Legea 10/2001. Decizia nr. 557/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 557/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2014 în dosarul nr. 557/2014
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 557
Ședința publică de la 03.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele - reclamante R. M. și S.C. R. G. INVEST S.A. și de către recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1760 din 10.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât S. R. prin C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
P. are ca obiect - acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al recurentei - reclamante R. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București (fila 31 dosar), lipsind recurenta - reclamantă S.C. R. G. Invest S.A., recurentul - pârât M. București prin Primarul General, și intimatul - pârât S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează atașarea dosarului de fond de la Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Curtea constată că respectiva Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu mai sunt părți în prezenta cauză avându-se în vedere că prin încheierea de ședință din data 06.12.2012 s-a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea capătului 3 al acțiunii, sens în care dispune rectificarea citativului.
Apărătorul recurentei - reclamante R. M. arată că nu are alte cereri sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei - reclamante R. M. solicită admiterea recursului.
Apărătorul recurentei - reclamante R. M., la interpelarea instanței, cu privire la cererea de lămurire a dispozitivului arată că privește alte aspecte care nu împiedică judecarea recursului, având în vedere criticile de recurs.
Curtea având în vedere cele învederate de către apărătorul recurentei - reclamante R. M. ia act că cererea de lămurire a dispozitivului privește alte aspecte care nu împiedică judecarea recursului.
Apărătorul recurentei - reclamante R. M. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, admiterea capătului de cerere prin care s-a solicitat ca dosarul administrativ aferent notificării formulate de reclamantă, ca persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001 să fie înaintat către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, în vederea derulării procedurii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 165/2013 art. 21.
Cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât solicită respingerea acestuia sub toate motivele invocate de pârât.
Cu privire la excepția prematurității invocate de pârât, arată că, deși la momentul pronunțării erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 165/2013, solicită respingerea excepției ca neîntemeiată.
Cu privire la criticile formulate de pârât privitoare la cheltuielile de judecată în cuantum de 1.800 lei, arată că această sumă reprezintă onorariu de expert pentru expertiza specialitatea topografie, dovada fiind depusă la dosar la data de 10.10.2013, iar restul este onorariul de avocat.
Depune concluzii scrise. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă la data de 21.03.2012, sub nr._, reclamanții R. M. și . SA, în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL și S. R. PRIN C. CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - soluționarea pe fond a notificării nr. 33/12.07.2001, privind cota parte de 1/3 din imobilul situat în București, Calea Călărași, nr. 179, sector 3, format din teren în suprafață de 157,32 mp și construcție demolată în suprafață desfășurată de 210,73 din care suprafața utilă reprezintă 156,32mp, respectiv pentru 52,44 mp teren și 70,24 mp construcție, în conformitate cu Legea nr.10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natură sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării, stabilită prin expertiză, pe baza standardelor internaționale de evaluare; - obligarea Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr. 33/12.07.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; - obligarea Statului R. prin CCSD să înregistreze dosarul transmis de M. București; - obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, împreună cu frații săi, I. Ș. și I. E., au dobândit în indiviziune cota-parte de 25% din imobilul mai sus menționat, respectiv corpul A de clădire împreună cu terenul aferent în suprafață de 157,32 mp.
Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.41/1989 în anexa căruia s-a menționat eronat că deținea la momentul preluării o suprafață mai mare, cea reală fiind de 157,32 mp și construcție corp A în suprafață desfășurată de 210,73 mp. Despăgubirile acordate în urma exproprierii au fost în cuantum de_ lei.
Pârâtul M. București, deși notificat, cu respectarea dispozițiilor legale, nu a soluționat notificarea până în prezent.
Referitor la . SA, s-a susținut că a dobândit o cotă parte din drepturile la măsuri reparatorii, în baza contractului de cesiune din 16.03.2012.
La data de 06.12.2012, reclamantele au depus la dosar cerere prin care și-au modificat cererea e chemare în judecată, arătând că în ce privește capătul doi de cerere, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 2 ind. 1 din Legea nr.247/2005, solicită obligarea Municipiului București să transmită dosarul aferent notificării către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Prin aceeași cerere reclamantele și-au restrâns cadrul procesual în sensul că nu mai stăruie în soluționarea capătului 3 al cererii privind obligarea Comisiei Centrale de Stabilire Despăgubirilor la înregistrarea dosarului aferent notificării, acest pârât urmând a fi scos din cauză.
Prin sentința civilă nr.1760/10.10.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, astfel cum a fost modificată, și restrânsă; a dispus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, corespunzătoare drepturilor acesteia asupra terenului în suprafață de 155,325 mp, rezultată din măsurătorile expertului Mitelea I., respectiv pentru 51,775 situat la adresa din .. 179, sector 3, București, cât și pentru construcția demolată, fost corp A, care avea, potrivit evidențelor depuse la dosar, suprafața de 210,73 mp construită, de la aceeași adresă, respectiv pentru 70,24 mp, cu deducerea despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii; a respins capătul doi al acțiunii și a obligat pe pârât la 2.050 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta împreună cu frații săi au dobândit, în baza contractului de vânzare – cumpărare, transcris sub nr. 216/09.09.1954, cota parte de 25% în indiviziune, respectiv 157 mp și construcțiile din corpul A, la adresa din ..
Aceste bunuri au fost expropriate și trecute în proprietatea statului prin Decretul nr. 41/1989, din eroare, în anexa la decret, menționându-se că cei trei frați dețineau o suprafață mai mare, respectiv cea de 385 mp.
În prezent, potrivit evidențelor aflate la dosar la nr.179, pe . comasată o suprafață mai mare de teren, respectiv 621,3 mp, pe care expertul a identificat-o pe baza planurilor și măsurătorilor efectuate, parte din aceasta fiind ocupată de elemente de sistematizare realizate în zonă.
S-a mai arătat de către expert că, în prezent, acest imobil s-a intabulat în Cartea funciară.
Având în vedere că din măsurători, a rezultat că suprafața aflată la nr. 179 este în totalitatea sa, de 621,3 mp, chiar dacă în actul de vânzare-cumpărare al reclamantei se precizează o suprafață mai mare, mijloacele actuale de măsurare și determinare a suprafețelor de teren reconstituite în baza actelor vechi, fiind mai precise și exacte, Tribunalul a reținut că și cota de 25% din terenul dobândit de către reclamantă împreună cu frații săi, era mai mică, respectiv 155,325 mp din care reclamanta este îndreptățită să beneficieze de 51,775 mp. Cum reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, iar imobilul nu mai poate face obiectul restituirii în natură, Tribunalul a reținut că, în temeiul Legii nr.10/2001, reclamanta se impune să beneficieze de măsurile reparatorii prin echivalent atât pentru cota sa parte din teren, cât și pentru cota parte ce-i revine din construcția ce s-a aflat pe teren, corp A, respectiv pentru 70,24 mp construiți.
În ceea ce privește capătul al doilea al acțiunii restrânse, Tribunalul l-a apreciat neîntemeiat, obligația legală de înaintare a dosarului administrativ către comisia competentă, urmând a fi adusă la îndeplinire în măsura parcurgerii și epuizării tuturor etapelor procedurii.
În consecință, instanța de fond a admis în parte acțiunea astfel cum a fost modificată și restrânsă față de pârâtul M. București prin Primar General; a dispus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, corespunzătoare drepturilor acesteia asupra terenului în suprafața de 155,325 mp, rezultată din măsurătorile expertului Mitelea I., respectiv pentru 51,775 situat la adresa din .. 179, sector 3, București, cât și pentru construcția demolată, fost corp A, care avea potrivit evidențelor depuse la dosar, suprafața de 210,73 mp construită, de la aceeași adresă, respectiv pentru 70,24 mp, cu deducerea despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii; a respins capătul doi al acțiunii și a obligat pe pârât la 2050 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General și reclamanții R. M. și S.C. R. G. INVEST S.A.
Recurentul pârât M. București prin Primarul General a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivare, recurentul pârât a susținut că, potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Față de . Legii nr.165/2013, recurentul a invocat excepția de prematuritate a cererii.
S-a susținut că, prin dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri. 2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Astfel, recurentul a susținut că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din Legea nr.10/2001; mai mult, prin art.32.1 din Legea nr.165/2013, s-a instituit un termen de decădere în procedura administrativă de 90 de zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege.
În consecință, analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv Legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult, s-a susținut că potrivit art.4 din Legea nr.165/2013, dispozițiile rezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel, recurentul pârât a apreciat că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Mai mult decât atât, prin raportare la dispozițiile art.33 alin.4 „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1), respectiv entitățile învestite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001”.
Față de textul de lege invocat, recurentul pârât a considerat că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamanților, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, să se facă în ordinea depunerii acestora.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.050 lei, constând în onorariu de expertiză, recurentul a arătat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
Recurentul pârâtă a invocat jurisprudența C.E.D.O., care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât in măsura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementată de art.274 alin.3 C.proc.civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal ca recurentul pârât să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin recursul formulat, recurentele reclamante au solicitat modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul admiterii capătului de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze dosarul aferent notificării nr.33/12.07.2001, împreună cu prezenta hotărâre judecătorească, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea derulării etapei procedurale stabilite de Titlul VII din Legea nr.247/2005, având în vedere că imobilul preluat abuziv nu este posibil să fie restituit în natură, iar, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp. art.16 alin.2 ind.1 din Legea nr. 247/2005, să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
În motivare, s-a susținut că recursul privește și capătul de cerere nr. 2, prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării nr. 33/12.07.2001 direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar, în subsidiar în situația în care se va aprecia că față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp. art.16 alin 2 ind.1 din Legea nr.247/2005, au solicitat să oblige M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Recurentele au arătat că, într-adevăr, art.16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/ deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speța prezentă, însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea subsemnatei reclamant de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că persoanele fizice reclamante au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Dispozițiile art.16 alin. 2/1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.
Măsura înaintării centralizate a dosarelor de către Instituția Prefectului, către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a dispus, prin lege, pentru a se degreva C. Centrală de obligația de a efectua controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primari, prin dispozițiile emise.
Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării, cu încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.
Pârâtul M. București prin Primarul General va fi obligat să pună în executare hotărârea instanței, prin care s-a soluționat pe fond notificarea și s-a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, fără a mai adopta alte măsuri suplimentare, care să poată eventual să facă obiectul controlului de legalitate din partea prefectului.
Intimata pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, solicitând admiterea acestuia.
În motivare, s-a arătat că în Monitorul Oficial nr.278/16.05.2013 a fost publicată Legea nr.165/17.04.2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Potrivit acestui act normativ, se înființează C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Menționează că noua lege prevede faptul că dispozițiile prezentei legi se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi care reglementează procedura de validare/invalidare a deciziilor emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor.
Învederează prevederile art.1 alin.(2) din Legea nr.165/2013 potrivit cărora „în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte".
De asemenea, intimata pârâtă a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentele reclamante, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, s-a arătat că instanța de fond în mod corect a respins capătul de cerere prin care reclamanta a înțeles să solicite obligarea Municipiului București la transmiterea dosarului administrativ către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Intimata pârâtă a precizat că la momentul promovării prezentei cauze erau în vigoare dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În acest sens, trimiterea dosarelor de despăgubire trebuia făcută cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin 21 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora dispozițiile emise de către unitatea deținătoare și întreaga documentație aferentă acestora se transmiteau către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.
Chiar dacă Municipiului București avea obligația de a emite dispoziția conform prezentei hotărâri, nu putea fi eludat controlul de legalitate efectuat de prefect, care viza modalitatea efectivă de întocmire a dispoziției de către Primarul General al Municipiului București.
Ca urmare a publicării Legii nr.165/2013 în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art.4 din noua lege.
Mai mult decât atât, dispozițiile noii legi se aplică inclusiv „cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi (art.4).
Totodată, așa cum s-a precizat mai sus, s-a înființat C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor
De asemenea, prin apariția Legii nr.165/2013 au fost abrogate prevederile Titlului VII ale Legii nr. 247/2005.
În cazul de față, dosarul de despăgubire al reclamanților nu a fost soluționat de primărie. Ulterior înaintării dosarului de despăgubire, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de validare/invalidare în termen de 60 de luni de la data înregistrării dosarului de despăgubire în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Până atunci C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și implicit C. Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații legale sau convenționale. Or, cum nu există vreo obligație în acest sens în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța nu poate obliga o parte la o prestație imposibil de adus la îndeplinire.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând recursul declarat de recurentul pârât, prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, reține următoarele:
Reclamantele au învestit, la data de 21.03.2012, instanța de fond cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, teza juridică susținută de către acestea fiind îndreptățirea lor la soluționarea pe fond a notificării, față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării.
Față de data introducerii acțiunii, Curtea constată că acesteia îi erau incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 în forma anterioară modificărilor aduse acestui act normativ prin Legea nr. 165/2013, care a intrat în vigoare la data de 20.05.2013.
Totodată, Curtea are în vedere dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate invocate de către recurentul pârât și care prevede că: „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
De asemenea, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, actul normativ sus-citat stabilind un termen de 6o de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
Ca urmare, raportat la decizia în interesul legii, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
În speța de față, Curtea reține din analiza actelor și lucrărilor dosarului că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nr.33/12.07.2001 prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în București, calea Călărași nr.179, sector 3 nu a fost soluționată de către pârât, deși trecuseră cca. 11 ani.
Or, pentru o asemenea situație juridică, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
Așa fiind, față de considerațiile de fapt și de drept expuse mai sus, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, Curtea constată că dreptul reclamantelor de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a notificării adresate pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001 era născut, urmare a refuzului nejustificat al acestuia de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond.
În același timp, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu instituie norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Curtea are în vedere că instanța de contencios european a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă, preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil excluzând însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.
În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Mai mult, Curtea are în vedere că termenele stabilite prin art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, lăsate de legiuitor la îndemâna entităților investite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001 încep să curgă, potrivit alineatului 2 al aceluiași articol de la data de 1 ianuarie 2014.
Or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 12.06.2013, anterior termenului vizat de noul act normativ.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 Noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul legal reținut mai sus instituie regula potrivit căreia actele și faptele juridice nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, aceste efecte putându-se produce înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi – sau după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Așa fiind, potrivit regulilor de drept stabilite prin Noul Cod civil, există retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, aceasta putându-se realiza prin adăugarea unui efect juridic nou (o sancțiune nouă, neprevăzută de legea în vigoare la data ivirii situației juridice), modificarea un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche, sau suprimarea, în tot sau în parte, a efectelor juridice ale actului (faptului).
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”.
În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale.
Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Or, în cauza de față, Curtea constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 s-a născut dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond.
Acest drept al persoanei care a formulat notificarea nu a fost înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Față de aceste considerente, Curtea constată că excepția prematurității invocate de către recurentul pârât nu poate fi validată.
În ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată.
Critica este nefondată.
Astfel, recurentul pârât a dedus instanței de recurs nemulțumirea sa față de obligarea la cheltuieli de judecată, susținând, în esență, caracterul nelegal al obligației puse în sarcina sa, motivat de faptul că nu se poate reține vreo culpă în sarcina sa întrucât reclamantele aveau obligația de a depune toate actele în procedura administrativă pentru soluționarea notificării, dar și caracterul excesiv al acestora, faptul că prin obligarea la cheltuieli este afectat însăși bugetul de venituri și cheltuieli al acestei instituții, cheltuielile de judecată urmând a fi plătite din bani publici.
Pentru toate aceste susțineri, Curtea constată incidența art. 274 Cod procedură civilă, însă și practica judiciară a instanței de contencios european care în numeroase cazuri a fost pusă în situația de a se pronunța asupra unor aspecte relevante pentru cauza de față.
Astfel, Curtea reține că potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, acest articol reprezentând fundamentul juridic al obligării unei părți la cheltuielile de judecată, aspect dedus în mod corect și de către instanța de fond.
Din interpretarea conținutului acestor dispoziții legale interne rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres ca temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată să fie reprezentat de culpa procesuală a părții, de remarcat fiind în acest sens expresia: „care cade în pretenții”.
Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată și presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe de judecată a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unei apărări neîntemeiate.
Culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art.274 din codul de procedură civilă poate fi atât a reclamantului, cât și a pârâtului, fiind necesar și suficient pentru a acorda cheltuielile de judecată a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.
Or, prin admiterea acțiunii reclamantelor pârâtul a căzut în pretenții față de acestea, ceea ce înseamnă că susținerile reclamantelor, găsindu-se fondate, au învestit o instanță cu o cerere întemeiată care a antrenat cheltuieli din partea reclamantelor pentru a-și susține cauza și a contracara susținerile părții adverse.
Mai mult, Curtea reține intenția legiuitorului de a oferi unele criterii judecătorului în stabilirea cheltuielilor de judecată la care să fie obligată partea căzută în pretenții, prin dispoziția legală citată dând posibilitatea instanței de a cenzura cheltuielile de judecată solicitate de partea care a obținut câștig de cauză. Astfel, potrivit art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă: „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că instanța trebuie să urmărească stabilirea unui cuantum al cheltuielilor de judecată în funcție de onorariile de avocați stabilite în tablourile onorariilor minimale, de valoarea pricinii, respectiv munca îndeplinită de avocat.
Or, în referire la primul criteriu, Curtea reține că în prezent nu mai există un asemenea tablou al onorariilor minimale ale avocaților.
În referire la cel de-al doilea criteriu, Curtea are în vedere că pricina are un obiect evaluabil în bani, litigiul de față având un obiect patrimonial însemnat vizând un imobil situat în București, Calea Călărași nr.179, sector 3, format din teren în suprafață de 157,32 mp. și construcție demolată în suprafață desfășurată de 210,73 mp, pentru care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii.
În ce privește cel de-al treilea criteriu, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli, doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată ca și cheltuială de judecată dacă este necesar - activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată - este real și este rezonabil.
În cauză, caracterul real al cheltuielilor de judecată este dovedit prin faptul încheierii contractului de asistență juridică, dovada privind plata onorariul stabilit, la dosarul de fond, la fila 7, aflându-se împuternicirea avocațială dată Cabinetului individual de avocat O. M. M., iar la fila 292 se află chitanța de plată a onorariului în sumă de 250 lei.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la următoarele criterii: natura pricinii, atitudinea părților din proces, miza procesului pentru părți, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a avocatului.
În acest sens, Curtea reține că pricina de față are caracter evaluabil în bani însemnat, că interesele părților în fond nu s-au putut concilia, pârâtul neemițând decizia de răspuns la notificare nici până la data soluționării în fond a cauzei de către prima instanță.
Curtea constată, totodată, că apărătorul reclamantelor a fost prezent la patru termene de judecată în fața instanței de fond. Reprezentarea acestei părți în proces a presupus, așa cum rezultă din actele dosarului – redactarea cererii de sesizare a instanței și a cererii modificatoare și de restrângere a acțiunii, formularea de probatorii, pertinente și concludente pentru cauză, de obiecțiuni la raportul de expertiză, în condiții de contradictorialitate, combaterea pertinentă a susținerilor părții adverse, dezbateri orale asupra tuturor chestiunilor necesare desfășurării procesului de față.
Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea efectivă desfășurată de avocat care trebuie să contribuie, în esență, la clarificări ale tuturor aspectelor de ordin procedural și ale tuturor aspectelor de fond, la cercetarea jurisprudenței și a doctrinei incidentă în cauza pendinte, la construcția juridică pe care a configurat-o și a propus-o instanței, la valorificarea probatoriului administrat în fața instanței de judecată etc. Or, din actele și lucrările dosarului, față de poziția neconciliantă a părților, Curtea constată îndeplinirea acestei condiții impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la caracterul necesar al cheltuielilor de judecată.
Curtea are în vedere, totodată, că parte din cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul pârât, și anume suma de 1800 lei reprezintă onorariu de expert, dovada de achitare a acestuia aflându-se la fila 171.
În legătură cu această sumă, Curtea are în vedere dispozițiile art. 274 alin. 2 Cod procedură civilă potrivit cu care: „Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut”.
Cum reclamantele au achitat suma de 1800 lei pentru plata expertului care a efectuat expertiza încuviințată de instanța de fond, expertiză care a fost valorificată în prezenta cauză, Curtea apreciază că în mod corect pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată incluzând și această sumă de bani achitată de reclamante.
Față de temeiul de drept intern invocat, precum și față de criteriile stabilite în jurisprudența instanței europene, ce se cer a fi obligatoriu respectate, pentru cuantificarea sumei reprezentând cheltuielile de judecată, Curtea apreciază că în mod corect pârâtul a fost obligat la 2050 lei, această sumă la care a fost obligat recurentul pârât fiind una rezonabilă și care se impune a fi menținută, neputând valida susținerea recurentului în sensul că această sumă este excesivă.
În consecință, față de considerațiile de fapt și de drept expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât.
În ce privește recursul declarat de recurentele reclamante, Curtea constată următoarele:
Așa cum s-a arătat mai sus, reclamantele au solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, obligarea pârâtului să transmită imediat și direct către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului aferent, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză, iar în subsidiar, obligarea acestuia să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București.
Astfel, prin sentința civilă atacată, instanța de fond a procedat, urmare aplicării deciziei în interesul legii nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la soluționarea pe fond a notificării, dispunând acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantelor corespunzătoare drepturilor acestora asupra imobilului situat în .. 179, sector 3, respingând capătul doi al acțiunii ca neîntemeiat, arătându-se în considerente că obligația legală de înaintare a dosarului administrativ către comisia competentă va fi adusă la îndeplinire în măsura parcurgerii și epuizării tuturor etapelor procedurii.
Curtea are în vedere că la data de 19 mai 2013 a intrat în vigoare un nou act normativ cu incidență în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Legea nr.165/2013, care în art. 4 dispune în sensul că: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”, dispoziție care face aplicabil acest act normativ și cauzei de față.
Astfel, potrivit art. 16 din legea sus-citată: „Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)”, iar potrivit art. 17 din aceeași lege: „(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare C. Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru…”.
Curtea reține în soluționarea criticii de față, dispozițiile art. 21, potrivit cu care: „(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (3) Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile”.
Prin urmare, legiuitorul a menținut în esență conținutul art. 16 alin. 21 din titlul VII din Legea nr.247/2005, care dispunea în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Raportat la pricina de față, potrivit textului de lege în vigoare sus-citat edictat de Legea nr.165/2013, care dispune în mod clar și neechivoc, în sensul că Primarul Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către Secretariatul Comisiei Naționale, ci trebuie să înainteze dispoziția către prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către acest Secretariat.
Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, pe baza acestei hotărâri unitatea administrativă urmând a emite o dispoziție, aspect necontestat în recurs. Așa fiind nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța de judecată nu trebuie să distingă, potrivit principiului de drept: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
Curtea reține că atât Convenția și cât și Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 modificată prin Legea nr.165/2013.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Așa cum cu ușurință se degajă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 modificată prin Legea nr.165/2013, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Secretariatul Comisiei Naționale stabilește valoarea finală a despăgubirilor.
Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Or, stabilind alte procedee și căi în locul celor stabilite de legiuitor judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Înregistrarea și centralizarea acestor dispoziții are drept scop asigurarea eficienței dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Admițându-se posibilitatea trimiterii directe a dispozițiilor emise în urma soluționării pe fond a notificării către Secretariatul Comisiei Naționale, pe lângă nesocotirea unei norme legale, s-ar ajunge și la o situație discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și au așteptat soluționarea notificărilor de către unitatea administrativ teritorială și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi o soluționare mai rapidă, cu respectarea termenelor de rezonabilitate impuse de dispozițiile procedurale instanțelor.
Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor reclamanților, iar împrejurarea că aceștia invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului lor la măsuri reparatorii, excede cadrului procesual de față.
Cum existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, aceasta se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Mai mult, transmiterea dosarului prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul fiind conștient de acest aspect. Ca urmare, Curtea are în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă la situația în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Curtea constată că instanța de fond, deși a avut în vedere că cererea reclamantelor a fost modificată și restrânsă, reținând în considerente că obligația legală de înaintare a dosarului administrativ către comisia competentă va fi adusă la îndeplinire în măsura parcurgerii și epuizării tuturor etapelor procedurii, a pierdut din vedere faptul că reclamantele au solicitat în mod expres prin capătul subsidiar de la punctul doi al cererii, obligarea pârâtului să transmită dosarul aferent notificării către Prefectura Municipiului București, solicitare care, așa cum s-a arătat mai sus, este una legală care se înscrie în exigențele legii și care a și fost recunoscută ca fiind firească, în derularea procedurii judiciare și administrative, de către instanța de fond.
Ca urmare, față de considerațiile de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 /1 Cod procedură civilă, va admite recursul formulat de recurentele reclamante, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pârâtul să transmită dosarul administrativ aferent notificării către Prefectul Municipiului București, urmând a se menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.1760/10.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. M. și S.C. R. G. INVEST S.A. și intimatul pârât S. R. PRIN C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Admite recursul formulat de recurenții reclamanți R. M. și S.C. R. G. INVEST S.A. împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâtul să transmită dosarul administrativ aferent notificării către Prefectul Municipiului București.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 03.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
I. A. G.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/25.04.2014
-----------------------------------------
T.B- Secția a III-a – Ș.Ț.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 572/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 684/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
