Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 678/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 678/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-03-2012 în dosarul nr. 678/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.678R
Ședința publică de la data de 30.03.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR-G. A. G.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat doamna procuror C. C..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă P. R. împotriva sentinței civile nr. 1756/20.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice,
cauza având ca obiect „ pretenții – despăgubiri Legea 221/2009”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta –reclamantă P. R. – reprezentată de mandatar, intimatul – pârât Ministerul Finanțelor Publice – reprezentat de consilier juridic Donicioară C.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea dispune modificarea în sistemul Ecris, respectiv la obiecte principale se va menționa” despăgubiri – Legea nr.221/200”, iar la obiecte secundare se va menționa” pretenții”.
Reprezentanta intimatului-pârât depune la dosar delegația de reprezentare. Având cuvântul învederează că nu are de formulat cereri prealabile judecății.
Reprezentanta Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București învederează că nu are de formulat cereri prealabile judecății.
La interpelarea instanței, mandatarul recurentei-reclamante învederează instanței că nu are studii juridice.
În această situație, Curtea informează pe mandatarul recurentei-reclamante că, neavând studii juridice, nu poate pune concluzii orale ci numai concluzii scrise; acordă cuvântul asupra recursului, urmând a se pune concluzii și în raport de dispozițiile deciziei nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond ca temeinică și legală.
Reprezentanta Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București de asemenea solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu mențiunea că în mod corect instanța de fond a constatat că măsura cu caracter politic invocată de recurentă, nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr.221/2009.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 16.02.2011, sub nr._, reclamanta P. R., născută Gaber a solicitat, conform Legii nr. 221 și Ordonanței de urgență, 62/2010, despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit fără a preciza cuantumul acestuia.
S-a arătat în cererea sa faptul că, în data de 20 ianuarie 1945 a fost luată și deportată împreună cu alți cetățeni spre a fi internat în lagărul nr. 1013 pentru a participa la lucrări de reconstrucție în URSS.
Reclamanta a mai arătat faptul că timpul deținut în lagăr, inclusiv timpul de transport, cuprinde perioada dintre 20.01.1945 – 30.11.1949.
Prin precizarea cererii din data de 30.06.2011, reclamanta a mai solicitat acordarea unei pensii pentru perioada cât a fost deportată în URSS, anume 20.01.1945 – 30.11.1949.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral, ca urmare a deportării în URSS în perioada ianuarie 1945- noiembrie1949.
Pretenția a fost întemeiată pe dispozițiile: art. 5 alin. 1 și art. 2 lit. a și art. lit. b din Legea 221/2009.
Prin sentința civilă nr.1756/20.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, s-a respins ca fiind neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamanta P. R., în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Față de acest obiect și acest temei juridic ale cererii de chemare în judecată indicate de reclamantă, în limitele cărora instanța este obligată să se pronunțe conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, tribunalul a constatat că acțiunea de față, astfel cum a fost precizată este neîntemeiată.
Astfel, tribunalul a constatat că domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 6.03._89. Așadar, prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6.03._89, adică în perioada regimului comunist.
În cauza de față, măsura cu caracter politic invocată drept cauză a prejudiciului moral nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, deoarece a fost luată în anul 1945 când în România nu se instaurase regimul comunist. Or, pentru asemenea măsuri, chiar dacă ar fi produs un prejudiciu moral, legea nr. 221/2009 nu poate fi un temei al acordării de despăgubiri bănești.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea cu care a fost sesizat.
Împotriva sentinței civile nr.1756/20.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat recurs reclamanta P. R..
În motivarea recursului, reclamanta critică sentința pentru următoarele motive:
Reclamanta susține că la art.1 din Legea nr.221/2009 se vorbește de măsurile luate de autoritățile comuniste în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 pentru prejudiciul moral și material din acea perioadă.
De asemenea, la art.3 se face vorbire că se constituie măsura administrativă luată de organele fostei miliții și securității având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea unui loc de muncă obligatoriu.
Conform adresei Sfatului Popular al comunei Bălcaciu raionul Tîrnăveni nr.390/1959 din care reiese că în perioada 20.01.1945 – 30.11.1949 a fost dusă la muncă în U.R.S.S. unde a avut domiciliu obligatoriu și internată în colonie de muncă.
Ținându-se cont de hotărârea Tribunalului București, reclamanta a considerat că respingerea dosarului ei nu este întemeiată deoarece conform actelor justificative și articolelor din Legea nr.221/2009 îndeplinesc condițiile pentru a fi despăgubită.
Reclamanta solicită ca instanța să reanalizeze dosarul și depune următoarele documente: copie adeverință Sfat Popular Bălcaciu, copie certificat naștere, copie certificat de căsătorie, copie carte de identitate, copie pașaport, copie procură și comunicare hotărâre civilă nr.1756/2011.
Analizând recursul declarat în raport de criticilor menționate care pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că recursul declarat de către P. R. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de recurs învederează că măsura deportării în URSS nu formează obiectul de reglementare al Legii nr.221/2009, deoarece deportarea în străinătate dispusă în perioada 23 august 1944-5 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009.
Astfel, din chiar titlul actului normativ menționat rezultă că scopul avut de legiuitor la adoptarea acestuia a fost de a recunoaște caracterul politic al „condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989” și de a se realiza o recunoaștere oficială a acestor abuzuri.
Curtea învederează că este de notorietate că regimul comunist a fost instaurat în România începând cu luna ianuarie 1945 și că măsurile de deportare care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Faptul că, prin Legea nr.221/2009, s-a urmărit numai repararea parțială a abuzurilor comuniste este ilustrată și de faptul că există un proiect de modificare a actului normativ menționat pe rolul Parlamentului, respectiv P-L nr. 1009/15-11-2010, prin care se propune să intre sub incidența legii și „persoanele deportate din România în străinătate după 23 august 1944, a celor constituite în prizonierat de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori fiind constituite ca atare a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului”.
Instanța de recurs constată că opțiunea legiuitorului de a legifera astfel, reprezintă un atribut al suveranității Statului Român, care o anumită marjă de apreciere în adoptarea legislației speciale pentru a înlătura nedreptățile regimului comunistă. Această marjă de apreciere a fost recunoscută în mai multe rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cauza M. A. și alții vs. România, cauza M. vs. România etc.)
Se constată că măsurile de deportare în străinătate luate după 23 august 1944 nu intă în domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009.
Interpretarea sistematică și gramaticală a întregului act normativ ilustrează împrejurarea că se au în vedere numai măsuri administrative dispuse după data de 6 martie 1945, de către regimul comunist.
Faptul că, în cuprinsul dispozițiilor art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009, se precizează că intră sub incidența legii și „persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999”, are drept consecință aplicarea Legii nr.221/2009 persoanelor care au suferit măsurile administrative care se circumscrie domeniului de aplicare a acestui act normativ, chiar dacă acestea au obținut anumite despăgubiri în temeiul O.U.G. nr.214/1999.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că soluția pronunțată de către Tribunalul București este legală și temeinică, deoarece măsura deportării în URSS nu constituie o măsură cu caracter administrativ care să intre sub incidența dispozițiilor Legii nr.221/2009.
Pentru aceste motive, în conformitate cu art.312 din codul de procedură civilă va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamanta P. R. împotriva sentinței civile nr.1756/20.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamanta P. R. împotriva sentinței civile nr.1756/20.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 martie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Z. D. C. M. S. G. A.
G.
GREFIER
D. L.
RED.DZ
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
2.04.2012
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2157/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
