Revendicare imobiliară. Decizia nr. 567/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții-reclamanți reprezentați de avocat A. P., cu împuternicire avocațială la dosar, intimații-pârâți persoane fizice reprezentați de avocat I. Zamfirica, cu împuterniciri avocațiale la dosar, lipsind intimații-pârâți persoane juridice.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

Apărătorul apelanților-reclamanți invederează că nu are cereri de formulat.

Apărătorul intimaților-pârâți persoane fizice invederează că nu are cereri de formulat.

Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.

Apărătorul apelanților-reclamanți solicită admiterea apelului conform motivelor depuse în scris la dosar, pe care le susține oral, schimbarea sentinței apelate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată. Depune la dosar copia deciziei nr.875 din 25.03.2015 pronunțată de ICCJ într-o speță similară. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Apărătorul intimaților-pârâți persoane fizice solicită respingerea apelului ca nefondat, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

CURTEA

Prin sentința civilă nr.1658 din 05.10.2011 pronunțată în dosarul nr.688/3&2001 al Tribunalului București Secția a IV a Civilă s-au dispus următoarele:

Admite excepția lipsei calității procesual active.

Respinge acțiunea formulată de reclamanții R. S., R. I., și R. G. C., în contradictoriu cu pârâții S. M., S. R. M. și S. D. A., și T. E. și T. A., și M. București, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesual activă.

Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Imobilul ce face obiectul acțiunii, situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 169, 80 mp și construcții a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/22.10.1936 de Tribunalul I.-Secția notariat, de A. Sp. U. și F. Sp. U..

Pentru a dovedi calitatea procesual activă în această cauză, reclamanții inițiali, R. G. A., decedat pe parcursul soluționării cauzei, acțiune continuată de moștenitorii R. S. și R. G.-C., și R. I., ar fi trebuit să dovedească calitatea de succesori ai proprietarelor imobilului ce face obiectul acțiunii în revendicare, așa cum au susținut de altfel, în acțiune.

Prin certificatul de moștenitor nr.48/10.04.2000 emis de Biroul Notarial Fiducia s-a făcut dovada calității de succesor a lui I. U. F. de pe urma defunctei U. A., decedată la data de 30.03.1941, succesiunea fiind legală și aceasta având calitatea de fiică.

Reclamanții R. G. A. și R. I. au susținut că au calitatea de moștenitori ai defunctei I. U. F..

În acest sens, ei au menționat că au calitatea de legatari cu titlu universal, conform certificatului de moștenitor nr. 1056/7.11.1978 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București.

Analizând conținutul acestui certificat de moștenitor, tribunalul a reținut că se constată că de pe urma defunctei I. U. F., decedată la data de 11.09.1978, au rămas ca moștenitori R. I. și R. G. A., „în calitate de legatari cu titlu universal conform testamentului autentificat sub nr. 7806/1974 al Notariatului sector 4 București (și veri primari)”. În masa succesorală s-a reținut dreptul de concesiune asupra locului de veci situat în cimitirul Sf. Vineri, însemnat pe plan la nr.94, figura 19, în suprafață de 6 mp.

Rubrica privind natura legală sau testamentară a succesiunii nu a fost completată.

Pe baza celor menționate mai sus, tribunalul reține natura testamentară a succesiunii, notarul menționând expres calitatea de legatari a numiților R. I. și R. G. A., conform testamentului aut. sub nr. 7806/1974.

Din conținutul acestui testament, atașat la fila 92 din dosarul tribunalului, reținem că I. U. F. a declarat că „lasă verilor mei primari, G. A. R. și I. Răsulescu, să stăpânească în parți egale locul meu de veci…”. Locul de veci a fost identificat pe plan ca fiind situat la nr.94 fig.19. A menționat testatoarea că acesta este ultimul său act de voință și roagă să fie respectat întocmai de moștenitorii săi.

Prin urmare, față de conținutul testamentului, tribunalul nu poate reține decât calitatea de legatari cu titlu particular, asupra locului de veci menționat în cuprinsul testamentului, a reclamanților, fiecare urmând a deține cota de ½ din acest loc de veci.

Deși notarul a reținut că R. I. și R. G. A. ar avea calitatea de legatari cu titlu universal, tribunalul constată că aceasta reprezintă o simplă eroare materială a notarului, deoarece, în baza testamentului aut. sub nr. 7806/1974, aceștia nu dobândesc vocație la o cotă-parte din succesiune, ci, testamentul le conferă vocație succesorală cu privire la un singur bun menționat în cuprinsul testamentului-loc de veci.

Faptul că fiecare dintre cei doi deține o cotă de ½ din dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul legatului, asupra locului de veci, nu îi transformă pe aceștia în legatari cu titlu universal, deoarece ei nu au dobândit o cotă-parte din întreaga succesiune, ci doar o cotă parte dintr-un bun determinat, respectiv din locul de veci.

Nu se poate susține că mențiunea notarului de a trece „legatari cu titlu universal” determină calitatea de legatari cu titlu universal a numiților R. G. A. și R. I., atâta timp cât, din conținutul certificatului de moștenitor rezultă în mod evident că notarul a dezbătut succesiunea testamentară, conform testamentului nr. 7806/1974.

În aceeași măsură nu se poate reține că, la emiterea certificatului de moștenitor nr. 1056/7.11.1978 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, a fost dezbătută și succesiunea legală, din conținutul certificatului de moștenitor rezultând expres că a fost reținută calitatea de legatari a numiților R. G.-A. și R. I., conform testamentului nr. 7806/1974, mențiunea de veri primari, trecută între paranteze, fiind probabil copiată din cuprinsul testamentului, fără a putea avea semnificația dezbaterii succesiunii legale.

Tribunalul nu a putut reține calitatea de moștenitori legali ai defunctei U. F., pe baza actelor de stare civilă și a calității acestora de veri primari ai defunctei.

Astfel, tribunalul a reținut că, pentru a face dovada de succesori legali ai defunctei, reclamanții ar fi trebuit să dovedească atât acceptarea succesiunii, cât și faptul că nu au fost înlăturați de la moștenire de alte rude ale defunctei dintr-o clasă mai apropiată sau în grad mai apropiat, care să fi acceptat succesiunea în termenul de opțiune succesorală.

Or, aceste dovezi nu pot fi făcute prin actele de stare civilă, iar reclamanții nu au solicitat administrarea altor probe în acest sens.

Tribunalul a înlăturat și susținerea reclamanților în sensul că dovada acceptării succesiunii defunctei U. F. s-a făcut prin emiterea certificatului de legatar nr. 1056/1978, deoarece, principiul indivizibilității opțiunii succesorale comportă o excepție în situația cumulării calității de legatar cu cea de moștenitor legal, moștenitorul legal gratificat prin testament putând opta diferit cu privire la moștenirea legală și la legat.

Tocmai de aceea, acceptarea legatului în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 1056/1978 nu poate duce la concluzia acceptării succesiunii legale.

Prin urmare, întrucât verii primari nu au nici calitatea de moștenitori sezinari, tribunalul reține că în lipsa unui certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor în ceea ce privește succesiunea legală de pe urma defunctei U. F., reclamanții nu fac dovada calității de moștenitori legali și prin urmare nici a calității active în prezenta cauză.

În orice situație, actele de stare civilă nu pot fi suficiente pentru a dovedi calitatea de moștenitori legali a verilor primari.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții R. G. C., R. I. și R. S..

Prin decizia civilă nr.259 A din 19.06.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și familie s-a admis apelul s-a desființat sentința civilă nr.1658 din 05.10.2011 și s-a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare.

Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată la data de 22.12.1998 de reclamanții R. I. și R. G. A. (continuată pentru defunctul R. G. A. de către reclamanții R. G. C. și R. S.) a vizat revendicarea apartamentelor nr.1 și 2 din imobilul situat în București, . (fost 36), sector 1, precum și terenul curte de la acest imobil.

Cererea a fost fondată pe dispozițiile art.480 Cod civil.

Imobilul în litigiu a fost dobândit de A. Sp.U. și F. Sp.U. (mamă și fiică) prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/22.10.1936 de Tribunalul I. – Secția Notariat.

Potrivit certificatului de moștenitor nr.48/10.04.2000 emis de B.N.P.Fiducia, de pe urma defunctei U. A., decedată la 30.03.1941, a rămas ca unic succesor I. U. F., fiică, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală a autoarei sale.

Pentru a face dovada de moștenitori ai defunctei I. U. F., decedată la 11.09.1978, reclamanții au depus la dosarul tribunalului (fila 110) certificatul de moștenitor nr.1056/7.11.1978 eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, din care rezultă că succesorii acesteia sunt R. I. și R. G. A. (reclamanții inițiali), cărora, în calitate de legatari cu titlu universal conform testamentului autentificat sub nr.7806/1974 de Notariatul de Stat Sector 4 București (și veri primari), le revine câte ½ parte indiviză din masa succesorală descrisă în act (dreptul de concesiune asupra locului de veci situat în cimitirul Sf.Vineri, însemnat pe plan la nr.94, fig.19).

Interpretând mențiunile acestui înscris, tribunalul a reținut că natura succesiunii defunctei I. U. F. este una testamentară, astfel încât reclamanții, în calitatea lor de succesori cu titlu particular, nu justifică calitatea procesuală activă în cauză. Instanța de fond s-a raportat și la conținutul testamentului autentificat sub nr.7806/26.06.1974 de Notarul de Stat al Sectorului 4 București, conform căruia defuncta I. U. F. a lăsat verilor săi primari R. G. A. și R. I. „să stăpânească în părți egale locul meu de veci ce îl dețin în Cimitirul Sf.Vineri…”

Procedând în acest fel, prima instanță a înlăturat în mod greșit mențiunile existente în certificatul de moștenitor nr.1056/1978 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, prin care se recunoaște calitatea reclamanților de succesori cu titlu universal conform testamentului menționat anterior și de moștenitori legali (veri ai defunctei I. U. F.), în condițiile în care, fiind vorba de un act autentic, până la anulare prin sentința judecătorească, face dovada în ce privește calitatea de moștenitor și cota bunurilor ce revin fiecărui moștenitor (conform art.23 alin.2 din Decretul nr.40/1953, act juridic în baza căruia a fost emis).

În speță, certificatul în cauză justifică, prin mențiunile sale, atât calitatea reclamanților inițiali ai acțiunii de moștenitori testamentari, dar și de succesori legali ai defunctei I. U. F..

Dovada calității de moștenitor se poate face cu certificatul de moștenitor, act eliberat de către notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale necontencioase și cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului, respectiv bunurile atribuite dacă moștenitorii și-au împărțit bunurile prin bună învoială în acest cadru.

Certificatul astfel eliberat – mijloc de însezinare și instrument probator – face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Nefiind un titlu de proprietate (sau de un alt drept real ori de creanță), certificatul de moștenitor, conținând mențiuni în urma verificărilor făcute de notar, este totuși un mijloc de dovadă a dobândirii drepturilor pe cale de moștenire, în vederea valorificării lor.

În cauză, încălcând limitele învestirii instanței, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.129 Cod procedură civilă, tribunalul a cenzurat mențiunile certificatului de moștenitor nr.1056/1978, concluzionând, în analiza excepției lipsei calității procesuale active, că reclamanții, în calitatea lor de beneficiari ai unui legat particular privind locul de veci, preluând acest bun succesoral, nu au vocație la întreaga masă succesorală.

În analiza excepției lipsei calității procesuale active trebuie pornit de la efectele pe care actul propus de reclamanții R. G. A. și R. I. le produce în raport cu terții, instanța neputând aplica alte prezumții în afara celor statuate de notar ori în lipsa unei proceduri de rectificare a mențiunilor certificatului de moștenitor.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare la momentul eliberării certificatului de moștenitor nr.1056/1978, Decretul nr.40/1953, „Notarul de stat, după ce a constatat ca de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toți moștenitorii presupuși și pe legatari, pentru împărțirea bunurilor succesiunii (art.12). La termenul fixat, notarul de stat stabilește numărul și calitatea moștenitorilor, precum și masa succesorală (art.13 alin.1). Dacă toți moștenitorii se prezintă, își dovedesc calitatea și se învoiesc asupra împărțelii, notarul de stat va redacta, potrivit învoielii lor, actul de împărțeala (art.14). Dacă la termenul fixat nu se prezintă toți moștenitorii, notarul de stat consemnează într-un proces-verbal declarațiile moștenitorilor prezenți și suspendă procedura; aceasta poate fi reluată la cererea oricărei părți interesate, până la expirarea termenului de 6 luni de la data deschideri succesiunii (art.16). În cazul în care există testament sau dacă moștenitorii sunt cunoscuți, dacă aceștia au acceptat moștenirea și este neîndoielnic ca nu există și alți moștenitori, notarul de stat poate elibera certificatul de moștenitor și mai înainte de împlinirea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii (art.18 alin.1). După eliberarea certificatului de moștenitor nu se mai poate elibera alt certificat; cei care au pretențiuni la succesiune, pot cere în justiție anularea certificatului eliberat și stabilirea drepturilor lor (art.23 alin.2)”.

În speță, prin cererea de deschidere a moștenirii formulată în termen, cei doi veri primari și succesibilii lui U. FIorica la data deschiderii moștenirii acesteia și-au manifestat expres opțiunea succesorală în ceea ce privește succesiunea rămasă de pe urma acesteia.

Reclamanții R. G. A. și R. I., fiind singurele rude în viață la deschiderea moștenirii rămasă de pe urma defunctei U. FIorica, au acceptat în termen moștenirea prin cererea de dezbatere a succesiunii adresată notarului public, iar notarul public a constatat în mod expres calitatea lor de moștenitori legali și testamentari (mențiunea gradului lor de rudenie fiind edificatoare în acest sens).

Curtea constată că nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că reclamanții R. G. A. și R. I. ar fi renunțat la moștenirea legală de pe urma autoarei lor, sarcina dovedirii acestei împrejurări de drept revenind pârâților S. M., S. R. M. și S. D. A., respectiv pârâților T. E. și T. A..

Or, în cuprinsul certificatului de moștenitor nr.1056/1978 perfect valabil se atestă că reclamanții R. G. A. și R. I. culeg moștenirea în calitate de legatari și în calitate de veri primari ai defunctei, cumulând astfel cele două calități.

Pentru aceste argumente, reclamanții inițiali ai acțiunii nu erau obligați să dovedească atât acceptarea succesiunii, cât și faptul că nu au fost înlăturați de la moștenire de alte rude ale defunctei dintr-o clasă mai apropiată sau în grad mai apropiat, care să fi acceptat succesiunea în termenul de opțiune succesorală.

Această chestiune a fost verificată de notar la momentul eliberării certificatului de moștenitor, iar singurii îndreptățiți să conteste calitatea reclamanților R. G. A. și R. I. de moștenitori legali ai defunctei U. FIorica ar fi fost alți succesori în grad mai apropiat ai acesteia.

Pe de altă parte, însăși formularea din cuprinsul certificatului de moștenitor este relevantă, actul eliberat purtând denumirea de certificat de moștenitor și nu de legatar, ceea ce înseamnă că notarul a avut în vedere la deschiderea succesiunii întreaga moștenire a defunctei U. FIorica, iar nu doar cea care rezultă din testament.

Tribunalul a invocat, de asemenea, în mod greșit că, pentru a face dovada de succesori legali ai defunctei I. U. F., reclamanții R. G. A. și R. I. ar fi trebuit să dovedească acceptarea moștenirii.

Dreptul de opțiune aparține tuturor persoanelor cu vocație succesorală, indiferent dacă vocația lor este legală sau testamentară.

Numai prin exercitarea dreptului de opțiune, notarul public va putea stabili drepturile asupra bunurilor determinate în testament sau cele cuprinse în masa succesorală pentru moștenitorii legali.

Ca atare, chiar dacă se admite că moștenitorul legal gratificat prin testament poate opta diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, în speță acest argument folosit de tribunal trebuie înlăturat, deoarece în masa succesorală la data deschiderii succesiunii nu era cuprins decât dreptul de concesiune asupra unui loc de veci. Or, opțiunea acceptării succesiunii, fie ea legală, fie testamentară, nu se putea face decât în legătură cu acest drept, obiect al legatului.

Prin urmare, a fost posibilă cumularea calității de moștenitor legal cu aceea de legatar de către reclamanți.

În acest context, va fi înlăturat și argumentul tribunalului, conform căruia reclamanții, nefiind moștenitori sezinari, nu au făcut dovada calității de moștenitori legali în lipsa unui certificat de moștenitor în acest sens.

Or, așa cum s-a arătat anterior, certificatul de moștenitor nr.1056/1978 face dovada deplină a calității de moștenitori legali și testamentari ai reclamanților de pe urma defunctei I. U. F., sens în care excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâții persoane fizice este neîntemeiată.

Curtea nu a înțeles să facă aprecieri asupra actului nou depus în apel, legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe fiind analizată în raport de probatoriul administrat la fond.

Împotriva deciziei au formulat recurs pârâții T. E. și T. A., Smigelache M., Smigelache R. M. și Smigelache D. A..

Prin decizia civilă nr.3228 din 11.06.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Înaltei Curte de Casație și Justiție – Secția a I a Civilă recursul a fost respins ca nefondat.

Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 alin.1 pct.9 C.pr.civ. prin care se susține încălcarea dispozițiile Codului civil ce reglementează caracterul juridic de indivizibilitate a dreptului de opțiune succesorala, de fapt a excepției de la acest principiu, reglementată de art.752 C.civ. de la 1864.

Indivizibilitatea actului de acceptare a succesiunii înseamnă că succesibilul are dreptul de a renunța la succesiune sau a accepta moștenirea în întregul ei, neputându-se accepta o parte din moștenire și renunța la cealaltă parte.

De la această regulă există o excepție care se referă la situația moștenitorului care întrunește atât calitatea de moștenitor legal cât și pe cea de beneficiar al unui testament, situație în care acesta poate opta diferit în privința moștenirii legale față de opțiunea pe care o manifestă față de moștenirea testamentară.

Această posibilitate de opțiune este prevăzută în favoarea succesorului care întrunește ambele calități. Excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Atâta timp cât nu există certitudinea opțiunii diferite în sensul prevăzut de excepție intervine regula indivizibilității.

Excepția intervine în cazul în care există un avantaj pentru persoana care întrunește atât calitatea de moștenitor legal cât și pe cea de beneficiar al unui testament, de a opta diferit, de exemplu, cel legat de neparticiparea la suportarea pasivului, în cazul, de regulă, al testamentului unui legat cu titlu particular, când partea rămasă din succesiune după acoperirea datoriilor este mai mică decât valoarea legatului.

În speță, nu există acest dubiu al opțiunii diferite, atâta timp cât în certificatul de moștenitor reclamanții apar ca fiind legatari cu titlu universal, calitate în care suportă și activul și pasivul succesiunii, calitate care este similară cu cea de moștenitor legal, sub aspectul efectelor.

De asemenea, s-ar pune această problemă a existenței dubiului cu privire la moștenirea pentru care s-a optat în cazul în care ar mai exista alți succesori legali în grad mai apropiat care i-ar fi putut înlătura de la succesiune (cu condiția să fi apărut după dezbaterea succesiunii). Or, în speță nu s-a făcut această dovadă.

Atâta timp cât nu se pune problema existenței unui dubiu al opțiunii diferite, raportat la momentul dezbaterii succesiunii (fie el și nedezvăluit notarului) nu poate exista nici certitudinea renunțării implicite la moștenirea legală, renunțarea presupunând un act de voință în deplină cunoștință de cauză.

Dosarul succesoral din 1979 apare ca fiind un supliment de certificat de moștenitor față de primul, din 1978, iar faptul că nu a putut fi găsit pentru a se vedea ce conține nu poate duce la concluzia existenței altor succesori în lipsa unei minime probe în acest sens, ținând cont că potrivit art. 23 alin.1 din Decr. nr.40/1953 după eliberarea certificatului de moștenitor nu se mai poate elibera alt certificat; cei care au pretențiuni la succesiune, pot cere în justiție anularea certificatului eliberat și stabilirea drepturilor lor.

Ca atare, certificatul suplimentar ulterior nu putea privi decât eventual alte bunuri omise inițial, iar nu alți succesori.

În ceea ce privește decizia la care fac trimitere recurenții nr. 698/31.01.2001 Secției civile a Curții Supreme de Justiție, aceasta nu face decât să contrazică susținerile recurenților. Astfel, la fila 6 para.5 se rețin următoarele: ”…cel chemat în dublă calitate la o moștenire, își poate manifesta opțiunea succesorală în sensul de a accepta atât succesiunea legală cât și pe cea testamentară, după cum poate repudia ambele feluri de succesiuni”.

De altfel, paragraful citat de către recurenți nici nu se regăsește în considerentele acestei hotărâri.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare a prevederilor art.129 C.pr.civ. Instanța de apel a apreciat legal că prima instanță de fond a depășit limitele învestirii, când în cadrul analizării calității procesuale a reclamanților a analizat de fapt valabilitatea certificatului de moștenitor, care nu se putea face decât dacă instanța ar fi fost sesizată cu o cerere de constatare a nulității acestui certificat de moștenitor.

Atâta timp cât nu a fost sesizată cu o cerere de constatare a nulității certificatului de moștenitor, iar în certificatul de moștenitor este reținută calitatea reclamanților de legatari cu titlu universal, și veri primari ai decuius-ului, deci cu vocație la moștenirea legală, prima instanță de fond nu putea trece la analiza corectei rețineri a calității de legatari cu titlu universal în baza testamentului, și nici dacă au acceptat sau nu și succesiunea legală, fiind ținută de obiectul litigiului, conform art.129 alin.6 C.pr.civ.

Nu se poate susține întemeiat că mențiunea din certificatul de moștenitor ”legatari cu titlu universal” reprezintă o eroare materială. Notarul a făcut această mențiune interpretând testamentul prin prisma propriei pregătiri și a situației de fapt existentă în acel caz. Dacă ar fi considerat că succesorii menționați sunt doar legatari cu titlu particular trebuia să menționeze cine sunt moștenitorii legali, sau dacă succesiunea este vacantă. D. dacă ar fi existat aceste mențiuni s-ar fi putut discuta despre existența eventuală a unei erori materiale.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Reclamanții au dovedit calitatea procesuală activă cu certificatul de moștenitor în care se reține calitatea lor de legatari cu titlu universal dar și cea de veri primari cu vocație la succesiunea legală a decuius-ului.

Potrivit art. 23 alin.1 din Decr. nr.40/1953 ”până la anulare prin sentința judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada în ce privește calitatea de moștenitor și cota bunurilor ce revin fiecărui moștenitor.”

Atâta timp cât nu a fost constatat nul acest certificat de moștenitor acesta face dovada deplină a calității lor de succesori. Pârâții trebuia să facă dovada constatării nulității acestui certificat de moștenitor atâta timp cât au afirmat că a fost emis cu încălcarea dispozițiilor testamentare, că ar fi existat succesori legali în grad mai apropiat și că reclamanții nu ar fi acceptat în termen moștenirea legală, conform prevederilor art.1169 C.civ.

Nu este fondat nici motivul de recurs, care poate fi încadrat în prevederile art.304 alin.1 pct.7 C.pr.civ., prin care se susține încălcarea dreptului la un proces echitabil. Instanța de apel a analizat apărările intimaților pârâți arătând și de ce nu poate analiza susținerile referitoare la conținutul certificatului de moștenitor, raportat la testament care implicau valabilitatea certificatului de moștenitor, sau de ce nu poate considera dovedite anumite situații de fapt susținute de către pârâți prin raportare la prevederile art.1169 C.civ.

Instanța de apel are obligația să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel (respectiv apărărilor intimatului raportat la fiecare motiv de apel) iar nu să răspundă separat fiecărui argument al părților care sprijină/prin care se critică aceste motive.

Nu este fondat motivul de recurs prin care se susține îndeplinirea condițiilor art.304 alin.1 pct.8 C.pr.civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății, ori conținutul acestuia, instanța a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut. Nu este aplicabil acest motiv de modificare dacă din probele administrate, coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic dedus judecății.

Interpretarea actului juridic dedus judecății nu se confundă cu interpretarea unei probe administrată în cauză.

Recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit certificatul de moștenitor nr. 1056/1978, neanalizând actul juridic ce cuprinde voința testatorului, testamentul autentic în baza căruia s-a eliberat certificatul de moștenitor.

Certificatul de moștenitor, așa cum corect a reținut instanța de apel face dovada calității de succesor și a cotelor succesorale. Atâta timp cât obiectul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată nu a fost constatarea nulității certificatului de moștenitor instanța nu avea de ce să analizeze conținutul testamentului care a fost avut în vedere la emiterea certificatului de moștenitor. În baza acestui testament (bunul testat fiind singurul din masa succesorală) notarul a ajuns la concluzia că reclamanții inițiali sunt legatari cu titlu universal, așa cum se menționează expres în certificatul de moștenitor. Notarul a reținut și faptul că succesorii menționați în certificat sunt veri primari ai decuius-ului, astfel că implicit aveau și vocația de moștenitori legali.

Dacă aveau sau nu vocație la moștenirea legală, dacă erau sau nu veri primari ai decuius-ului nu face obiectul acestui litigiu, reprezentând o problemă de valabilitate a certificatului de moștenitor, care poate fi analizată în cadrul formulării unei cereri de constatare a nulității certificatului de moștenitor, în condițiile art.23 alin.2 din Decr. nr.40/1953 iar nu în cadrul verificării existenței calității procesuale pasive.

Nu poate fi reținută afirmația primei instanțe în sensul că certificatul de moștenitor nr.1056/1978 ar fi doar legat de moștenirea testamentară, având în vedere că procedura prevăzută de art.12 și urm. din CAP. 3 (Stabilirea drepturilor succesorale și eliberarea certificatului de moștenitor) al Decr. nr.40/1953 pornește de la premisa dezbaterii simultane a moștenirii legale și testamentare, idee care rezultă chiar din alin.1 al acestui articol ”notarul de stat, după ce a constatat ca de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toți moștenitorii presupuși și pe legatari, pentru împărțirea bunurilor succesiunii.”

Faptul că singurul bun menționat în masa succesorală este cel din testament, de asemenea, nu duce la concluzia că s-a dezbătut doar succesiunea testamentară raportat la același articol menționat anterior, dar și la procedura dezbaterii succesorale reglementată în articolele următoare, ci doar la aceea că la momentul dezbaterii succesiunii acesta era singurul bun cunoscut ca fiind proprietatea decuius-ului la momentul deschiderii succesiunii.

Cauza s-a reînregistrat la Tribunalul București sub nr._ .

Prin sentința civilă nr.288 din 04.03.2015 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalul București Secția a IV a Civilă s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, ., sector 3 compus din teren în suprafață de 169.80 mp și construcție formulată de reclamanții R. G. C., R. S. și R. B. I. în contradictoriu cu pârâta TomaEmil, T. A., Samigelache Tadu M., Smigelache D. A., M. București și ..

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 1500 lei către pârâtul T. E. și la plata sumei de 1500 lei către pârâții Semigelache.

Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Imobilul situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 169,80 mp și construcții a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/22.10.1936 de Tribunalul I. - Secția Notariat, de A. Sp. U. și F. Sp. U..

Potrivit certificatului de moștenitor nr.48/10.04.2000 emis de B.N.P.Fiducia, de pe urma defunctei U. A., decedată la 30.03.1941, a rămas ca unic succesor I. U. F., fiică, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală a autoarei sale.

Pentru a face dovada de moștenitori ai defunctei I. U. F., decedată la 11.09.1978, reclamanții au depus la dosarul tribunalului (fila 110) certificatul de moștenitor nr.1056/7.11.1978 eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 București, din care rezultă că succesorii acesteia sunt R. I. și R. G. A. (reclamanții inițiali), cărora, în calitate de legatari cu titlu universal conform testamentului autentificat sub nr.7806/1974 de Notariatul de Stat Sector 4 București (și veri primari), le revine câte ½ parte indiviză din masa succesorală descrisă în act (dreptul de concesiune asupra locului de veci situat în cimitirul Sf.Vineri, însemnat pe plan la nr.94, fig.19).

În temeiul art. 315 C.proc.civ, având în vedere că hotărârea instanței de recurs se impune cu forță obligatorie Tribunalului sub aspectul problemelor de drept rezolvate, Tribunalul reține că reclamanții inițiali sunt succesori cu titlu universal ai Floricăi Sp. U., în calitate de veri primari, potrivit certificatului de moștenitor nr.1056/7.11.1978 emis de Notariatul de Stat Sector 4, având astfel calitate procesuală activă în prezentul litigiu.

Imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr.92/1950.

Apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu a fost vândut de către .. către S. S. S. Camil și M. încheindu-se astfel contractul de vânzare-cumpărare nr.156/3/19.12.1996 (filele 67-68 dosar Tribunal prim ciclu procesual), iar apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu a fost vândut de către .. către T. E. și A. încheindu-se astfel contractul de vânzare-cumpărare nr.59/3/13.11.1996 (filele 69-70 dosar Tribunal prim ciclu procesual).

Reclamanții nu au formulat acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr.156/3/19.12.1996 și 59/3/13.11.1996 ce constituie titlurile de proprietate ale pârâților.

La data de 25.04.2001 reclamanții au formulat notificarea nr. 2584 prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce face obiectul prezentei cauze în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea făcând obiectul dosarului 866 al Primăriei Municipiului București, nesoluționat încă.

La data de 29.03.2001 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, conform art.47 din Legea nr.10/2001, dosarul fiind repus pe rol în urma cererii formulate de reclamanți la data de 30.10.2007.

La data de 30.12.2002 a decedat reclamantul R. G. A., iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 10/7.02.2003(fila 71 dosar Tribunal prim ciclu procesual), moștenitorii acestuia sunt R. S. și R. G.-C..

La data de 21.09.2002 a decedat pârâtul S. S. S. Camil, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 291/24.12.2002, moștenitorii acestuia sunt S. M., S. R. M. și S. D. A..

La data de 8.03.2014 a decedat reclamantul R. I., iar potrivit certificatului de calitate de moștenitor legal și testamentar nr. 22/2014 de la fila 42 a dosarului, reclamanta R. I. este moștenitor legal și testamentar cu o cotă de 1/1 din masa succesorală.

La data de 26.04.2014 a decedat pârâta S. M., iar potrivit certificatului de calitate nr. 22/22.09.2014 de la fila 49 a dosarului cauzei, moștenitorii acesteia sunt reclamanții S. R. M. și S. D. A..

Cu referire la acțiunea în revendicare formulată, instanța constată că în prezenta cauză atât reclamanții, pe de o parte, cât și pârâții, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate valabile. Având în vedere că reclamanții nu au formulat o acțiune în anularea contractelor de vânzare cumpărare nr. 156/3/19.12.1996 și nr. 59/3/13.11.1996 ce constituie titlurile de proprietate ale pârâților persoane fizice, Tribunalul va constata că titlul de proprietate al pârâților persoane fizice s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege.

În operațiunia de compararea a titlurilor în temeiul art. 480 C.civ.,Tribunalul va acorda preferabilitate titlului pârâților, actiunea în revendicare urmând a fi respinsă.

În demersul său, Tribunalul va ține cont jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor".

Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

În domeniul de față, unbun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Tribunalul constată că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care instanța apreciază că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului.

Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării în termenul prevăzut de lege a unei cereri de declarare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare invocate de aceștia drept titluri de proprietate.

În plus, în ceea ce privește curtea imobilului în suprafață de numai 70 mp, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, de asemenea revendicată în cauză, Tribunalul reține că aceasta deservește cele trei apartamente din imobilul construcție, fiind afectată în întregime de utilitățile imobilului.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Față de aceste considerente, Tribunalul va pronunța o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare pe parcursul soluționării litigiului, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nici a terenului aferent bunei utilizări a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, atât în ceea ce privește apartamentele 1 și 2, proprietatea pârâților persoane fizice, cât și în ceea ce privește curtea imobilului, în suprafață de 70 mp rămasă proprietatea Municipiului București.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții R. G. C., R. S. și R. B. I..

Intimații pârâți au formulat întâmpinare.

În motivarea cererii de apel în sinteză reclamanții au susținut următoarele critici:

Printr-un prim motiv s-a susținut că sunt netemeinice considerentele instanței de fond cu privire la consolidarea titlului pârâților .

În dezvoltarea motivului s-a arătat că s-a formulat acțiunea în revendicare din luna septembrie 1999 și că instanța a omis, în argumentația sa, faptul că la momentul apariției Legii nr.10/2001 era deschisă calea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare. Argumentele în susținerea acțiunii în revendicare vizau însăși aspectele legate de nevalabilitatea titlului statului și erau identice cu cele care ar fi stat la baza acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare.

Se mai arată de apelanți că a se aprecia în sensul că proprietarul nu a fost diligent și nu a atacat titlul subdobânditorului, reprezintă un raționament eronat pentru că duce la instituirea unei ultractivitate a Legii nr.10/2001 cu privire la un proces existent în derulare de mai bine de 2 ani.

În finalul motivul se solicită a se observa că nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr.33/2008 și că instanța era ținută să dea o dezlegare în raport de dispozițiile art.480 cod civil de la 1864.

Printr-un al doilea motiv s-a susținut ca netemeinic instanța de fond a reținut că reclamanții nu sunt titularii unui bun actual.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că nu se putea reține un asemenea argument de vreme ce acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1998 și s-a finalizat cu o primă hotărâre abia în 2014, astfel că nu se putea imputa o inacțiune a reclamanților.

Se mai arată de apelanți că instanța era ținută să analizeze titlurile invocate de părți și, indiscutabil, trebuia să acorde preferabilitate titlului reclamanților, care sunt moștenitori legali ai defunctei U. F., imobilul fiind preluat abuziv prin Decretul nr.92/1950.

Apelanții arată că aplicându-se în speță comparația titlurilor de proprietate, se poate constata ca titlul autoarei reclamanților este mai caracterizat pentru că provine de la adevăratul proprietar iar titlul pârâților provine de la stat care nu a avut un titlu valabil asupra imobilului și deci statul nu putea transmite mai multe drepturi decât a avut, de vreme ce Decretul nr.92/1950 era neconstituțional în raport de Constituția din anul 1948, decret care nu a fost aplicat corect.

S-a mai arătat că valabilitatea actului de preluare de către stat se apreciază în raport de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, iar din această perspectivă imobilul preluat de stat nu a respectat criteriile impuse de art.II din Decretul nr.92/1950.

Apelul este nefondat pentru următoarele argumente:

În ce privește primul motiv de apel astfel cum a fost formulat și dezvoltat critica este nefondată pentru următoarele argumente:

Este adevărat faptul că autorul reclamanților a formulat acțiunea în revendicare la 22.12.1998 în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și . și că la termenul din 13.09.1999 autorul reclamanților a solicitat introducerea în cauză și a pârâților persoane fizice, cerere ce a fost încuviințată de către instanță.

Prin sentința civilă nr.5648 din 10.04.2000 pronunțată în dosarul nr.13.979/1998 instanța de fond și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții persoane fizice, apel care a fost respins prin decizia nr.3119A/9.11.2000 pronunțată în dosarul nr.4784/2000 al Tribunalului București Secția a IV a Civilă.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București sub nr.294/2001.

La termenul din 29.03.2001 autorul reclamanților a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art.47 din Legea nr.10/2001. La termenul din 16.12.2002 autorul reclamanților a solicitat menținerea măsurii de suspendare a cauzei iar instanța de fond a menținut suspendarea cauzei.

La data de 30.10.2007 reclamantul R. I. a solicitat repunerea cauzei pe rol și continuarea dezbaterilor.

Față de aceste constatări, în mod temeinic instanța de fond a reținut că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin omisiunea de a cere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare ca urmare a scurgerii termenului de prescripție, și deci și intimații pârâți dețin un titlu care se consideră valabil încheiat.

Faptul că autorul reclamanților a avut la dispoziție acțiunea de constatare a nulității contractelor pe care însă nu a exercitat-o în termenul de prescripție prevăzut de Legea nr.10/2001 dovedește că autorul reclamanților deși a cunoscut prevederile Legii nr.10/2001 a omis să solicite nulitatea contractului consecință juridică fiind consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul intimaților pârâți – persoane fizice.

Curtea mai constată că apelanții reclamanți sunt în eroare cu privire la pretinsa ultraactivității a Legii nr.10/2001 pentru că dreptul material la acțiune în constatarea nulității contractelor s-a născut pe data adoptării Legii nr.10/2001, drept pe care autorul reclamanților a înțeles să nu-l exercite.

Este nefondată critica apelanților reclamanți potrivit cu care instanța de fond ar fi greșit atunci când ar fi aplicat dispozițiile Deciziei nr.33/2008 pentru că din examinarea sentinței apelate nu rezultă că instanța de fond ar fi examinat cauza din perspectiva dispozițiilor acestei decizii.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel astfel cum a fost formulat și dezvoltat critica este nefondată pentru următoarele argumente:

La data la care autorul reclamanților a formulat acțiunea în revendicare (22.12.1998) pârâții persoane fizice erau deja titularii contractelor de vânzare cumpărare nr.(56/3/19.12.1996 și 59/3/13.11.1996.

La data adoptării Legii nr.10/2001 deși autorul reclamanților a cunoscut dispozițiile Legii nr.10/2001, dovada fiind faptul că a cerut suspendarea judecării acțiunii în revendicare pe temeiul art.47 din Legea nr.10/2001, acesta a omis să solicite constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, deși legea i-a pus la dispoziție dreptul material la acțiunea de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare.

La data repunerii pe rol, în anul 2008, dreptul de proprietate al intimaților persoane fizice se consolidase ca urmare a scurgerii termenului de prescripție prevăzut de Legea nr.10/2001.

Or din această perspectivă în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că numai pârâții persoane fizice se pot bucura de un bun actual, pe temeiul art.1 din Primul Protocol la CEDO.

Faptul că reclamanți au beneficiat de o sentință pe fond abia în anul 2014 s-a datorat autorului reclamanților care a optat pentru suspendarea judecății acțiunii în revendicare.

Este nefondată critica potrivit cu care instanța de fond trebuia să examineze cauza numai din perspectiva propusă de către reclamanți pentru că în speță era aplicabil principiul aplicării imediate a Legii noi, respectiv a dispozițiilor Legii nr.10/2001 potrivit art.47 prima teză(prevederile prezentei legi se aplică și acțiunilor în curs de judecată) dar și a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Cetățenilor precum și a protocoalelor adiționale la aceasta.

Potrivit acestui principiu Legea nouă se aplică, în principiu, tuturor situațiilor juridice născute, modificare sau stinse după . Legii noi, precum și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.

În speță, acțiunea în revendicare a fost formulată anterior adoptării Legii nr.10/2001 dar la momentul la care se aplicau dispozițiile Convenției și a protocoalelor acesteia. Acțiunea în revendicare privea raporturile de proprietate și a subzistat și după . Legii nr.10/2001 astfel că raporturile juridice de proprietate, având ca obiecte imobile al cărui regim juridic era reglementat de noua lege (10/2001) trebuia examinate din perspectiva Legii noi aplicabile raporturilor juridice. Din această perspectivă examinarea pricinii de către instanța de fond s-a făcut corect și legal în raport de rațiunile juridice care guvernau raportul juridic dedus judecății, respectiv de reținerea în patrimoniul intimaților părți a existenței unui bun.

Pe cale de consecință fiind aplicabil principal aplicării imediate a Legii noi și a rațiunilor acestei Legii, dar și a dispozițiilor Convenției și a Protocolului nr.1 la CEDO, netemeinic apelanții reclamanți pretind aplicarea unor rațiuni ale Codului Civil de la 1864 sau ale Legii nr.213/1998.

Pentru aceste argumente în temeiul art.296 Cod procedură civilă apelul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți R. G. C., R. S. și R.-B. I., toți cu domiciliul ales la avocat A. P., cu sediul în București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.288/04.03.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. D. A. și S. R. M., domiciliați în București, ., ., T. A. și T. E., domiciliați în București, ., ., sector 3, M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6 și .>, cu sediul în București, ..8, sector 1.