întreg demersul său judiciar a fost construit pe temeiul legislației privind procedura de expropriere, procedură care nu există în cauza de față. Concluzia juridică a Tribunalului este relevată și de jurisprudența ÎCCJ prin deciziile nr. 1884/03.04.2013, nr. 565/07.02.2013, nr. 6967/14.11.2012, secția I civilă). Or, reperarea unui prejudiciu este consecința activării unei răspunderi civile delictuale pe seama pârâtului, însă, dat fiind principiul disponibilității, dar și poziția procesuală a părților din cauză, Tribunalul a reținut că nu se poate pronunța decât asupra obiectului cererii cu care a fost învestit, or, astfel cum a fost formulată, pretenția reclamantului apare ca fiind neîntemeiată, în condițiile inexistenței unei proceduri de expropriere. Raționamentul juridic al tribunalului a fost prezentat tocmai pentru a lămuri reclamantul care este motivul caracterului nefondat al pretențiilor sale grefate pe dispozițiile privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Așadar, pe temeiul legislației privind exproprierea și în baza art.26 alin 3 din legea nr 33/1994 coroborat cu legea nr 198/2004 reclamantul nu poate obține despăgubirile cuantificate prin raportul de expertiză evaluatorie efectuat în cauză și a cărui omologare a cerut-o (la suma de 267.760 lei), căci așa cum a statuat și ÎCCJ, sesizarea instanței în baza acestei legislații speciale se poate face doar de către o persoană ce are calitatea de expropriat în sensul legii și doar pentru a contesta cuantumul despăgubirilor acordate.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.08.2014 reclamantul L. B. A. a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 05.12.2014.
În motivarea apelului său, apelantul-reclamant arată că, deși din considerentele sentinței apelate rezultă că instanța de fond a constatat, în baza probelor administrate, că terenurile proprietatea apelantului au fost afectate de lucrările de utilitate publică pentru construcția Autostrăzii A2, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, sub motivarea că în cauză nu a fost demarată o procedură de expropriere de către expropriator.
Apreciază că sentința pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:
1.1. Art. 2-5 din Legea nr.198/2004, respectiv art. 4 din Legea nr.255/2010 enumeră etapele procedurii de expropriere:
a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național;
b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobile care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor mobilelor;
c) transferul dreptului de proprietate - care în cazul concret nu s-a produs din cauza faptului că pârâta nu i-a achitat despăgubirile aferente.
d) finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.
Menționează că folosește în analiză dispozițiile art.4 din Legea nr. 255/2010 întrucât etapele sunt mult mai bine sintetizate, însă este evident că aceleași etape ale procedurii de expropriere erau reglementate și prin Legea nr. 198/2004, respectiv Legea nr. 33/1994.
Singura etapă efectuată de pârâtă în această procedură de expropriere a fost declararea utilității publice, care a fost realizată prin intermediul a două hotărâri de guvern: H.G. nr. 557/1990 privind obiectivul de investiții " Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești"; H.G. nr. 364/1991 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții" Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești, tronson București - F.".
Practic, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor, respectiv obligarea pârâtei la achitarea lor, astfel încât, ulterior, să poată fi realizată etapa a 3-a a procedurii de expropriere, astfel cum este reglementată de art. 4, lit. c) din Legea nr. 255/2010.
1.2. La momentul preluării abuzive a terenurilor din posesia autorilor săi, pârâta a realizat o procedură de expropriere reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare nr.1129/30.06.1992, încheiat între Primăria . ANO (cumpărător). Anexăm contractul.
Obiectul contractului a constat în "vânzarea terenurilor deținute de proprietarii atestați de Primăria Comunei Glina SAI conform tabelului întocmit de aceasta", menționându-se totodată În contract faptul că " terenul este necesar cumpărătorului pentru construirea autostrăzii transeuropene N-S, Sectorul București - F.. "
Tabelul la care face referire contractul are și o notă din care rezultă că: " proprietarii menționați în acest tabel au fost puși în posesie și sunt deținătorii suprafeței de 5.3655 ha ce se ocupă pentru autostradă. Prețul de vânzare a terenurilor menționate mai sus a fost stabilit prin negociere, suma de 2.682.764 lei urmând a fi atribuită celor 74 de proprietari din tabel de către Primăria .>
Tabelul însuși poartă ca titlu "Tabel cuprinzând proprietarii din Corn. Glina. . căror terenuri se ocupă pentru construirea autostrăzii transeuropene sector București - F. (km 2+380 - 4 + 431, Art.10 din Legea nr.198/2004. respectiv art.23 din Legea nr.255/2010 stabilesc faptul că sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile adresate instanțelor judecătorești pentru stabilirea în contradictoriu cu statul român sau cu unitățile administrativ-teritoriale, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia.
Prin urmare, concluzia instanței de fond conform căreia, în baza legilor speciale din materia exproprierii, se poate face de expropriat doar cerere pentru a contesta cuantumul despăgubirii, este o concluzie care încalcă în mod vădit prevederile legale anterior citate, fiind evident că legiuitorul a reglementat inclusiv posibilitatea celui expropriat de a-și stabili, în cadrul unei acțiuni în instanță, dreptul la despăgubire. Textul de lege este foarte clar, întrucât în cealaltă situație reglementată de legiuitor, în care se contestă cuantumul despăgubirii, este evident că dreptul la despăgubire a fost deja constatat, eventual acesta rezultând din hotărârea de expropriere.
Cu titlu de jurisprudență, în susținerea prezentului apel, se citează din Decizia civilă nr.339A/26.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă într-o cauză similară, pentru un teren expropriat în aceeași manieră, la nivelul anului 1992, terenul fiind situat în tarlaua 10/1 din Com. Glina, ..
La dosarul cauzei a fost depusă cu titlu de jurisprudență și Decizia civilă nr. 1917/16 martie 2012 pronunțată de Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezultă faptul că „legea specială în materie de expropriere este aplicabilă și în situația în care lucrarea în vederea căreia s-ar fi impus exproprierea a fost deja realizată, proprietarul nefiind despăgubit."
Instanța de fond invocă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi statuat că sesizarea instanței în baza acestei legislații speciale se poate face doar de către o persoană care are calitatea de expropriat în sensul legii și doar pentru a contesta cuantumul despăgubirilor acordate.
De asemenea a invocat și hotărârea CEDO în cauza B. împotriva României.
Pe cale de consecință, este evident că există o bogată jurisprudență, internă și europeană, care a stabilit că legile speciale în materie de expropriere sunt aplicabile și în cazurile în care a operat o expropriere de fapt, persoana expropriată putând solicita obliga rea expropriatorului la plata despăgubirilor aferente exproprierii, chiar și după ce obiectivul de investiții a fost realizat.
Tot sub aspectul că în cauză nu ar fi fost demarată o procedură de expropriere, sentința pronunțată de instanța de fond este contradictorie cu încheierea din 26.05.2011 prin care au fost respinse toate excepțiile invocate de către pârât în egală măsură, soluția instanței este surprinzătoare inclusiv dacă o raportăm la cadrul procesual și la probele administrate: reprezentantul Ministerului Public a fost prezent la fiecare termen de judecată, iar expertiza evaluatorie a fost admisă și administrată de aceeași instanță în condițiile reglementate de art.25 din Legea nr.33/1994 - comisie alcătuită din trei experți.
Mai mult decât atât, încă de la momentul la care instanța a respins excepția necompentenței materiale a Tribunalului București invocată de pârât prin întâmpinare (încheierea din 26.05.2011), este evident că a acceptat soluționarea cererii de chemare În judecată în cadrul procedural reglementat de legile speciale din materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Practic, motivarea superficială a instanței de fond (în cauză nu ar fi existat procedură de expropriere) este în vădită contradicție cu durata procesului (4 ani), expertizele administrate în cauză, onorariile de experți pe care a fost obligat să le achite etc.
Concluzia instanței de fond, în sensul că despăgubirile proprietarului expropriat pot fi acordate doar atunci când procedura de expropriere a fost demarată conform legii și că în cauză nu este vorba despre o astfel de procedură, este netemeinică, nelegală și contrazisă de probele administrate în cauză, astfel: anterior preluării abuzive a terenurilor din posesia autorilor mei, au fost emise cele două hotărâri de guvern - H.G. nr. 557/1990 și H.G. nr. 364/1991 - reprezentând practic prima etapă a procedurii de expropriere, conform art. 4, lit. a ) din Legea nr. 255/2010.
Etapa a doua a procedurii de expropriere, reglementată de art. 4 lit. b) din Legea nr. 255/2010 (consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobile care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor) este reprezentată în prezenta procedură de expropriere de Contractul de vânzare - cumpărare nr. 1129/30.06.1992, încheiat între Primăria . AND (cumpărător), precum și de Tabelul anexă la acest contract.
D. etapa a 3-a - transferul dreptului de proprietate - nu s-a realizat, pentru că nu au fost achitate despăgubirile celor expropriați.
Art.10 din Legea nr.198/2004, respectiv art.23 din Legea nr.255/2010 reglementează posibilitatea persoanei expropriate de a se adresa instanței de judecată, în cadrul oferit de legile speciale în materia exproprierii, inclusiv pentru a se constata dreptul său la despăgubire.
Întreaga jurisprudență CEDO, dar și internă a stabilit, fără putință de interpretare, că persoana expropriată este îndreptățită să solicite despăgubirile pentru expropriere inclusiv în situația unei exproprieri de facto și/sau atunci când obiectivul de investiții a fost deja realizat.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea acestui prim motiv de apel și. pe cale de consecință. modificarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
La dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul că pârâtul ar fi achitat despăgubirile aferente acestei exproprieri, fie apelantului, fie autorilor săi.
Atât timp cât nu există o astfel de dovadă, instanța nu poate indica un alt temei de drept al acțiunii și nu poate stabili că în cauză nu sunt aplicabile legile speciale în materie de expropriere. Pentru că varianta impusă de instanța de fond - răspunderea civilă delictuală a pârâtului - nu poate conferi o explicație logică și juridică asupra modalității în care, totuși, Autostrada A2 este construită de mai bine de 20 de ani pe terenurile proprietatea sa. Practic, în accepțiunea instanței, este absolut în regulă și legal ca S. R. să îi ia abuziv terenul, fără să-i plătească justa și prealabila despăgubire, afectându-i astfel dreptul de proprietate. Or, Constituția României (art. 44, alin.3), Codul civil (art. 481), Legea nr. 33/1994, Convenția Europeana a Drepturilor Omului și o bogată jurisprudență CEDO și internă în materie, stabilesc faptul că singura atingere care poate fi adusă dreptului de proprietate nu poate fi decât exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Orice altă variantă propusă de instanță nu poate soluționa acest litigiu, generat de faptul că S. R. a construit un obiectiv de interes național pe terenurile proprietatea mea, fără a-i achita nicio despăgubire. De asemenea, orice altă variantă a instanței, inclusiv aceea de respingere a cererii introductive ca neîntemeiate, încalcă toate aceste prevederi legale.
Urmare a acestui fapt, prejudiciul suferit de apelant nu poate avea ca temei de drept dispozițiile art. 998-999, C.civ. (așa cum indică instanța de fond), atât timp cât norma specială - Legea nr. 33/1994 - reglementează ca reparație adusă atingerii dreptului de proprietate despăgubirea, iar nu prejudiciul.
Conform art.26 din Legea nr.33/1994, această despăgubire se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului. Or, atât timp cât legislația internă prevede o normă specială în materie de expropriere, instanța de fond era obligată să aplice cu prioritate această normă specială, nu să o înlăture.
Prejudiciul are în vedere o reparație urmare a afectării unui drept. Or, în cazul de față, dincolo de afectarea dreptului de proprietate, vorbim despre luarea abuzivă a acestor terenuri din patrimoniul său. Faptic vorbind, de mai bine de 20 de ani, aceste terenuri nu se mai găsesc în patrimoniul său. Prin urmare, nu vorbim despre o atingere adusă dreptului de proprietate, ci despre un furt de proprietate, dat fiind că nu i-au fost achitate despăgubirile pentru expropriere. Tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut că despăgubirea se compune, în primul rând, din valoarea reală a imobilului, adică din prețul bunului expropriat, conform art.26, alin.(2), din Legea nr.33/1994. Abia în plan secundar legiuitorul reglementează și noțiunea de prejudiciu.
Având în vedere că singura variantă acceptată de legislația internă și europeană prin care poate fi cedat dreptul de proprietate este exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în mod corect legiuitorul a impus termenul de despăgubire, nu de prejudiciu, pe considerentul că preluarea terenului nu este temporară, ci ireversibilă.
Sentința pronunțată de instanța de fond este dată cu încălcarea legilor speciale din materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică și pentru faptul că soluția propusă de instanță - acțiunea în răspundere civilă delictuală - nu rezolvă sub nicio formă chestiunea transferului dreptului de proprietate din patrimoniul apelantului în patrimoniul expropriatorului.
Conform art. 27 din Legea nr. 33/1994, " Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite. "Este evident că obligația principală a expropriatorului este aceea de a achita expropriatului valoarea despăgubirilor.
Aceeași idee este preluată și de art. 15 din Legea nr. 198/2004, care prevede că: "Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere".
Prin urmare, obligarea pârâtului de a-i achita un prejudiciu în temeiul art. 998- 999, C.civ. nu soluționează de fapt litigiul, pentru că într-o astfel de variantă nu poate opera transferul dreptului de proprietate. Or, este obligatoriu să aibă loc acest transfer al dreptului de proprietate, având în vedere că situația actuală nu mai poate continua la infinit - la OCPI și la Primărie apelantul apare înscris ca proprietar și achită impozitul, în timp ce terenurile sunt folosite de S. R. de mai bine de 20 de ani.
Este evident că acest transfer de proprietate nu poate opera în temeiul art.998-999, C.civ.
Varianta propusă de instanța de fond este nelegală și sub aspectul că o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este supusă termenului de prescripție de 3 ani.
Practic, instanța îi propune să formuleze din trei în trei ani o astfel de cerere în pretenții, care presupune o taxă de timbru la valoare (în condițiile în care cererile în materie de expropriere sunt scutite de taxa de timbru), in condițiile în care afectarea dreptului său de proprietate este ireversibilă. Autostrada nu se va demola niciodată și aceste suprafețe de teren nu se vor întoarce niciodată în patrimoniul său și nici chiar în patrimoniul moștenitorilor săi. Prin urmare, această variantă de soluționare a litigiului este lipsită de orice argument și contravine principiului conform căruia instanța este obligată să soluționeze litigiul cu care a fost învestită, iar nu să propună variante juridice în sensul ca apelantul și moștenitorii săi să formuleze la infinit, din trei în trei ani, acțiuni în pretenții pe dreptul comun.
Nici acțiunea în revendicare propusă de alte instanțe în cauze similare nu poate fi acceptată, fiind evident că o sentință pronunțată într-o astfel de cerere nu poate fi pusă niciodată în executare - autostrada nu poate fi demolată.
Acest aspect explică și dovedește pe deplin următorul lucru - oricât de mult s-ar strădui instanțele să ofere variante alternative pentru această afectare gravă a dreptului de proprietate - drept real absolut, opozabil erga omnes - dreptul comun nu poate oferi un temei legal pentru o cerere de chemare în judecată care să conducă în final la reglementarea situației și la stingerea litigiului. Explicația rezidă în faptul că, pentru astfel de situații de fapt, legiuitorul a reglementat norme speciale. Instanțele sunt practic obligate să aplice aceste norme speciale, atât timp cât fac parte din dreptul intern al României, întrucât norma specială se aplică cu prioritate.
Prin urmare, evitarea sau înlăturarea normei speciale din astfel de litigii nu doar conduce la soluții absurde și nelegale, dar constituie o încălcare vădită a principiului fundamental de drept anterior amintit.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a obligării pârâtului la plata despăgubirilor, în cuantumul rezultat din raportul de evaluare întocmit în cauză.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă, Legea nr.33/1994, Legea nr.198/2004, Legea nr.255/2010 .
La data de 09.01.2015 intimatul-pârât S. R., prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că instanța fondului, în mod just, a decis că în lipsa exproprierii nu este incidentă legislația specifică.
Apelantul-reclamant pretinde însă ca legislația specifică exproprierii se aplică și în absența măsurii exproprierii.
Apelantul-reclamant însuși a susținut, chiar dacă într-un mod complicat, și instanța fondului a reținut faptul că terenurile în privința cărora se solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 198/2004, nu au fost expropriate.
Pe cale de consecință, în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii generale nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sau ale Legii speciale"" domeniul construcției de autostrăzi nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale (Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, nu era în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată și, prin urmare, prevederile legii nu erau aplicabile speței).
În condițiile evidențiate, pârâtul a susținut, iar instanța fondului, prin soluția pronunțată, a încuviințat, faptul că acțiunea apelantului-reclamant echivalează nici mai mult, nici mai puțin cu o cerere de obligare a acestui pârât la exproprierea imobilelor, or, această cerere este inadmisibilă atât prin raportare la Legea nr. 33/1994, cât și prin raportare la Legea nr.198/2004.
Instanța fondului a statuat în mod judicios în sensul în care "această afectare a exercițiului dreptului de proprietate ... nu poate primi Însă rezolvare pe calea prezentului demers judiciar, căci solicitarea și acordarea unor despăgubiri proprietarului expropriat pot și obținute doar atunci când procedura de expropriere a fost demarată conform legii" (fila nr. 4 din Sentința apelată).
Ipoteza exproprierii parțiale/incomplete este incorectă și inexistentă.
Potrivit actelor normative care reglementează materia exproprierii (Legea nr.198/2004), etapele prealabile exproprierii sunt cumulative. Prin urmare, lipsa vreunuia dintre demersurile administrative prealabile va conduce la inexistența și inoperativitatea măsurii exproprierii. Contrar alegațiilor apelantului-reclamant, în speță, niciuna dintre etapele administrative evidențiate În cuprinsul legii speciale În materie de expropriere nr.198/2004 nu a fost parcursă/îndeplinită.
Astfel, dincolo de faptul că la momentul anilor 1990-1991 nu erau incidente nici măcar prevederile Legii nr. 33/1994 (era în vigoare Decretul nr. 467/1979), se precizează că „aceste suprafețe de teren au fost expropriate" - fila nr.1 din cererea de chemare În judecată; "toate aceste mențiuni din cărțile funciare dovedesc situația incerta a acestor terenuri, in sensul ca acestea au fost ocupate abuziv de AND, actuala CNADNR, neoperând transferul dreptului de proprietate, întrucât nu au fost plătite despăgubirile"; "de asemenea, nu ne-a fost comunicată niciodată o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor ... în aceste condiții nu a operat nici transferul dreptului din proprietate privată în proprietate publică a statului, nefiind îndeplinite condițiile art. 27 din Legea nr.33/1994" - fila nr. 6 din cererea introductivă.
Sub nicio formă contractul încheiat în anul 1992, prin care au fost achitate sume de bani proprietarilor terenurilor afectate de construcția autostrăzii, nu echivalează cu etapa "consemnării individuale a despăgubirii" reglementate în cuprinsul legii speciale în materie de expropriere (am evidențiat anterior faptul că Legea nr. 255/2010 nici măcar nu era în ființă la momentul formulării acțiunii (2009) și, prin urmare, etapa consemnării individuale, care fost reglementată în cuprinsul acestui act normativ, nu existat); potrivit Legii nr.255/2010, consemnarea individuală a despăgubirilor se realizează oricum într-un cont care este deschis la CEC la dispoziția expropriatorului.
Faptul invocării de către apelantul-reclamant a contractului care a fost încheiat în anul 1992 și prin intermediul căruia autorul acestuia a încasat sume de bani pentru terenurile pentru care aceasta pretinde despăgubiri urmat de pretenția de a fi despăgubită de către statul român pentru aceleași terenuri, dovedește fără tăgadă reaua-credință a acestuia. Cu alte cuvinte, apelantul-reclamant, deși recunoaște că autorului acestuia i-a fost plătit terenul, pretinde pentru același imobil despăgubiri.
Alegațiile referitoare la "exproprierea parțială din culpa exclusivă a pârâtului" în contextul evidențiat și în condițiile actelor normative care reglementează exproprierea, sunt cel puțin hazardate; în speță, astfel cum a dovedit, nu a operat exproprierea.
Pentru terenurile situate în com. Glina, ., proprietatea apelantului-reclamant, se va putea declanșa procedura de expropriere de către intimat, în temeiul Legii nr.198/2004, numai în condițiile în care amplasamentul pentru lucrări de construcție pentru Autostrada București - Constanta, aprobat prin Hotărâre de Guvern, va cuprinde și terenul respectiv.
Cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost formulată este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile Legii nr. 198/2004. Legea specială în materie de expropriere permite sesizarea instanței de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii (art. 9 din lege) în contextul exproprierii prealabile a terenului.
Nici prin raportare la dispozițiile Legii generale în materie nr. 33/1994 (normă legală de asemenea invocată de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive de instanță), cererea nu este admisibilă, întrucât procedura exproprierii, potrivit Legii nr.33/1994, se derulează în trei etape reglementate distinct de lege, respectiv: declararea de utilitate publică a exproprierii, măsuri pregătitoare exproprierii și exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor. Menționăm faptul că primele două etape sunt administrative, iar cea de a treia este judiciară, cu toate consecințele care decurg de aici. Art.3 din Legea nr.33/1994 prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanțele de judecată după ce s-a făcut declarația de utilitate publică a exproprierii in condițiile prevăzute de lege, or, în speță, această condiție nu este îndeplinită și conduce la respingerea cererii ca neîntemeiată.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local, categoria lucrărilor fiind prevăzută în art. 6 din lege. Utilitatea publică a exproprierii se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de consiliile județene și de Consiliul General al Municipiului București pentru lucrările de interes local (art.7 alin.1 din lege).
Pentru alte situații speciale din categoria celor prevăzute la art.7 alin. 4 din Legea nr. 33/1994, utilitatea publică se declară pentru fiecare eaz În parte, prin lege.
Declarația de utilitate publică se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de comisii numite de Guvern pentru lucrări de interes național și de către delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul general al Municipiului București, pentru lucrări de interes local.
Potrivit art.10 din lege, cercetarea prealabilă va stabili dacă există elemente care să justifice interesul național sau local, precum și avantajele de orice natură care susțin necesitatea lucrărilor ce nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum și încadrarea în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.
Pe baza rezultatelor cercetării prealabile, Guvernul sau, după caz, consiliul județean, respectiv Consiliul General al Municipiului București, va adopta actul de declarare a utilității publice, care se aduce la cunoștința publică.
Astfel cum rezultă chiar din definiția exproprierii, aceasta fiind definită ca act al puterii de stat, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanșării procedurii exproprierii de către alte persoane sau autorități decât cele prevăzute in art.7 din Legea nr.33/1994 fapt care conduce la respingerea cererii reclamantului de stabilire a despăgubirii/obligare la expropriere, ca inadmisibilă și ca neîntemeiată.
Cererea reclamantului, concretizată în primul capăt cererii, nu reprezintă altceva decât o solicitare de obligare la expropriere, care trebuie respinsă ca inadmisibilă și ca neîntemeiată.
Solicită să se observe faptul că nu suntem în prezența unei acțiuni formulate ca urmare a exproprierii, de către o persoană afectată de această măsură, ci suntem în ipoteza unei acțiuni formulate în absenta măsurii exproprierii, prin care se solicită despăgubiri. Prin urmare, afirmațiile apelantului-reclamant referitoare la incidența dispozițiilor art.10 din Legea nr.198/2004 sunt neîntemeiate.
Intimatul apreciază că recomandarea pe care a făcut-o instanța fondului la finalul consideratelor, cu privire la posibilitatea formulării unei alte acțiuni de către apelantul-reclamant, nu suportă o critică de nelegalitate din partea acestuia.
În concluzie, solicită respingerea apelului și menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.198/2004, Norma de aplicare a Legii nr.198/2004, Legea nr. 33/1994, art. 289 Cod procedură civilă și art.291 Cod procedură civilă.
In apel s-a administrat proba cu înscrisuri.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză, Curtea constată că apelul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Scopul urmărit de reclamant prin exercitarea acțiunii privește obținerea de despăgubiri pentru privarea de proprietate ca urmare a deposedării de bunul său de către pârâtă, bun ce a fost afectat unei utilități publice fără ca reclamantul să fie despăgubit, reclamându-se, ca atare, ipoteza unei exproprieri „de fapt”, care trebuie să aibă consecințe juridice.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul arată, fără echivoc, că acesta, în calitate de dobânditor legal al terenurilor afectate de construirea Autostrăzii București - Constanta, respectiv a sectorului București - F., dar nici autorii săi “expropriați” în fapt la momentul începerii construcției obiectivului respectiv, nu au primit nici o suma de bani cu titlu de despăgubire, și, prin urmare nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea pârâtului conform Legii nr. 33/1994, ocuparea imobilelor fiind făcută, așadar, în mod abuziv.
De asemenea, prin motivarea cererii de apel reclamantul invocă nefinalizarea procedurii de expropriere, arătând etapele care ar fi trebuit urmate conform Legii nr. 33/1994, Legii nr. 198/2004 sau Legii nr. 255/2010, etape similare, în opinia sa, după declararea utilității publice, realizată prin intermediul a H.G. nr. 557/1990 privind obiectivul de investiții " Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești" și, respectiv, a H.G. nr. 364/1991 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții" Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secțiunea București - Fetești, tronson București - F.".
Susține apelantul-reclamant, în raport de aceste împrejurări, că este îndreptățit conform legslației speciale în materia exproprierii – incidentă în cauză, în opinia sa – să obțină despăgubirile cuvenite pentru imobilul afectat de expropriere, apreciind că numai prin pronunțarea unei astfel de hotări în temeiul legislației speciale, iar nu a prevederilor dreptului comun (art. 998-999 din Codul civil de la 1864) va fi posibil și transferul legal al dreptului de proprietate, chestiune care ar urma să fie rezolvată de către intimatul-pârât conform acelorași legi.
Curtea, având în vedere și imperativul respectării principiului dsiponibilității procesuale, trebuie să remarce, în prealabil, că situația dedusă judecății nu se reflectă decât parțial în ipotezele ce își găsesc o reglementare prin normele speciale în materia exproprierii pentru utilitate publică.
Astfel, se constată că dispozițiile Legii nr. 33/1994 în materie de expropriere au în vedere proceduri anterioare realizării lucrărilor în vederea cărora imobilul urmează a fi expropriat, proceduri care nu pot fi declanșate decât de expropriator .
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. 2 și 3 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. 4 - 8 și ale art. 6 alin. 2 se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii”, iar „acțiunea formulată se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii”.
În același sens sunt și actualele prevederi ale art. 22 alin. 3 din Legea nr. 255/2010.
Față de aceste prevederi legale, Curtea va constata că dreptul la despăgubire pretins în cauză își găsește corespondent în normele legale interne evocate exclusiv din perspectiva faptului că Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanțelor, prevăzând totodată în articolul 4 din lege faptul că, dacă sunt respectate condițiile de fond și de formă, părțile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca și pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.
Pe de altă parte, este corectă susținerea apelantei-reclamante în sensul că același drept al său poate fi privit și prin prisma dispozițiilor convenționale cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conceptul „exproprierii de fapt” se regăsește, instanța europeană statuând cu privire la o astfel de situație în sensul că ingerința autorităților este arbitrară și de natură să rupă "echilibrul just" între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong și Lönnroth contra Suediei).
S-a mai arătat că atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura sa, statul are obligația de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să își atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie 2007).
În alte cauze smilare, instanța europeană a decis că preluarea unui imobil, în absența unui act de expropriere formală, cu consecința pentru proprietar de a fi pierdut definitiv dispoziția asupra acestuia (posibilitatea de a vinde, fiind exclusiv teoretică) poate fi asimilată unei exproprieri de fapt care, reprezintă o ingerință în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale, în dezacord cu primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza V. contra României - 11 ianuarie 2011).
Tot astfel, într-o altă cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în lipsa unor acte de expropriere, situația reclamanților - datorată ocupării ireversibile a terenului în litigiu, de către autorități, cu nerespectarea principiului legalității - nu poate fi considerată "previzibilă" și corespunzătoare principiului securității juridice (cauza B. contra României).
In ceea ce privește jurisprudența internă, Curtea constată că atât instanța de fond cât și părțile au înțeles să-și fundamenteze considerentele, respectiv, pretențiile și apărările pe mai multe hotărâri judecătorești ale instanței supreme, hotărâri din a căror analiză (necesară în speță în contextul prezentat, chiar dacă în dreptul intern jurisprudența nu constituie un izvor de drept) trebuie reținut, dincolo de aparentele aspecte de practică neunitare relevate, cel puțin faptul că, aproape în mod constant, s-a statuat în sensul că „legea specială în materie de expropriere este aplicabilă și în situația în care lucrarea în vederea căreia s-ar fi impus exproprierea a fost deja realizată”, „proprietarul nefiind despăgubit” (Decizia Î.C.C.J. - Secția I Civilă nr.1917/16.03.2012), dar că este inadmisibilă o acțiune prin care se solicită „obligarea Statului R. la declanșarea procedurii de expropriere a unei suprafețe de teren și a procedurii de stabilire a despăgubirilor bănești cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat”, întrucât, „potrivit legislație adoptate în materie de expropriere, atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate cărora, prin aceeași legislație, li s-au recunoscut garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile” (Decizia Î.C.C.J. - Secția I Civilă nr. 6967/14.11.2012).
Revenind la situația de fapt corect reținută în cauză de prima instanță, pe baza probelor din dosar, și necontestată de părți Curtea constată că terenurile în litigiu situate în extravilanul comunei Glina, ., proprietate a reclamantului sunt – conform concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară – parțial ocupate de Autostrada A2, respectiv, 630 mp.
Or, o asemenea situație în care apelantul-reclamant este, fără echivoc, lipsit de atribute ale dreptului de proprietate (posesia, folosința și dispoziția materială asupra terenului), în lipsa unei proceduri de expropriere care să fi fost inițiată și, ulterior, finalizată de autorități în conformitate cu legislația în materie în vigoare, poate fi caracterizată ca fiind o expropriere de facto.
Răspunzând astfel, atât criticilor apelantului, cât și apărărilor intimatului referitoare la admisibilitatea unui demers judiciar ca cel inițiat în speță, Curtea constată, contra celor arătate de prima instanță, că nu se poate reține niciun fine de neprimire a unei acțiuni pentru obligarea la plata despăgubirilor cuvenite celui deposedat de autorități de bunul său printr-o expropriere „de fapt”, astfel cum aceasta a fost prezentată mai sus, neputându-i-se opune reclamantului faptul ca ar fi avut la îndemână alte căi prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului său la dezdăunări, și cu atât mai mult, în circumstanțele speței, nu se poate susține că aceste căi ar fi reprezentate de contestarea în condițiile legislației speciale în materia exproprierii a cuantumului despăgubirilor stabilite de către expropriator prin hotărâre, având în vedere că pârâtul nu a finalizat o astfel de procedură conform acestei legislații.
De asemenea, Curtea va avea în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – în conformitate cu prevederile art.46 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, prin care S. R. s-a angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care este parte – reținând în acest sens că în cauza B. contra României (hotărârea din 27.01.2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 736 din 29.10.2009), instanța europeană s-a pronunțat asupra încălcării de S. român a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că terenul unui particular a fost ocupat în mod ireversibil de o lucrare de utilitate publică, fără a exista un transfer de proprietate către stat și fără acordarea unei despăgubiri, apreciind că, în absența unui act formal de expropriere, situația persoanei astfel prejudiciate nu poate fi considerată "previzibilă" și corespunzătoare cerinței "principiului securității juridice", în condițiile în care situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția din 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția proprietarului.
În ceea ce privește argumentul Guvernului, conform căruia persoana în cauză ar fi putut să solicite în continuare tribunalelor interne reparația prejudiciului suferit, Curtea Europeană a observat că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudență fondate pe dreptul comun. În plus, Curtea a apreciat că trebuie avute în vedere dispozițiile și practica interne în materie de prescripție, care fac incertă modalitatea de soluționare a unei asemenea acțiuni introduse la mulți ani de la ocuparea terenului. În orice caz, având în vedere observațiile de mai sus privind lipsa de "previzibilitate" în care proprietarul s-a aflat din vina autorităților, Curtea Europeană nu i-a reproșat acestuia că nu a încercat, după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire.
Nu in ultimul rând, instanța de apel va trebui să aibă în vedere chiar voința procesuală a părții reclamante care, cum deja s-a arătat, în aplicarea principiului disponibilității procesuale, nu a înțeles să formuleze o acțiune în pretenții derivând din săvârșirea unui fapt ilicit cauzator de prejudicii, întemeiată pe dreptul comun, respectiv, pe dispozițiile art. 998 și 999 din Codul civil de la 1864, ci a urmărit prin cererea sa să obțină despăgubiri pentru privarea de proprietate ca urmare a deposedării de bunul său prin afectarea de lucrări de utilitate publică și fără ca reclamantul să fie despăgubit.
Potrivit art. 292 alin. 1 C.proc. civilă, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar în conformitate cu prevederile art. 295 C.proc.civilă, instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei.
Curtea, în aplicarea acestor prevederi legale, a încuviințat completarea probatoriului cu înscrisuri în apel, fiind depuse la dosar acte din care reiese că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1129/30.06.1992 încheiat între Primăria Comunei Glina și Administrația Națională a Drumurilor (invocat și de reclamant prin acțiunea introductivă) s-au plătit la data de 13.07.1992 despăgubiri pentru terenurile afectate în cuantum total de 2.692.764 lei (fila 139).
Se reține, totodată, că în conformitate cu tabelul de plată (filele 188-191) autorul reclamantului a încasat, sub semnătură despăgubirile calculate pentru suprafețele de teren care îi aparțineau, terenuri pe care, conform convenției sus-menționate, se obliga să le pună la dispoziția A.N.D., libere de orice sarcini.
Curtea constată că apelantul-reclamant nu a contestat expres înscrisul, apreciind însă, prin apărător, în ședința publică din 9.04.2015, că nu ar avea putere doveditoare pentru plata sumelor de bani către proprietarii imobilelor, iar intimatul-pârât, la rândul său, a apreciat că respectiva convenție din anul 1992 și plata făcută în temeiul acesteia nu poate fi calificată ca reprezentând consemnarea sumelor cuvenite celor expropriați în temeiul legislației speciale.
Instanța trebuie să remarce că, la momentul perfectării convenției nu fusese adoptată o nouă legislație în materia exproprierii în acord cu prevederile de principiu, menite să garanteze dreptul de proprietate, cuprinse în Constituția României din 1991, iar Decretul nr. 467 din 28 decembrie 1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau, cu plata, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege a fost abrogat expres prin art. 41 din Legea nr. 33/1994.
In speță, nu se impune, însă, a se analiza în ceea ce privește condițiile privării de proprietate a reclamantului (mai precis, a autorilor acestuia) decât în ce măsura ingerința în exercitarea dreptului de proprietate invocată – necontestată de părți – a fost precedată de plata unei despăgubiri, întrucât în cazul „exproprierii” unei proprietăți, prin prisma prevederilor Legii fundamentale din anul 1991, este obligatorie despăgubirea. Astfel, potrivit Constituției, dreptul la despăgubire condiționează exproprierea și se impune înaintea interesului public, aceasta constituind una dintre garanțiile dreptului de proprietate consacrate de legea fundamentală.
Or, Curtea reține că o asemenea dezdăunare a existat, fiind probată prin înscrisurile depuse la dosar, și s-a realizat în condițiile convenite de cei implicați în procedura demarată la acel moment, față de inexistența legislației specifice invocată de apelantul-reclamant în susținerea demersului său judiciar prin care a pretins, de altfel, că nu s-au acordat niciun fel de despăgubiri.
Mai mult, Curtea reține că suma cu titlu de indemnizație oferită de A.N.D. și asupra căreia părțile implicate în „expropriere” au convenit a fost pusă în prealabil la dispoziția proprietarului, conform convenției de vânzare-cumpărare din anul 1992.
Împrejurarea dacă respectiva convenție a fost sau nu aptă, din perspectiva întrunirii tuturor cerințelor de formă și de fond, pentru transferul valabil al dreptului de proprietate în patrimoniul autorităților este lipsită de relevanță față de pretențiile reclamantului, pretenții care nu ar putea fi analizate decât în limitele cadrului procesual cu care a înțeles să învestească instanța – decurgând dintr-o o acțiune de obligare la plata unor despăgubiri, justificată exclusiv pe împrejurarea că „privarea”’ de proprietate s-ar fi realizat fără nicio dezdăunare a titularilor dreptului (fila 6 dosar fond).
Prin urmare, susținerile apelantului-reclamant legate de modalitatea în care s-a desfășurat procedura de expropriere care nu ar fi avut finalitatea urmărită, aceea a transferului dreptului de proprietate în patrimoniul autorităților, susțineri fundamentate, oricum, pe dispoziții legale care nu erau incidente la momentul perfectării convenției și afectării efective a imobilelor, nu se pot constitui într-un argument în favoarea primirii pretențiilor la stabilirea unei alte despăgubiri în sarcina intimatului-pârâtul pentru ai permite acestuia din urmă să continue demersurile în vederea finalizării procedurii de expropriere potrivit actualelor normele legale (o „a treia etapă a procedurii prevăzute de Legea nr. 255/2010”), așa cum în mod neîntemeiat se afirmă și prin prezentul apel.
De asemenea, nu interesează în acest cadru procesual dacă despăgubirile acordate au fost echitabile, având în vedere, pe de o parte, același cadru procesual – instanța nefiind învestită cu vreun capăt de cerere subsidiar vizând o completare /actualizare a sumelor acordate inițial în acord cu o legislație specială intervenită, oricum, ulterior plății despăgubirilor convenite, iar, pe de altă parte, faptul că indemnizația fost achitată în executarea unor obligații negociate (cum și apelantul recunoaște) și asumate contractual, fiind expresia unui acord de voințe asupra condițiilor transferului dreptului de proprietate, în conformitate cu art. 969 din Codul civil de la 1864.
Pentru aceste considerente de fapt si de drept care le înlocuiesc, în parte, pe cele avute în vedere de prima instanță, Curtea, în baza art. 296 C.proc.civ., va respinge apelul, menținând soluția de respingere a acțiunii ca fiind nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant L. B. A., cu domiciliul în București, ., ., împotriva sentinței civile nr.325 din 17.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A., cu sediul ales la S.C.A. C. P. și Asociații în București, ..20, sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. I. D.
GREFIER,
F. D.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.C.S./M.
Ex.4T.B.Secția a V-a Civilă – L.I.G.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 422/2015. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 202/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
