Acţiune în constatare. Decizia nr. 2150/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2150/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-11-2012 în dosarul nr. 2150/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2150R
Ședința publică de la data de 23.11.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L. - M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G. împotriva sentinței civile nr. 1229/19.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți E. G. și E. I. și cu intimații – pârâți P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având ca obiect „Legea nr.10/2001”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns intimații – reclamanți E. G. și E. I. – reprezentați de avocat Toia P. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, lipsind recurentul – pârât M. București prin P. G. și intimații – pârâți P. G. al Municipiului București, S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Reprezentantul intimaților – reclamanți E. G. și E. I. prin avocat solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală; cu cheltuieli de judecată.
În combaterea recursului,în esență arată că instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost interpretată prin decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a trecut la soluționarea pe fond a notificării stabilind pe numele intimaților dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul notificat, despăgubirile urmând să fie plătite conform dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A mai arătat că dosarul administrativ este complet încă din anul 2008.
Cu privire la motivul referitor la cheltuielile de judecată, solicită a fi respins, recurentul – pârât fiind în culpă procesuală, conform art. 274 C.pr.civ., cu cheltuieli de judecată în recurs.
Depune în ședința publică concluzii scrise și chitanța privind onorariu de avocat.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, sub nr._, reclamanții E. G. și E. I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar G.:
1. să se constate că sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent valoric egal cu valoarea de piață pentru imobilul din București . sector 4 compus din teren de 360 mp și construcție de 28 mp;
2. să se stabilească valoarea de piață a imobilelor conform standardelor internaționale în materie;
3. obligarea pârâtului S. R. prin MFP la plata valorii de piață a imobilului și
4. cheltuieli de judecată.
În subsidiar dacă se va constata că trebuie parcursă procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a solicitat:
1. obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției de restituire cu propunerea acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul indicat, in termen de 30 zile de la emiterea hotărârii;
2. obligarea acestuia să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanță.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că au formulat notificarea nr. 218/2001 și 219 din 2002 pentru acordare măsuri reparatorii pentru imobilul din . A sector 4 București. Dosarul nu a fost soluționat până în prezent deși dosarul era complet din 2008.
La dosar au fost depuse actele privind notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și copie după dosarul administrativ.
Reclamanții au formulat cerere precizatoare solicitând chemarea în judecată a Primarului G. al Municipiului București și a Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor. Reclamanții au solicitat:
1. soluționarea pe fond a notificării în contradictoriu cu M. București prin Primar G.;
2. obligarea Municipiului București prin Primar G. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul,
3. obligarea pârâtului M. București în solidar cu P. G. la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții compus din prejudiciu efectiv – diferența între valoarea de piață la care trebuia soluționate notificarea la 18.08.2010 și valoarea actuală; câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicabilă la suma menționată.
În motivarea capetelor de cerere precizate reclamanții au arătat că toate documentele erau depuse la dosarul administrativ la data de 18.08.2010. În ce privește transmiterea dosarului direct către Comisia Centrală reclamanții au invocat drept argument imposibilitatea prefectului a reforma o hotărâre judecătorească. Obligația statului prin Comisia Centrală să înregistreze dosarul rezidă din dispoziția art. 16 cap V care prevede că CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, or, în cauză nu e posibilă această analiză întrucât notificarea ca va fi soluționată de instanță.
Prin sentința civilă nr. 1229/19.06.2012 Tribunalul București- Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamanții E. G. și E. I., a constatat dreptul reclamantilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 360 mp situat la fosta adresă . identificat în raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de expert D. M. A., în conditiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, a obligat paratul M. Bucuresti prin primar general la emiterea dispozitiei in acest sens și a respins celelalte capete de cerere din actiune, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea depusă la 29.01.2002 E. G. și E. I. au solicitat în conformitate cu Legea nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului teren de 360 mp situat în București . sector 4 București, pe care se afla și o construcție ce a fost demolată. Imobilul a fost expropriat prin decretul nr. 4/1983 fără a se acorda despăgubiri, titlul de proprietate invocat fiind actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2517/1959.
La dosarul administrativ a fost depusă copia după actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2517/1959 prin care M. G. a vândut soților Enulesu G. și E. C. Antonina un teren viran de 360 mp.
A fost depus un exemplar de pe Decretul nr. 4/1984 în care figurează trecerea în proprietatea statului a 360 mp teren și 28 mp clădire, poziția 53 din decret de la E. Constanta Antonina și E. G.. Din relațiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureșticomunicate la dosarul administrativ rezultă că pentru clădire nu a fost emisă autorizație de construire.
Tribunalul a reținut că situația juridică a imobilului comunicată de PMB la dosarul administrativ evidențiază că imobilul din . a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 4/1983 fiind înscriși la poziția 52: D. A. și D. N.; E. C. și E. G..
Reclamantul E. I. este moștenitor al numitei E. C. Antonina decedată la 18 mai 2008, potrivit certificatului de moștenitor nr. 151/30.06.2008, E. G. renunțând la moștenirea de pe urma soției sale.
Conform notei de reconstituire efectuată de Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, fostul imobil din . sector 4 a fost identificat grafic ca fiind parte din terenul fostului imobil ce avea o suprafață de 717 mp și este în prezent afectat de elemente de sistematizare (carosabil, scuar aferent, trotuar pietoni).
Având în vedere consemnarea suprafeței de 360 mp de teren ca fiind expropriată în actul de trecere în proprietatea statului, văzând dispozițiile art. 24 Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că s-au preluat în condițiile art. 2 lit. f din Legea nr. 10/2001, 360 mp din proprietatea părinților reclamantului E. I. .
Constatând îndeplinită situația premiză prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut dreptul reclamantului la restituirea în natură sau prin echivalent a suprafeței de 360 mp teren. Potrivit art. 1 alin. 2 Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Constatând că potrivit notei de reconstituire asupra suprafeței de teren situată la fosta adresă ., aceasta este ocupată de elemente de sistematizare, tribunalul a reținut temeinicia cererii reclamantului sub forma restituirii terenului doar prin echivalent, acestea urmând a fi acordate potrivit procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, astfel că va fi respinsă cererea reclamantului de acordare a valorii de piață a imobilului de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Tribunalul a reținut că în urma stabilirii în mod irevocabil a dreptului reclamantului la restituirea prin echivalent a terenului, unitatea administrativ teritorială după emiterea dispoziției de restituire va transmite dosarul prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate și ulterior urmând a se urma procedura stabilită de Legea nr. 247/2005. Așadar, controlul efectuat de prefect se referă și la situația în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are obligația controlului dispoziției emise pentru a verifica nu temeinicia dispoziției ci emiterea ei conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță. Prin urmare capetele de cerere 4 și 5 sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M. București prin P. G..
În motivarea recursului, s-a arătat că atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate însă să emită decizie, respectiv dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și urm,. din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994. În acest sens, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza „Golder contra Regatului Unit” 1975 că „ dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut” precum și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamanților urmează a fi analizată pe cale administrativă și dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001 solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de către aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării . Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
Obligația instanței de fond de a soluționa notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiată în drept pe decizia nr. XX/19.03.2007 nu o îndreptățește pe aceasta să nesocotească prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001.
În cazul unei astfel de contestații, instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale Legii nr. 10/2001.
În consecință, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-pârât susține încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, arătând că instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atât timp cât procedura administrativa nu a fost finalizată.
Curtea respinge această critică, ca fiind în evidentă contradicție cu dispozitivul și considerentele deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de ICCJ – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care instanța supremă a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (l) C.pr.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței".
În consecință, Curtea constată că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat pe fondul notificării, având în vedere faptul că printr-un recurs în interesul legii obligatoriu erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial, s-a stabilit faptul că instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare.
Recurentul mai susține critica privind greșita aplicare a legii, în sensul că, atât timp cât dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, singurul organ abilitat de legiuitor să emită o dispoziție sau decizie motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau prin restituire în natură, era recurentul-pârât M. București.
Curtea va respinge și această critică de nelegalitate, constatând faptul că prin dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, legiuitorul a stabilit un termen de 60 de zile, după expirarea căruia unitatea notificată era obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire cu soluționarea căreia a fost învestită, termen care începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /.../ precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate /.../ pot fi depuse până la data soluționării notificării”).
Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării avea obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorilor la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege putea fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanelor îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunica notificatorilor, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în cauză, recurentul-pârât nu a făcut dovada că se află în situația acestei ipoteze de prorogare voluntară a termenului de soluționare a notificării, în sensul de a comunica notificatorilor, înăuntrul termenului de 60 de zile începând cu data înregistrării notificărilor, faptul că trebuie să completeze documentația depusă odată cu notificarea cu anumite probatorii. Prin urmare, Curtea consideră că recurentul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.
În plus, Curtea mai reține că, chiar și în situația în care reclamanții nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței recurate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamanți nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării.
În acord cu practica constantă a instanței supreme, Curtea arată că termenul de 60 de zile trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamanții au dreptul la soluționarea cererii lor (prin care urmărește valorificarea unui drept patrimonial) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor administrative.
Faptul nesoluționării notificării până la data introducerii acțiunii nu a fost contestat de pârât prin motivele de recurs, astfel încât Curtea reține că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamanților formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege pentru imobilul situat în București, ., sector 4, nu a primit nicio soluționare timp de 11 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M. București prin P. G. împotriva sentinței civile nr. 1229/19.06.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți E. G. și E. I. și intimații pârâți P. G. al Municipiului București, S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obligă pe recurentul M. București prin P. G. la plata sumei de 744 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul E. G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTR JUDECĂTOR
C. M. S. Z. D. I. L. M.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC – 2 ex
27.11.2012
Jud. fond. R. M. L.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1582/2012. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 388/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
