Anulare act. Decizia nr. 1227/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1227/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-11-2015 în dosarul nr. 1227/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1227
Ședința publică de la 16.11.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă V. C. G., împotriva deciziei civile nr.1243 A din 08.04.2015, pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. V. R., W. C., B. S. și cu intimații-intervenienți în nume propriu D. M. D. și C. I. E..
P. are ca obiect – anulare act.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 26.10. 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 2.11.2015, la 9.11.2015 și apoi la 16.11.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27.06.2003, sub nr. 8061/2003 (_ ), reclamanta V. C. G., în contradictoriu cu pârâții C. V. R., B. S., W. C. și cu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General, a solicitat instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389/15.09.2000 de B.N.P. Asociați „M. P. și M. Adelaide N.,” încheiat între pârâta W. C. și pârâta B. S., având drept obiect apartamentul nr. 1, situat în .. 17, sector 1, București și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 393/20.02.2001 de B.N.P. „Mentor”, încheiat între pârâta B. S. și pârâtul C. V. R., având drept obiect același apartament, să fie obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul mai sus menționat, compus din trei camere și dependințe: bucătărie, baie, cămară, debara, oficiu, vestibul și pivniță, în suprafață utilă de 84,91 m.p., împreună cu cota indiviză de 15,05% din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul aferent construcției în suprafața de 27,27 m.p.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea legală a numitei G. G., așa cum se atestă prin certificatul de moștenitor nr. 207/20.02.1986, aceasta fiind moștenitoarea defunctei Damalidis T. și, împreună cu aceasta din urmă, a defunctului Damalidis G., potrivit certificatului de moștenitor nr. 59/15.06.2000. Defuncții soți Damalidis erau cunoscuți sub numele de Damalide și, respectiv, Damalidi, cum apar în unele acte, iar prin actul de vânzare-cumpărare întocmit la 05.02.1932 și transcris sub nr. 3143/1932 la Tribunalul I. - secția notariat, numita T. G. Damalide, având autorizația soțului său G. Damalide, a cumpărat un teren loc de casă în suprafață de 384 m.p., lotul 240 cuprins în planul de parcelare din Parcul Ministerului de Domenii, cu vecinătățile menționate în act, teren pe care soții au ridicat o construcție ce există și astăzi.
Reclamanta a precizat că identitatea imobilului dobândit de soții Damalide cu cel în care se afla locuința revendicată prin acțiune rezultă din relațiile primite de la autoritățile administrative, precum și din raportul de expertiză tehnică întocmit într-un alt litigiu, purtat între reclamantă și M. București.
A arătat că, prin Decretul nr. 92/1950, pagina 362, poziția 65, s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului, făcându-se mențiunea că proprietarul nu este cunoscut, iar împrejurarea că decretul a avut în vedere preluarea de către stat a construcției existente și astăzi, rezultă cu certitudine din relațiile obținute sub nr. CD_/28.05.2000, eliberate de D.G.A.F.I., în acestea menționându-se că în dosarul imobilului există mențiunea trecerii sale în proprietatea statului potrivit decretului menționat, proprietarul fiind necunoscut. Prin contractul nr. 2826/_/06.02.1997, Primăria Municipiului București, prin mandatarul S.C. Herăstrău Nord S.A., a vândut apartamentul menționat chiriașului V. A., în temeiul Legii 112/1995, deși imobilul nu făcea parte din categoria celor preluate cu titlu de stat, având în vedere dispozițiile H.G. nr. 11/1997.
Reclamanta a mai arătat că V. A. a decedat la data de 11.09.1999, unica moștenitoare a acestuia fiind W. C., conform certificatului de moștenitor nr. 213/28.09.1999, iar aceasta, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389/15.09.2000, a vândut către pârâta B. S. apartamentul în cauză. Ulterior, și aceasta din urmă a vândut apartamentul pârâtului C. V. R. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 393/20.02.2001.
În opinia sa, cele două contracte sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. final din Legea nr. 112/1995, prin nerespectarea interdicției de înstrăinare prin acte între vii timp de 10 ani de la data cumpărării
În continuare, reclamanta a susținut că acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate pe care părțile le posedă asupra imobilului, urmând ca instanța să dea câștig de cauză acelei părți al cărui titlu de proprietate este preferabil, iar în mod incontestabil titlul său de proprietate este preferabil celui pe care W. C. l-a dobândit de la autorul său V. A., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât apartamentul a trecut în proprietatea statului fără titlu, Decretul nr. 92/1950 neputând fi invocat de pârâți ca un titlu valabil de proprietate al statului, autorul dreptului lor. Reclamanta a menționat că decretul de naționalizare nu a constituit un titlu valabil, întrucât nu s-a individualizat proprietarul imobilului, preluarea s-a realizat fără a se invoca un motiv de utilitate publică și fără a se acorda proprietarilor o prealabilă și justă despăgubire, iar imobilul nefiind preluat de stat cu titlu legal, nu putea face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul pârâtei W. C., în baza Legii nr. 112/1995.
În plus a arătat că, în raport cu statul, lipsa unui titlu valabil de proprietate asupra imobilului a fost deja constatată irevocabil prin sentința civilă nr. 557/2001, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 4114/2000.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. final și art. 11 din Legea nr. 112/1995, art. 480, art. 948 și 966-968 C.civ.
Pârâtul C. V. R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția decăderii prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta nu a recurs la procedura prealabilă, excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta B. S. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, excepția prescripției aceleiași cereri, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea.
Pârâta W. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că a dobândit apartamentul în litigiu prin moștenire legală, nefiind incidente dispozițiile art. 9 și 11 din Legea nr. 112/1995, iar defunctul său tată V. A. a posedat apartamentul în baza unui titlu legal, ce nu mai poate fi desființat.
Prin cererea precizatoare depusă la doar la data de 20.11.2007, reclamanta a învederat instanței că nu solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/06.02.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între V. A. și P.M.B., iar în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicare, acesta urmează a fi soluționat doar în contradictoriu cu pârâta W. C., menționând că valoarea obiectului acțiunii este de 400.000 lei.
Prin încheierea de ședință din data de 22.01.2008, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune în formularea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1389/2000 și nr. 393/2001, iar prin sentința civilă nr. 1316/27.01.2009 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.03.2009, sub nr._/3/2009.
La data de 04.05.2009, numitele D. M.-D. și C. I. - E. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând instanței să constate că, împreună cu reclamanta, sunt comoștenitoare asupra imobilului din prezenta cauză în proporție de 3/8 din masa succesorală rămasă de pe urma autorului lor comun, defunctul Damalidis G., motiv pentru care solicită, în afara capetelor de cerere formulate de reclamantă, să se constate și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/06.02.1997, încheiat între P.M.B. și V. A..
În motivare au menționat că prin sentința civilă nr._/27.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul_/299/2006, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1435/A/03.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a fost anulat certificatul de moștenitor nr. 59 din 15.06.2000 emis de B.N.P. „S. Ciudoiescu”, în ceea ce-l privește pe defunctul Damalidis G., intervenientele fiind, alături de reclamantă, comoștenitoare asupra imobilului în cauză.
La data de 04.11.2009, pârâta W. C. a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București, prin Primarul General, pentru ca, în subsidiar, în cazul în care se va da întâietate titlului reclamantei, să se dispună obligarea chemaților în garanție la plata în solidar a prețului de circulație a apartamentului în cauză, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1243/04.11.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Curtea de Apel București în vederea soluționării conflictului.
Prin sentința civilă nr. 20/15.03.2010, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă, în dosarul_/3/2009 (380/2010), a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, cauza fiind înregistrată din nou pe rolul acestei instanțe la data de 19.07.2010, sub nr._ (nr. vechi 8061/2003).
La data de 09.11.2010, pârâta W. C. a formulat cerere precizatoare la cererea de chemare în garanție, prin care a arătat că înțelege să cheme în garanție Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
De asemenea, la aceeași dată, pârâta B. S. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei W. C., prin care a solicitat ca, în situația în care va fi admisă cererea principală, să se dispună, obligarea chematei în garanție să îi restituie prețul imobilului actualizat cu indicele de inflație pe perioada 2000-2009 și sporul de valoare înregistrat de imobil pe perioada cuprinsă între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și data introducerii acțiunii.
La data de 07.12.2010, pârâtul C. V. R. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei B. S., pentru ca, în situația în care va fi admisă cererea principală, să se dispună, obligarea chematei în garanție să îi plătească contravaloarea apartamentului din momentul evicțiunii, respectiv din momentul introducerii cererii principale.
Prin încheierea de ședință din data de 08.02.2011, instanța a respins excepția lipsei semnăturii intervenientei C. I.-E., invocată de reclamantă, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a mandatarului R. C., și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientele D. M.-D. și C. I.-E., ca neîntemeiată.
În ședința publică din data de 15.02.2011, instanța a luat act de renunțarea pârâtului C. V. R. la excepțiile privind decăderea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, lipsa de interes și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, iar la data de 15.03.2011 unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S. pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea.
La data de 24.03.2011, pârâtul C. V. R. a formulat o cerere prin care a arătat că înțelege să invoce excepția nulității absolute a testamentului olograf semnat și datat de defuncta Damalidi T. la data de 28.08.1967, decedată la data de 18.06.1969, legatară universală fiind Gabriliescu G., mama reclamantei, precum și a actului juridic intitulat „Certificat de moștenitor testamentar nr. 59/15.06.2000”. Acesta a precizat că, în certificatul menționat se precizează natura succesiunii ca fiind legală, fapt eronat, deoarece Gabriliescu G. a fost fiica lui G. și V. Damalidi și, nicidecum, fiica lui Damalidi T., natura succesiunii fiind, astfel, testamentară. A mai arătat că testamentul olograf nu prezintă suficiente dovezi din care să rezulte că acesta a fost scris, semnat și datat de mâna testatoarei. Pârâtul a solicitat, în baza art. 49 alin. (3) C.pr.civ., introducerea în cauză în calitate de intervenient forțat a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de unic moștenitor al succesiunii vacante rămasă de pe urma defunctei Damalidi T..
La termenul de judecată din data de 29.03.2011, instanța a pus în discuție cererea de introducere în cauză în calitate de intervenient forțat a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtul C. V. R., și a respins ca inadmisibilă această cerere.
Prin sentința civilă nr._/31.05.2011 instanța a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea, invocată de pârâtul C. V. R.; a constatat ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S., pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, invocată de pârâta B. S.; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca inadmisibil; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389/15.09.2000 de B.N.P. Asociați „M. P. și M. Adelaide N.” și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 393/20.02.2001 de B.N.P. „Mentor”; a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta W. C. împotriva Ministerului Finanțelor Publice și a Municipiului București prin Primarul General; a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S. împotriva pârâtei W. C.; a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul C. V. R. împotriva pârâtei B. S. și a respins cererea pârâților W. C. și C. V. R. de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile, iar prin decizia civilă nr. 934A/19.10.2012, pronunțată de Tribunalul București- Secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile, s-a desființat în tot sentința instanței de fond și în parte încheierea de ședință din data de 08.02.2011, numai în privința soluției vizând respingerea cererii de intervenție în nume propriu, ca neîntemeiată, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și s-a menținut încheierea de ședință din data de 22.01.2008 în privința soluției vizând excepția prescripției dreptului la acțiune în declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389/15.09.2000 de B.N.P.A. „M. P. și M. Adelaide N.”.
Recursurile declarate împotriva acestei decizii au fost respinse ca neîntemeiate, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1600/15.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ . Prin această decizie s-a statuat expres asupra păstrării deciziei din apel, dar cu condiția înlăturării din cuprinsul acesteia a considerentelor prin care s-a procedat la analiza valabilității contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâții recurenți, și cu suplinirea considerentelor care susțin desființarea soluției pronunțată de prima instanță cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea nulității celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentul nr. 1 situat în București, .. 17, sector 1.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul instanței de fond, sub nr._, iar la data de 24.01.2014 intervenientele în interes propriu D. M. D. și C. I. E. au depus la dosar cerere precizatoare prin care au învederat instanței că înțeleg să renunțe la primul capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/06.02.1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin S.C. Herăstrău Nord S.A. și V. A., motivat de neobservarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum și la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celorlalte două contracte de vânzare-cumpărare, cu motivarea că au fost soluționate prin hotărârile pronunțate în apel și recurs în dosarul nr._ .
În ședința publică din data de 27.01.2013, instanța a luat act de renunțarea intervenientelor la judecarea capătului 1 de cerere și de renunțarea pârâtului C. V. R. la apărarea privind nulitatea absolută a testamentului (calificată ca fiind apărare de fond - fila 188 dosar nr._ ).
În aceeași ședință, în temeiul art. 49 alin. (2) raportat la art. 52 alin. (1) C.pr.civ., instanța a admis în principiu cererea de intervenție, constatând că cele două interveniente justifică un interes propriu și pretind un drept propriu asupra imobilului, că există o legătură între cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție, iar admisibilitatea acestei cereri a fost constatată și prin hotărârile pronunțate în apel și în recurs în dosarul nr._ . De asemenea, în temeiul art. 137 alin. (2) C.pr.civ., instanța a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei W. C..
Prin sentința civilă nr. 3454/03.03.2014, Judecătoria Sectorului 1 București a luat act de renunțarea intervenientelor în interes propriu la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/06.02.1997; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S. în privința capătului de cerere privind revendicarea; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei W. C. în privința capătului de cerere privind revendicarea; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenientele D. M. D. și C. I.-E.; a luat act de manifestarea de voință a pârâtei B. S. de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Totodată, instanța de fond a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâtul C. V. R. în contradictoriu cu B. S., de pârâta B. S. în contradictoriu cu chemata în garanție W. C., de pârâta W. C. în contradictoriu cu chemații în garanție Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General, de intervenientele în interes propriu D. M.-D. și C. I.-E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare întocmit la data de 05.02.1932 și transcris sub nr. 3143/1932 la Tribunalul I. - Secția Notariat (filele 30-31), numita T. G. Damalidis, având autorizația soțului său G. Damalidis, a cumpărat un teren loc de casă în suprafață de 384 m.p., situat în București, sector 1, .. 17, teren pe care cei doi soți au edificat o construcție. Calitatea de bun comun al imobilului (teren + construcție) a fost reținută prin sentința civilă nr. 2665/15.04.2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. 6295/2003, astfel cum s-a reținut prin decizia civilă nr. 409R/18.11.2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă în dosarul nr._/299/2007 (filele 49-54 dosar nr._ ).
Prin Decretul nr. 92/1950, pagina 362, poziția 65, s-a dispus trecerea acestui imobil în proprietatea statului (fila 33 dosar nr. 8061/2003).
Apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, sector 1, .. 17 a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/06.02.1997 (fila 10 dosar nr. 8061/2003) de Primăria Municipiului București, prin mandatarul S.C. Herăstrău Nord S.A., în temeiul Legii nr. 112/1995, către chiriașul V. A.. Ulterior, acest apartament a revenit, pe calea moștenirii legale, către pârâta W. C., potrivit certificatului de moștenitor nr. 213/28.09.1999 (fila 11 dosar nr. 8061/2003).
Pârâta W. C. a înstrăinat imobilul către pârâta B. S. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389/15.09.2000 de către Biroul Notarilor Publici Asociați „M. P. și M. Adelaide N.”, astfel cum a fost rectificat prin încheierea de rectificare nr. 1289/09.10.2000, încheiată de același B.N.P.A. (filele 12-14 dosar nr. 8061/2003).
Pârâta B. S. a transmis proprietatea asupra imobilului către pârâtul C. V. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 393/20.02.2001 de către Biroul Notarial „Mentor” (filele 15-17 dosar nr. 8061/2003).
Potrivit certificatului de moștenitor testament nr. 59/15.06.2000 (fila 35 verso dosar nr. 8061/2003), G. G. este, împreună cu defuncta G. G., moștenitoarea defunctului Damalidis G..
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 207/20.02.1986 (fila 34 dosar nr. 8061/2003), reclamanta V. C. G. este moștenitoarea defunctei G. G.. Prin sentința civilă nr._/27.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2006, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1435/A/03.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/299/2006 (filele 9-14 dosar nr._/3/2009), a fost anulat certificatul de moștenitor nr. 59/15.06.2000 eliberat de B.N.P. S. C. în ceea ce îl privește pe defunctul Damalis G. și s-a reținut că D. M. C. are vocație succesorală concretă la moștenirea defunctului Damalidis G., iar defunctul D. M., autorul intervenientelor D. M. D. și C. I. E., este moștenitorul defunctei D. M. C..
Prin urmare, instanța de fond a reținut că atât reclamanta V. C. G., cât și intervenientele D. M. D. și C. I. E. și-au justificat în cauză calitatea de moștenitoare ale foștilor proprietari ai imobilului naționalizat - Damalidis G. și Damalidis T..
Cercetând cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C.pr.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Wielpuz C. pe capătul de cerere privind revendicarea, instanța a constatat că acest capăt de cerere este subsidiar celor de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care excepțiile au fost apreciate ca fiind neîntemeiate.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut în prealabil că, potrivit art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în forma în vigoare la data de 06.02.1997, că „apartamentele dobândite în condițiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării.” Prin achiziționarea apartamentului nr. 1 din București, sector 1, .. 17 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/06.02.1997, fostul chiriaș V. A., autorul pârâtei W. C., era ținut de interdicția de înstrăinare a acestuia timp de 10 ani, iar divergențele părților în cauză privesc, în principal, natura interdicției de 10 ani reglementată de dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Instanța a apreciat că, fiind vorba de o normă prohibitivă, aceasta este de strictă interpretare, atât cu privire la persoanele cărora li se aplică, cât și cu privire la operațiunile juridice la care se referă. Interdicția de înstrăinare instituită nu echivalează cu scoaterea temporară a imobilelor cumpărate din circuitul civil, ci cu o limitare a atributului dispoziției din cuprinsul dreptului de proprietate. Interdicția operează doar pentru înstrăinarea intenționată de către chiriașul cumpărător, prin acte între vii, iar nu și pentru dobândirea bunului de către moștenitorii fostului chiriaș sau pentru actele de înstrăinare făcute de acești moștenitori. Restrângerea dreptului de proprietate, consfințit și garantat constituțional de art. 44 alin. (2) prin îngrădirea exercițiului dispoziției juridice, trebuie interpretat potrivit principiului proporționalității prevăzut de art. 53 din Constituție. Prin urmare, restricția nu poate viza decât pe beneficiarii legii, respectiv pe chiriașii titulari de contracte, nu și pe succesorii acestora.
Soluția a fost considerată a fi justificată și prin raportare la finalitatea legii, respectiv restricționarea între vii a eventualelor tendințe speculative cu asemenea imobile achiziționate în condiții speciale, finalitate recunoscută și de Curtea Constituțională prin deciziile sale (un exemplu în acest sens fiind decizia nr. 739/20.09.2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 786/22.11.2012). Or, în speță, pârâta W. C. a dobândit imobilul ca urmare a decesului tatălui său, împrejurare care exclude desigur orice speculație. Nu se justifică așadar păstrarea interdicției pentru această pârâtă.
S-a observat că scopul reglementării a constituit și baza motivării Deciziei nr. LXXIX din 05.11.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit că instituirea interdicției nu s-a făcut în considerarea bunului (intuitu rei), iar imobilele dobândite în temeiul prevederilor în discuție pot constitui obiect al executării silite.
În opinia instanței, situația dobânditorului prin acte mortis causa poate fi asimilată din acest punct de vedere cu cea a adjudecatarului în cadrul unei proceduri de executare silită. Astfel, în ambele ipoteze, este exclusă orice presupunere că chiriașul dobânditor al imobilului ar putea determina înstrăinarea imobilului cumpărat în scopuri speculative. După cum adjudecatarul bunului nu este ținut să respecte la rându-i interdicția de înstrăinare, așa și moștenitorului nu i se aplică această interdicție. Prin urmare, instanța a apreciat că motivele de nulitate invocate de reclamantă și interveniente cu privire la cele două contracte de vânzare-cumpărare atacate nu sunt fondate, astfel încât solicitările acestora sunt neîntemeiate.
În continuare, față de respingerea capetelor de cerere privind anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare, instanța de fond a constatat că bunul nu s-a întors în patrimoniul pârâtelor W. C. sau B. S., iar acestea nu se pretind proprietarii imobilului și nu sunt nici posesori acestuia, astfel încât cererile de obligare a acestora să le lase reclamantelor și intervenientelor în deplină proprietate și posesie imobilul apar ca fiind neîntemeiate.
Cu privire la capătul de cerere privind revendicarea formulat în contradictoriu cu pârâtul C. V. R., instanța a reținut, pe de o parte, că reclamanta V. C. G. și intervenientele în interes propriu D. M.-D. și C. I.-E. sunt moștenitoarele foștilor proprietari ai imobilului. Imobilul a fost preluat de către S. R. în temeiul Decretului nr. 92/1950, pagina 362, poziția 65. Prin sentința civilă nr. 557/31.05.2001, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 4114/2000 (filele 22-23 dosar nr. 8061/2003) a fost obligat pârâtul M. București să lase reclamantei V. C. G. în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat la . București, Av. P. C., nr. 17, sector 1 și cota indiviză de proprietate din părțile comune ale clădirii și din dreptul de proprietate asupra terenului aferent în suprafață totală de 384 m.p. Sentința este obligatorie și produce efecte numai între părțile cauzei în care a fost pronunțată.
Pe de altă parte, pârâtul C. V. R. este posesorul actual al imobilului și a dobândit dreptul de proprietate de la B. S., care, la rându-i, a dobândit de la W. C., care a dobândit de la V. A., care a dobândit de la S. R..
Instanța de fond a reținut că, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul a ales să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situației în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil a înstrăinat imobilul unei terțe persoane, persoana îndreptățită având posibilitatea de a solicita doar restituirea prin echivalent, dacă a formulat o notificare în termenele și condițiile prevăzute expres. Situația a făcut obiectul analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii, fiind pronunțată decizia nr. XXXIII/09.06.2008, prin care s-au reținut următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Din considerentele acestei decizii general obligatorii, instanța a reținut trei ipoteze: în primul rând, aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 față de dreptul comun, ceea ce constituie o aplicare a principiului specialia generalibus derogant; în al doilea rând, posibilitatea înlăturării legii speciale și aplicării directe a Convenției europene a drepturilor omului, atunci când acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun se îndreaptă împotriva statului ori a unei unități deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, acestea fiind excluse din sfera subiectelor protejate de Convenție; iar în al treilea rând, respingerea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun în situația în care altfel s-ar aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de un alt subiect de drept privat, ceea ce presupune acordarea priorității principiului stabilității raporturilor juridice.
Aplicând acest raționament la cauza dedusă judecății, instanța de fond a apreciat neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată, întrucât, pe de o parte, legea specială prevede restituirea prin echivalent, iar pe de altă parte a adopta soluția contrară ar echivala cu nesocotirea dreptului de proprietate al pârâtului C. V. R., deopotrivă ocrotit de Convenție. Or, C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa (ex. Pincova și Pinc contra Cehiei) că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, fiind necesar ca persoanele care și-au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. În același sens, a reținut instanța, lipsa efectivității procedurii speciale nu poate conduce la sancționarea unei terț, prin pierderea de către acesta a unui bun legal dobândit.
Instanța a apreciat că legalitatea titlului autorului pârâtului - V. A. - și buna credință a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 nu pot fi analizate pe calea prezentului demers judiciar, acestea putând fi valorificate doar pe calea unei acțiuni privind constatarea nulității absolute a contractului, reglementată de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Or, în speță, reclamantele sau intervenientele nu au promovat o astfel de acțiune în termenul special de prescripție, astfel că titlul pârâtului s-a consolidat prin efectul Legii nr. 10/2001.
În plus s-a reținut și faptul că, reclamanta a înțeles să uzeze de calea deschisă de Legea nr. 10/2001, obținând, prin dispoziția nr. 6231/20.07.2006, emisă de Primăria Municipiului București (fila 445 dosar nr. 8061/2003), restituirea în natură a imobilului situat în București, ., nr. 17, sector 1, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 și măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceste ultime apartamente, inclusiv pentru apartamentul nr. 1, prin dispoziția nr. 6232/20.07.2006 emisă de Primăria Municipiului București. Pentru aceste considerente de fapt și de drept, instanța a respins ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată și cerere de intervenție în interes propriu.
În temeiul art. 129 alin. (6) și art. 274 C.pr.civ., instanța a făcut aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil și a luat act de manifestarea de voință a pârâtei B. S. de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
În continuare, în temeiul art. 63 alin. (2) C.pr.civ., constatând că cererile de chemare în garanție nu sunt în stare de judecată, instanța a dispus disjungerea acestora și a format patru dosare separate în care au fost stabilite măsuri necesare pentru desfășurarea judecății.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta, pârâții C. V. R. și W. C., intervenientele în nume propriu D. M. D. și C. I.-E., apelurile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 28.10.2014.
În motivarea în fapt a apelului declarat de apelanta-reclamantă V. C. G., s-a arătat că sentința este nelegală, pentru că soluția propusă în ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea interdicției de înstrăinare pentru o perioadă de 10 ani de la data dobândirii imobilului potrivit Legii nr. 112/1995, este incorectă. Dezbaterile de la fond din acest ultim ciclu procesual au vizat (în principal) natura interdicției stabilite de dispozițiile art. 9 al. (6) din Legea nr. 112/1995: „Apartamentele dobândite (...) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării.”
Astfel cum s-a stabilit, în realitate, interdicția de înstrăinare a imobilelor dobândite în regimul impus de legea specială este una care poartă asupra bunului, a învederat apelanta-reclamantă. S-a stabilit în mod expres și explicit în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 739 din 20 septembrie 2012 (Monitorul Oficial nr. 786/22 noiembrie 2012), că „interdicția de înstrăinare impusă de legiuitor prin art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 a fost instituită in rem și nu in personam, operând deci, și în sarcina moștenitorului legal care nu putea transmite mai multe drepturi decât a dobândit prin moștenire.”
Contrar aprecierii primei, apelanta reclamantă a susținut că acesta a fost sensul constant al practicii judiciare, iar raționamentul nu este unul cu trimitere la eventuala „scoatere temporară a imobilelor din circuitul civil”, ci unul legat de finalitatea cererilor în reparațiune și a întregului context legislativ din materia imobilelor preluate abuziv. Oricum, chestiunea nu se cerea a fi lămurită în acest dosar, ci - deja stabilită cu caracter obligatoriu - era necesar să fie aplicată la caz. Explicația este aceea că interdicția a fost instituită, la momentul adoptării legii, în scopul împiedicării operațiunilor speculative cu locuințele obținute la un preț mai avantajos decât cel practicat pe piața liberă. Normele metodologice de aplicarea Legii nr. 112/1995 adoptate prin H.G. nr. 20/1992 prevăd în art. 12 ca asemenea acte de vânzare sunt lovite de nulitate absolută.
Sentința este nelegală, în opinia apelantei și pentru că stabilește (greșit) asupra unui aspect care nu s-a solicitat să fie soluționat. Nu s-a solicitat să se stabilească asupra calității de moștenitor a intervenientelor în ceea ce privește moștenirea de pe urma defuncților Damalidis G. și Damalidis T.. Pe de altă parte, niciunul dintre înscrisurile care însoțesc cererea de intervenție nu stabilește vreo legătură între cele două titulare ale cererii și autorii reclamantei V. C. G., chestiune care a fost și tranșată irevocabil prin sentința civilă nr._/27 noiembrie 2007 .
În opinia apelantei reclamante, sentința este nelegală și pentru că finalizarea raționamentului în ceea ce privește dreptul de proprietate apt sa fie invocat de pârâtul C. V. (ultimul dintre dobânditori și deținătorul bunului vizat de revendicare) este incorect analizat, de o manieră care vădește preconcepții nepermise și, oricum, fără legătură cu specificul acestei pricini. Dreptul de proprietate invocat de pârâtul C. V. este unul obținut prin fraudă. Contractul care constituie titlul său de proprietate este unul nul absolut. Nu au legătură - din această perspectivă - apărările privitoare la situația chiriașilor beneficiari ai contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru că situația acestui pârât este aceea a unui dobânditor al bunului potrivit unui contract încheiat în perioada în care „apartamentul nu putea fi înstrăinat”.
Indiferent care a fost modalitatea (concretă) prin care s-a efectuat propriu-zis vânzarea succesivă a apartamentului, aceasta a fost făcută în frauda legii. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/6 februarie 1997 (fila 154 - vol. II dosar) menționează în mod expres „locuința se vinde în baza Legii nr. 112/1995 ...” (pct. 4 - contract). Interdicția înstrăinării este prevăzută expres (art. 9 al. (8) din Legea nr. 112/1995). Frauda corupe totul. Ambele contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți (la interval de câteva luni), au avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare încheiat „în baza Legii nr. 112/1995”. Mențiunea este expresă, în cuprinsul ambelor contracte.
In practica recentă, a devenit unanim cunoscut: în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului a fost preferat cel din urmă, din rațiuni care țin de asigurarea securității circuitului civil. Dar, pentru a se ajunge la această soluție, este necesar să fie întrunite două condiții cumulative privind eroarea asupra calității de proprietar al vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună și invincibilă și o altă condiție care privește buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă, sau chiar îndoială imputabilă. Minimele diligente ale cumpărătorului - în condițiile în care chestiunea recuperării proprietăților naționalizate era una prezentă și cu reglementare cunoscută - ar fi relevant modalitatea concretă în care a fost încheiat actul. Aceste aspecte au rămas neanalizate de către prima instanță, a precizat apelanta.
A arătat că era menționat pe versoul cererii de cumpărare a apartamentului: „preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, poz. 65 pag. 362, anexa de B. - prop. necunoscut”. Mențiunea este datată 17 decembrie 1996. Înscrisul a fost depus pentru termenul din 10 mai 2011 și este asumat pentru conformitate de S.C. Herăstău Nord S.A.
Pârâții au cumpărat apartamentul, deși aveau sau ar fi putut să aibă cunoștință de faptul că acesta: a) nu a fost construit din fondurile statului (în acest sens a se vedea și art. 19 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat se prevede în mod expres: „contractele de vânzare-cumpărare ale locuințelor care nu au fost construite din fondurile statului, ci au fost trecute în această proprietate (...) sunt lovite de nulitate absolută”); b) nu se găsea în mod valabil în proprietatea statului.
S-a stabilit de manieră opozabilă pârâților că „... naționalizarea bunului s-a făcut cu încălcarea chiar a prevederilor actului de naționalizare câtă vreme în listele anexă la decret nu este respectată identitatea între persoana menționată ca proprietar și adevăratul proprietar” (pag. 3, alineat antepenultim - decizia nr. 203 din 20 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 4187/2001, în soluționarea apelului autorului cu titlu ut singuli al pârâților împotriva sentinței civile nr. 557/31 mai 2001 - fila 25, vol. I dosar).
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în evidențele Primăriei Municipiului București - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, se afla înregistrată cererea nr. 1890/1996, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în . nr. 17, sector 1. Înscrisul se află la fila 26 - primul volum al dosarului (constituit înaintea conflictului de competență).
Prin sentința civilă nr. 557/31 mai 2001, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a dispus restituirea imobilului și obligarea pârâtului M. București să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul (...) 1 situat în București, Av. P. C. nr. 17. Hotărârea judecătorească este definitivă și irevocabilă. Hotărârea judecătorească este opozabilă celor trei pârâți. Hotărârea judecătorească este anterioară ambelor contracte de vânzare-cumpărare. Înscrisul se află la filele 22 și 23 ale primului volum al dosarului.
Într-o dispută publică privind îndreptățirea celor deposedați abuziv de a-și redobândi proprietatea și într-un cadru legal care excludea vânzarea locuințelor până la „constituirea prin construcții a unui fond locativ de stat ce va asigura nevoile destinate închirierii” (art. 42 din Legea nr. 4/1973), convingerea bazată pe conștiința comună într-un context de excepție exclude buna-credință în configurația specifică ce o asimilează erorii comune și invincibile. În condițiile în care nu s-a dovedit că pârâții cumpărători ar fi făcut vreun demers real pentru a se convinge asupra calității de proprietar a vânzătorului, nu există bună-credință la achiziționarea bunului, în regimul impus de legea specială.
Pentru motivele expuse, apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1389/15 septembrie 2000 de Biroul Notarilor Publici Asociați M. P. și M. Adelaide N. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 393/20 februarie 2001 de B.N.P. Asociați M. P. și M. Adelaide N..
În motivarea în fapt a apelului declarat de apelanții-pârâți C. V. R. și W. C., s-a arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică cu privire la neacordarea de către instanța de fond și a cheltuielilor de judecată pe care le-au solicitat, constând în onorariul achitat expertului și, respectiv, în onorariul achitat avocatului ales, față de prevederile art. 274 alin. (1) C.pr.civ.
S-a susținut că pârâții C. și W. au solicitat cheltuieli de judecată, însă instanța a omis a se pronunța pe cererea acestora, motiv pentru care apelanții solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei-reclamante V. C. G. și la plata onorariului achitat expertului desemnat în cauză, precum și a onorariului de avocat, conform chitanțelor existente la dosarul cauzei.
În drept, apelul a fost întemeiat pe prevederile art. 282 și următoarele C.pr.civ.
În motivarea în fapt a apelului declarat de apelantele-interveniente D. M. D. și C. I. E., s-a arătat că acestea înțeleg să achieseze la motivele de apel pe care apelanta-reclamantă V. C. G. le va susține în soluționarea prezentei cauze.
La data de 16.02.2015, la dosarul cauzei a fost înregistrată cererea de renunțare la apelul formulat, cerere depusă de către apelantele-interveniente D. M. D. și C. I. E., întrucât apelanta-reclamantă a reluat . contestații împotriva dreptului lor de coparticipare procesuală activă, respectiv a calității acestora de interveniente în interes propriu în cauza de față.
Intimata-pârâtă B. S. a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.
În motivarea întâmpinării, în esență, intimata a arătat că motivul de nulitate pe care apelanta-reclamantă l-a indicat în cuprinsul acțiunii, respectiv art. 9 alin. final din Legea nr. 112/1995, nu este incident în speță.
S-a arătat că interdicția la care face referire reclamanta nu operează in rem, ci in personam, că interdicția vizează numai înstrăinarea prin acte între vii, cu titlu oneros sau gratuit. Totodată, s-a învederat că, în speță, vânzătorilor imobilului, în calitatea lor de succesori ai dobânditoarei acestuia, titulara contractului de închiriere a garsonierei, nu le erau incidente dispozițiile art. 9 alin. final referitoare la interdicția înstrăinării, deoarece interdicția de a înstrăina imobile cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se transmite moștenitorilor persoanei care era ținută să respecte această interdicție.
Temeiul juridic al dobândirii bunului de către W. C. nu l-a constituit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, aceasta dobândind apartamentul prin moștenire, în calitate de unică moștenitoare legală a tatălui său.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, intimata a solicitat să fie analizat acest capăt de cerere plecând de la actele depuse la dosar, de la cadrul procesual sub raport obiectiv, pe care reclamanta însăși l-a fixat, aceasta neinvestind instanța cu o cerere vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București și titularul contractului de închiriere, respectiv V. A..
La termenul de judecată din data de 01.04.2015, tribunalul a luat act de renunțarea apelantelor interveniente la judecata cererii lor de apel, apreciindu-l ca o achiesare la hotărârea primei instanțe, acestea nemaiavând calitatea de apelante-interveniente, ci de intimate-interveniente în apel, față de apelurile declarate de apelanta-reclamantă V. C. G. și de apelanții-pârâți C. V. R. și W. C..
Prin decizia civilă nr. 934/19.10.2012 instanța de apel a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanta apelantă V. C. G., a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat de intervenientele în interes propriu D. M. D. și C. I.-E., a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta apelantă W. C. și apelul declarat de apelantul C. V. R., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a obligat reclamanta și intervenientele, în solidar, să plătească pârâtului C. V. R. suma de 5560 lei cheltuieli de judecată (600 lei onorariu expert și 4960 lei onorariu avocat), a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând, că prima instanță a stabilit în mod corect ordinea de soluționare a cererilor, stabilind că este prioritară soluționarea cererilor având ca obiect nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, aceste cereri având caracter principal raportat la cererea de revendicare, deoarece este esențial a se stabili care sunt părțile între care se va judeca cererea de revendicare. Așa cum a stabilit prima instanță, în situația în care ambele cereri de nulitate ar fi întemeiate, imobilul s-ar întoarce în patrimoniul primului vânzător, pârâta W. C. și compararea titlurilor în revendicare s-ar face între titlul reclamantei și al acestei pârâte, pe când, dacă cererile de nulitate ar fi considerate neîntemeiate, compararea titlurilor s-ar face între titlul reclamantei și cel al pârâtului C..
În consecință, analizând cu prioritate criticile formulate de apelanta reclamantă asupra modului de soluționare de prima instanță a cererilor de nulitate, tribunalul a constatat că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii atunci când a reținut valabilitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare.
S-a apreciat greșit că interdicția înstrăinării imobilului în litigiu se aplică doar dobânditorilor, nu și moștenitorilor acestora, interpretare ce contravine inclusiv deciziei nr. 79/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și deciziei nr. 739/2012 a Curții Constituționale.
Prin aceste decizii s-a statuat că interdicția de înstrăinare s-a făcut în considerarea bunului, intuitu rei, astfel încât, ori de câte ori se dispune între vii cu privire la dreptul de proprietate asupra unui imobil din categoria celor la care se referă art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, ne aflăm neîndoielnic într-un caz de înstrăinare pentru care există restricție timp de 10 ani de la data cumpărării.
S-a constatat că situația din prezenta cauză nu se încadrează în cele două situații de excepție, de strictă interpretare, pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le-a exclus din cadrul interdicției: prima viza transmisiunea mortis causa, or, în cauza noastră, într-adevăr, a fost permisă transmisiunea imobilului mortis causa de la V. A. la W. C., însă transmisiunea prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1389/2000 încheiat între W. și B. este o transmisiune voluntară între vii, care cade sub incidența art. 9 din Legea nr. 112/1995; a doua excepție viza vânzarea în cadrul executării silite, în mod evident inaplicabilă.
Așadar, tribunalul a constatat că W. a dobândit prin moștenire imobilul în litigiu cu toate drepturile și obligațiile ce țineau de calitatea acestuia, fiindu-i aplicabilă inclusiv interdicția de vânzare timp de 10 ani de la data cumpărării, sub sancțiunea nulității absolute.
De altfel, aceste aspecte sunt expres menționate în motivarea deciziei nr. 739/2012 a Curții Constituționale, astfel: „interdicția de înstrăinare impusă de legiuitor prin art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 a fost instituită in rem și nu in personam, deci, și în sarcina moștenitorului legal, care nu ar putea transmite mai multe drepturi decât a dobândit prin moștenire”.
Față de toate aceste considerente și de motivarea deciziei nr. 739/2012 a Curții Constituționale, tribunalul a concluzionat în sensul că cele două contracte de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1389/15.09.2000 de B.N.P. Asociați „M. P. și M. Adelaide N.” încheiat între pârâta W. C. și pârâta B. S., având drept obiect apartamentul nr. 1, situat în .. 17, sector 1, București și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 393/20.02.2001 de B.N.P. „Mentor”, încheiat între pârâta B. S. și pârâtul C. V. R. sunt afectate de cauza de nulitate absolută a nerespectării dispozițiilor art. 9 alin. final din Legea nr. 112/1997.
Analizând în continuare, cerea de revendicare prin compararea titlurilor, tribunalul a reținut că soluția primei instanțe pe această cerere este corectă, raportat la dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, care impun o analiză a preferabilității titlurilor părților prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu prin aplicarea criteriilor clasice de comparație prevăzute de dispozițiile art. 480 Cod civil, respectiv vechimea și preferabilitatea titlurilor de proprietate invocate de fiecare parte.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, tribunalul a apreciat că titlul intimatei-pârâte devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2826/_/06.02.1997, ce nu a fost anulat în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea 10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent.
În ceea ce privește argumentele apelantei legate de reaua-credință a intimatei pârâte la dobândirea imobilului, în condițiile în care aceasta cunoștea la momentul cumpărării intenția de redobândire a moștenitorilor foștilor proprietari, tribunalul a constatat că acestea sunt neîntemeiate. Atâta timp cât reclamantele și intervenientele nu au obținut în justiție nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în baza Legii 112/1995 în cursul termenului de prescripție, acestea nu mai pot invoca reaua-credință a dobânditoarei sau a autoarei ei în cadrul acțiunii în revendicare. D. în cadrul acțiunii în nulitate, apelanta ar fi putut dovedi reaua-credință. Cum în prezent o asemenea acțiune este prescrisă, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a reținut aplicarea prezumției de bună-credință.
Constatând că apelanta a invocat suplimentar deținerea unui bun în sensul art.1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 557/31.05.2001 a Tribunalului București - Secția a IV-a s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind obligat pârâtul M. București să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie . în . a reținut că, indubitabil, această hotărâre judecătorească care recunoaște dreptul de proprietate al reclamantei constituie un bun în sensul Convenției. A constatat, însă, că și cumpărătorii în baza Legii 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material, deoarece prin Legea specială 10/2001 li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractele de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun sunt valabil încheiate, nu vor pierde această posesie.
În această situație, tribunalul a considerat că, în aplicarea principiului securității raporturilor juridice, principiu învederat și în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, se impune a se acorda preferabilitate titlului pârâților..
În plus s-a reținut și faptul că, apelanta reclamantă nu este lipsită de o despăgubire efectivă, în condițiile în care aceasta a urmat procedura administrativă a Legii 10/2001, iar prin dispoziția nr. 6232/20.07.2006 emisă de Primăria Municipiului București a obținut recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent. Ori a dispune restituirea în natură ar putea avea chiar consecința unei duble reparații, cât timp dispoziția recunoaște dreptul la despăgubiri în echivalent.
Așadar, față de considerentele de mai sus, tribunalul a ajuns la concluzia că demersul în justiție al reclamantei este neîntemeiat în totalitate.
S-a considerat că, deși inițial, cererile de nulitate formulate erau formulate de o persoană ce avea un interes juridic, scopul său fiind obținerea câștigului de cauză în acțiunea în revendicare, după analiza și a cererii de revendicare, s-a ajuns la concluzia că reclamanta, nu mai are interes în a cere și obține această nulitate, în condițiile în care și dacă s-ar admite o astfel de cerere, revendicarea tot ar trebui respinsă.
În consecință, apelul formulat de apelanta reclamantă a fost respins ca nefundat.
În ceea ce privește apelul declarat de apelanții C. V. R. și W. C., tribunalul a constatat că prin acesta se critică doar neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate și efectuate în cauză.
Din verificarea tuturor actelor dosarului, în toate ciclurile procesuale, s-a reținut că apelanta W. C. nu a făcut dovada achitării vreunei părți a onorariului de expert ori a onorariului de avocat, astfel încât, în baza art. 296 C.proc.civ., se impune respingerea apelului acesteia, ca nefondat.
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul C., tribunalul a reținut că acesta a solicitat în fața primei instanțe cheltuielile de judecată, cheltuieli care au fost dovedite și care se impunea a fi suportate de reclamantă față de dispozițiile art. 274 cod procedură civilă și soluția pronunțată asupra acțiunii acesteia.
În consecință, în baza art. 296 C.proc.civ., tribunalul a admis apelul formulat de apelantul pârât C. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat reclamanta și intervenientele, în solidar, să plătească pârâtului C. V. R. suma de 5560 lei cheltuieli de judecată (600 lei onorariu expert și 4960 lei onorariu avocat).
Și împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă V. C., criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs a susținut că instanța de apel a omis să analizeze un motiv de nelegalitate a sentinței primei instanțe, ce fusese invocat prin cererea sa de apel, și care privea pronunțarea de către prima instanță asupra unui lucru care nu s-a cerut, respectiv asupra calității intervenientelor de succesoare ale defuncților Damalidis G. și Damalidis T., ceea ce atrage incidența în cauză dispozițiilor art. 304 pct. 6 cod procedură civilă.
În continuare a susținut că instanța de apel a încălcat grav principii fundamentale ale dreptului civil, prin valorificarea unor argumente neaduse în apărare de niciuna dintre părți și care nu au fost puse în discuție de instanță. S-a arătat în acest sens, că deși a reținut în considerente nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâți, pentru nesocotirea interdicției prevăzută de art. 9 din Legea nr. 112/1995, ulterior, prin dispozitiv respinge acțiunea în totalitate, reținând, în aceleași considerente că nu există interes în constatarea nulității, cât timp acțiunea în revendicare rămâne respinsă, deși excepția nu fusese invocată de pârâți și nici de instanță din oficiu. Critica a fost subsumată de recurentă motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 cod procedură civilă.
Prin ultimul motiv de recurs, recurenta reclamantă a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 cod procedură civilă), respectiv dispozițiile deciziei nr. 33/2008, art. 480 cod civil, art. 1 din Protocolul 1 și întreaga jurisprudență CEDO.
Intimatul pârât C. V. R. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei instanței de apel ca fiind legală și temeinică.
Intimatele interveniente D. M. D. și D. I. E. au depus la dosar cerere prin care au învederat instanței de recurs că au renunțat la judecarea cererii de apel și, întrucât recurenta reclamantă continuă să le conteste dreptul de comoștenitoare ale fostului proprietar înțeleg să solicite respingerea recursului declarat de aceasta, având în vedere faptul că nu a anulat în termen contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care a stat la baza încheierii contractelor de vânzare cumpărare a căror nulitate s-a invocat prin acțiune.
La termenul de judecată din data de 26.10.2015, recurenta reclamantă prin apărător ales a depus la dosar o cerere, intitulată motive de ordine publică prin care a completat motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 cod procedură civilă și a invocat un motiv nou de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 cod procedură civilă, privind motivarea contradictorie a instanței de apel, atât cu privire la interesul reclamantei în constatarea solicitarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, cât și cu privire la soluționarea cererii de revendicare.
Analizând cu prioritatea impusă de lege motivele de casare, care, dacă ar fi găsite întemeiate, ar duce la trimiterea cauzei spre rejudecare, făcând totodată de prisos analiza criticilor ce vizează fondul cererii de chemare în judecată, Curtea constată următoarele:
Prin motivul 2 de apel formulat de apelanta reclamantă împotriva sentinței instanței de fond s-a invocat nelegalitatea sentinței, susținându-se că, prin aceasta, instanța de fond a dezlegat greșit o cerere ce nu fusese formulată de părți, mai exact a constatat calitatea intervenientelor D. M. D. și D. I. E. de succesoare ale defuncților Damalidis G. și Damalidis T., deși nu exista o cerere care să fi fost formulată de părți în acest sens, iar problema juridică dezlegată fusese deja soluționată irevocabil de o altă instanță.
Deși, prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a respins apelul declarat de apelanta reclamantă, în considerente nu se face nici o referire la critica anterior menționată, invocată în termen legal de apelantă și nici nu se arată care sunt motivele de fapt și de drept ce au stat la baza respingerii acestei critici.
O astfel de soluționare a apelului încalcă grav, atât principiul disponibilității, care obligă instanța de judecată să respecte cadrul procesual fixat de părți, inclusiv prin obligația de a analiza tot ceea ce părțile, în condițiile legii, îi supun judecății, dar și dispozițiile art. 261 cod procedură civilă, potrivit cărora, motivarea unei decizii nu poate fi implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.
O altă greșeală de procedură ce rezultă din actele dosarului de apel, privește modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze criticile apelantei reclamante privind soluția dispusă de prima instanță asupra cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare, respectiv, pe baza unei excepții, ce privea lipsa interesului reclamantei pentru formularea unei astfel de cereri, care nu a fost, însă invocată de niciuna dintre părți și nici nu a fost pusă în discuția părților de instanță.
Este adevărat că aceeași excepție fusese invocată la fond, în apărare, de pârâtul C. V. R., dar cu o altă motivare, iar la termenul de judecată din data de 15.02.2011acesta a renunțat în a mai susține excepția invocată, renunțare de care instanța de fond a și luat act prin încheierea pronunțată în ședința publică de la acel termen.
Soluționând apelul formulat de apelanta reclamantă pe baza unei excepții care nu fusese anterior analizată de prima instanță, nu fusese reiterată în apel de nici una dintre părți și nici pusă în discuția părților, din oficiu, instanța a încălcat un alt principiu fundamental ce trebuie să guverneze orice proces civil, respectiv principiul contradictorialității ce reprezintă posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil.
Potrivit acestui principiu, părțile au dreptul să-și spună punctul de vedere asupra tuturor elementelor cauzei care, prin specificul lor, sunt de natură a servi la soluționarea ei, iar instanța are obligația de a-și fonda hotărârea numai pe acelea dintre elementele cauzei care au fost dezbătute în contradictoriu de către părți etc.
Neprocedând astfel și fundamentându-și soluția pronunțată cu privire la apelul declarat de reclamantă pe o excepție asupra căreia părțile nu au avut posibilitatea legală de a-și spune punctul de vedere, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, iar prejudiciul astfel creat reclamantei, nu poate fi înlăturat de instanța de recurs, decât prin admiterea recursului acesteia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta reclamantă V. C. G. împotriva deciziei civile nr. 1243/A/08.04.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele interveniente D. M. D. și C. I.-E. și cu intimații pârâți W. C., C. V. R. și B. S..
Casează în parte decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului formulat de apelanta reclamantă V. C. G. împotriva sentinței civile 3454/03.03.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ .
Menține restul dispozițiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 16.11.2015
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.I.B.
2 ex./3.12.2015
-------------------------------------------------
T.B-Secția a IV-a – A.P.
- A.G.Țambulea
Jud.Sector 1 – A.A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1130/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 567/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
