Expropriere. Decizia nr. 633/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 633/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-12-2015 în dosarul nr. 633/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 633 A
Ședința publică de la 17.12.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. Z.
JUDECĂTOR – C. M. S.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol pronunțarea, în rejudecare, asupra cererilor de apel formulate de apelantul-pârât S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, cu sediul ales la SCPA „T. D. și Asociații”, din București, .. 31, ., ., sector 5 și de apelantul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în București, .-3, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 84/21.01.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă ., cu sediul în București, . nr. 32, sector 1, având ca obiect „pretenții – expropriere”.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 15.12.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 17.12.2015, hotărând următoarele:
CURTEA
Prin sentința nr. 84/21.01.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale de 10.498.728,92 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii și TVA aferent.
În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanta, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1135/20.05.2003 de BNP C. S. P., a devenit proprietara terenului intravilan în suprafață de 19.999,62 mp situat în ., județul I., . număr cadastral 16/2, înscris în CF nr. 144 a comunei Ștefăneștii de Jos.
Prin Hotărârea nr. 367/7.07.2009 emisă de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, s-au stabilit despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 3134 mp, nr. cadastral 16/2/2/1, expropriată în vederea realizării construcției autostrăzii București - B., tronsonul București - Ploiești, al cărei amplasament a fost aprobat prin HG nr. 425/2008.
Învestită fiind cu soluționarea cererii părții nemulțumite de acest cuantum, în baza art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța, având în vedere și faptul că, potrivit art. 44 din Constituția României, exproprierea constituie cea mai severă restricție care poate fi adusă dreptului de proprietate, a apreciat că în componența despăgubirilor ce urmează a fi acordate expropriatului trebuie să se regăsească atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât și prejudiciul suferit.
D. fiind faptul că despăgubirile trebuie să exprime valoarea imobilului la data exproprierii, instanța și-a însușit raportul de expertiză efectuat în cauză, în sensul că valoarea terenului expropriat este de 5._ lei, echivalentul a 1.244.198 euro.
Instanța a constatat că valoarea stabilită de pârât pentru terenul expropriat nu reflectă valoarea reală a imobilului, deoarece pârâtul a evaluat terenul expropriat la 172 euro/mp, fără a analiza dacă este afectată și în ce măsură ar fi afectată diferența de teren rămasă în proprietatea reclamantei.
Astfel, din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 33/1994, rezultă că la data exproprierii valoarea terenului era de 326 euro/mp și nu de 172 euro/mp, cum a stabilit CNADNR, ceea ce înseamnă că, într-adevăr, la evaluarea terenului, pârâtul nu a ținut cont de amplasarea terenului, deschiderea acestuia la șoseaua de centură, utilitățile la care este acordat, etc.
Susținerea pârâtului potrivit căreia prețul de 375 euro/mp este exagerat nu a fost primită, dat fiind faptul că și din expertizele extrajudiciare depuse în cauză de către reclamantă rezultă aproximativ aceleași valori pentru imobilul sus menționat.
În ceea ce privește prejudiciul suferit, instanța a reținut că reclamanta pretinde că se compune din: suma cu care a scăzut valoarea terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea S.C. Elydda Internațional S.R.L., scăderea valorii construcției ramase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 18.07.2007 și TVA aferent sumelor sus menționate.
Reclamanta este îndreptățită a primi contravaloarea prejudiciului pretins, despăgubirea propusă de pârât nefiind o despăgubire dreaptă care să reflecte prejudiciul suferit.
Astfel, rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză că restul de teren, respectiv 15.339 mp, rămas în proprietatea reclamantei, identificat cu nr. cadastral 16/2/2/2, înscris în CF nr. 144 a ., este afectat, în parte, de zona drumului public, respectiv a autostrăzii și restricțiile legale impuse acestei zone.
În aplicarea art. 14, 16, 17 și 18 din OG nr. 43/1997, 7884 mp din teren se află în zona de siguranță, iar 3960 mp în zona de protecție.
Așadar, prin exproprierea celor 3134 mp, sunt afectați în întregime și ceilalți 15.339 mp, rămași în proprietatea reclamantei, în sensul că_ mp (7884+3960) se află în zonele de siguranță și protecție ale autostrăzii, iar diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat. Rezultă în atare situație că suprafața de teren rămasă în proprietatea reclamantei a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%.
Deși pârâtul ar fi putut să exproprieze întreaga suprafață sau cel puțin alături de cei 3134 mp și suprafața de teren ce se află în zonele de siguranță și protecție, acesta a preferat să dispună exproprierea doar pentru suprafața de 3134 mp, fără însă a plăti o dreaptă și prealabilă despăgubire. Chiar dacă aparent suprafața expropriată pare mică în raport cu suprafața rămasă, valoarea acesteia pentru patrimoniul reclamantei se regăsește și în prejudiciul produs acesteia, prin aceea ca nu mai poate folosi si utiliza normal întreaga suprafața de teren rămasă. Trunchierea imobilului teren s-a făcut în așa manieră încât suprafața rămasă, chiar dacă este mare, devine aproape inutilă.
Instanța a apreciat că reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcționării autostrăzii, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat, ceea ce contravine atât dispozițiilor constituționale, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului, la care România este parte, avându-se în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a explicitat noțiunea de expropriere de fapt și s-au stabilit obligațiile statului în cazul în care un bun este afectat unei utilități publice. Astfel, s-a apreciat că statul are obligația de a expropria orice bun aflat în proprietatea privată și care este afectat utilității publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau spațiile verzi publice.
Tribunalul a considerat că în stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei trebuie să fie incluse și: scăderea valorii terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea reclamantei (6.089.583 euro), scăderea valorii construcției rămase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat (391.700 euro).
În ceea ce privește prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere (1.175.952 euro) încheiat la data de 18.07.2007, instanța a reținut că din contractul de închiriere depus la dosar rezultă că reclamanta a închiriat bunul pe o perioadă de 10 ani cu o chirie lunară de 4644 euro+TVA pentru hală producție și 3600 euro+TVA pentru birouri. Ulterior, din cauza exproprierii, s-a restrâns spațiul închiriat și chiria aferentă la suma de 500 euro.
În atare situație, reclamanta a dovedit că în urma exproprierii au existat consecințe negative în patrimoniul său, consecințe ce se circumscriu noțiunii de prejudiciu.
În ceea ce privește TVA, dat fiind că despăgubirea este purtătoare de această taxă, pârâtul va suporta și cuantumul acesteia (2.136.343,92 euro), având în vedere art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de expropriere se suportă de expropriator.
Prin decizia civilă nr. 76/5.03.2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă,a admis apelurile formulate de pârâtul S. R., prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și de M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte.
În consecință, a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în lei, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp și 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus.
A respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției, ca neîntemeiată.
A anulat în parte sentința apelată, în sensul că:
A respins pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunțării reclamantei la drept.
A dispus majorarea onorariului comisiei de experți formata din B. M., Dunareanu M. si I. E. de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților.
A obligat pe apelantul S. R., prin Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, să plătească experților diferența de onorariu de 3.900 lei, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens.
A respins cererea apelantului S. R. privind cheltuielile de judecată și a obligat pe apelantul S. R., prin Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la 7000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către prima instanță, arătând, în plus, că printr-o altă hotărâre, cu nr. 3/18.03.2008 emisă de CNADNR - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea pentru o altă suprafață de 1.527 mp teren, parte din suprafața totală deținută de către reclamantă, ce nu face obiectul discuției în dosarul prezent (ci al unui alt dosar), care interesează exclusiv suprafața de 3134 mp expropriată prin Hotărârea nr. 367/2009.
Or, prin sentința apelată, tribunalul a acordat despăgubiri nu numai pentru suprafața astfel expropriată, dar și pentru suprafața de 15.339 mp rămasă neexpropriată, dar afectată în urma exproprierii, ca și pentru prejudiciul legat de construcție, reținând o altă valoare pentru terenul expropriat, anume valoarea de 397 euro/mp, calculată de experți prin expertiza efectuată în fața tribunalului la momentul exproprierii.
În privința modalității de evaluare a terenului expropriat, Curtea a constatat că se pun în discuție trei aspecte: legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994; alegerea momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la momentul efectuării expertizei în apel, la momentul judecății în primă instanță sau la data exproprierii); alegerea între evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare și cea făcută și pe baza hotărârilor de expropriere pentru terenuri învecinate.
În ceea ce privește legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994,Curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, întocmit la nivelul aprilie 2010, s-a făcut evaluarea imobilului atât la momentul exproprierii (septembrie 2009), cât și la data expertizei.
Instanța de apel a considerat că este nelegală raportarea experților, pentru evaluarea făcută la cele două momente de evaluare, la oferte de vânzare extrase de experți de pe piața imobiliară, precum și la hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri expropriate învecinate.
În contextul art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să determine prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile similare, ceea ce semnifică faptul că trebuie să se aibă în vedere prețuri convenite în convenții de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preț, dar nu și realitatea acestui preț. Sintagma „în mod obișnuit” semnifică prețul în general practicat, ceea ce impune analiza mai multor contracte de vânzare-cumpărare.
Nici alte hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru exproprierea unor terenuri învecinate nu reprezintă comparabile dintre cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care trebuie să fie convenții de înstrăinare încheiate pe piața imobiliară. Or, hotărârile de stabilire a despăgubirilor în cazul unor exproprieri sunt acte unilaterale emise în cadrul unor proceduri legale. Faptul că aceste hotărâri de expropriere ar trebui să reflecte la rândul lor valoarea reală a imobilului expropriat și deci ar trimite implicit la valoarea de tranzacționare pe piață nu constituie un temei pentru evaluarea directă pe baza acestor hotărâri, atât timp cât criteriile legale sunt altele, anume prețurile obișnuite pe piața imobiliară și cât timp din probele administrate nu rezultă că ar exista o corespondență între aceste prețuri obișnuite pe piața imobiliară și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere.
Or, în cauză, această lipsă de corespondență dintre prețurile obișnuite ale unor terenuri similare și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere pentru terenuri învecinate a căror luare în considerare o solicită reclamanta este evidenta, așa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel.
Prin raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel, experții au evaluat terenul de 3.134 mp astfel: la momentul exproprierii (septembrie 2009), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare cumpărare, valoarea rezultată a fost de 224 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor - 375 euro/mp; la data expertizei în apel (noiembrie 2012), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare-cumpărare, valoarea rezultată a fost de 184 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor, valoarea rezultată a fost de 323 euro/mp.
Rezultă din aceste evaluări diferențe foarte mari între cele două modalități de evaluare, de aproape 70 %, ceea ce relevă incorectitudinea evaluării efectuate prin luarea în considerare a hotărârilor de expropriere.
Astfel, atât timp cât evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, care reflectă valoarea „cu care se vând în mod obișnuit” terenuri similare este într-un anumit sens, introducerea drept comparabilă și a unor hotărâri de expropriere nu ar trebui să modifice în mod important evaluarea, dacă aceste hotărâri de expropriere ar reflecta și ele valoarea reală de piață. În momentul în care, însă, evaluarea făcută și prin considerarea acestor hotărâri de expropriere este atât de semnificativ modificată față de evaluarea făcută exclusiv pe baza de contracte de vânzare-cumpărare, rezultă în mod logic că de fapt comparabilele reprezentate de hotărâri de expropriere ies din marja convențiilor de vânzare-cumpărare și nu reflectă prețul real din aceste convenții.
De aceea, respectând dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută prin raportare și la hotărâri de expropriere pentru terenuri învecinate.
Nu este rolul acestei instanțe să explice această modalitate de evaluare a despăgubirilor făcută chiar de expropriator în diferitele hotărâri de expropriere existente la dosar și diferențele de evaluare făcute de expropriator între terenuri absolut învecinate. Curtea a observat aceste diferențe mari de evaluare făcute de expropriator pentru terenuri învecinate (terenuri învecinate cu cel al reclamantei și cu situație similară au fost evaluate de expropriator la sume de 446 euro mp, 329 euro/mp și 315 euro/mp, în vreme ce reclamantei expropriatorul i-a oferit numai 172 euro/mp). Într-adevăr, este greu (dacă nu imposibil) de explicat asemenea diferențe de evaluare, în condițiile în care și raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză relevă că utilitățile acestor alte terenuri erau similare cu cel al reclamantei .. Pe de altă parte, Curtea nu este în măsură decât să soluționeze prezenta cauză, fără a pune în discuție valorile primite de alte persoane expropriate, iar în raport de dispozițiile legale, s-a conchis în sensul că nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută pe baza hotărârilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri învecinate.
Pentru aceste motive, a fost înlăturată expertiza efectuată în primă instanță, ca fiind nelegală în raport de dispozițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, și a fost valorificată expertiza efectuată în faza apelului, în forma întregită. Acest ultim raport a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, evaluarea făcându-se prin raportare la mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare. S-au reținut de către experți și indicii de corecție adecvați în raport de timpul scurs de la data încheierii contractelor care au servit drept comparabile și evoluția pieței imobiliare pe această perioadă, cât și în funcție de amplasamentul și caracteristicile terenului. Acești indici de corecție nu au fost combătuți în mod justificat de părți.
În ceea ce privește momentul la care trebuie efectuată evaluarea despăgubirilor, Curtea a stabilit că acesta este cel al efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului.
Nu a fost avută în vedere nici valoarea de la data exproprierii, așa cum solicită intimata reclamantă, deoarece din aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 9 alin. 3 din Legea nr. 198/2004 și art. 26 din Legea nr. 33/1993 se relevă că evaluarea despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză.
Aceste prevederi legale au fost verificate sub aspectul constituționalității de către Curtea Constituțională din perspectiva caracterului prealabil și just al despăgubirii - în condițiile în care, în cursul judecății, valoarea terenului se stabilește la momentul întocmirii raportului de expertiză, și nu la momentul exproprierii -, stabilindu-se în numeroase decizii că nu contravin art. 44 alin. 3 din Constituția României, deoarece conțin suficiente garanții menite să ocrotească și să garanteze dreptul de proprietate al titularilor supuși procedurii de expropriere, inclusiv prin prisma exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ce privește decizia nr. 984/2012 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de intimata-reclamantă, instanța de apel a considerat că nu relevă un reviriment de practică a Curții Constituționale, care să justifice ignorarea deciziilor anterior pronunțate, prin care se insistă că textul este perfect constituțional, deoarece obiectul controlului de neconstituționalitate l-a făcut art. 9 alin. 3 din Legea nr. 198/2004 într-o formă care este inaplicabilă în cauză și care a fost în vigoare o scurtă perioadă de timp, între noiembrie 2008 și ianuarie 2009, când prin OUG nr. 228/2008 s-a revenit la forma anterioară a textului. Pe de altă parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul deciziei nr. 984/2012, deși par să contureze un punct de vedere contrar celor asumate anterior de instanța de control constituțional, nu tranșează totuși chestiunea în discuție într-o maniera care să se constituie într-o schimbare de practică.
Curtea a înlăturat apărarea intimatei-reclamante conform căreia, prin apelurile formulate, nu s-a criticat raportarea primei instanțe la momentul exproprierii, constatând că prin ambele apeluri se invocă încălcarea art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, critică ce, coroborată cu caracterul devolutiv al apelului, atrage verificarea legalității sentinței tribunalului sub toate aspectele puse în discuție de aplicarea art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/ 1994.
Față de considerentele expuse, s-a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel de experții D., B. și I., respectiv evaluarea făcută prin acesta doar pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, la momentul întocmirii raportului - depus la termenul din data de 5.02.2013 - din care rezultă că valoarea terenului expropriat de 3.134 mp este de 184 euro/mp, determinând un total de 576.700 euro.
În ce privește restul de proprietate rămas neexpropiat, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelanților în sensul că nu se cuvin despăgubiri intimatei reclamante pentru suprafața de 15.339 mp, față de dispozițiile art. 14, 16, 17, 47 alin 11 din OG nr. 43/1997.
Conform raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului, din suprafața de 15.339 mp, 7.884 mp este situată în zona de siguranță, iar suprafața de 3.960 mp teren reprezintă zona de protecție.
Pentru suprafețele de teren astfel afectate de zona de siguranță și de protecție, utilizarea terenului nu mai poate fi făcută în raport de categoria sa de teren intravilan, cu potențial construibil, ci exclusiv pentru culturi agricole sau forestiere pentru terenul afectat de zona de protecție și pentru cel afectat de restricțiile de construire instituite de art. 47 alin. 11 din OG nr. 43/1997, iar pentru terenul situat în zona de siguranță nici măcar aceste utilizări agricole nu mai pot fi date.
Este evidentă, în această împrejurare, deprecierea valorică majoră suferită de aceste suprafețe de teren, față de situația anterioară exproprierii, când terenul era intravilan și cu potențial construibil, potențial pe care reclamanta chiar l-a valorificat anterior exproprierii, prin construirea depozitului aflat în prezent pe teren.
Experții au evaluat prin raportul de expertiză întocmit în apel această depreciere valorică la suma de 173 euro/mp pentru terenul de 7.884 mp afectat de zona de siguranță și la suma de 150 euro/mp pentru suprafața de 3.960 mp afectată de zona de protecție. Experții au dat o valoare de 1 euro/mp pentru terenul afectat de zona de siguranță și care nu poate primi nici măcar utilizare agricolă și o valoare de 24 euro/mp pentru terenul afectat de zona de protecție, care poate fi folosit pentru culturi agricole. Plecând de aceste valori, experții au calculat deprecierea menționată mai sus prin raportare la prețul pe care terenul l-ar fi avut ca teren intravilan construibil. Se observă că pentru aceste două loturi de teren experții au plecat de la o valoare a terenului (neafectat de expropriere) de 174 euro/mp (inferioara deci celei date lotului din față, expropriat, fiind aplicați indici de corecție față de amplasamentul acestor loturi).
Curtea și-a însușit această modalitate de evaluare a prejudiciului, constatând că este raportată la criteriul obiectiv al utilizărilor pe care le mai poate avea terenul în urma exproprierii, iar prejudiciul este cert.
Aceeași este situația și cu suprafața rămasă de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție, dar afectată de restricții de construire, datorită lățimii terenului de numai 10-11 m și datorita faptului că nu mai are deschidere directă la stradă.
Astfel, s-a dovedit cu înscrisurile depuse că autoritățile competente în materie au refuzat intimatei reclamante eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente.
S-au depus în acest sens adresele emise de Primăria Ștefăneștii de Jos sub nr. 3761/ 2009, respectiv sub nr. 3410/ 2010 de către Arhitectul șef al CJ I., prin care se atestă că terenul rămas neexpropriat devine neconstruibil. Este adevărat că aceste acte nu relevă ce proiect vizau cererile intimatei reclamante, anume dacă vizau un proiect care urma să aibă amplasamentul înăuntrul suprafeței de 50 mp,. de la marginea asfaltică sau pe restul suprafeței de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.
Curtea nu și-a însușit pe deplin nici cele menționate în aceste adrese, fiind evident că adresa Primăriei Ștefăneștii de Jos este inexactă, făcând referire la suprafața expropriată de 18.473 mp, în timp ce nici adresa emisă de Arhitectul șef nu este foarte exactă, nefăcând nicio mențiune referitor la suprafața de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.
Prejudiciul suferit de intimata reclamantă este, însă, cert, constând în deprecierea valorică evidentă a acestei suprafețe de teren, care reprezintă la acest moment un teren mai puțin atractiv și care, deși construibil, se pretează unor categorii de proiecte limitate, din cauza dimensiunilor laturii de 10-11 m, dar și a localizării sale în spatele proprietății, situație care impune găsirea unei soluții de acces (acces care nu se va putea face, în mod logic, direct dinspre autostradă). Este evident că această suprafața de teren, deși rămâne construibilă, este construibilă în condiții foarte restrictive, ceea ce îi determină o scădere de valoare considerabilă.
Curtea și-a însușit valoarea deprecierii acestui teren calculată de către experți în apel, de 70 euro/mp (evaluând propriu-zis terenul la acest moment, raportat la situația lui actuală în urma exproprierii la suma de 104 euro/mp), sens în care, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a acordat reclamantei și despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin deprecierea restului de proprietate rămasă neexpropriată, de 15.339 mp teren, depreciere evaluată în total la suma de 2.202.600 euro, conform raportului de expertiză (refăcut) efectuat în apel.
Curtea a înlăturat susținerile apelanților în sensul că terenul rămas neexpropriat ar suferi, dimpotrivă, un spor de valoare, datorită apropierii de autostrada proiectată, fiind evident că acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce terenul este afectat de restricțiile legale ca zonă de siguranță și de protecție, iar diferența rămasă are o poziție și dimensiuni foarte dezavantajoase pentru construire.
Curtea a constatat că sunt nefondate susținerile apelantului S. R. în sensul că aceste pretenții reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce reclamanta rămâne și proprietară a terenului și beneficiară a despăgubirilor, iar pe de altă parte, reclamanta ar fi putut solicita exproprierea totală: dacă S. ar fi dorit să evite el însuși această situație pretins imorală, avea posibilitatea să dispună exproprierea întregii suprafețe, în plus, despăgubirile calculate de experți nu reprezintă valoarea integrală a terenului, ci doar deprecierea valorică a terenului ca diferență dintre valoarea terenului dacă nu ar fi existat exproprierea și valoarea acestuia în urma exproprierii.
Curtea a primit, însă, criticile apelanților referitoare la suma acordată de tribunal drept despăgubiri pentru prejudiciul suferit de intimata reclamantă printr-o pretinsă depreciere a construcției.
Astfel, Curtea a constatat că experții au calculat această depreciere a valorii construcției printr-un raționament care consideră o anumită capacitate diminuată de închiriere și o chirie diminuată în cuantum. S-a considerat în acest sens că urmare a proiectului autostrăzii construcția nu mai poate fi (nu a mai putut fi) închiriată în egală măsură, gradul de ocupare fiind mai mic, iar chiria percepută poate fi /este mai mică.
Curtea a apreciat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat de reclamantă, raționamentul experților este speculativ și nedovedit.
Astfel, nu rezultă în niciun fel dovada faptului că atât gradul de ocupare eventual diminuat al construcției, cât și nivelul mai mic al chiriei s-ar datora proiectului autostrăzii și nu oricăror altor cauze externe. Calculul în sine făcut de experți este speculativ, incluzând în principal factori absolut aleatorii și speculativi.
Faptul că în discuție este o perioadă de scădere drastică a economiei și a pieței imobiliare face la fel de credibilă ipoteza că aceste aspecte nu au nicio legătură cu proiectul autostrăzii. Altfel spus, diminuarea gradului de ocupare al construcției cu destinație de depozit și birouri, ca și reducerea chiriei percepute, s-ar putea datora în egală măsură faptului că activitatea economică este profund afectată în ultimii ani, fiind de notorietate că există în București și în zonele limitrofe hectare întregi de spații de depozitare și birouri libere, care nu pot fi închiriate, aceste spații rămânând, așadar, neproductive.
S-a considerat, astfel, că raportul de expertiză este total irelevant sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat; s-a constatat, totodată, că înscrisurile depuse de reclamantă nu au putere probatorie.
S-a considerat că sunt emise pro causa cele două adrese emise de către societățile . și . SRL, remarcându-se similitudinea până la identitate pe alocuri între modul lor de redactare, între chiriile oferite (pentru spațiile de depozitare, de birouri și parcare) și motivele pentru care oferă aceste chirii (în esență, pentru că spațiul este afectat de lucrările la autostradă și lipsește zona de protecție).
În ce privește somația emisă de Stat către intimata-reclamantă sub nr. 3727/2012, în care se face vorbire de necesitatea existenței unui contract de ocupare a zonei drumului domeniu public, în caz contrar intervenind desființarea construcției, Curtea a constatat că aceasta vizează o situație viitoare, care nu poate fi avută în vedere la acest moment. În mod evident, în cazul în care în viitor se va pune problema desființării construcției, se va putea discuta prejudiciul astfel încercat de reclamantă.
În ce privește cererea reclamantei ca instanța să oblige pe pârât și la plata TVA-ului aferent acestor sume acordate drept despăgubiri, Curtea a reținut că reclamanta invocă faptul că sumele pe care ea le va încasa cu titlu de despăgubiri sunt purtătoare de TVA, și nu o pretenție distinctă de despăgubirile propriu-zise, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.
În acest context, a considerat că o asemenea pretenție excede cauzei, deoarece obiectul cererii îl constituie stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, iar nu stabilirea taxelor și impozitelor datorate de reclamantă în conformitate cu legislația fiscală, acest aspect putând face obiectul analizei într-un cadru care să deschidă un contencios fiscal.
Pe de altă parte, dacă reclamanta a înțeles totuși să deducă judecații această pretenție, în sensul că plata către stat a TVA-ului ar reprezenta un prejudiciu suplimentar, Curtea a apreciat că acesta, chiar dacă ar fi datorat (aspect pe care nu îl poate tranșa instanța civilă în prezentul litigiu), nu poate fi considerat un prejudiciu în contextul art. 26 alin. 1 din Legea nr. 33/1994. taxa pe valoarea adăugată reprezintă o taxă datorată bugetului de stat, una din impunerile fiscale, iar plata acesteia nu poate fi privită ca un „prejudiciu”, chiar dacă în mod logic plata unor asemenea sarcini fiscale produce o diminuare a patrimoniului.
În ce privește apărarea intimatei-reclamante conform căreia prin apelurile formulate nu s-a criticat acordarea de TVA, Curtea a apreciat că atât timp cât aceasta nici nu poate fi privită ca o pretenție distinctă, fiind vorba de o taxă care s-ar „atașa” despăgubirilor, nici nu era necesară formularea unei critici distincte.
Pentru aceste motive, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul înlăturării obligării Statului și la plata unei sume reprezentând TVA-ul .
Curtea a constatat că reclamanta a încasat deja echivalentul sumei de 539.048 euro, astfel că pârâtul a fost obligat doar la plata diferenței de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății.
Totodată, având în vedere că pe parcursul judecății apelului reclamanta a renunțat la pretențiile privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, în baza art. 247 alin. final Cod procedură civilă, a fost anulată în parte sentința și respinsă pe fond această pretenție.
Curtea a apreciat că este întemeiată cererea experților B. M., Dunăreana M. și I. E. de majorare a onorariului lor, față de complexitatea și acuratețea raportului de expertiză întocmit, sens în care a dispus majorarea onorariului comisiei de experți de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, și a obligat pe apelantul S. R., prin Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, la plata către experți a diferenței de onorariu de 3.900 lei.
Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta ., cât și pârâtul S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.
Prin decizia civilă nr.5145/08.11.2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă excepția nulității recursului pârâtului, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta . împotriva deciziei nr. 76A din 5 martie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de pârâtul S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a fost casată în parte decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp. De asemenea, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul declarat de către reclamanta . este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 Cod procedură civilă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, din perspectiva cărora vor fi analizate în cauză.
Astfel, pretinzând că instanța de apel s-a pronunțat plus petita, recurenta susține, în fapt, depășirea limitelor învestirii în raport de motivele de apel, critică ce presupune verificarea respectării prevederilor art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă privind limitele devoluțiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, și nu al celui de la pct. 6 al art. 304, explicit invocat de către recurentă.
Acest din urmă motiv de recurs („dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut”) se referă la modul de soluționare de către instanța de apel a pretențiilor din cererea de chemare în judecată, atunci când a fost evocat fondul cauzei, și nu la soluționarea căii ordinare de atac în limitele cererii de apel, ca atare, nu este incident în cauză, critica recurentei urmând a fi evaluată din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Instanța de apel a apreciat în mod corect că, susținându-se de către ambii apelanți aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 în privința modului de evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate, a fost învestită cu cercetarea aplicării acestei norme, de către prima instanță, sub toate aspectele, inclusiv în privința momentului la care se evaluează despăgubirile în etapa jurisdicțională.
În mod necontestat, ambii apelanți au dezvoltat critici referitoare la criteriul de calcul al despăgubirilor, anume prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială. Acest fapt este suficient pentru declanșarea controlului judiciar în apel sub toate aspectele desprinse din art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, deoarece verificarea legalității criteriului de calcul al despăgubirilor aplicat de către tribunal implica în mod necesar determinarea reperului temporal avut în vedere de către legiuitor pentru calcularea despăgubirilor.
Aceste condiții de aplicare a normei fiind interdependente (prețul obișnuit de vânzare, respectiv cel de la data întocmirii raportului de expertiză), verificarea criteriului de calcul fără cenzurarea momentului la care prima instanță s-a raportat în calcularea despăgubirilor ar fi echivalat cu o examinare formală a legalității sentinței, de vreme ce concluzia instanței de apel nu ar fi reflectat în mod real aplicarea legii de către prima instanță chiar pe aspectele dezvoltate în motivele de apel.
De altfel, caracterul devolutiv al apelului ar fi condus la verificarea aspectului în discuție chiar dacă apelurile nu ar fi fost motivate, în condițiile art. 292 alin. 2 Cod procedură civilă, dat fiind că prima instanță stabilise drept obiectiv al expertizei tehnice stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei atât la data exproprierii, cât și la data efectuării raportului de expertiză în faza judecății, ceea ce implica cercetarea modului de calcul al despăgubirii sub toate aspectele impuse de aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
D. urmare, este nefondată critica referitoare la încălcarea limitelor învestirii instanței de apel în ceea ce privește reperul temporal de calcul al despăgubirilor.
2. Aceeași concluzie se impune și în legătură cu susținerea cu un obiect similar (depășirea limitelor cererii de apel) vizând îndreptățirea reclamantei la plata TVA-ului aferent despăgubirilor.
Astfel, se reține că instanța de apel, constatând întemeiate criticile apelanților, a schimbat sentința pe aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei atât pentru terenul expropriat, cât și pentru cel neexpropriat și respingând o parte din pretenții. În acest cadru, a apreciat că este lipsită de relevanță inexistența unui motiv de apel privind plata TVA, dat fiind că adăugarea TVA-ului aferent despăgubirilor nu poate fi privită ca o pretenție distinctă de plata creanței principale, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.
Astfel motivată, decizia adoptată pe acest aspect este legală: chiar în prezența unui motiv de apel, instanța de apel nu s-ar fi putut pronunța în sensul menținerii ori al schimbării sentinței, deoarece aceste soluții pot viza doar cereri deduse judecății.
Or, cât timp a considerat că plata TVA nu reprezintă o asemenea cerere și, evocând fondul cauzei, s-a pronunțat asupra pretențiilor deduse judecății, în mod corect instanța de apel a considerat că este abilitată să aprecieze ea însăși dacă poate fi adăugat TVA la despăgubirile stabilite, față de cadrul procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată.
Această apreciere urmează a fi evaluată de către această instanță de control judiciar în contextul criticilor vizând încălcarea dispozițiilor Codului fiscal și existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, fiind nefondate, însă, susținerile vizând încălcarea prevederilor art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, pentru considerentele expuse anterior.
3. În ceea ce privește momentul la care trebuie evaluate despăgubirile cuvenite persoanei expropriate în faza judiciară a exproprierii, Înalta Curte constată următoarele:
Contrar susținerilor recurentei, în considerentele deciziei recurate acest moment a fost identificat explicit ca fiind data efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului, iar această apreciere a instanței de apel este legală, relevând o interpretare corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, care reglementează atât criteriul de calcul, cât și mențiunea expresă a evaluării despăgubirilor „la data întocmirii raportului de expertiză”.
Raționamentul recurentei pentru interpretarea sintagmei subliniate în sensul că ar viza data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, și nu în faza judecății, se bazează pe premisa că această dată trebuie să fie cea la care operează transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, deoarece doar în acest fel se respectă exigența constituțională privind caracterul just și prealabil al despăgubirii.
Or, premisa enunțată de către recurentă are relevanță exclusiv pentru etapa administrativă a exproprierii reglementate prin Legea nr. 198/2004, deoarece transferul dreptului de proprietate operează imediat după momentul stabilirii despăgubirilor în acea fază, în condițiile art. 15 din lege (cel mai târziu la data consemnării sumei de bani pe numele persoanei expropriate), fără vreo legătură cu eventuala procedură judiciară declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.
În cadrul unei asemenea judecăți, suma de bani acordată cu titlu de despăgubire nu poate fi mai mică decât cea stabilită de către expropriator, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 (la care trimite art. 9 alin. 3 din Legea nr. 198/2004), astfel încât nu este posibil a se ajunge la acordarea unor despăgubiri mai reduse decât cele de care persoana expropriată este îndreptățită să beneficieze la data transferului dreptului de proprietate.
Așadar, premisa arătată anterior nu conduce prin ea însăși la concluzia că și în etapa judiciară trebuie avut în vedere, la calcularea despăgubirilor, momentul transferului dreptului de proprietate, cât timp acest moment este consumat la data sesizării instanței de judecată, iar prin hotărârea judecătorească s-ar putea stabili, dacă este cazul, doar un cuantum mai mare al despăgubirilor decât cel din etapa administrativă.
Pe de altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor, astfel cum pretinde recurenta.
Chiar dacă cererea adresată instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative (doar pentru persoana menționată în hotărâre ca fiind aparent îndreptățită la despăgubiri, în ceea ce privește data sesizării instanței, care curge de la comunicării hotărârii), iar legiuitorul însuși o denumește „cale de atac” (în cuprinsul art. 9 alin. 1 din Legea nr. 198/2004, atunci când prevede că exercitarea acesteia nu împiedică transferul dreptului de proprietate), în realitate, este vorba despre o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.
Controlul de legalitate ar putea fi exercitat doar dacă instanța ar aplica același criteriu de calcul al despăgubirilor cu cel din etapa administrativă, pentru a cerceta dacă expropriatorul le-a stabilit în mod corect, or, legiuitorul a prevăzut criterii de calcul diferite în cele două etape.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 9 din Legea nr. 198/2004 (în forma de la data emiterii Hotărârii nr. 367/7.09.2009 de stabilire a despăgubirilor), raportul de evaluare în faza exproprierii se întocmește având în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 771 alin. 5 din Codul fiscal. Potrivit acestei din urmă norme, expertiza vizează, într-adevăr, valoarea de circulație, dar este stabilită de către Camera Notarilor Publici și nu concordă în mod necesar cu valoarea declarată de părți în actul de vânzare-cumpărare (fapt relevat, de exemplu, chiar în art. 771 din Codul fiscal, prin modul de calcul al impozitului asupra venitului din transferul proprietăților imobiliare).
Or, potrivit art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, incident în faza judecății, instanța calculează despăgubirile în raport de prețul consemnat în acte autentice de vânzare-cumpărare, fără a avea în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici la care face referire de art. 4 alin. 9 din Legea nr. 198/2004.
Ca atare, instanța nefăcând o verificare a legalității hotărârii comisiei de expropriere pe aspectul cuantumului despăgubirilor, aplicând un criteriu de calcul diferit, nu există, nici din acest punct de vedere, vreo rațiune pentru ca evaluarea făcută de către instanță să aibă în vedere momentul exproprierii. Dimpotrivă, într-un asemenea caz, procedura existentă de stabilire a despăgubirilor nu și-ar găsi vreo justificare, dacă expropriatorul și instanța ar aplica metode diferite de calcul, dar s-ar raporta la același moment, cel al exproprierii. Nici în această situație nu s-ar putea vorbi, de altfel, despre un control judiciar de legalitate exercitat de către instanță, deoarece acesta presupune în mod necesar același criteriu de calcul, condiție care nu ar fi întrunită.
Nu sunt fondate nici argumentele de echitate invocate de către recurentă în susținerea interpretării sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, după cum nu pot fi primite nici cele referitoare la jurisprudența Curții Constituționale.
Eventuala situație de inechitate pretins creată între reclamantă și alte persoane care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii în faza administrativă a exproprierii nu poate fi reținută din raportarea instanței, în condițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, la un alt moment decât cel al exproprierii, atât timp cât în faza judecății se aplică un criteriu de calcul diferit de cel din faza administrativă. Această situație ar putea decurge doar din aplicarea aceluiași criteriu (fie valoarea de circulație stabilită de către Camera Notarilor Publici, fie prețurile din tranzacțiile efectiv perfectate), care nu ar trebui, în mod rezonabil, să conducă la rezultate diferite, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele arătate.
În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 984/2012, a fost invocată de către recurentă ca un argument suplimentar. Or, cât timp niciunul dintre celelalte argumente ale recurentei nu a fost primit, se constată că referirea la acea hotărâre a instanței de contencios constituțional nu este în măsură, prin ea însăși, să susțină concluzia pretinsă prin motivele de recurs, fiind pe deplin viabile considerentele reținute în decizia recurată.
Astfel, instanța de apel a arătat în mod corect că decizia în discuție a avut în vedere o anumită formă a art. 9 alin. 3 din Legea nr. 198/2004, care nu este incidentă în cauză, deoarece fusese deja înlăturată (prin OUG nr. 228/2008) la data de 7.09.2009, data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în prezenta cauză. Din acest motiv, raționamentul din acea decizie (în mod justificat diferit de cel din jurisprudența anterioară a Curții în legătură cu art. 9 din lege) nu ar putea fi generalizat, în absența oricărui indiciu de revenire ulterioară a Curții asupra jurisprudenței constante prin care a conchis în sensul conformității art. 9 alin. 3 din lege cu prevederile Constituției.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de apel a considerat că momentul la care trebuie evaluate despăgubirile în contextul art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 este acela al datei raportului de expertiză legal întocmit în cursul judecății, nefiind fondate criticile recurentei pe acest aspect.
4. Din cele expuse anterior, rezultă că nu poate fi primit nici motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii în privința modului de evaluare a despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv prin luarea în considerare exclusiv a prețurilor din contracte de vânzare - cumpărare, nu și a prețurilor oferite de către expropriator pentru terenuri învecinate și cu situație similară celui în discuție.
Aceste susțineri ale recurentei au drept premisă raportarea, în evaluarea despăgubirilor de către instanța de judecată, la momentul exproprierii, de vreme ce se pretinde compararea, sub aspectul cuantumului, la despăgubiri stabilite de către expropriator prin hotărâri emise în faza administrativă (în anul 2009).
Or, după cum s-a arătat deja, momentul exproprierii este lipsit de relevanță pentru evaluarea despăgubirilor în faza jurisdicțională declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, fază în care despăgubirile se stabilesc prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, anume prețurile de vânzare relevate de contracte de vânzare - cumpărare perfectate la data efectuării expertizei în faza judecății.
Este adevărat că, în măsura în care nu au fost perfectate tranzacții în acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de probă concludente, ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile din anunțurile de mica publicitate din zonele locale și chiar despăgubiri stabilite pe cale judecătorească, însă aceste dovezi trebuie să fie relevante din perspectiva perioadei de referință prevăzute de legiuitor, fără a interesa momentul exproprierii.
Față de considerentele expuse, criticile pe acest aspect sunt nefondate și vor fi înlăturate ca atare.
5. În ceea ce privește acordarea taxei pe valoarea adăugată, se reține că instanța de apel a constatat că pretenția având ca obiect plata acestei taxe pretinse a se aplica asupra sumelor de bani pe care reclamanta le va încasa cu titlu de despăgubiri excede obiectului cauzei, care constă în stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, și chiar dacă s-ar califica această pretenție ca vizând o componentă a prejudiciului ce trebuie reparat pe temeiul acestei dispoziții legale, plata taxei pe valoarea adăugată nu reprezintă un „prejudiciu” în sensul normei, fiind o taxă datorată bugetului de stat.
S-a arătat deja, în contextul criticilor analizate la pct. 3 din prezentele considerente, că cererea dedusă judecății în prezenta cauză reprezintă o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.
Ca atare, instanța de apel a făcut o corectă calificare a cererii din perspectiva obiectului său, fiind nefondate criticile referitoare la inserarea în decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii.
Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat critici concrete asupra aprecierii instanței de apel în sensul că taxa pe valoarea adăugată nu constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât acest aspect nu face obiect de analiză în prezenta cauză.
În condițiile în care instanța de apel nu a examinat dacă despăgubirile încasate ca urmare a exproprierii sunt sau nu purtătoare de TVA, considerând, în mod corect, că pretențiile cu acest obiect nu sunt fondate în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, urmează a fi înlăturate susținerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 128 alin. 3 lit. c și art. 137 alin. 1 lit. b din Codul fiscal.
6. În ceea ce privește criticile privind contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat reclamantei prin deprecierea construcției aflate pe terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei și situat în imediata vecinătate a terenului expropriat, recurenta a susținut că instanța de apel, din moment ce a reținut deprecierea terenului neexpropriat, în mod logic trebuia să constate deprecierea și a construcției de pe acest teren.
Susținerile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece pornesc de la premisa greșită că instanța de apel ar fi infirmat existența unei deprecieri valorice în privința construcției.
În realitate, instanța de apel, respingând pretențiile reclamantei pentru prejudiciul suferit prin pretinsa depreciere a construcției, a apreciat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat, în contextul modului de calcul al deprecierii aplicat de către experți, privind diminuarea capacității de închiriere a construcției și a nivelului chiriei.
Așadar, instanța de apel nu s-a pronunțat în sensul inexistenței unei deprecieri a construcției, ci doar a apreciat că deprecierea constatată de către experți nu a fost cauzată în mod necesar prin faptul exproprierii, fiind plauzibil ca elementele deprecierii relevate în raportul de expertiză să fi fost conturate prin implicarea altor factori decât proiectul autostrăzii.
Față de această motivare, se constată inexistența unei contradicții logice în considerentele deciziei recurate.
Vor fi înlăturate și susținerile referitoare la modul de apreciere a probatoriului pe aspectul deprecierii construcției, deoarece tind la reevaluarea situației de fapt în ceea ce privește existența ori inexistența legăturii de cauzalitate dintre expropriere și deprecierea construcției. Această finalitate urmărită de către recurentă excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise aprecierii exclusiv legalității deciziei în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, nu și a temeiniciei deciziei recurate.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
II. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul S. R., prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pârâtului, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. ultim Cod procedură civilă, motivat de faptul că, deși sunt încadrate formal în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, criticile din recurs se referă la o greșită stabilire a situației de fapt, fiind de fapt obiecțiuni la expertiză, astfel că nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului.
Excepția nulității recursului este nefondată.
Conform art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, indicarea greșită a motivelor de recurs este sancționată cu nulitatea recursului, însă numai dacă dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea sa într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.
Se constată că susținerile recurentului-pârât pot fi cercetate prin prisma cazului din art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, din perspectiva modului de aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor legale indicate chiar în cererea de recurs, respectiv cele ale OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor și cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, s-a criticat ignorarea regimului juridic al zonei de siguranță, astfel cum este reglementat de art. 2 alin. 5 din OG nr. 43/1997, cu referire la art. 16 și la anexa 1 din aceeași ordonanță, precum și încălcarea prevederilor art. 17 și ale anexei 1 din aceeași OG nr. 43/1997 privind limitele zonei de protecție a autostrăzii.
Totodată, s-a susținut că despăgubirile cuvenite reclamantei pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat de 15.339 mp au fost greșit evaluate, în condițiile în care, pe de o parte, a fost inclusă contravaloarea terenului aflat în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, nu s-a ținut cont de faptul că o parte din teren și-a păstrat categoria de folosință de teren „curți construcții” de la data exproprierii, fiind ocupată în continuare de construcția preexistentă, respectiv folosită pentru accesul și deservirea acesteia.
Contrar susținerilor recurentei-reclamante, cercetarea motivelor de recurs concepute de către pârât nu implică reevaluarea situației de fapt reținute de către instanța de apel, dimpotrivă, presupune tocmai examinarea aplicării legii la acea stare de fapt, după cum se va arăta în considerentele ce vor fi expuse.
Nu este exclus ca, în raport de condițiile de aplicare a dispozițiilor legale incidente, instanța de recurs să constate că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, în temeiul art. 314 Cod procedură civilă, astfel cum este cazul în speță. O atare ipoteză nu semnifică faptul că, prin motivele de recurs, s-ar critica greșita stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, ci reflectă imposibilitatea verificării modului de aplicare a unor dispoziții legale cărora instanța de apel le-a dat eficiență, considerând că sunt incidente în cauză, în absența stabilirii cu certitudine a elementelor de fapt relevante din perspectiva normelor aplicabile.
Totodată, criticile referitoare la evaluarea despăgubirilor cuvenite în considerarea terenului neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosință a terenului de la data exproprierii și de la data expertizării evocă aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește condiția caracterului cert al prejudiciului, prin raportare la categoria de folosință a terenului, context în care criticile urmează a fi evaluate.
Pentru aceste considerente, excepția nulității recursului va fi respinsă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către recurentul-pârât, s-au constatat următoarele:
Tribunalul a constatat, pe baza raportului de expertiză întocmit în cursul judecății în primă instanță, faptul că întreaga suprafață de teren rămasă în proprietatea reclamantei, de 15.339 mp, a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%, dat fiind că o suprafață de 11.844 mp se află în zona de siguranță (7884 mp) și în zona de protecție (3960 mp) ale autostrăzii, astfel cum aceste zone sunt definite de art. 14, 16, 17 și 18 din OG nr. 43/1997, iar diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat.
Prin motivele de apel, pârâtul S. R. a criticat aprecierea tribunalului privind deprecierea totală a terenului neexpropriat și acordarea de despăgubiri la aceeași valoare cu cea acordată pentru terenul expropriat, considerând că se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, care rămâne proprietarul terenului de 15.339 mp și poate dispune liber de acesta, însă este despăgubită, în același timp, cu o sumă de bani reprezentând contravaloarea terenului, ca și cum acest teren ar fi fost expropriat. La rândul său, pârâtul P. de pe lângă Tribunalul București a contestat acordarea despăgubirilor cu acest titlu.
În contextul acestor critici, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize de evaluare a proprietății imobiliare, având ca obiectiv, printre altele, stabilirea eventualei deprecieri ori aprecieri, ca urmare a exproprierii, a valorii terenului neexpropriat și, în cazul constatării unei deprecieri valorice, cuantificarea acesteia, cu explicarea detaliată a temeiului de fapt și de drept al deprecierii.
Prin decizia recurată, instanța și-a însușit în totalitate concluziile raportului de expertiză întocmit în faza apelului și a constatat că, în fapt, terenul rămas în patrimoniul reclamantei a suferit o depreciere majoră prin exproprierea suprafeței învecinate de 3134 mp, în raport cu valoarea de 174 euro/mp de care acest teren ar fi beneficiat în absența exproprierii.
În acest sens, a constatat că: suprafața de 7884 mp aflată în zona de siguranță a suferit o depreciere valorică aproape integrală, valorând doar 1 euro/mp (despăgubirile acordate fiind de 1.363.932 euro, pentru o depreciere de 173 euro/mp); suprafața de 3960 mp aflată în zona de protecție valora, la data raportului de expertiză, doar 24 euro/mp, dat fiind că poate fi folosit pentru culturi agricole (despăgubirile acordate fiind de 594.000 euro, pentru o depreciere de 150 euro/mp); suprafața de 3495 mp, afectată doar de restricții de construire, valora, la aceeași dată, doar 104 euro/mp (despăgubirile acordate fiind de 244.650 euro, pentru o depreciere de 70 euro/mp).
După cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză pe care și-a fundamentat instanța de apel soluția pronunțată, experții au identificat zonele de siguranță și de protecție ale autostrăzii în raport de prevederile art. 16 și 17 din OG nr. 43/1997, precum și ale anexei 1 din ordonanță, explicând și cuantificând deprecierea constatată pentru o suprafață de 11.844 mp prin amplasarea acesteia în zonele menționate, afectate de restricții și chiar de interdicții legale.
Atribuțiile specialiștilor la care s-a apelat în cauză sunt legate de clarificarea aspectelor de fapt indicate prin obiectivele expertizei, însă rezolvarea problemelor de drept ridicate în speță este de competența instanței de judecată, care are obligația de a evalua îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat, în raport de dispozițiile legale incidente.
Faptul că expertul judiciar a formulat o concluzie în privința îndreptățirii reclamantei la despăgubiri nu este suficient în sine pentru ca instanța să-și însușească această opinie, fără a proceda ea însăși la examinarea condițiilor legale și a demonstra întrunirea ori neîntrunirea lor.
Or, se constată în cauză că instanța de apel, pornind de la constatările de fapt ale experților privind amplasamentul terenului rămas neexpropriat și reperele valorice indicate, nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor OG nr. 43/1997 (pe care le-a considerat incidente, din moment ce a valorificat în totalitate concluziile raportului de expertiză).
În ceea ce privește zona de siguranță, potrivit prevederilor art. 2 alin. 5 pct. 6 din ordonanță, „Fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului public al statului suprafețele de teren situate de o parte și de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranță, în limitele prevăzute de prezenta ordonanță”.
În conformitate cu art. 2 alin. 3 din OG nr. 43/1997, în forma de la data exproprierii (2009), „Fac parte integrantă din drum: podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcțiile de apărare și consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare, oprire și staționare, indicatoarele de semnalizare rutieră și alte dotări pentru siguranța circulației, terenurile și plantațiile care fac parte din zona drumului, mai puțin zonele de protecție.”
Potrivit art. 14, „Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție.”
Din coroborarea textelor anterior citate, rezultă că fac parte din „drum” și zonele de siguranță ale drumului public de interes național (în categoria căruia se încadrează și autostrăzile, conform art. 5 și 6 alin. 1 lit. a din ordonanță).
Concluzia formulată pe baza interpretării sistematice a dispozițiilor OG nr. 43/1997 în forma din anul 2009 este confirmată prin interpretarea istorico – teleologică, în condițiile în care prin modificările aduse acestui act normativ în anul 2010, prin OG nr. 7/2010, s-a prevăzut expres în art. 2 alin. 3 că zonele de siguranță fac parte integrantă din „drum”.
Or, potrivit art. 6 alin. 1, „Drumurile de interes național aparțin proprietății publice a statului”, prevedere ce coincide cu art. I pct. 12 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia („privind bunurile proprietate publică”, astfel cum este denumită în prezent), ceea ce înseamnă că zonele de siguranță ale autostrăzii reprezintă imobile care au natura unor bunuri asupra cărora statul exercită un drept de proprietate publică, după cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.
Apartenența unui bun la domeniul public al statului, prin natura sa și prin voința legiuitorului, nu echivalează, însă, cu un titlu de proprietate al statului asupra respectivului bun, atunci când bunul constituia, anterior afectării sale uzului sau interesului public, obiectul unui drept de proprietate privată aparținând unei persoane fizice sau unei alte persoane juridice decât statul, fiind necesar a se proba că bunul a intrat în mod legal în proprietatea publică a statului, în orice modalitate, inclusiv prin expropriere, în condițiile legii.
Dacă s-ar considera că este suficientă constatarea apartenenței la domeniul public, ar însemna să se înfrângă garanțiile constituționale ale proprietății private, întrucât titularul, chiar în ipoteza în care cauza de utilitate publică ar fi stabilită potrivit legii, ar fi privat atât de proprietatea sa, dar și de despăgubirea cuvenită.
În absența unui titlu de proprietate al statului, calificarea unui bun, de către instanța de judecată, ca fiind un bun domenial, nu produce consecințele preconizate de către legiuitor prin reglementarea regimului juridic al unor asemenea bunuri, ceea ce înseamnă că bunul în discuție nu ar putea fi considerat ca aparținând de drept domeniului public, cu regimul juridic specific.
Ca atare, în cauză, ar fi trebuit să se probeze existența dreptului de proprietate publică al statului asupra suprafeței de 7880 mp, în caz contrar, această suprafață neputând fi considerată ca făcând parte din zona de siguranță a autostrăzii.
Consecința acestei constatări este aceea a inaplicabilității art. 16 din OG nr. 43/1997, care definește regimul juridic al respectivei zone ce aparține proprietății publice, stabilind că poate fi ocupată exclusiv cu lucrările de utilitate publică prevăzute cu titlu exemplificativ de către legiuitor (anume semnalizare rutieră, plantație rutieră, lucrări pentru întreținerea, exploatarea, consolidarea drumului etc.), fiind expres interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere (cu atât mai mult ridicarea de construcții sau menținerea celor existente).
Or, în acest caz, nu s-ar putea aprecia că suprafața de teren în discuție este complet inutilizabilă, din moment ce nu ar fi aplicabile interdicțiile legale referitoare la zonele de siguranță, astfel încât acordarea de despăgubiri în considerarea unei deprecieri cvasi-totale a terenului este lipsită de temei legal, fiind necesară, în evaluarea despăgubirilor, raportarea la categoria de folosință de la data exproprierii.
O asemenea concluzie nu poate fi, însă, adoptată de către această instanță, în absența stabilirii cu certitudine de către instanța de apel a tuturor elementelor de fapt relevante și avându-se în vedere limitele controlului judiciar exercitat în faza recursului.
Din considerentele expuse anterior cu referire la regimul juridic al zonelor de siguranță ale autostrăzii, rezultă și exigențele de ordin probator pentru identificarea acestor zone ale drumului public, respectiv înfățișarea titlului de proprietate al statului asupra suprafeței de teren afectate unei asemenea destinații de utilitate publică, drept dobândit în urma unei proceduri de expropriere.
Pe de altă parte, potrivit art. 19 alin. 3 din OG nr. 43/1997, „Zonele de siguranță și de protecție în intravilan se stabilesc prin studii de circulație și prin documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului.”
Astfel, în măsura în care s-a inițiat procedura exproprierii în legătură cu un proiect de construire a unui drum public, identificarea zonelor de siguranță în intravilan trebuie făcută în cadrul acestei proceduri, pe baza studiilor de circulație și a documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, iar pentru suprafețele de teren afectate acestei utilități se dispune exproprierea, dată fiind apartenența zonei de siguranță la domeniul public al statului.
În prezența unui asemenea titlu al statului, dobândit în condițiile menționate, nu pot fi valorificate constatările experților privind plasarea în fapt a zonei de siguranță a autostrăzii pe o parte din terenul rămas în proprietatea reclamantei din cauză fără coroborarea lor cu titlul statului și cu documentația care a stat la baza emiterii acestuia. În caz contrar, s-ar încălca prevederile legale prin care este reglementat regimul juridic al zonelor de siguranță, nu mai puțin, s-ar absolutiza valoarea unui mijloc de probă în fundamentarea faptică a soluției adoptate, ceea ce nu poate fi acceptat.
Din această perspectivă, instanța de apel, în mod greșit, a dat eficiență exclusiv constatărilor experților pe aspectul în discuție, fără să verifice dacă, în cadrul fazei administrative a exproprierii în vederea realizării construcției autostrăzii București – B., tronsonul București – Ploiești (HG nr. 425/2008 și HG nr. 381/2009), s-a procedat la identificarea zonelor de siguranță în intravilan în conformitate cu dispozițiile legale și s-a dispus exproprierea terenurilor afectate acestora.
Mai mult, dacă a valorificat în aceste condiții a constatărilor experților, instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia inaplicabilității art. 16 din OG nr. 43/1997, pentru considerentele expuse anterior pentru ipoteza inexistenței unui titlu al statului.
Cu toate acestea, nu se va dispune modificarea deciziei recurate, întrucât incidența art. 2, 6 și 19 alin. 3 din OG nr. 43/1997 impune verificarea aspectelor de fapt referitoare la identificarea zonelor de siguranță în intravilan în cadrul procedurii exproprierii și eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora și administrarea de dovezi suplimentare pe aceste aspecte.
D. fiind că nu se poate proceda la reevaluarea situației de fapt în faza recursului, însă nici nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, în absența unei situații de fapt certe, pe baza unor probe noi, Înalta Curte va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în temeiul art. 312 alin. 3 și 314 Cod procedură civilă, urmând ca aspectele menționate să fie stabilite de către instanța de apel cu ocazia rejudecării.
În acest sens, se va solicita expropriatorului documentația ce a stat la baza exproprierii, din care să reiasă eventuala identificare a zonelor de siguranță în vecinătatea proprietății și eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora, urmând a se compara aceste înscrisuri cu concluziile experților din raportul întocmit în etapa procesuală în care s-a pronunțat decizia recurată, ținându-se cont de dezlegările și aprecierile regăsite în prezenta decizie. Se va aprecia, după dezbaterea în contradictoriu a acestui aspect, asupra necesității efectuării unei noi expertize pe baza documentației furnizate de către expropriator.
Se va aprecia, în orice ipoteză de fapt constatată, asupra îndreptățirii reclamantei la despăgubiri pentru suprafața de 7880 mp, pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, avându-se în vedere dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu modul de calcul și data evaluării despăgubirilor, însă și cu raportarea acestei evaluări la categoria de folosință de la data exproprierii a terenului neexpropriat în procedura finalizată, în ceea ce o privește pe reclamantă, cu emiterea Hotărârii nr. 367/7.09.2009 de stabilire a despăgubirilor.
În ceea ce privește suprafața de 3960 mp, se constată că situația de fapt reținută de către instanța de apel, în sensul situării sale în zona de protecție a autostrăzii, astfel cum este definită și reglementată prin art. 17 din OG nr. 43/1997, precum și în anexa 1 la ordonanță, depinde de situația de fapt ce se va stabili cu certitudine în legătură cu zona de siguranță, cu ocazia rejudecării, în condițiile în care experții ale căror constatări au fost valorificate prin decizia recurată au plasat zona de protecție a autostrăzii în continuarea zonei de siguranță, pe terenul rămas în proprietatea reclamantei.
Astfel, clarificarea faptului plasării, al amplasamentului cert și al întinderii zonei de siguranță pe terenul reclamantei va permite poziționarea și stabilirea dimensiunilor terenului aflat în zona de protecție a autostrăzii, nefiind exclus a se ajunge la concluzia că suprafața de 7880 mp, plasată inițial în zona de siguranță, se află, în realitate, în zona de protecție, cu consecința aplicării regimului juridic reglementat prin art. 17 din ordonanță.
Întrucât potrivit art. 19 alin. 3 din OG nr. 43/1997 și zonele de protecție în intravilan se stabilesc prin studii de circulație și prin documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului, întocmai ca zonele de siguranță, urmează a se verifica și în acest caz existența unei documentații întocmite în cursul exproprierii cu referire la aceste zone ale autostrăzii în dreptul proprietății reclamantei, fiind pe deplin aplicabile îndrumările date prin prezenta decizie, pe aspect probator, în legătură cu zona de siguranță.
În mod similar, diferența de teren neafectat de restricții urbanistice, calculată de către experți ca fiind de 3495 mp, urmează a fi stabilită cu ocazia rejudecării, dacă este cazul, atât timp cât este situată în continuarea zonelor de siguranță și de protecție a autostrăzii, ce vor fi stabilite cu certitudine sub aspectul existenței, amplasării și al întinderii de către instanța de apel.
În ceea ce privește criticile referitoare la modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru terenul neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosință a acestuia, se constată că sunt fondate.
Motivele de recurs vizează exclusiv dispoziția de acordare de despăgubiri pentru terenul de sub construcția existentă, precum și pentru terenul ce o deservește pe aceasta.
Astfel, s-a susținut că despăgubirile au fost calculate cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv prin raportarea la categoria de teren agricol, cu toate că terenul poate fi folosit în continuare pentru categoria „curți construcții”, conform destinației sale. Aceste susțineri vizează doar terenul pretins situat în zona de protecție a autostrăzii, întrucât s-a contestat, după cum s-a arătat deja, amplasarea în zona de siguranță a vreunei suprafețe din terenul rămas în proprietatea reclamantei.
Ca atare, nu se contestă categoria de teren agricol la care s-a raportat instanța de apel în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul adus prin expropriere terenului neexpropriat, care nu este ocupat de construcție și nici nu reprezintă teren aferent acesteia.
Înalta Curte a constatat că a rezultat în cauză, în mod necontestat, pe baza probatoriului administrat, că întreaga suprafață de 15.339 mp reținută a fi rămas în proprietatea reclamantei avea, la data exproprierii, categoria de folosință curți construcții (CF 144, nr. cadastral 16/2/2/2).
Mai mult, din schița anexă la raportul de expertiză valorificat de către instanța de apel (fila 619 vol. II) reiese că pe teren se află în continuare construcția existentă la data exproprierii (plasată atât în zona de siguranță, cât și în cea de protecție a autostrăzii, astfel cum acestea au fost identificate de către experți).
În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea despăgubirilor în privința terenului neexpropriat trebuie să aibă în vedere existența unui prejudiciu cert, actual și care nu a fost încă reparat, pornindu-se de la categoria de folosință a terenului la momentul exproprierii și stabilindu-se dacă și în ce măsură terenul poate fi folosit în continuare cu această destinație.
Cât timp nu s-a dovedit de către proprietar – căruia îi revine sarcina probei în acest caz - schimbarea categoriei de folosință a terenului după expropriere, iar terenul este utilizat în mod efectiv cu acea destinație, repararea prejudiciului cert și actual are în vedere exclusiv categoria de folosință de la data exproprierii, nemodificată până la data întocmirii raportului de expertiză.
Motivând existența unei deprecieri valorice a terenului pe care l-a considerat afectat zonelor de siguranță și de protecție ale autostrăzii, instanța de apel a evocat interdicțiile și restricțiile privind efectuarea de construcții și de plantații agricole ori forestiere prevăzute de art. 16, 17 și 47 alin. 11 din OG nr. 43/1997 (prin acesta din urmă interzicându-se amplasarea oricăror construcții care generează un trafic suplimentar, la o distanță mai mică de 50,00 m de marginea îmbrăcămintei asfaltice în cazul autostrăzilor).
Aceste limitări legale ale exercițiului dreptului de proprietate pentru titularul dreptului pot contura elementele unui prejudiciu creat prin expropriere terenului rămas în proprietatea privată, din moment ce titularul dreptului nu mai poate folosi terenul potrivit destinației pe care acesta o avea la data exproprierii, însă nici nu se poate ignora faptul că, în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, dezdăunarea poate privi doar prejudiciul cert ca existență și ca întindere.
Or, prejudiciul creat prin existența interdicțiilor și a restricțiilor legale arătate anterior rămâne unul eventual, așadar incert ca existență, dacă exercițiul dreptului titularului nu este afectat în concret prin aplicarea asupra proprietății sale a respectivelor limitări legale.
Ca atare, instanța de apel a constatat în mod greșit că reclamanta a suferit un prejudiciu cert prin simplul fapt al existenței limitărilor legale, fără a analiza în concret dacă a intervenit o schimbare a categoriei de folosință a terenului rămas în proprietatea sa, în urma exproprierii, respectiv dacă a fost alterată funcționalitatea terenului de sub construcția existentă și a celui care o deservește, în sensul împiedicării desfășurării normale a activității căreia îi este afectată construcția.
Faptul reținut de către instanța de apel, anume că autoritățile au refuzat reclamantei eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente, conform proiectului existent la data exproprierii, poate reprezenta, într-adevăr, premisa unui prejudiciu cert, însă se observă că acest considerent a fost inserat în legătură doar cu diferența de teren reținută ca nefiind afectată de zonele de siguranță și de protecție ale autostrăzii, nu și cu terenul afectat de aceste zone, pentru care s-a raportat exclusiv la interdicțiile și restricțiile legale.
În condițiile în care aceste elemente de fapt necesare aprecierii de către această instanță a condițiilor de reparare a prejudiciului creat terenului neexpropriat nu au fost pe deplin clarificate, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, prin prisma modului de aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 pe acest aspect, fiind incidente prevederile art. 314 Cod procedură civilă.
Astfel, cu ocazia rejudecării, instanța de apel va cerceta dacă, în urma exproprierii, a survenit o schimbare a categoriei de folosință a terenului rămas în proprietatea reclamantei, respectiv dacă și în ce măsură construcția existentă ori desfășurarea normală a activității în legătură cu acea construcție au fost afectate, astfel încât există o depreciere valorică a terenului de sub construcție și a celui care o deservește pe aceasta.
De asemenea, se va cerceta dacă refuzul de către autorități a eliberării certificatului de urbanism și a autorizației de construire, conform proiectului existent la data exproprierii, este relevant în existența unui prejudiciu cert și care trebuie reparat în legătură cu întreaga suprafață de teren rămas în proprietatea reclamantei.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și, în temeiul art. 312 alin. 3 și 314 Cod procedură civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță, exclusiv cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp, toate celelalte dispoziții ale deciziei recurate urmând a fi menținute, inclusiv dispoziția de admitere a apelurilor.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr._ .
Ca urmare a îndrumărilor date de instanța de control judiciar, s-a pus în discuție completarea probatoriului în rejudecarea cauzei de către instanța de apel.
La termenul de judecată din 06.05.2014, instanța a dispus suplimentarea probatoriului constând în proba cu înscrisuri și anume emiterea unei adrese la S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin care să se solicite documentația care a stat la baza exproprierii pentru autostrada București- B., tronsonul București- Ploiești, studiul de fezabilitate și proiectul tehnic al lucrării. De asemenea, s-a dispus emiterea unei adrese la Consiliul local al comunei Ștefăneștii de Jos privind categoria de folosință a suprafețelor de teren de 7884 mp, 3960 mp și 3495 mp cu număr cadastral 16/2/2/2. S-a dispus prorogarea expertizei topografice, după administrarea probei cu acte.
A fost depusă adresa nr. 5770/23.05.2014 de Consiliul local al comunei Ștefăneștii de Jos( fila 20, dosar Curtea de Apel București, vol. I) în cuprinsul căreia se precizează că suprafața de teren de 15.339 mp (compusă din suprafețelor de teren de 7884 mp, 3960 mp și 3495 mp) face parte din categoria de folosință curți-construcții.
Au depuse la dosar de S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România studiul de rezabilitate, proiectul tehnic și punctul de vedere solicitat de către instanță (filele 41-136, vol. I, dosar Curtea de Apel București).
Ca urmare a administrării probei cu înscrisuri, la termenul de judecată din data de 07.10.2014, au fost încuviințate atât expertiza topografică având ca obiectiv: să se identifice facă suprafețele de teren de 7884 mp, 3960 mp și 3495 mp se află în zona de siguranță sau de protecție în raport de documentația din faza administrativă a exproprierii, respectiv planul de fezabilitate, proiectul tehnic și celelalte înscrisuri aflate la dosar.
A fost încuviințată și expertiza evaluatorie cu următoarele obiective: evaluarea suprafețelor de teren de 7984 mp, 3960 mp și 3945 mp la data efectuării raportului de expertiză, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în raport de categoria curți – construcții; să se aibă în vedere că pentru suprafața expropriată de 3134 mp a fost stabilit o valoare de 184 euro/mp; să se calculeze valoarea suprafeței de teren stabilită la pct. 1. În raport de valoarea de 184 euro/mp, așa cum a fost stabilită pentru suprafața de teren deja expropriată.
A fost întocmit raportul de expertiză topografică de către comisia de experți compusă din expert B. E. D., C. G. și A. D., care se află la filele 362-370, vol. II, dosar Curtea de Apel București.
Cu privire la raportul de expertiză topografică, au fost formulate obiecțiuni, care au fost încuviințate prin încheierea de ședință din data de 02.06.2015, fiind în același timp, prorogată solicitarea de efectuare a unei expertize topografice de către altă comisie de experți. A fost depus răspunsul la obiecțiuni, fila 435, vol. II.
La termenul de judecată din data de 30.06.2015, având în vedere că comisia de experți nu a respectat și nu s-a răspuns la obiectivele stabilite de către instanță, deși au fost încuviințate și obiecțiuni la acest raport de expertiză, a dispus încuviințarea efectuării unei contra-expertize topografice.
A fost efectuată contra-expertiza topografică de către comisia de experți compusă din expert D. A., D. V. G. și A. I., care se află la filele 477-491, vol. III.
În cuprinsul raportului de expertiză, s-a precizat că, din analiza documentelor transmise de către expropriator, s-a constatat că a fost identificată numai partea tehnică inginerească a autostrăzii, fără a fi delimitate zonele de protecție și de siguranță.
A fost întocmit raportul de expertiză evaluatorie de către comisia de experți compusă din expert. S. C., Zoran T. și B. A., care se află la filele 393-415 din dosarul Curtea de Apel București, volumul II.
La termenul de judecată din data de 30.06.2015, au fost încuviințate obiecțiunile la raportul de expertiză evaluatorie . Răspunsul la obiecțiuni al experților se află la filele 495-509, vol. III, precum și la filele 554-568, vol. III.
La termenul de judecată din data de 15.12.2015, . a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate privind art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, așa cum a fost modifica prin art. IV pct. 3 din OUG nr. 228/2008, prin raportare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în raport de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, apărătorul intimatei reclamante . susține, în esență condițiile de admisibilitate sunt date de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv: excepția să fie invocată în fața instanței de judecată sau a Tribunalului arbitral, condiție îndeplinită, excepția fiind invocată în fața Curții de Apel București; excepția să aibă ca obiect prevederi legale cuprinse în lege sau o Ordonanță a Guvernului în vigoare sau ale cărei efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea din vigoare, în acest caz, în mod evident efectele art. 9 alin. 3 în forma modificată de O.U.G. nr. 228/2008 își produce efectele și în prezent întrucât acțiunea din prezenta cauză este promovată în temeiul acestui text de lege; excepția să aibă în vedere prevederi legale ce nu au mai fost declarate neconstituționale anterior, ori prevederile acestui text de lege în această formă, cu modificările aduse de O.U.G. nr. 228/2008 nu au mai făcut obiectul vreunei excepții de neconstituționalitate și condiția ca excepția să aibă ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluționarea cauzei, condiție îndeplinită, având în vedere că acțiunea introductivă este întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. 3.
Arată că s-a solicitat constant acordarea de despăgubiri prin raportare la momentul exproprierii și de aici reiese caracterul de neconstituționalitate a textului legal, întrucât încalcă prevederile art. 44 alin. 3 din Constituție. Sub acest aspect, apreciază că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se constata admisibilă această solicitare.
Apărătorul apelantului pârât S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România solicită a se constata inadmisibilă sesizarea Curții Constituționale. Curtea Constituțională s-a pronunțat pe neconstituționalitatea prevederile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 care este în strictă legătură cu cele invocate prin excepția de neconstituționalitate.
Reprezentantul Parchetului formulează concluzii de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Curtea constată că, pentru sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția invocată, este necesar să fie întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr.47/1992 și anume să vizeze dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și cu privire la care Curtea Constituțională să nu se fi pronunțat în sensul constatării ca fiind neconstituționale excepțiile respective.
Curtea constată că sunt întrunite condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu s-a dispus neconstituționalitate privind art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, așa cum a fost modificat prin art. IV pct. 3 din OUG nr. 228/2008, prin raportare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește cea de-a doua componentă a despăgubirii, respectiv daunele aduse proprietarului, ca efect al exproprierii.
Instanța de apel învederează că Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 12/2015 prin care „a constatat că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale, numai în ceea ce privește modalitatea de calcul a primei componente a despăgubirii, respectiv valoarea terenului expropriat. Prin decizia menționată, nu s-a analizat constituționalitatea dispozițiilor în ceea ce privește modalitatea de calcul a celei de-a doua componentă a despăgubirii, respectiv daunele aduse proprietarului prin deprecierea terenului rămas neexpropriat, ca o consecință a exproprierii.
Cu privire la ultima condiție, Curtea constată că normele juridice prevăzute de art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, au legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății, având ca obiect calcularea prejudiciului cauzat prin deprecierea valorii terenului rămas neexpropriat.
În raport de dispozițiile art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, Curtea își va exprima punctul de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Curtea constată că, potrivit art. 26 din Lege nr. 33/1994 „(1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.
În raport de dispozițiile legale incidente în cauză, despăgubirea se compune din valoarea reală a terenului expropriat, la care se adaugă valoarea daunelor produse proprietarului.
Pentru prima componentă a despăgubirii (valoarea terenului) s-a avut în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Această modalitate de calcul a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015. Ca urmare a pronunțării deciziei sus-menționate, evaluarea primei componente a despăgubiri nu se mai stabilește în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, ci avându-se în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.
Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 își produce efectele numai în ceea ce privește calcularea primei componente a despăgubirii (evaluarea imobilului expropriat), neavând nici un efect cu privire la cea de-a doua componentă, respectiv stabilirea valorii prejudiciului pentru daunelor aduse proprietarului terenului rămas neexpropriat.
Pe cale de consecință, stabilirea valorii prejudiciului se realizează în raport de valoarea terenul rămas neexpropriat la data efectuării raportului de expertiză, nu la data exproprierii.
Curtea apreciază că aceste dispoziții sunt neconstituționale în raport de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, deoarece stabilirea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat ar trebui să se calculeze în momentul realizării exproprierii, care reprezintă momentul transferului de proprietate. Din acel moment se produce în mod efectiv deprecierea valorii terenului rămas neexpropriat, și nu ulterior. Orice depreciere ulterioară a terenului rămas neexpropriat trebuie suportată de către proprietarul terenului, și nu de către expropriator, căruia nu îi este imputabilă.
Astfel, instanța apreciază că argumentele care au fundamentat decizia nr. 12/2015 își găsesc aplicabilitatea și în situația expusă.
În temeiul art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale și va sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, așa cum a fost modificat prin art. IV pct. 3 din OUG nr. 228/2008, prin raportare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește cea de-a doua componentă a despăgubirii, respectiv daunele aduse proprietarului, ca efect al exproprierii.
În primul rând, în rejudecarea apelurilor declarate de către S. R. prin CNADR și M. P.- Parchetului de pe lângă Tribunalul București, instanța de apel constată intrate în puterea lucrului judecat următoarele dispoziții ale deciziei civile nr. 76A/05.03.2003, privind cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp, respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției și respingerea pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere.
În al doilea rând, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție o oferit următoarele îndrumări instanței de rejudecare: stabilirea zonei de siguranță și de protecție trebuie se să realizeze nu numai în raport de situația de fapt, fiind necesar să se probeze existența dobândirii, în mod valabil, a dreptului de proprietate publică, prin realizarea transferului dreptului de proprietate de la persoana fizică la stat. În acest sens, este necesar să se verifice documentația care a stat la baza exproprierii, planul de fezabilitate și proiectul tehnic al autostrăzii. A doua îndrumare dată de către instanța superioară constă în stabilirea valorii prejudiciului terenului neexpropriat în concret, în raport de situația de fapt existentă, urmând a se avea în vedere afectarea exercițiului dreptului de proprietate titularului acestuia.
Pe cale de consecință rejudecarea apelurile se referă la capătul de cerere privind valoarea prejudiciului cauzat terenului rămas neexpropriat, ca efect al exproprierii.
În raport de îndrumările date de instanța de control judiciar, ținând cont de probatoriile administrate în al doilea ciclu procesual, precum și de dispozițiile art. 295-297 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Situația de fapt:
Prin hotărârea nr. 367/7.07.2009 emisă de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, s-au stabilit despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 3134 mp, nr. cadastral 16/2/2/1, expropriată în vederea realizării construcției autostrăzii București - B., tronsonul București - Ploiești, al cărei amplasament a fost aprobat prin HG nr. 425/2008.
Cuantumul despăgubirilor pentru suprafața de teren expropriată a fost stabilit la suma de 576.700 euro prin decizia civilă nr. 76A/05.03.2003 pronunțată de către Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă pe acest aspect prin decizia civilă nr.5145/08.11.2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
În drept, se constată că exproprierea s-a realizat în temeiul art. 5 și 9 din Legea nr. 198/2004.
Potrivit art. 9 „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului. În cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 3 ani de la data afișării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 7, sub sancțiunea decăderii. (3) Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii”.
În conformitate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.
În primul ciclu procesual, s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil cuantumul despăgubirii pentru terenul expropriat, motiv pentru care în rejudecare instanța de apel este învestită cu stabilirea cuantumului daunelor aduse proprietarului pentru terenul rămas neexpropriat.
În cauza de față, ținând cont de îndrumările instanței de control judiciar, instanța de apel trebuie să stabilească dacă suprafața de teren de 7884 mp se află în zona de siguranță, dacă suprafața de teren de 3960 mp se află în zona de protecție și dacă suprafața de teren 3495 mp se află în zona de restricții urbanistice, în raport documentația care a stat la baza exproprierii, planul de fezabilitate și proiectul tehnic al autostrăzii, dar și a dispozițiilor OG nr. 43/1997.
Cu privire la acest aspect, instanța de apel constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat, în cuprinsul deciziei de casare, că nu este suficient să se cerceteze situația de fapt, fiind necesar să se verifice dacă suprafețele de teren sunt evidențiate în proiectul autostrăzii și dacă s-a realizat un transfer efectiv al dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei fizice în patrimoniul statului.
Având în vedere îndrumările date, instanța de apel constată că trebuie să soluționeze cauza prin cercetarea și lămurirea a două aspecte: identificarea zonelor de siguranță, de protecție și de restricții urbanistice atât în fapt, cât și posibilitatea aplicării dispozițiilor OG nr. 43/1997, precum și evaluarea prejudiciului în concret.
Cu privire la primul aspect, se constată următoarele:
Potrivit art. 16 din OG nr. 43/1997 „ Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție”. De asemenea, în art. 16 alin. (1) se stipulează că „(1) Zonele de siguranță sunt suprafețe de teren situate de o parte și de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantației rutiere sau altor scopuri legate de întreținerea și exploatarea drumului, siguranței circulației ori protecției proprietăților situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranță fac parte și suprafețele de teren destinate asigurării vizibilității în curbe și intersecții, precum și suprafețele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului și altele asemenea. Limitele zonelor de siguranță a drumurilor, podurilor și viaductelor, în cale curentă și aliniament, sunt prevăzute în anexa nr. 1”.
În raport de dispozițiile legale invocate în cauză, Curtea constată că, la efectuarea proiectului autostrăzii era obligatoriu să fie identificată zona de siguranță, care ar fi trebuit să facă obiectul exproprierii propriu-zise, deoarece face parte din drum.
În cauza de față, s-a constatat de către ambele comisii de experți (comisia care a întocmit raportul de expertiză topografică, dar și comisia care a întocmit contra-expertiza) că în proiectul autostrăzii este cuprinsă numai partea tehnică a acesteia, fără a se delimita zonele de protecție și siguranță.
În acest sens, sunt și relațiile comunicate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin adresa nr. 92/_/11.08.2014, aflată la fila 147, vol. I, în cuprinsul cărora se precizează că suprafețele de teren de 7884 mp și 3960 mp nu se identifică prin proiectul de expropriere.
În raport de probatoriile administrate, Curtea constată că în documentele tehnice privind proiectul de autostradă nu este identificată suprafața de 7884 mp, ca fiind zonă de protecție și nici suprafața de 3960 mp, ca fiind zonă de siguranță, motiv pentru care titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor este societatea-intimată și nu au fost făcute niciodată demersuri de către S. R. în vederea transferării dreptului de proprietate din domeniul privat al persoanei juridice în domeniul public, având în vedere destinația acestuia și dispozițiile art. 14 din OG nr. 43/1997.
Chiar dacă aceste suprafețe de teren nu au fost individualizate în documentele care au stat la baza proiectului de expropriere, comisia de experți, în conformitate cu art. 14 și 16 OG nr. 43/1997 a identificat ca fiind zonă de siguranță suprafața de 6789 mp, delimitată în punctele 100,101,102,103,104, 105,106, 111, 107, 108,109 și 110, conform anexei 1, aflată la fila 481 din vol. III din dosarul Curții de Apel București.
De asemenea, a fost delimitată o zonă de protecție de 680 mp, delimitată la punctele 122, 110,109, 108,107 și 112, o zonă de protecție suplimentară de 4026 mp delimitată de punctele 112,113, 114, 123, 124, 121,122, precum și o zonă de restricții urbanistice de 3844 mp delimitată cu punctele 125, 121, 124, 123, 114, 115, 116, 117 și 126, conform anexei 1, aflată la fila 481 din vol. III din dosarul Curții de Apel București.
Chiar dacă situația de fapt reținută, pe baza probatoriului administrat în cauză ilustrează existența unei zone de siguranță suprafața de 6789 mp, a unei zone de protecție de 680 mp, a unei o zone de protecție suplimentară de 4026 mp și a unei zone de restricții urbanistice de 3844 mp, instanța de apel trebuie să respecte îndrumările instanței de control judiciar, care a statuat că „Apartenența unui bun la domeniul public al statului, prin natura sa și prin voința legiuitorului, nu echivalează, însă, cu un titlu de proprietate al statului asupra respectivului bun, atunci când bunul constituia, anterior afectării sale uzului sau interesului public, obiectul unui drept de proprietate privată aparținând unei persoane fizice sau unei alte persoane juridice decât statul, fiind necesar a se proba că bunul a intrat în mod legal în proprietatea publică a statului, în orice modalitate, inclusiv prin expropriere, în condițiile legii.
Dacă s-ar considera că este suficientă constatarea apartenenței la domeniul public, ar însemna să se înfrângă garanțiile constituționale ale proprietății private, întrucât titularul, chiar în ipoteza în care cauza de utilitate publică ar fi stabilită potrivit legii, ar fi privat atât de proprietatea sa, dar și de despăgubirea cuvenită.
În absența unui titlu de proprietate al statului, calificarea unui bun, de către instanța de judecată, ca fiind un bun domenial, nu produce consecințele preconizate de către legiuitor prin reglementarea regimului juridic al unor asemenea bunuri, ceea ce înseamnă că bunul în discuție nu ar putea fi considerat ca aparținând de drept domeniului public, cu regimul juridic specific.
Ca atare, în cauză, ar fi trebuit să se probeze existența dreptului de proprietate publică al statului asupra suprafeței de 7880 mp, în caz contrar, această suprafață neputând fi considerată ca făcând parte din zona de siguranță a autostrăzii.
Consecința acestei constatări este aceea a inaplicabilității art. 16 din OG nr. 43/1997, care definește regimul juridic al respectivei zone ce aparține proprietății publice, stabilind că poate fi ocupată exclusiv cu lucrările de utilitate publică prevăzute cu titlu exemplificativ de către legiuitor (anume semnalizare rutieră, plantație rutieră, lucrări pentru întreținerea, exploatarea, consolidarea drumului etc.), fiind expres interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere (cu atât mai mult ridicarea de construcții sau menținerea celor existente)”.
În raport de aceste îndrumări coroborate cu inexistența unor demersuri în procedura exproprierii a transferului dreptului de proprietate către stat și cu inexistența vreunui titlu de proprietate al statului asupra suprafeței de teren de 6789 mp, care constituie în fapt zonă de siguranță, instanța de apel constată că nu poate aplica dispozițiile art. 16 din OG nr. 43/1997, în lipsa unei cereri exprese din partea celui expropriat privind constatarea exproprierii în fapt a suprafeței respective, în raport de apartenența suprafeței la drumul public.
Astfel, Curtea va înlătura susținerile intimatei-reclamante . în sensul că instanța de apel ar trebui să constate și să dispună exproprierea în fapt a suprafeței de teren ce constituie zona de siguranță, având în vedere că nu a existat nici un capăt de cerere expres în acest sens și că instanța se află în rejudecarea, după casare, a capătului de cerere privind valoarea prejudiciului cauzat terenului rămas neexpropriat, ca efect al exproprierii. În rejudecarea acestui capăt, nu se poate dispune transferul dreptului de proprietate de la contestator la expropriator, în lipsa unei sesizări exprese și nici nu se poate acorda valoarea terenului respectiv, întrucât s-ar ajunge la situația în care partea ar beneficia de o creanță ca echivalent al bunului, dar ar rămâne în același timp și titularul dreptului de proprietate asupra bunului pentru care s-a stabilit creanța respectivă.
Singurul remediu eficient și echitabil constă în formularea unei acțiuni separate având ca obiect constatarea exproprierii în fapt a suprafeței de teren reprezentând zona de siguranță, în raport de apartenența suprafeței la drumul public, în conformitate cu art. 14 și 16 din OG nr. 43/1997 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 33/1994.
Având în vedere considerentele menționate, Curtea nu va stabili nicio valoarea a deprecierii suprafeței de 6789 mp, având în vedere această suprafață trebuie expropriată și stabilită valoarea terenului, nefiind ipoteza unei deprecieri în sensul Legii nr. 33/1994.
În ceea ce privește zona de protecție de 680 mp și o zonă de protecție suplimentară de 4026 mp, Curtea constată că, în conform art. 17 alin. (2) din OG nr. 43/1997 „Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului”.
În raport de aceste dispoziții legale incidente în cauză, Curtea constată că aceste suprafețe de teren rămân în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nefiind necesar să se realizeze un transfer al dreptului de proprietate. De asemenea, faptul că această suprafață nu a fost menționată ca atare în proiectul autostrăzii nu afectează posibilitatea instanței de a acorda despăgubiri, ca în ipoteza zonei de siguranță, deoarece se impune numai verificarea unei situații de fapt, nefiind necesar să se realizeze un transfer al dreptului de proprietate sau o modificarea în ceea ce privește natura juridică a acestui drept ( ca în cazul suprafeței de teren de siguranță, unde dreptul de proprietate privată se transformă în drept de proprietate publică).
Pentru aceste motive, instanța de apel urmează a stabili valoarea prejudiciului suprafeței de teren de 680 mp- în fapt zona de protecție și a suprafeței de teren de 4026 mp – în fapt zonă de protecție suplimentară, ca efect al exproprierii. Însă, la stabilirea valorii deprecierii suprafeței totale de 4706 mp, instanța va avea în vedere că o suprafață de 3366 mp din suprafața de 4706 mp reprezintă teren aferent construcției existente, care funcționează și care este folosită conform destinației și în prezent.
În ceea ce privește suprafața de 3844 mp care constituie o zonă de restricții urbanistice delimitată cu punctele 125, 121, 124, 123, 114, 115, 116, 117 și 126, conform anexei 1, aflată la fila 481 din vol. III din dosarul instanței, Curtea constată că pe această suprafață de teren se află în prezent o construcție, respectiv un corp de birou și depozit, care a fost construită înainte de expropriere și a cărei funcționalitate nu este afectată în prezent. Astfel, având în vedere existența construcției respective, Curtea constată că nu se poate pune în discuție crearea unui prejudiciu actual în sarcina intimatei-contestatoare, deoarece în pofida aceste restricții urbanistice nu au nici un efect asupra imobilului deja existent. În ceea ce privește restricțiile urbanistice pentru eventualele construcții viitoare, Curtea învederează că un asemenea prejudiciu este eventual, nu cert, deoarece nu s-a probat nici intenția contestatoarei de a construi în prezent, fiind depus doar un proiect imobiliar, care exista înainte de realizarea exproprierii și nici valoarea prejudiciului.
În aceste condiții, Curtea învederează că nu poate acorda nicio despăgubire pentru suprafața de teren de 3844 mp- zonă cu restricții urbanistice, în condițiile în care nu s-a făcut nici dovada existenței.
În ceea ce privește al doilea aspect referitor la evaluarea prejudiciului, se învederează următoarele:
Pentru suprafața de teren de 6789 mp, care constituie în fapt zonă de siguranță, instanța de apel constată că trebuie expropriată, având în vedere situația de fapt. În lipsa demersurilor realizate de către expropriator, era necesar să se formuleze de către contestator o cerere expresă privind constatarea exproprierii în fapt a suprafeței respective, în raport de apartenența în fapt a suprafeței la drumul public.
Instanța de apel învederează că nu ne aflăm în ipoteza unei simple deprecieri a valorii suprafeței de teren menționate, ci practic în imposibilitatea absolută de a exercita prerogativele dreptului de proprietate de contestator. În această situație, instanța nu poate acorda în cauza de față contravaloarea terenului respectiv, fără a se dispune un transfer de al dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, întrucât s-ar realiza o nedreptate (expropriatul ar rămâne și cu terenul în proprietate și ar primi în același timp și valoarea acestuia).
Astfel, Curtea constată că singura posibilitate de a remedia situația nedreaptă pentru cel expropriat constă în declanșarea demersurilor judiciare în vederea constatării exproprierii în fapt, și nu acordarea în prezenta cauză a vreunei despăgubiri.
În ceea ce privește suprafețele de teren de zona de protecție de 680 mp și o zonă de protecție suplimentară de 4026 mp, Curtea învederează căo suprafață de 3366 mp din suprafața totală de 4706 mp reprezintă teren aferent construcției existente, care funcționează și care este folosită conform destinației și în prezent, motiv pentru care nu va acorda nicio despăgubire pentru terenul aferent construcției, apreciind că acesta și-a atins potențialul maxim de dezvoltare, așa cum rezultă din suplimentul raportului de expertiză evaluatorie- fila 556, volumul III.
Referitor la diferența dintre 4706 mp (zona de protecție și de protecție suplimentară) și 3366 mp (teren aferent construcției), Curtea va stabili cuantumul despăgubirii în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, modificată în anul 2008 cu aplicarea art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, Curtea constată că potrivit art. 26 din Lege nr. 33/1994 „(1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.
În raport de dispozițiile legale incidente în cauză, se constată că despăgubirea se compune din valoarea reală a terenului expropriat, la care se adaugă valoarea daunelor produse proprietarului.
Pentru prima componentă a despăgubirii (valoarea terenului) s-a avut în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Această modalitate de calcul a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, care a statuat „că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale”.
Ca urmare a pronunțării deciziei sus-menționate, evaluarea primei componente a despăgubiri nu se mai stabilea în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, ci avându-se în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.
Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 își produce efectele numai în ceea ce privește calcularea primei componente a despăgubirii (evaluarea imobilului expropriat), neavând nici un efect cu privire la cea de-a doua componentă, respectiv stabilirea valorii prejudiciului pentru daunelor aduse proprietarului terenului rămas neexpropriat.
D. consecință a acestei situații, Curtea va avea în vedere la stabilirii prejudiciului pentru suprafața de 1340 mp (zona de protecție și de protecție suplimentară, după scăderea terenului aferent construcției) valoarea terenului rămas neexpropriat la data întocmirii raportului de expertiză, ținând cont de valoarea acestuia ca teren curții-construcții (categoria de folosință înainte de expropriere) și teren agricol (categoria de folosință din prezent, ca urmare a exproprierii).
Curtea apreciază că valoarea prejudiciului este reprezentat numai de diferența de valoare a terenului în raport de cele două categorii de folosință, calculate ambele la data efectuării raportului de expertiză.
Astfel, dacă nu s-ar fi realizat exproprierea nici unei suprafețe de teren, în prezent, valoarea terenului deținut de contestatoare în raport de categoria de folosință curți-construcții ar fi fost de 51.30 euro/mp (fila 556, vol. III din suplimentul la raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului).
Ca urmare a exproprierii, categoria de folosință a terenului s-a modificat din curții-contrucții în teren arabil. Valoarea aceluiași teren ca teren agricol este de 1,46 euro/mp, la data întocmirii raportului de expertiză.
În concluzie, Curtea constată că prejudiciul produs terenului rămas neexpropriat este consecința schimbării categoriei de folosință de la curți-construcții la teren agricol, iar această modificare a fost determinată în mod evident de măsura exproprierii unei suprafețe de teren.
În aceste condiții prejudiciul constă în diferența dintre 51,30 euro/mp și 1,46 euro/mp, respectiv 49,84 euro/mp. Prejudiciul pentru suprafața de teren de 1340 mp, calculat în raport de valoarea de 49,84 euro/mp este de 66.785,5 Euro.
Curtea constată că suma de 66.785,6 euro reprezintă prejudiciul cauzat prin deprecierea valorii terenului neexpropriat rămas în proprietatea expropriatorului, motiv pentru care va dispune obligarea acestuia la plata sumei respective.
În ceea ce privește valoarea prejudiciului cauzat prin deprecierea suprafeței de 3844 mp –zona cu restricții urbanistice, Curtea apreciază că nu există nici un prejudiciu, pentru considerentele expuse anterior.
Având în vedere toate considerentele expuse, Curtea, în rejudecarea apelului, va constata că sunt fondate criticileS. R. prin CNADR și ale M. P.- Parchetului de pe lângă Tribunalul București în ceea ce privește modalitatea de stabilire a prejudiciului pentru deprecierea valorii terenului rămas neexpropriat, motiv pentru care, în conformitate cu art. 295-297 din Codul de procedură civilă, va admite apelul declarat de către S. R. prin CNADR, va admite apelul declarat de M. P.- Parchetului de pe lângă Tribunalul București, va schimba în parte sentința apelată în sensul că va stabili valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro și va obliga pe expropriator la plata acestei sume în favoarea intimatei-contestatoare. De asemenea, va constata intrate în puterea lucrului judecat următoarele dispoziții ale deciziei civile nr. 76A/05.03.2003, privind cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp, respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției și respingerea pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere.
Referitor solicitarea experților evaluatori de majorare a onorariului de expert, Curtea o va respinge, apreciind că valoarea onorariului provizoriu stabilit este rezonabil, în raport de complexitatea dosarului.
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, va obliga pe intimata-contestatoare la plata sumei de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert achitat de S. R. prin CNADR.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, modificat prin art. IV pct. 3 OUG nr. 228/2008 privind sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, ca moment al stabilirii prejudiciului în raport de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție.
În rejudecare, după casare cu trimitere cu privire la capătul de cerere privind valoarea prejudiciului cauzat terenului rămas neexpropriat, ca efect al exproprierii:
Admite apelul declarat de către apelantul-pârât S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, cu sediul ales la SCPA „T. D. și Asociații”, din București, .. 31, ., ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 84/21.01.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelantul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în București, .-3, sector 3 și cu intimata reclamantă ., cu sediul în București, . nr. 32, sector 1
Admite apelul declarat de apelantul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu sediul în București, .-3, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 84/21.01.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelantul-pârât S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, cu sediul ales la SCPA „T. D. și Asociații”, din București, .. 31, ., ., sector 5 și cu intimata reclamantă ., cu sediul în București, . nr. 32, sector 1.
Schimbă în parte sentința civilă nr. 84/21.01.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în sensul că:
Stabilește valoarea prejudiciului pentru terenul rămas neexpropriat la suma de 66.785,6 euro și obligă pe expropriator la plata acestei sume în favoarea intimatei-contestatoare.
Constată intrate în puterea lucrului judecat următoarele dispoziții ale deciziei civile nr. 76A/05.03.2003, privind cuantumul despăgubirilor de 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp, respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției și respingerea pe fond a capătului de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere.
Respinge solicitarea experților evaluatori de majorare a onorariului de expert.
Obligă pe intimata-contestatoare la plata sumei de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert către S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. Z. C. M. S.
GREFIER
S. V.
Red. Jud. DZ./15.01.2016
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 238/2015. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 540/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
