Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2157/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2157/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2012 în dosarul nr. 2157/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2157
Ședința publică de la 3 decembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât T. T. C., împotriva deciziei civile nr. 72 A din 23.01.2004, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 2973/2003, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. I. S. .
P. are ca obiect – revendicare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 26 noiembrie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 3 decembrie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr.2882/2003, reclamantul M. I. S. a chemat în judecată pe pârâtul T. T. C., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâtul să fie obligat să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie garajul în suprafață de 24 mp situat în București, . nr.24, sector 1.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că proprietarul garajului mai sus menționat în baza dispoziției nr.393/05.07.2002 emisă de Primăria Municipiului București, în baza Legii nr.10/2001, iar pârâtul folosește acest garaj fără nici un titlu.
La termenul de judecată din data de 17.06.2003 pârâtul, prin apărător, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, susținând că, potrivit adresei depusă la fila 33 din dosar, emisă de AFI, punerea în posesie a reclamantului cu privire la garaj a fost anulată.
Prin încheierea pronunțată la acest termen de judecată, instanța a respins excepția invocată de pârât ca nefondată, reținând că reclamantul își dovedește calitatea procesuală activă cu dispoziția nr.393/2002 emisă în temeiul Legii nr.10/2001, adresa invocată de către pârât făcând referire la modificarea unui proces – verbal ce privea executarea dispoziției și nu la modificarea dispoziției în sine.
Prin sentința civilă nr.5692/23.09.2003, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că ambele părți dețin titluri de proprietate pentru garajul revendicat prin acțiune, respectiv reclamantul deține dispoziția nr.393/05.07.2002 a Primarului General al Municipiului București, prin care i-a fost restituit în temeiul Legii nr.10/2001 garajul în suprafață de 24 mp situat în ..48, iar pârâtul deține contractul de vânzare – cumpărare nr.N 116/22.01.1997, încheiat în baza Legii nr.112/1995 de autoarea sa J. M. Ernestina și actul adițional la acest act de vânzare – cumpărare încheiat la 06.03.2003, prin care art.1 din contract a fost completat în sensul înstrăinării către pârât și a garajului în litigiu.
Comparând cele două titluri de proprietate, instanța de fond a apreciat că titlul autoarei pârâtului este preferabil, deoarece este anterior celui invocat de reclamant, iar pe de altă parte, Primăria Municipiului București nu mai putea restitui către reclamant garajul, în baza Legii nr.10/2001, întrucât nu mai avea în patrimoniu acest bun pe care îl vânduse anterior pârâtului.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel a susținut că garajul revendicat prin acțiune a fost proprietatea autoarei sale, a fost preluat în mod abuziv de către stat și a fost restituit apelantului – reclamant în procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001, astfel cum rezultă din dispoziția de restituire nr.393/2002.
În opinia apelantului – reclamant, titlul său de proprietate este în mod evident preferabil titlului de proprietate invocat de către pârât, fiind mai vechi și provenind de la adevăratul proprietar. Contractul de vânzare – cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București și autoarea pârâtului nu a inclus și garajul, situație în care în mod eronat instanța de fond a apreciat că actul de proprietate al pârâtului ar fi mai vechi.
Prin decizia civilă nr.72/23.01.2004, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a schimbat sentința instanței de fond, iar pe fond, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie garajul în suprafață de 24 mp situat în București, . nr.48, sector 1.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că garajul revendicat prin acțiune a trecut în patrimoniul statului din proprietatea autoarei reclamantului în mod abuziv, încadrându-se în categoria celor prevăzute de art.2 alin.1 lit.d din Legea nr.10/2001, iar potrivit dispozițiilor art.2 alin.2 din acest act normativ, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei de restituire.
În această situație, instanța de apel a apreciat că atâta timp cât în cuprinsul dispoziției de restituire nr.393/2002 este menționat în mod expres garajul în litigiu, iar dispoziția nu a făcut obiectul contestației în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001, titlul mai vechi îl reprezintă titlul inițial al autoarei apelantului – reclamant, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat la 18.10.1947.
Și împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 17.03.2004, pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr._/2004.
Prin motivele de recurs a susținut că instanța de apel nu a ținut seama de procesul verbal depus la dosar și de adresa nr._/26.05.2003 eliberată de DAFI, din care rezultă că garajul în litigiu nu a fost restituit în proprietate reclamantului.
În continuare a arătat că reclamantul nu are calitatea de proprietar invocată în acțiune și pentru faptul că, într-un alt dosar aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București numitul M. I. invocă dreptul său de coproprietate asupra garajului revendicat.
În finalul motivelor de recurs a invocat înscrisurile existente la filele 33 și 50 din dosar, susținând că au fost ignorate de instanța de apel, deși acestea dovedeau, fără putință de tăgadă, că reclamantul nu era în drept să solicite restituirea unor bunuri cu privire la care situația de fapt era evident contrară solicitărilor sale.
În drept, recurentul pârât a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 Cod Procedură Civilă.
La 12.03.2005 s-a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu de numitul M. I. prin care s-a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 3712/2003 aflat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, susținând că imobilul situat în București, . nr. 48, inclusiv garajul revendicat de reclamant prin acțiune, a fost proprietatea unchiului său M. N. L. și nu a soției acestuia M. Sorica, dreptul său asupra imobilului urmând a fi constatat de instanța de judecată în dosarul în raport cu care s-a solicitat suspendarea.
La data de 20.07.2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus în baza art. II alin. 1-4 din OUG nr. 138/2000, trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, recursul fiind înregistrat pe rolul Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, sub nr._ .
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 27.02.2006 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea irevocabilă a dosarului ce avea ca obiect anularea dispoziției emisă în baza Legii nr.10/2001 în favoarea reclamantului și constatarea dreptului petentului M. I. asupra imobilului situat în București, . nr.48, inclusiv asupra garajului revendicat de reclamant prin acțiune, cauza fiind repusă pe rol la data de 26.11.2012.
La același termen de judecată, instanța a pus în discuția părților inadmisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată de petentul M. I., excepție pe care urmează să o admită, având în vedere următoarele considerente:
Conform dispozițiilor 50 Cod Procedură Civilă, cererea de intervenție în interes propriu poate fi făcută numai în forma prevăzută de lege pentru cererea de chemare în judecată în fața instanței de fond, până la închiderea dezbaterilor, sau la instanța de apel, dar numai dacă există acordul părților în acest sens.
Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege rezultă că cererea de intervenție în interes propriu nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului.
Cererea de intervenție formulată de petentul M. I. (filele 14 - 18 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție) a fost formulată depusă în recurs și nu are cuprinsul unei cereri de chemare în judecată, astfel cum acesta este reglementat de art. 112 Cod Procedură Civilă (nu are un obiect propriu), motiv pentru care, Curtea va dispune în baza art. 52 Cod Procedură Civilă respingerea cererii ca inadmisibilă.
Analizând recursul formulat de recurentul pârât, în raport de motivele de nelegalitate invocate de acesta, Curtea va reține că e nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin acțiune intimatul reclamant revendică de la recurentul pârât garajul situat în București, ., nr. 48, sector 1.
Dreptul de proprietate al reclamantului asupra garajului a fost dovedit în cauză cu dispoziția nr. 393/05.07.2002 emisă de Primăria Municipiului București în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, prin care s-a restituit acestuia, în natură, imobilul situat în București, ., nr. 48, sector 1, format din teren în suprafață de 405 mp și construcție, precum și garajul având o suprafață grafică de 24 mp (mai puțin . la parter și apartamentul nr. 2 situat la etajul 1, vândute în baza aceleiași legi) .
Dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, astfel cum se menționează expres în art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.
Prin procesul - verbal nr._/18.07.2002 încheiat de Consiliul General al Municipiului București, reclamantul a fost pus în posesie cu privire la imobilul restituit prin dispoziție, inclusiv cu privire la garajul în litigiu.
Față de aceste înscrisuri (dispoziție de restituire în natură și proces verbal de punere în posesie), critica recurentului, prin care se susține că reclamantul nu a dovedit în cauză dreptul său de proprietate asupra garajului și că nu ar fi fost pus în posesie cu privire la acesta, este, în mod evident, nefondat.
Forța probantă a dispoziției de restituire în natură, expres prevăzută în lege, nu poate fi înfrântă de adresele emise de Administrația Fondului Imobiliar, cum ar fi cele de la filele 33 și 55 din dosarul instanței de fond, invocate de recurent.
Nefondată este și critica prin care se invocă faptul că adevăratul proprietar al garajului revendicat prin acțiune ar fi numitul M. I., actele depuse la dosar în vederea repunerii pe rol a cauzei, dovedind că acțiunea prin care acesta solicitase instanței anularea dispoziției emisă în favoarea reclamantului și constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în București, ., nr. 48, sector 1, inclusiv asupra garajului în litigiu, a fost respinsă irevocabil.
Dreptul de proprietate al reclamantului asupra garajului este astfel dovedit cu dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, confirmată și de instanța de judecată în litigiul ce s-a purtat separat și care a stat la baza suspendării prezentei cauze, fiind preferabil în raport cu titlul de proprietate invocat de recurentul pârât, cum în mod corect a apreciat și instanța de apel.
Aceasta deoarece este un titlu valabil, ce provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul invocat de recurentul pârât este reprezentat de un act de vânzare - cumpărare (actul adițional nr. 1 din 06.03.2003) încheiat cu o persoană juridică care a preluat abuziv imobilul și care la data înstrăinării garajului nu mai avea nici un drept asupra acestuia, deoarece fusese restituit în baza Legii nr. 10/2001 reclamantului.
Preferabilitatea actului invocat de recurentul - pârât se analizează prin raportare la momentul încheierii actului adițional și nu la momentul formulării de către acesta a cererii de cumpărare, motiv pentru care, apreciind că decizia instanței de apel este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de M. I..
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât T. T. C., împotriva deciziei civile nr. 72 A din 23.01.2004, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. I. S..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.12.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L.
2 ex./11.12.2012
C.-S.4 – R.P.; V.P.
Jud.S.1 – D.G.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 678/2012. Curtea de... | Succesiune. Decizia nr. 11/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
