Legea 10/2001. Decizia nr. 388/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 388/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-11-2012 în dosarul nr. 388/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.388 A
Ședința publică de la 1.11.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 2005 din 23.12.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. A., I. F. A., N. D. M. și N. R. C..
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 25.10.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 1.11.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._ /02 iunie 2010, reclamanții P. A., I. F. A., N. D. M. și N. R. C. au solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, ., sector 6, compus din teren și construcție.
În motivare, reclamanții au arătat că sunt succesorii în drepturi ai proprietarului inițial, I. I., asupra imobilului sus-menționat. Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără plata de despăgubiri, iar notificarea formulată potrivit Legii nr.10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr._ din 28 martie 2008, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Reclamanții au învederat că nu au primit despăgubirile cuvenite potrivit legii, că deși legislația în vigoare stabilește declarativ principiul despăgubirii integrale, aceste prevederi nu sunt aplicate în practică, iar în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, mecanismul reparator stabilit prin Fondul Proprietatea nu are caracter efectiv.
În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil, precum și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, legal citat, nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței.
În temeiul art. 167 Cod de procedură civilă, tribunalul a încuviințat pentru reclamanți probele cu înscrisuri și expertiză tehnică evaluatoare, considerându-le concludente și utile.
Prin sentința civilă nr. 2005 din 23 decembrie 2010, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a admis acțiunea, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 1.427.639 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, ., sector 6, precum și suma de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin Dispoziția Primarului General nr._ din 28 martie 2008 a fost soluționată notificarea nr. 1411 din 05 aprilie 2001, prin care reclamanta P. A. și numita N. I. au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
Constatându-se imposibilitatea restituirii în natură – întrucât construcția a fost demolată, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Instanța de fond a reținut că notificatoarele P. A. și N. I. sunt moștenitoarele proprietarului inițial al imobilului, I. I., după cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr. 1023/971 emis de notariatul de Stat sector 8 București.
S-a constatat de către prima instanță că I. I. a fost proprietarul imobilului situat „între șos. Crângaș și .. 10”, compusă din teren și casă „care se compune din una prăvălie pe pivniță și trei camere, magazie, bucătărie, precum și mobilierul prăvăliei și toate îmbunătățirile făcute pe acest teren (…)”, în temeiul contractului de vânzare – cumpărare autentificat la Tribunalul I. – Secția Notariat nr._ din 28 iulie 1922 și transcris la aceeași dată în registrul de transcripțiuni.
Potrivit autorizației nr. 123/C din 22 iulie 1931 emisă de Primăria sectorului IV V., I. I. a fost abilitat să edifice un corp de case parter, din zid acoperit cu metal, în fundul curții, pe terenul din ., sector 4, ocolul IV, potrivit planului de situație anexat.
Din polița de asigurare nr._ din 07 septembrie 1943 misă de Societatea Generală de Asigurări „Dacia – România” s-a reținut că pe terenul din ., al comunei București, proprietarul I. I. avea „un corp de casă parter, compus din una prăvălie bodegă, sală de consumație, cameră de locuit și antreu; două pivnițe cu dependințe, pod; situat la . stânga, având lumină electrică, canal, apă”, asigurat pentru valoarea de 1.600.000 lei; de asemenea avea „un corp de casă situat în partea dreaptă a intrării în curtea imobilului, compus din parter și etaj, formând două apartamente de locuit”, asigurat pentru valoarea de 800.000 lei.
Imobilul a fost preluat abuziv de stat, în sensul art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 5277 de pe lista anexă, conform adresei din 13 iulie 1993 emisă de ..
Din adresa Primăriei Municipiului București – Direcția Generală de Investiții din 06 decembrie 2000 și din adresa emisă la 15 iulie 1993 de Consiliul Local sector 6 – Serviciul Fond Funciar, instanța de fond a reținut că terenul nu a putut fi restituit în natură, construcția fiind demolată, iar terenul este în prezent ocupat de carosabil și spațiu verde.
Defuncta N. I., decedată la 07 martie 2010, a fost moștenită de reclamanții I. F. A., N. D. M. și N. R. C., după cum a rezultat din certificatul de calitate de moștenitor nr. 14 din 11 mai 2010.
Din raportul de expertiză evaluatoare întocmit de expert D. P., prima instanță a reținut că valoarea actuală de circulație a imobilului situat în București, ., sector 6 este de 1.427.639 lei, după cum urmează: 998.033 lei pentru terenul în suprafață de 336 mp., a cărui valoare de circulație de 693 euro/mp. a fost determinată prin raportare la prețurile curente practicate pe piața liberă, respectiv 429.606 lei pentru construcții. În ce privește construcțiile, expertul a luat în considerare datele expuse în contractul de vânzare din 1922, autorizația de construire din 1931 și polița de asigurare din 1943.
Tribunalul a reținut că nu a fost posibilă obținerea mai multor date cu privire la imobil, având în vedere că Serviciul pentru finanțe publice locale – Primăria sector 6 a comunicat că nu a fost găsit un dosar de impunere ori alte acte cu privire la imobilul din ..
Art. 10 alin. 8 din Legea nr. 10/2001, la care expertiza a făcut referire, prevede că valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului.
Instanța de fond a apreciat că valoarea construcțiilor astfel cum a fost stabilită este rezonabilă, fiind vorba despre două corpuri de casă, unul cu destinație de locuință și altul cu destinație de spațiu comercial, avându-se în vedere și caracteristicile constructive ale acestora, precum și faptul că beneficiau încă din anul 1940 de utilități caracteristice confortului modern (curent, canalizare, apă curentă).
În drept, s-a constatat că, potrivit Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, Titlul al VII-lea, având ca obiect „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, procedura administrativă de restituire prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada regimului comunist a fost scindată în două etape, respectiv unitatea deținătoare emite o decizie ori dispoziție prin care propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stabilește valoarea finală a despăgubirilor și emite titlul de despăgubire.
Astfel, potrivit art. 1 alin.1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate, între altele, din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată. În condițiile art. 13 alin. 1, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.
În condițiile art. 16 și urm. din lege, deciziile ori, după caz, dispozițiile prin care unitatea deținătoare propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent se înaintează Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care verifică, în primul rând, legalitatea respingerii cererii de restituire în natură (măsură reparatorie care are prioritate, conform Legii nr. 10/2001), iar ulterior dispune efectuarea unei evaluări pentru stabilirea valorii de circulație actuale a imobilului preluat abuziv, pentru stabilirea unei despăgubiri juste și integrale a persoanei îndreptățite. Comisia Centrală, primind raportul de evaluare, poate fi solicita o nouă evaluare, fie emite decizia având ca obiect titlul de despăgubire.
Tribunalul a reținut că, în pofida acestor dispoziții legale, la data de 23 decembrie 2008, așadar la nouă luni după adoptarea dispoziției prin care s-au propus măsurile reparatorii prin echivalent, dosarul nu a fost încă transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar până în prezent, reclamanții nu au beneficiat de nici un fel de despăgubire și nu au primit nicio înștiințare cu privire la desfășurarea procedurii prevăzute de lege.
Din perspectiva dreptului substanțial, potrivit art. 1 – 4 din Legea nr. 247/2005, persoanele îndreptățite au dreptul la o despăgubire justă și echitabilă în raport de valoarea de circulație a imobilului restituit prin echivalent, stabilită printr-o expertiză în raport de standardele internaționale de evaluare, fără ca despăgubirea să fie plafonată.
Acordarea despăgubirilor se face, în principal, prin acordarea unor titluri de despăgubire, definite de art. 3 lit. a ca fiind „certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege”.
Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv, din categoria altor organisme de plasament colectiv (AOPC), organizat sub forma unei societăți de investiții de tip închis, plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist (art. 3 lit. b, art. 6 alin. 1 din lege).
Tribunalul a făcut trimitere la art. 181 din Legea nr. 247/2005, detaliind modalitățile în care titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora.
A arătat prima instanță că posibilitatea de acordare a despăgubirilor în numerar, introdusă prin OUG nr. 81/2007, care până în prezent a fost foarte rar aplicată, a fost suspendată prin OUG nr. 62/2010 pentru o perioadă de doi ani, timp în care valorificarea titlurilor de despăgubire se poate face doar prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. III alin. 1 și 2).
Ca urmare, din această dispoziție legală, coroborată cu împrejurarea că Fondul Proprietatea nu este funcțional și nu există nicio perspectivă reală, certă și credibilă ca începutul funcționării sale să se situeze în viitorul apropiat, tribunalul a apreciat ineficacitatea mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, ineficacitate calificată drept notorie și incontestabilă.
Tribunalul a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că, s-a reținut constant în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Faimblat, V.), inclusiv în cea foarte recentă (hotărârea – pilot pronunțată în cauzele M. A. și alții împotriva României), procedura acordării despăgubirilor potrivit Legii nr. 10/2001 și Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu funcționează, neavând un caracter efectiv, ținând seama de lungimea excesivă a procedurilor administrative și de incapacitatea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa într-un termen rezonabil cererile de despăgubire, ca și, îndeosebi, de acordarea de despăgubiri într-un număr infim de cazuri în raport cu cele aflate în curs de soluționare (astfel, la data adoptării hotărârii M. A. și alții împotriva României, din 68.000 de cereri aflate pe rolul Comisiei Centrale, numai în 3.500 cazuri au fost acordate titluri de despăgubire constând în acțiuni la Fondul Proprietatea, însă acest fond nu este încă listat la bursă, iar titlurile nu pot fi tranzacționate pe piața de valori mobiliare.)
Tribunalul a constatat că S. R., reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor Publice conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, este în culpă, pentru că, pe de-o parte, a instituit legislativ regula despăgubirii integrale, prin echivalent, a persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, iar pe de altă parte, prin ramura executivă a puterii sale, nu a luat măsurile necesare pentru aplicarea efectivă a legislației, încălcând astfel drepturile subiective ale persoanelor îndreptățite la despăgubiri efective, între care se află și reclamanții.
Această situație nu este însă acceptabilă într-un stat de drept, definit de supremația și obligativitatea legii, puterea legislativă fiind obligată să instituie reguli generale de conduită, cu caracter previzibil, cea executivă fiind obligată să aducă la îndeplinire legile țării, adoptând toate măsurile necesare, iar cea judecătorească fiind obligată să asigure respectarea și impunerea legii, acolo unde aceasta este nesocotită (art. 1 alin.3 – 5, art. 61, art. 108 și art. 126 din Constituție).
Dacă S. și-ar fi respectat obligațiile ce-i incumbă, potrivit legii, ar fi pus în aplicare legislația care prevede, în mod incontestabil, plata valorii de circulație a imobilului preluat abuziv. Ca urmare, dreptul substanțial la despăgubiri al reclamanților este stabilit de lege și nu creat de instanță. Nu s-a putut însă admite ca S. să lase fără nicio eficiență practică mecanismul reparatoriu, transformând astfel dreptul necondiționat recunoscut prin lege persoanelor îndreptățite, într-un drept golit de conținut, teoretic și iluzoriu.
Tribunalul a apreciat că, prin conduita sa ilicită și imputabilă, constând într-un complex de abstențiuni și acțiuni contrar legilor în vigoare, S. R. a cauzat în mod direct un prejudiciu în patrimoniul reclamanților, care au fost lipsiți de valoarea de circulație a imobilului preluat în mod abuziv de stat, valoare care li se cuvine potrivit legii. S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instituite de art. 998 – 999 Cod civil, de unde a rezultat că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului astfel cauzat.
Repararea prejudiciului constă, potrivit principiilor generale, în înlăturarea consecințelor faptului ilicit comis. Ca urmare, tribunalul a apreciat că se impune obligarea pârâtului să execute obligația ce-i incumbă, de a-i despăgubi pe reclamanți cu suma echivalentă valorii de circulație a imobilului.
În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil, al Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, titlul al VII-lea, acțiunea a fost admisă, cu consecința obligării Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților suma de 1.427.639 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, ., sector 6.
Văzând și art. 274 Cod de procedură civilă, a fost obligat pârâtul căzut în pretenții și aflat în culpă procesuală la plata sumei de 1.100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertului, plătit înainte de închiderea dezbaterilor (fila 21 dosar fond).
Împotriva acestei sentințe civile, la data de 08 februarie 2011, a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, respingerea cererii reclamanților, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Apelanții au susținut că hotărârea pronunțată de Tribunalul Bucuresti – Secția a IV a Civilă este netemeinică și nelegală.
Cu prioritate, apelantul a arătat că înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește acordarea de despăgubiri, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investită cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către Ministerul Finanțelor Publice, neexistând niciun text de lege care să stabilească în sarcina acestuia o astfel de obligație.
De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și, implicit cui trebuie să se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate în acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite pentru restituirea în natură a imobilelor, inclusiv prin plata despăgubirilor bănești.
În sensul celor arătate mai sus, apelantul a susținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.
De asemenea, dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevăd că: „S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. EI participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Coroborând aceste texte de lege, apelantul a arătat că în speța dedusă judecății, se află într-o situație de excepție, în care interesele Statului R. nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, așa cum s-a reținut de către instanța de fond, reclamanții au formulat notificare la Primăria Municipiului Bucuresti, iar prin Dispoziția nr._ din 28 martie 2008 s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii, această dispoziție rămânând definitivă, nefiind atacată, dosarul fiind înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Prin urmare, față de aceste aspecte, apelantul a susținut că în cauză devin incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora, pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi”.
Apelantul a făcut trimitere la art. 131 care dispune în sensul că: „Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de Iată titlurilor de conversie realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar”, precum și la art. 16 alin. 2, care prevede că: „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor”.
Dacă persoana îndreptățita este nemulțumita de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificata a acordării acestora, potrivit art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/200, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu S. R., reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin urmare, apelantul a arătat că dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite.
În acest sens apelantul a învederat instanței că în doctrină s-a stabilit faptul că prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu s-a instituit în sarcina statelor contractante obligația generală de a restitui astfel de bunuri; Convenția a lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicație a legislației adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în proprietatea lor și de a determina condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie proprietatea.
Este cert că, în condițiile în care Curtea Europeană este excedată de un număr mare de cauze repetitive, care privesc, practic, încălcări ale aceluiași drept, în condiții asemănătoare, într-un număr mare de situații, Curtea a examinat o cauză, declarată cauză pilot, după care, pe baza acelorași principii, în virtutea consecvenței, pe baza precedentului, a extins interpretarea la toate celelalte spețe care i-au fost deduse. În virtutea prerogativelor de care se bucură, printr-o interpretare corelată și extensivă a dispozițiilor art. 41 și 46 din Convenție, Curtea, pe lângă eventuala constatare a încălcării dreptului garantat de Convenție a considerat că are a impune României și obligația expresă de a lua măsuri de ordin general, de natură să înlăture consecințele încălcării constatate.
Consecința nerespectării obligațiilor exprese privind luarea unor măsuri de ordin general de către S. R. nu este obligația judecătorului român de a refuza aplicarea legislației interne, astfel cum a procedat instanța de fond.
Instanța europeană a decis limpede, în jurisprudența sa, că dispozițiile Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului R..
În condițiile în care soluțiile contradictorii pronunțate în materie de instanțele judecătorești au fost rezolvate prin intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 329 Cod de procedură civilă, iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin apariția Legii nr. 1/2009, precum și demersurile statului în sensul de a face Fondul Proprietatea funcțional prin cotarea acestuia la B. londoneză, nu mai sunt în situația constatată prin hotărârile CEDO împotriva României. Astfel, aplicarea concretă a legislației interne este de natură să înlăture aparența inexistenței unor măsuri de ordin general, iar hotărârile CEDO din anul 2006 împotriva României, fundamentate într-o perioadă în care nu era în vigoare toată această legislație și nu erau în vigoare măsurile de despăgubire ale statului, nu pot constitui temei pentru aplicarea art. 20 din Convenție și ignorarea totală a legislației interne.
De altfel, prevederile art. 124 alin. 3 din Constituție nu permit pronunțarea unei hotărâri prin care să se preia „blocul Convențional” prin asimilarea directă a precedentului, în condițiile în care, de lege, o astfel de soluție este nelegală și încă străină spiritului dreptului românesc.
Prin urmare, așa cum a arătat mai sus,apelantul a susținut că, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum s-a pronunțat instanța de fond.
În calea de atac a apelului, intimații nu au formulat întâmpinare.
Curtea, analizând cererea de apel, prin raportare și la aspectele de drept invocate de către părți la termenul la care cauza a rămas în pronunțare, prin raportare și la art.295 Cod procedură civilă, constată următoarele:
Prioritar, Curtea reține că la termenul din data de 25.10.2011, intimații au invocat excepția nulității cererii de apel, această excepție fiind susținută prin faptul nesemnării cererii de apel de către Ministerul Finanțelor Publice, lipsind acel mandat special de delegare, iar submandatarul aparent a admis acest lucru și anume faptul că nu reprezintă S. R.. Au arătat intimații că înțeleg să invoce nulitatea acestei cereri de apel, având în vedere faptul că apelul nu este semnat nici de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nici de către un reprezentant cu procură autentică în condițiile art. 67 din Codul de procedură civilă.
Curtea apreciază că această excepție a nulității cererii de apel are subsumate de către intimați aceleași considerente avute în vedere la invocarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel, fiind, în fapt, aceeași excepție, formulată sub o altă formă.
Curtea reține că, la data de 26.04.2012, s-a pronunțat prin încheiere interlocutorie asupra acestei chestiuni litigioase puse în discuția părților, apreciind, în virtutea înscrisurilor depuse la dosar, că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pârât în cauză și debitor al obligației stabilite în dispozitiv în sarcina sa, este în drept să declare calea de atac, după cum Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului R. poate să acorde mandat de reprezentare în cauzele de natura celei deduse judecății Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București – care a semnat, de altfel, apelul - aspect ce rezultă fără echivoc din conținutul ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 349/2007 (care a modificat OMFP nr. 1227/2006).
Tot la termenul la care au fost puse concluzii pe fondul apelului, intimații au reiterat excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Finanțelor nr. 1227, cu anexă, ca și a Ordinului Ministrului Finanțelor nr. 349/2007, de modificare și completare a art. 3 din primul act anterior menționat, excepție pusă în dezbaterea părților litigiului.
La data de 27.09.2012, Curtea s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinelor Ministrului Finanțelor nr. 1227 și nr. 349/2007 cu care a fost sesizată, în sensul respingerii ca nefondate a acestei solicitări, reținând că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi constatată oricând în cursul unui proces, dacă instanța constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond. S-a apreciat că, în cauză, această condiție nu este îndeplinită câtă vreme, la termenul din 26.04.2012, Curtea a analizat și tranșat asupra aspectelor ce vizează posibilitatea Ministerului Finanțelor Publice de a da mandat de reprezentare în cauză și asupra aspectului vizând calitatea de reprezentant a D.G.F.M.B. pentru Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului R., încheierea menționată având caracter interlocutoriu. În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că intimații au invocat nelegalitatea Ordinului OMFP nr. 1227 cu anexa și a Ordinului nr. 349/2007, acte normative care au fost avute în vedere la analiza chestiunilor prejudiciale anterior menționate. S-a apreciat că odată soluționate atât aspectele care vizau mandatul de reprezentare, dar și calitatea de reprezentant a DGFMB pentru Ministerul Finanțelor Publice, acestea nu mai pot fi reluate în prezentul cadru procesual, conform art. 268 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Ca urmare, Curtea urmează a respinge excepția nulității cererii de apel, precum și cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a ordinelor Ministerului Finanțelor Publice nr.1227/2006 și nr.349/2007, având în vedere că aceste aspecte au făcut obiectul dezbaterilor în contradictoriu, părțile exprimându-și poziția lor, instanța pronunțându-se prin încheiere interlocutorie asupra chestiunilor litigioase deduse judecății. Curtea apreciază că prin încheierile la care s-a făcut referire mai sus a dat rezolvare respectivelor împrejurări de drept, soluțiile date legând instanța și obligând pe părți la respectarea lor, în acord cu art. 268 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că teza juridică susținută de către reclamanți constă în aceea că sunt îndreptățiți să primească contravaloarea imobilului situat în București, ., sector 6, de la pârâtul chemat în această calitate, urmare a lipsirii de proprietate în mod abuziv a autorului lor de imobilul situat la adresa sus-indicată și neacordării efective, până la data sesizării primei instanțe, a unor despăgubiri așa cum s-a înscris în dispoziția nr._/28.03.2008 emisă de Primăria Municipiului București.
Curtea reține motivarea în fapt a reclamanților, în sensul ineficacității Fonului Proprietatea ca instituție reglementată prin dispoziții în strânsă legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001, act normativ căruia i se supune imobilul preluat de către stat și a cărui contravaloare a fost solicitată. Totodată, Curtea reține din motivarea în fapt a reclamanților culpa susținută de către aceștia în sarcina statului pentru lipsa cadrului legislativ necesar pentru despăgubirea persoanelor îndreptățite, dar mai ales pentru neacordarea efectivă a acestora până la data sesizării primei instanțe. Motivarea în fapt a reclamanților este însoțită de precizarea temeiului în drept a cererii introductive, aceasta având indicat art. 998 – 999 Cod civil, precum și Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește fundamentul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată, intimații reclamanți au întărit această mențiune făcută prin cererea introductivă, o dată cu concluziile pe fond în calea de atac a apelului, arătându-se că cererea reclamanților reprezintă o acțiune în dezdăunare pe dreptul comun, însă au făcut trimitere și la dispozițiile Legii nr.10/2001, întrucât, deși au obținut o dispoziție prin care li se acordă despăgubiri, nu pot da curs acesteia, mecanismul reparator stabilit prin Fondul Proprietatea neavând un caracter efectiv.
Curtea reține că în prezenta cauză s-a invocat în apel excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului, dar și excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la decizia în interesul legii nr.27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Curtea constată că atât excepția lipsei calității procesuale active, cât și excepția inadmisibilității acțiunii sunt excepții de fond, absolute, fiind în strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune.
Singura dispoziție care reglementează ordinea soluționării excepțiilor este cuprinsă în art. 137 alin. 1 din codul de procedură civilă care dispune în sensul că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Cum legiuitorul nu a reglementat ordinea în care urmează a fi soluționate excepțiile de același tip, instanța are a avea în vedere practica judiciară, precum și doctrina în materie, care au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanța trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate.
Plecând de la aceleași raționamente dezvoltate de instanța supremă în decizia în interesul legii nr.27/2011 și decizia în interesul legii nr.33/2008, constatând similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire față de situațiile avute spre analiză de instanța supremă în cadrul ultimei decizii constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamanți, Curtea reține că analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, respectiv a condițiilor de admisibilitate ale unei astfel de acțiuni, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.
Or, în prezenta cauză, așa cum se poate deduce din motivarea în fapt, reclamanților li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri prin echivalent, aceștia fiind beneficiarii unei dispoziții administrative emise de unitatea deținătoare, rămase definitive și irevocabile prin neatacare, singura nemulțumire a acestora fiind neacordarea efectivă a despăgubirilor.
Deși reclamanții au susținut o culpă a pârâtului în prezenta cauză, Curtea nu poate să nu constate că pretențiile solicitate de către reclamanți nu sunt echivalentul daunelor produse de neplata acestor despăgubiri până la această dată. Cu alte cuvinte, obiectul material al pretențiilor reclamanților nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință până la momentul sesizării instanței, a despăgubirilor ce li se cuvin, ci acest obiect al pretențiilor este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite ca urmare a recunoașterii calității de proprietar a autorului lor, I. I.. Astfel, reclamanții au justificat pretenția lor pe temeiul art. 998-999 cod civil doar în privința justificării accederii la acțiunea în justiție, prin ocolirea procedurii prevăzute de Legea specială respectiv Legea nr.10/2001 cu modificările și completările date de Legea nr.247/2005.
La termenul la care au avut loc dezbaterile în susținerea apelului și respectiv în apărare, Curtea a solicitat intimaților să precizeze un punct de vedere față de împrejurarea că partea adversă a înțeles să invoce în apărare și dispozițiile deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv să se precizeze dacă acțiunea este admisibilă. Cu privire la această chestiune litigioasă, intimații au apreciat că acțiunea cu care au sesizat instanța de fond este admisibilă având în vedere că temeiul juridic al cererii introductive este dreptul comun, acesta fiind însă reprezentat și de dispozițiile Legii nr.10/2001, având în vedere faptul că reclamanții, deși au obținut o dispoziție prin care se propun despăgubiri, nu pot să dea curs acestei dispoziții.
Curtea reține că atât Convenția și cât și Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Ca urmare, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 998 și 999 Cod civil, acestea neputând fi aplicabile în speță în încercarea acestuia de a obține în mod direct despăgubiri de la intimat, sub forma unui cuantum deja stabilit.
Așa cum cu ușurință de degajă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
În mod corect a sesizat apelantul pârât că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, situație în care se regăsesc și intimații care sunt beneficiarii unei dispoziții administrative prin care li s-a acorat măsuri reparatorii prin echivalent.
Art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată, prevede că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate, în sensul arătat la alin. 1, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. 1 și 2, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire (alin. 6).
Din coroborarea acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Din conținutul art.16 alin.1 și 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr.10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Așa cum rezultă fără echivoc din prevederile aceluiași articol, menționate la alin. 6 și alin. 7, Curtea reține că stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
În consecință, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative, derulate în fața entității deținătoare respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Curtea reține, totodată, că problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 52/04.06.2007, rezultă că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr.247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi.
Or, reclamanții sunt beneficiarii unei dispoziții emise în anul 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.247/2005 și prin urmare despăgubirile cuvenite acestor persoane îndreptățite se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării.
În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia Centrală.
Din actele și lucrările dosarului, Curtea reține că reclamanții nu au făcut nicio dovadă în sensul că au sesizat instanța de contencios administrativ pentru nepronunțarea Comisiei Centrale asupra despăgubirilor ce li se cuvin, aceștia solicitând în mod direct acordarea acestora de către instanță într-un cuantum stabilit pe cale judiciară prin efectuarea unui raport de expertiză de către un expert judiciar desemnat de instanță.
Or, Curtea apreciază că nu se poate ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri și nici statuările Înaltei Curți de Casație si Justiție, în această materie, dat fiind rolul consacrat al recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Evaluarea despăgubirilor este realizată în procedura administrativă, Comisia Centrală fiind răspunzătoare de modalitatea în care sunt stabilite acestea, iar întinderea despăgubirilor, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă, stabilite prin decizie, sunt supuse cenzurii instanței de contencios-administrativ.
A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO).
Cu alte cuvinte, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ. Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.
Mai mult, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
De altfel, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat).
Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.
O acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent ce autoritate a statului este chemată în judecată, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.
Admițându-se posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac obiect de reglementare în legea specială, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.
În sprijinul celor arătate vine și prima hotărâre pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României. Or, raportat la această hotărâre trebuie reținut că prin aceasta Curtea Europeană a statuat că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenției și a înghețat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, termen ce a fost prelungit ulterior, recomandându-se tratarea în legislația națională cu cea mai mare prioritate a simplificării și eficientizării procedurilor în domeniu și în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ținând cont de interesele tuturor părților implicate.
S-a mai statuat în hotărârea pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri și, că ținând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libera atingere a modalităților de compensare și reparare a legislației in domeniul proprietății.
Or, față de cele expuse, hotărârea pilot dată de Curtea Europeană în cauza A. și alții împotriva României, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietății impusă Statului R. și nicidecum o impunere în sarcina instanțelor de judecată de a alege o altă modalitate de soluționare a cauzelor în afara cadrului legal deja existent.
Față de toate aceste considerente, constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005, care obligă persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent să parcurgă procedura specială, Curtea apreciază că în astfel de situații în care se regăsesc și reclamanții, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, nefiind posibilă decât recurgerea la o anumită cale reglementată de legea specială, adoptată de stat în această materie, cale care are ca finalitate, în cele din urmă, obținerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autorul reclamanților.
În consecință, față de considerațiile de fapt și de drept expuse, prin raportare și la decizia în interesul legii nr.27/2011 pronunțată de instanța supremă, ale cărei dispoziții sunt incidente în cauză, și a cărei aplicare este obligatorie, față de dispozițiile imperative, de rigoare instituite prin art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, apreciind că nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate, Curtea, în baza art. 296 Cod procedură civilă, va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată în sensul că va respinge acțiunea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității cererii de apel.
Respinge cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinelor Ministrului Finanțelor nr. 1227/2006 și 349/2007.
Admite apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în București, . Gerota nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 2005 din 23 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți P. A., I. F. A., N. D. M. și N. R. C. toți cu domiciliul ales la SCA „Sfîrăilală & Asociații” în București, . nr. 11, ..
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanții P. A., I. F. A., N. D. M. și N. R. C., ca inadmisibilă.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01 noiembrie 2012.
Președinte, Judecător, Grefier,
I. D. M. I. M. C.
Red.I.D.
Tehnodact.I.D./C.F.
7ex./27.11.2012
T.B.-S.4.-L.Z.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 2150/2012. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
