Superficie. Decizia nr. 117/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 117/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 117/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 117 A
Ședința publică de la 7.04.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta reclamantă S.C. I. P. SERVICE S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 712 din 01.04.2013, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte S.C. S. S.A. și S.C. S. B. SEVEN S.R.L.
P. are ca obiect – superficie.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 20.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 27.03.2014, la data de 03.04.2014, apoi la data de 07.04.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr.2001/303/27.02.2007 la Judecătoria sector 6, reclamanta . a chemat în judecată pe pârâții . Primarul General al Municipiului București, Primarul Sectorului 6 București, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Grupul Școlar Industrial „M. E.”, solicitând să se constate că, fiind proprietara construcției alcătuită din 3 corpuri cu regim de înălțime subsol, parter și etaj, potrivit autorizației de construire nr. 21/1992 și a procesului verbal de predare primire nr. 1407/1994, a dobândit în temeiul legii un drept de superficie în privința terenului în suprafață de 3500 mp. situat în București, .. 315, sector 6, proprietatea pârâților, constând în dreptul de folosință asupra respectivului teren.
S-a mai arătat de către reclamantă în motivarea acțiunii că în anul 1992 a obținut o autorizație de construire emisă de Primăria Municipiului București și transcrisă în registrul de transcripțiuni – inscripțiuni sub nr. 736/1998 de Judecătoria sector 6, act în conformitate cu care a edificat construcția cu 3 nivele, astfel că în anul 1994 construcția a fost finalizată conform procesului verbal de predare primire nr.1407/1994, transcris sub nr.736/1998 de Judecătoria sector 6.
La data ridicării construcției reclamanta a avut un contract de închiriere pentru suprafața de teren de 3500 mp. situată în București, .. 315, sector 6, acest contract având nr. 126/1990 încheiat pe o durată de 5 ani cu Asociația Sportivă din cadrul ..
Conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. 1058/1994, pârâta . devenit proprietara exclusivă a suprafeței de teren de 432.608 mp. situată în București, .. 315, sector 6.
S-a mai învederat de către reclamantă în acțiune că posesor în privința imobilului din Splaiul Independenței figurează . Registrului Cadastral al Posesorilor.
Acțiunea promovată de reclamantă a fost întemeiată pe disp. art.492 C. civ.
Pârâtul Municipiul București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de calitate procesuală pasivă întrucât nu s-a făcut dovada faptului că municipalitatea este proprietara terenului în litigiu.
Pârâta Primăria sector 6 a invocat prin întâmpinare excepția lipsei de calitate procesuală pasivă întrucât în evidențele sale nu figurează atribuit oficial nr. 315 și nici nr. 315B pe Splaiul Independenței și excepția inadmisibilității acțiunii deoarece din evidențele Registrului Cadastral al Posesorilor rezultă că terenul este proprietate privată.
Pârâtul Inspectoratul Școlar al Municipiului București a invocat prin întâmpinare excepția lipsei de calitate procesuală pasivă întrucât, conform art. 166 alin. 4 din Legea nr. 84/1995, terenurile și clădirile în care se desfășoară activitatea unităților de învățământ preuniversitar de stat fac parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale și sunt în administrarea consiliilor locale sau ale sectoarelor Municipiului București în a căror rază teritorială își desfășoară activitatea.
Pârâtul Grupul Școlar Industrial „M. E.” a invocat excepția inadmisibilității acțiunii întrucât terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat fac parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale; totodată, a arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui contract de închiriere cu privire la teren și care să îndeplinească cerințele prevăzute de lege.
Pârâtul Liceul „M. E.” a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei sector 6 prin care a solicitat ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chemata în garanție să fie obligată alături de pârât la punerea în executare a hotărârii.
Același pârât a depus cerere de arătare a titularului dreptului, respectiv a Primăriei sector 6 și a Consiliului Local sector 6, arătând că potrivit art. 166 din Legea nr. 85/1995, terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitare de stat fac parte din domeniul public al unităților administrativ teritoriale.
Pârâta . solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât conform Legii nr. 15/1990 societățile comerciale rezultate din reorganizarea fostelor întreprinderi sunt proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul acestora la momentul reorganizării, ulterior pârâta obținând și certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 1058/2004, astfel că, fiind titulara dreptului de folosință asupra terenului, Asociația Sportivă nu avea nici un drept de a încheia contract de închiriere pentru teren; totodată, s-a arătat că nu s-a probat acordul proprietarului terenului, în speță . constituirea dreptului de superficie.
Reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a estimat valoarea construcției la suma de 660.999,91 lei, iar a terenului la suma de 3.879 lei.
Prin sentința civilă nr. 3029/03.05.2007 pronunțată de Judecătoria sector 6 s-a admis excepția de necompetență materială, fiind declinată competența în favoarea Tribunalului București.
Pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului a invocat prin întâmpinare excepția lipsei de calitate procesuală pasivă întrucât nu este proprietarul terenului în cauză.
Prin încheierile pronunțate la data de 24.04.2008 și respectiv 22.05.2008, instanța a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților Primarul General al Municipiului București, Primarul Sectorului 6 București, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Grupul Școlar Industrial „M. E.”; totodată, prin încheierea din data de 24.04.2008 a fost admisă excepția nulității cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Grupul Școlar Industrial „M. E.” împotriva pârâților chemați în garanție Primăria sector 6 și Consiliul Local sector 6, pentru lipsa obiectului.
Prin sentința civilă nr.1437/09.10.2008, pronunțată de Tribunalul București a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii, totodată fiind respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 156A/03.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis apelul declarat de reclamantă și s-a dispus desființarea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, această soluție fiind confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia civilă nr. 5294/20.06.2011, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtele . SRL și .>
Cu prilejul rejudecării cauzei au fost încuviințate la cererea părților probe cu înscrisuri și expertiză topometrică pentru identificarea terenului în suprafață de 3500 mp. situat în București, Splaiul Independenței nr. 319, sector 6.
Prin sentința civilă nr.712/1.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin adresa nr.16/13.07.1990 reclamanta a solicitat Întreprinderii de Mașini Agricole S. București închirierea unei suprafețe de teren necesară pentru desfășurarea activității,, această cerere fiind avizată favorabil la data de 15.07.1990.
La data de 06.08.1990, Primăria sector 6 a eliberat autorizația nr. 405/1990 numitului Grapa N. pentru amplasarea unei construcții provizorii pe terenul din Splaiul Independenței, proprietatea Primăriei sector 6.
Conform adresei datate 08.03.1991, Întreprinderea de Mașini Agricole S. București a comunicat Primăriei Municipiului București despre concesionarea suprafeței de teren de 3500 mp. situată în Splaiul Independenței nr. 315 B către Întreprinderea I.-P. Service București pe perioada existenței construcției executate de întreprinzătorul N. Grapa, iar la data de 30.01.1992 Primăria Municipiului București a eliberat autorizația nr. 21/1992 Întreprinderii I.-P. Service București pentru executarea lucrărilor de realizare a investiției pe terenul din Splaiul Independenței, lucrarea fiind recepționată de reclamantă conform procesului verbal din data de 31.12.1994.
La data de 19.05.1994, Ministerul Industriilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. 1058 în beneficiul pârâtei . terenul în suprafață de 432.608 mp. situat în București, Splaiul Independenței nr.319, sector 6, suprafață rectificată ulterior la 394.668 mp.
Prin încheierea nr.1819/09.03.2000, Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei sector 6 a dispus intabularea în favoarea pârâtei a dreptului de proprietate asupra terenului din București, Splaiul Independenței nr. 315 – 317-319, în suprafață de 736,80 mp., iar prin încheierea datată 18.12.2003 a fost intabulat dreptul de proprietate cu titlu de dezmembrare a terenului în suprafață de 3.617,10 mp. situat în București, Splaiul Independenței nr.315-319, sector 6.
Potrivit celor învederate părți, pe terenul proprietatea pârâtei . află o construcție în suprafață de 895 mp. ocupată de reclamantă.
În cauza dedusă judecății s-a solicitat de către reclamantă ca instanța să constate existența dreptului de superficie, constând în dreptul de proprietate referitor la construcția în suprafață de 895 mp. și dreptul de folosință privitor la terenul în suprafață de 3500 mp., proprietatea pârâtei, teren pe care este edificată construcția, reclamanta invocând ca temei pentru admiterea cererii legea și convenția perfectată de părți.
Așa după cum s-a reținut în considerentele deciziei de casare pronunțată de Curtea de Apel București, în urma divizării . terenului în litigiu nu mai este această pârâtă, ci . SRL care și-a înscris dreptul de proprietate în Cartea Funciară nr._, București, sector 6.
Potrivit înscrisurilor aflate la dosar . SRL a formulat plângere de Carte Funciară împotriva încheierii nr._/25.03.2009 pronunțată de OCPI BUCUREȘTI sector 6, încheiere prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra construcțiilor din Splaiul Independenței nr. 319, sector 6 în favoarea lui . SRL, această plângere fiind admisă prin sentința civilă nr.2612/2010 dată de Judecătoria sector 6, ulterior fiind respins apelul declarat de . SRL prin decizia civilă nr. 194/2011 pronunțată de Tribunalul București, recursul promovat de petentă fiind de asemenea respins ca nefondat la data de 20.11.2011.
Examinând cauza dedusă judecății în raport de ansamblul dovezilor administrate, instanța de fond a apreciat că nu este întemeiată acțiunea promovată de reclamantă, pentru considerentele ce se vor arăta.
În ceea ce privește dreptul real de superficie dedus din interpretarea prev. art. 492 C.civ. care instituie o prezumție legală relativă în sensul că orice construcție, plantație sau lucrare făcută asupra pământului se consideră ca fiind făcută de către proprietarul terenului pe cheltuiala sa și ca atare reprezintă proprietatea acestuia, dar permițându-se, totodată, posibilitatea de a se proba contrariul și anume că respectiva construcție sau lucrare nu aparține proprietarului terenului, s-a constatat că reclamanta a invocat mai multe temeiuri care în opinia sa sunt de natură să demonstreze veridicitatea susținerilor sale referitoare la existența acestui drept care presupune dreptul de proprietate în privința construcției formată din 3 corpuri și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 3500 mp.
În ceea ce privește invocarea legii ca mod de dobândire a dreptului de superficie, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut referire la vreo dispoziție legală expresă în acest sens în baza căreia să se fi născut acest drept în beneficiul reclamantei, drept care presupune o limitare a exercitării dreptului de proprietate pentru proprietarul terenului, respectiv a atributului folosinței bunului imobil.
Reclamanta a încercat să demonstreze pe parcursul desfășurării litigiului că nașterea dreptului de superficie în favoarea sa a avut loc în temeiul unei convenții încheiate în acest sens cu pârâta, sub acest aspect fiind invocat contractul de închiriere nr.126/18.08.1990.
Instanța de fond a apreciat că nu este fondată o astfel de susținere întrucât acest contract s-a încheiat pe o durată determinată de 5 ani, așa încât nu putea da naștere unui drept de superficie care reprezintă un drept perpetuu prin natura sa, respectiv că în această convenție nu este inserată vreo clauză potrivit căreia reclamanta să poată ridica o construcție pe terenul în litigiu.
Prima instanță a considerat că pentru nașterea dreptului de superficie în beneficiul reclamantei era necesar ca actul juridic ce se invocă de către reclamantă să cuprindă o manifestare de voință în acest sens din partea autoarei pârâtelor Întreprinderea de Mașini Agricole S., prin organele de conducere potrivit dispozițiilor Decretului nr. 31/1954, or ștampila aplicată pe contractul de închiriere aparține Asociației Sportive S., iar semnătura de pe acest act a fost realizată de către un inginer și un contabil de la unitatea respectivă, așa încât pornind de la aceste date nu s-ar putea susține faptul că autoarea pârâtelor s-a angajat față de reclamantă în sensul pretins de aceasta din urmă.
Instanța de fond a apreciat că nu poate fi primită nici susținerea conform căreia, dreptul de superficie în beneficiul reclamantei s-ar fi născut în baza adresei nr.274/08.03.1991, act care nu evidențiază vreun acord din partea autoarei pârâtelor, în sensul edificării pe teren a construcției de către reclamantă.
Din examinarea conținutului acestei adrese se observă că actul se referă la folosirea de către reclamantă a terenului pe durata unei construcții deja edificate în baza autorizației provizorii nr._/06.08.1990, fiind vorba de o construcție cu caracter provizoriu, respectiv cele două barăci. Or, construcția avută în vedere de către reclamantă în cauza de față a fost ridicată ulterior întocmirii acestei adrese, fiind edificată potrivit autorizației nr. 21/30.01.1992 așa după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Pe de altă parte, s-a reținut faptul că prin sentința civilă nr.2612/24.03.2010 devenită irevocabilă a fost admisă plângerea de Carte Funciară formulată de pârâta . SRL împotriva încheierii nr._ pronunțată de OCPI sector 6, încheiere prin care fusese înscris dreptul de proprietate asupra construcțiilor în favoarea reclamantei, în cuprinsul acestei sentințe analizându-se de către instanță dacă adresa nr.274/1991 poate da naștere unui drept de superficie pentru reclamantă, concluzionându-se în hotărârea pronunțată, cu putere de lucru judecat, în sensul că respectiva adresă nu poate constitui un act valabil în baza căruia să se poată înscrie în cartea funciară deschisă pentru imobilul proprietatea . SRL vreun drept în favoarea I. P. SERVICE, deci dreptul de proprietate s-a înscris în lipsa existenței unui act care să ateste constituirea sau transmiterea în mod valabil a dreptului de folosință asupra terenului.
Reclamanta a mai invocat în ceea ce privește dobândirea dreptului de superficie și faptul că a avut acordul Primăriei sector 6, pretinsa proprietară a terenului, conform autorizației provizorii nr._/06.08.1990.
Instanța de fond a înlăturat ca neîntemeiată această susținere, întrucât autoarea pârâtelor a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din care face parte suprafața de 3.500 mp. în baza Legii nr.15/1990, act normativ prin care s-a stabilit că societățile comerciale înființate în urma reorganizării fostelor întreprinderi de stat sunt proprietarele bunurilor aflate în patrimoniul lor la momentul reorganizării, așa încât la data de 19.05.1994, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr.1058 a fost constatat dreptul de proprietate al . în suprafață de 432.608 mp., situat în splaiul Independenței nr._, sector 6, din care face parte și terenul de 3500 mp.
Rezultă astfel că Primăria sector 6 nu era titulara vreunui drept în privința imobilului așa încât să-i poată acorda reclamantei un drept de folosință referitor la terenul în suprafață de 3500 mp. pe care apoi să edifice o construcție, ci Primăria sector 6 a emis autorizația provizorie nr._/06._ ce constituie un act administrativ și care nu poate fi interpretat drept un acord referitor la folosirea terenului în litigiu.
Date fiind considerentele expuse, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței dreptului de superficie, instanța de fond a respins acțiunea introdusă de reclamantă ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C. I. P. S.R.L. solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței apelate, admiterea cererii principale în sensul constatării dreptului său de superficie pe suprafața de teren de 3.500 mp., actualmente proprietatea intimatei . S.R.L., aferentă construcției reclamantei.
În motivare, apelanta a arătat că suprafața de 3.500 mp pe care aceasta a edificat construcția în calitate de constructor de bună credință, si pentru care solicită constatarea dreptului de superficie, la nivelul anului 1990, când i-a fost eliberată prima autorizație de construire nr._/06.08.1990 și a edificat construcția, titularul dreptului de proprietate a fost M.I.C.M.G. – C.I.T.M.A. – B. Întreprinderea de Mașini Agricole S., unitate de stat aflată în administrarea unității administrativ teritoriale – respectiv Primăria Sector 6 București.
Potrivit dispozițiilor art.55 alin.2 din Legea nr. 15/1990, patrimoniile unităților de stat nu fost transmise către uniunile nou înființate în baza hotărârilor de guvern raportat la fiecare situație individualizată. Astfel, a fost emisa H.G nr.1224/23.11.1990, însă abia în data de 19.05.1994 s-a atribuit către uniunea nou înființata S.C. S. S.A. suprafața de teren pentru care se solicită dreptul de superficie, prin emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr.1058 pentru o suprafața totală de 432.608 mp în care este inclusă și suprafața de 3.500 mp ce constituie obiectul prezentei cauze, astfel că toate actele și deciziile luate de fostul titular al dreptului de proprietate până la această data sunt perfect valabile.
Ulterior, suprafața de 3.500 mp a fost transmisă către intimata . SRL în urma divizării intimatei S.C. S. S.A. în data de 11.03.2008, în baza încheierii nr.4771/14.03.2008 a Tribunalului București.
Totodată, prin Legea nr.15/1990 în art.25 și art.57 s-a reglementat și situația apelantei, respectiv situația terenurilor ce au fost concesionate de către fostele uniuni de stat ce au deținut în patrimoniu bunurile. Astfel că, s-a indicat și dovedit faptul că reclamantei i-a fost concesionat de către autoarea celor două intimate în mod valabil titulara dreptului de proprietate până în data de 19.05.1994 când s-a atribuit terenul intimatei S.C. S. S.A. suprafața de teren de 3.500 mp, conform adresei nr.274/08.03.1991 eliberata de M.I.C.M.G. C.I.T.M.A. - B. Întreprinderea de Mașini Agricole S., autoarea intimatelor. Acest acord de concesionare, raportat la data emiterii sale - 08.03.1991 - a respectat condițiile prevăzute de Legea nr.15/1990 privind cesionarea bunurilor ce au aparținut unităților de stat, concesionare realizată de către reclamantă cu avizul Consiliului de Administrație, cât și a directorului general de la acea dată, așa cum de altfel a fost reglementat prin art.15 din Legea nr.15/1990 și Decretul nr.31/1954.
Deși instanța de fond în rejudecare a reținut înscrisul prin care reclamantei i s-a eliberat acordul de construire și de concesionare a terenului - „...IMA S. este de acord cu concesionarea suprafeței de teren de 3.500 mp, teren situat în perimetrul Primăriei Sector 6, în Spl. Independentei, nr.315 B, având ca latură . S.. Concesionarea se face Întreprinderii I. P. SERVICE București pe perioada existenței construcției execuțiile de către întreprinzător N. Grapa în vederea desfășurării activității autorizate pe baza de contract, inclusiv Ia lMAS București. Se menționează că terenul în cauză nu este nici o alta construcție și nici nu este utilizat în alte scopuri" - aceasta nu îi dă eficiență juridică, dând o interpretare greșită în sensul că acesta nu face referire la edificarea construcției, deși din conținutul acestuia rezultă că s-a acordat în mod special pentru construcția existentă.
Apelanta a arătat că înscrisul a menționat în mod expres pentru construcția existentă, ceea ce in extenso înseamnă că și-a dat acordul și pentru edificarea construcției atunci când s-a depus documentația pentru obținerea autorizației de construire, acord ce rezulta că a fost eliberat (acordat de autoarea intimatelor) din sentința civilă nr.1084/18.03.1990.
A mai susținut apelanta că acest fapt al concesionării terenului, în suprafața de 3.500 mp, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, rezultă și din declarația autentică nr.97/29.01.2013 dată de către fostul Director General al autoarei celor două intimate și Președinte al Consiliului de Administrație Dl.Semenscu I., din care rezultă fără putință de tăgadă că reclamanta a solicitat de la autoarea intimatelor să îi atribuie terenul de 3.500 mp în vederea edificării construcției existente, iar autoarea M.l.C.M.G. – C.I.T.M.A. – B. Întreprinderea de Mașini Agricole SEMANATOAREA a emis acordul de construire și concesionare a suprafeței de 3.500 mp în favoarea apelantei, înscris de care instanța de fond în rejudecare nu I-a avut în vedere și nu i-a dat forța probantă de care acesta se bucură, fără să motiveze de ce aceasta proba a fost înlăturată.
Prin urmare, prin concesionarea terenului de către autoarea intimatelor, apelantei, și acordul de construire menționate în mod expres în adresa nr.274/8.03.1991 eliberată cu respectarea dispozițiilor Decretului nr.31/1954, a Legii 15/1990 și confirmate de Directorul General și Președintele Consiliului de Administrație prin declarația autentică nr.97/29.01.2013, se poate deduce manifestarea de voința a titularului dreptului de proprietate de la data emiterii.
Apelanta a susținut că aceste înscrisuri au putere probantă și reprezintă voința părții de la care ele emană, întrucât această concesionare a fost și a rămas valabilă, având în vedere că după apariția și aplicarea Legii nr.15/1990 conform dispozițiilor art.57, ulterior nu a fost emis niciun act care să aibă ca și consecințe juridice anularea concesionării, ci dimpotrivă aceasta a rămas valabilă producând efecte juridice în continuare.
Tocmai cu privire Ia această adresă se impune precizarea că, aceasta a fost emisă ca urmare a cererii formulate de apelantă cu nr.90/07.02.1991 către întreprinderea de Mașini Agricole S. - București, pentru concesionarea terenului, solicitare soluționată favorabil de către autoarea celor două intimate, prin emiterea adresei ar.274/08._, adresă din cuprinsul căreia, în colțul din stânga jos al paginii este vizibil că scrisul este un înscris cu putere probantă, acesta deși are numărul și data scrise de mână, a fost publicat în /.P. "Buletinul Oficial 111 - c. 15.478".
s-a susținut că instanța de fond în rejudecare a reținut și interpretat în mod greșit, că apelanta nu a avut acordul titularului dreptului de proprietate pentru edificarea construcției, când acest acord a fost dovedit de reclamantă, însă instanța de fond în rejudecare l-a înlăturat fără un temei, reținând în mod greșit, că reclamanta a invocat un contract de închiriere a cărui valabilitate a fost de 5 ani, ce nu a fost încheiat cu autoarea intimatelor și care nu putea da naștere unui drept de superficie.
O altă critică adusă sentinței apelate pe care apelanta o considerănetemeinică și nelegale, este raportată la faptul că dreptul de superficie alacesteia este întemeiat și pe efectul legii, prin raportare la legile în vigoare ladata primirii acordului de concesionare, respectiv Legea nr.15/1990, cât și aDecretului nr.31/1954, în baza cărora dreptul de superficie s-a născut în favoareaapelantei odată cu emiterea de către titularul dreptului de proprietate aacordului de concesionare și construire în favoarea apelantei, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare și care de la data emiterii niciodată nu au fost revocate.
În plus, apelanta a susținut că instanța de fond în rejudecare a dat o interpretare greșită autorizației de construire nr._/06.08.1990, căreia i-a dat interpretarea de autorizație cu caracter provizoriu, deși apelanta a făcut pe deplin dovada caracterului definitiv al autorizației de construire nr._/06.08.1990, a construcției în sine, cât și a calității de constructor de bună credință prin sentința civilă nr.1084/18.03.1991pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București.
Prin raportare la sentința civilă nr.1084/18.03.1990, apelanta a susținut că, astfel, caracterul autorizației nr._/6.08.1990, a construcției în sine, cât și a calității de constructor de bună-credință, au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, având în vedere că prin această sentință s-a stabilit definitiv și irevocabil că reclamanta are calitatea de constructor de bună credință cu privire la construcția proprietatea acesteia, edificată pe suprafața de teren de 3.500 m.p. (3.608,04 m.p. expertiză) și că autorizația de construire nr._/6.08.1990 și construcția edificată (compusă din subsol, parter și două etaje, cu suprafața de construcție pe nivel de 480 m.p.) în baza acesteia au caracter definitiv.
Prin urmare, s-a susținut că interpretarea dată de către instanța de fond în rejudecare cu privire la așa numitul caracter provizoriu al autorizației de construire nr._/06.08.1990, cât și a construcției, este una greșită.
Apelanta a arătat că a depus încă o dată întreaga documentație prevăzută de Legea nr.50/1991, intrata în vigoare după data pronunțării sentinței mai sus invocate și după eliberarea acordului de concesionare și construire, pentru eliberarea unei noi autorizații definitive, care după obținerea tuturor aprobărilor legale necesare s-a eliberat autorizația de construire nr.21/30.01.1992.
Un alt argument invocat de reclamantă, înlăturat de instanța de fond în rejudecare, l-a constituit acordul proprietarului terenului pentru edificarea construcției, conform dispozițiilor art.7 alin.1 lit.b din Legea nr.50/1991 potrivit cărora pentru edificarea unei construcții este necesar a se face dovada titlului asupra terenului, iar în lipsa titlului conform dispozițiilor art.15 lit.e din aceeași lege, cu acordul proprietarului, se poate edifica construcția. Or, de vreme ce
s-a procedat la emiterea autorizației de construire, rezultă că documentația a fost completă, având acordul proprietarului.
Prin adresa cu nr.274/08.03.1992, s-a redepus documentația pentru obținerea celei de a doua autorizații de construire cu nr.21/30.01.1992, prin care s-a adus la cunoștința Primăriei Municipiului București că pârâta prin Președintele Consiliului de Administrație a concesionat terenul în suprafață de 3.500 mp în vederea desfășurării activității autorizate de către apelantă. Așadar, acest înscris se referă la autorizația și construcția deja edificate.
Apelanta a reiterat faptul că, la nivelul anilor 1990-1992, când a obținut toate documentele legale și acordul autoarei intimatelor pentru edificarea construcției, actuala intimata . fost întreprindere de stat, astfel că la momentul emiterii acordului de către autoarea intimatelor a comunicat direct autorităților emitente ale autorizației de construire, respectiv către Primăria Municipiului București, acordul a fost dat chiar de către Statul Român prin unitatea administrativă ce deținea în folosință terenul în discuție, însă instanța de fond a înlăturat acest argument în mod neîntemeiat, reținând în mod greșit că, la data emiterii autorizațiilor de construire, titular al dreptului de proprietate nu era autoarea intimatelor, ci intimata .., deși această intimată a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului abia în data de 19.05.1994.
Legea consideră dreptul de superficie ca fiind deja născut din momentul în care s-a grevat terenul cu sarcina reală a folosinței în favoarea superficialului, dreptul de superficie fiind apt de intabulare, independent de faptul că supraedificatele au fost sau nu realizate în momentul respectiv, conform dispozițiilorart.21 din Legea nr.7/1996.
Apelanta a susținut că atâta timp cât în speță a făcut dovada că autoarea intimatelor și-a dat acordul expres, prin adresa nr.274/08.03.1991 și astfel cum rezultă și din sentința civilă nr.1084/18.03.1990, pentru edificarea construcțiilor existente pe terenul proprietatea sa, este evident că în cauză apelantei trebuie să i se recunoască dreptul de superficie asupra terenului de 3.500 mp aferent construcției, deoarece acest drept s-a născut încă de la momentul la care autoarea intimatelor și-a dat acordul pentru edificarea construcțiilor pe terenul proprietatea sa de către apelantă.
A mai arătat apelanta că din anul 1990 și până în prezent nimeni nu a contestat dreptul său de proprietate asupra construcției edificate.
Intimata pârâtă S.C. S. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, intimata a apreciat că nu poate fi reținuta critica privind existența unui pretins acord privind edificarea construcției apt să dea naștere unui drept de superficie.
A susținut intimata că respectivul contract de închiriere a fost încheiat cu Asociația Sportivă de pe lângă Întreprinderea de mașini agricole S. („Asociația Sportivă"), entitate care nu deținea nici un drept asupra terenului în suprafața de 3.500 m.p..
În opinia intimatei, apelanta se prevalează în mod eronat de adresa nr.274/08.03.1991, ca reprezentând un pretins temei al dreptului invocat, întrucât această adresă se referă la folosirea de către apelantă a terenului pe durata construcției deja edificate în baza autorizației provizorii nr._/06.08.1990, autorizație diferită de cea în baza căreia s-a edificat construcția existentă în prezent, aspect pe care îl vom detalia mai jos.
Respectiva adresă a fost utilizată de apelantă pentru a obține, într-o primă etapă, intabularea construcției edificate în lipsa acordului autoarei intimatelor.
Împrejurarea că adresa nr.274/08.03.1991 nu a dat naștere unui drept de folosință asupra terenului, în favoarea apelantei, este dezlegată cu putere de lucru judecat în dosarul nr._/303/2009 înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6. În cadrul litigiului respectiv, instanța a analizat împrejurarea dacă adresa nr. 274/08.03.1991 dă naștere unui drept de superficie al apelantei, în condițiile în care intabularea se bazase pe respectivul act. Prin sentința civilă nr. 2612/24.03.2010 (devenită irevocabilă, prin respingerea recursului I.-P. Service) s-a reținut că: „adresa nr. 274/08.03.1931 [.,.] nu constituie un act valabil in baza căruia să se înscrie în cartea funciară deschisă pentru imobilul proprietatea reclamantei [S. B. Severi] vreun drept în favoarea pârâtei [I.-P. Service n.n.]. [...] în consecință, dreptul de proprietate al pârâtei s-a înscris în cartea funciară fără a exista un act prin care dreptul de folosință asupra terenului s-a constituit sau s-a transmis în mod valabil (...)".
În subsidiar, față de argumentul prezentat, urmează să fie avută în vedere inexistența unui acord al autoarei intimatelor privind edificarea construcției apelantei, concretizat prin adresa nr. 274/08.03.1991. un prim argument invocat decurge din faptul că adresa nr. 274/98.03.1991 se referă la folosirea de către autoarea apelantei a terenului pe durata unei construcții deja edificate. Mai mult, prin raportare la conținutul adresei nr. 274/08.03.1991, intimata a arătat că singura construcție deja edificată la momentul martie 1991 (data adresei nr.274) era reprezentată de cele două barăci realizate în baza autorizației provizorii nr._/o6.08.1990. Construcția cu privire la care se invocă dreptul de superficie nu era edificată la data de 08.03.1991, data adresei nr. 274 fiind ulterior realizată, în baza autorizației nr.21/30.01.1992, aspect menționat chiar de apelantă, în numeroase acte de procedură depuse pe parcursul litigiului. De altfel, o construcție cu trei corpuri P+1, P+2 și P+4 nu putea fi edificată în baza unei autorizații provizorii nr._/06.08.1990), autorizație care se referă exclusiv la construcții precum barăcile. Potrivit art.2 pct. l lit. e) din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții în vigoare la momentul emiterii respective autorizații, în cazul construcțiilor provizorii era necesară emiterea autorizațiilor. Inexistența unei construcții de tipul celei existente în prezent la momentul martie 1991 (data adresei nr.274) este confirmată și de adresa nr.95/11.03.1991, document depuse de către I.-P. Service în fața primei instanțe, prin care apelanta îi solicita arhitectului șef al mun.București „eliberarea unei autorizații”;
Intimata a arătat că raportul de expertiză tehnică topografică realizat în cel de al doilea ciclu procesual în fața primei instanțe demonstrează faptul că cele două construcții sunt diferite. Acest raport de expertiză indică existența mai multor corpuri de clădire, dintre care două construcții comerciale, două construcții anexă și o piscină. Or, o astfel de construcție complexă nu putea fi edificata în baza unei autorizații provizorii.
Un al doilea argument în sensul că nu a existat un acord decurge din faptul că închirierea terenului nu putea fi aprobată decât de adunarea generală a acționarilor conform art. 73 din Legea nr. 31/1990 în varianta în vigoare la momentul respectiv, în consecință, adresa nr. 274/08.03.1991 nu ar fi putut oricum să exprime acordul de voință al autoarei intimatelor pentru edificarea construcției I.-P. Service întrucât este semnată de Președintele Consiliului de Administrație, fără să fi existat unui acord al adunării generale a acționarilor; în ceea ce privește declarația autentificată sub nr. 97/29.01.2013 a dlui. I. S., s-a arătat că aceasta este o simplă declarație date de o persoană fizică. Veridicitatea celor declarate este îndoielnică în condițiile în care documentul este întocmit în anul 2013, la peste 20 de ani de la data adresei nr.274/08.03.1991, ceea ce imprimă documentului un pronunțat caracter pro causa.
Sub un prim aspect, s-a susținut că adresa nr. 27/1/08.03.1991 nu are valoarea unui contract de concesiune, întrucât regimului legal al concesiunii, era reglementat, la momentul emiterii respectivei adrese, de Legea nr. 15/1990, art. 25. Pe de o parte, concesiunea nu putea fi aprobată de o entitate privată (ci pe baza unei hotărâri a guvernului, la propunerea ministrului de stat pentru industrie si comerț), iar aceasta nu putea privi decât bunuri aflate în proprietatea statului. Or, terenul în discuție era proprietatea S., adică o societate comercială pe acțiuni, organizată în baza Legii nr. 15/1990 și a H. G. nr. 1224/1990; totodată, concesiunea presupunea derularea unei proceduri complexe, ce viza organizarea unei licitații publice. Or, apelanta nu a produs (și nici nu putea produce) o dovadă în acest sens, din moment ce o astfel de procedură nu a fost organizată.
Intimata a arătat că are și suspiciuni cu privire Ia autenticitatea adresei întrucât este emisa de întreprinderea de Mașini Agricole S. deși, la data respectivă, autoarea intimatelor era societate pe acțiuni (conform pct.11 din anexa I a H.G. nr.1224/1990), iar antetul cuprinde stema Republicii Socialiste România și face referire la un cont deschis la Banca Națională a Republicii Socialiste România, deși adresa este emisă în anul 1991.
Din perspectiva raționamentului apelantei bazat pe adresa nr.90/07.03.991. Prin această adresă, se solicita „aprobarea unui contract de concesiune". Or, a susținut intimata o simplă mențiune olografă „de acord cu avizul liceului"", cu semnătură indescifrabilă, nu poate oricum valora consimțământ al S. cu privire la încheierea vreunui contract. Angajarea voinței societății se putea realiza în conformitate cu cadrul legal, respectiv Decretul nr. 31/1954, Legea nr.5/1978 și Legea nr.15/1990.
Mai mult, intimata a arătat că apelanta a prezentat adresa în două variante, purtând același număr de înregistrare (nr.90), dar date diferite, respectiv 07.02.1991 și 07.03.1991.
Intimata a arătat că prin înscrisurile depuse de apelantă, respectiv adresa nr. 89/22.04.1993, aceasta a solicitat Administrației Domeniului Public încheierea unui contract de închiriere. Or, dacă încă în anul 1991 apelanta ar fi obținut o pretinsă concesiune (așa cum susține), ar fi fost ilogic ca în anul 1993 să se solicite, în continuare, închirierea.
Critica privind considerentele primei instanțe legale de contractul de închiriere este lipsită de orice suport, a fost considerată neîntemeiată de către intimată având în vedere stipularea unei durate determinate a contractului de
închiriere (5 ani), care este incompatibilă cu intenția de a da naștere
unui drept de superficie; respectivul contract de închiriere nu menționează dreptul apelantei de a edifica o construcție și nici nu indică
nașterea unei drept de superficie; contractul de închiriere nu angajează fosta întreprindere de Mașini Agricole S. (titulară adreptului de. proprietate asupra terenului la momentul respectiv) și, implicit, nici pe intimate, succesoare ale întreprinderii. În acest sens, sunt relevante următoarele aspecte; cadrul legal incident la momentul încheierii Contractului de închiriere impunea ca nașterea unui drept de superflue asupra terenului întreprinderii de Mașini Agricole S. să se realizeze doar prin semnătura directorului - reprezentant legal al autoarei intimatelor -, dublată de stampila întreprinderii, în acest sens, avem în vedere art. 35 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr.31/1954 și art. 41 din Legea nr. 5/1978 (a se vedea și pct. 16 c); în speță, lipsește manifestarea de voință în acest sens a fostei întreprinderi de Mașini Agricole S., prin organele safe de conducere, conform textelor legale menționate. Concret, Contractul de închiriere poarta ștampila unei alte entități (Asociația Sportiva S.). Totodată, acesta este semnat de un inginer și de un contabil, în acest context, actul în discuție nu poate angaja S., succesoare universală a întreprinderii de Mașini Agricole S..
Intimata a arătat că prima instanță a reținut în mod corect că legea nu reprezenta un temei al dreptului de superficie pretins.
Concret, apelanta face referire în mod evaziv și generic, la „legile în vigoare la data primirii acordului de concesionare, respectiv Legea nr.15/1390, cât și la Decretului 31/1934".
Intimata a menționat că, preluând soluția deciziei de îndrumare nr. 19/1960 a Plenului Tribunalului Suprem, literatura de specialitate reține ca legea poate constitui un izvor al dreptului superficie doar în ipoteza în care soții construiesc împreună pe terenul proprietatea exclusivă a unui dintre ei,soluție care derivă din aplicarea art. 30 C.Fam. De altfel, chiar dacă prin absurd (reducția ad absurdum), am admite că ar putea există și alte dispoziții legale care să dea naștere unui drept de superficie, apelanta
nu a indicat nici o prevedere de acest tip; instituirea unui drept de superficie echivalează cu o limitare a exercitării dreptului de proprietate pentru titularul terenului, motiv pentru care o atare situație trebuie reglementată expres. Or, în cazul de față, nu există nici un text legal care să dea posibilitatea unui constructor de rea-credință să invoce nașterea unui drept de superficie.
Prima instanță a reținut în mod corect împrejurarea că autorizația de construire nr._/06.08.1990 se referă la o construcție provizorie. Poziția contrară a apelantei decurgând din sentința civila nr.1084/18.03.1991 nu poate fi reținută.
A treia critică a apelantei privește împrejurarea că aceasta ar fi probat că autorizația de construire nr._/06.08.1990 ar fi avut un caracter definitiv. Aspectul ar rezulta, în esență, în opinia apelantei, cu putere de lucru judecat, din sentința civilă nr.1084/18.03.1991 pronunțată în dosarul nr. 693/1991 de Judecătoria Sectorului 1.
Intimata a arătat că în concret, nu s-ar putea de planoreține existența unui drept de superficie, în funcție de împrejurarea că autorizația respectivă ar fi sau nu definitivă.
În ceea ce privește împrejurarea că autorizația de construire nr._/06.08.1990 este provizorie (referindu-se la construcții cu caracter provizoriu, precum barăcile), intimata a arătat că sunt valabile argumentele deja prezentate.
În legătură cu susținerile apelantei privind sentința civilă nr.1084/18.03.1991 pronunțată în dosarul nr.693/1991 de Judecătoria Sectorului 1, intimata a arătat că obiectul respectivului litigiu îl reprezentă o plângere contravențională împotriva unei sancțiuni aplicate I.-P. Service. Un atare litigiu se referă la analizarea incidenței unei fapte contravenționale, adică a unor aspecte diferite de cele pe care instanța le analizează într-un litigiu ce ține de fondul drepturilor reale invocate de părți, în consecință, toate aspectele reținute în cuprinsul respectivei sentințe se raportează la perspectiva unei răspunderi contravenționale în raporturile cu autoritățile, iar nu Ia o analiză a textelor legale incidente în materia drepturilor reale și a situației de fapt din această perspectivă.
In plus, din moment ce intimata nu a fost parte în respectivul litigiu, hotărârea nici nu îi poate fi opusă, în contextul în care se referă la o dispută în cadrul căreia nu s-a putut apăra sau produce probe, în condiții de contradictorialitate.
În consecință, invocarea unei autorități de lucru judecat decurgând din respectiva sentință este exclusă.
Critica apelantei privind împrejurarea că ar fi dovedit existența unui acord pentru a construi din moment ce i s-a eliberat autorizația de construire nr. 21/30.10.1991, în opinia intimatei, nu poate fi reținută.
Intimata a arătat că susținerea apelantei în sensul că, de vreme ce i s-a eliberat autorizația de construire nr. 21/30.10.1992, a beneficiat de o documentație completă, care ar fi implicat și un acord al autoarei intimatelor, nu poate fi reținuta. Mai mult, o eventuală eroare a autorităților la momentul eliberării autorizației de construire nr. 21/30.10.1992 nu este imputabilă intimatei și nici nu poate da naștere unui drept de superficie în favoarea apelantei.
Intimata a arătat că nu poate fi invocat de către apelantă faptul că nimeni nu s-a opus construirii direct în calea de atac a apelului. În acest sens, intimata a menționat că acesta reprezintă un temei juridic nou al pretinsului drept de superficie, adică în prezența unei modificări a cauzei, (adică a temeiului juridic) și, implicit, a acțiunii introductive.
Or, o atare modificare ar fi putut avea loc doar în condițiile art.131 C.pr.civ. (si doar în primul ciclu procesual) nefiind admisibilă în apel, față de dispozițiile art. 294 alin.1 C.pr.civ.
Intimata a mai arătat că pasivitatea proprietarului terenului pe care se edifică o construcție nu reprezintă, prin ea însăși, un temei pentru nașterea superficiei.
Astfel, dreptul de superficie se poate dobândi, conform poziției constante a doctrinei prin convenție, legat sau lege. Dintre aceste modalități recunoscute de dobândire nu face parte și situația expusă în critica apelantei.
Totodată, instituirea unui drept de superficie echivalează cu o limitare a exercitării dreptului de proprietate pentru titularul terenului, situație în care
aceasta trebuie să rezulte dintr-un consimțământ expres exprimat. De altfel,
tăcerea nu valorează oricum consimțământ decât în anumite împrejurări de
excepție, când legea îi atribuie expres o atare valoare (spre exemplu ipoteza
art. 1437 C.civ. - în materia tacitei relocațiuni) sau când părțile agreează în mod expres în acest sens (spre exemplu, o clauză privind reînnoirea unei convenții).
Mai mult, intimata a arătat că nu se poate reține, în speță, o pasivitate a autoarei intimatelor, la fel cum nu are suport real nici susținerea privind buna-credință a I.-P. Service, care a continuat să construiască pe terenul autoarei S. B. în toată perioada respectivă, deși cunoștea că nu are acest drept. Astfel, chiar apelanta a menționat existența unor litigii între părți ca urmare a demarării de către aceasta a lucrărilor de construire.
În calea de atac a apelului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de apel, prin raportare la actele și lucrările dosarului, dar și la dispozițiile legale incidente, constată următoarele:
Teza juridică susținută de către apelantă constă în faptul că a devenit proprietara construcției formată din 3 corpuri cu regim de înălțime, subsol, parter și etaj, conform autorizației de construire nr.21/30.01.1992 și procesului verbal de predare primire nr.1407/31.12.1994 și, în temeiul legii, a unui drept de superficie asupra terenului de 3500 mp situat în București, ..315, sector 6, proprietatea pârâtei, deținut cu titlu de folosință. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 492 Cod civil, arătând că în calitate de proprietar al construcției a dobândit în temeiul articolului sus-indicat dreptul de superficie asupra terenului în suprafață de 3500 mp pe care se află această construcție.
La data de 03.05.2007, reclamanta a depus o precizare la dosarul cauzei (fila 88 dosar fond nr._ ), arătând că nu contractul de închiriere încheiat cu asociația Sportivă în august 1990 ce a privit suprafața de teren de 3500 mp reprezintă temeiul în baza căruia solicită să se constate dobândirea dreptului de superficie, ci acesta face doar dovada faptului că a fost constructor de bună credință la momentul edificării construcției pentru care susține un drept de proprietate. În aceeași precizare, reclamanta a arătat că dreptul de superficie, constituie o derogare de la prevederile art. 489 Cod civil, precum și de la prevederile art. 482 Cod civil.
Aceste din urmă susțineri teoretice ale reclamatei în sensul că dreptul de superficie constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 492 Cod civil, potrivit cu care „orice construcție, plantație sau lucru în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, și că sunt ale lui”, până se face dovada contrară, se regăsesc în rândul teoriilor exprimate în literatura și practica judiciară de specialitate.
Curtea reține că acest drept a fost recunoscut mai întâi de practica judiciară, fiind amintit pentru prima dată, nu însă și reglementat în Decretul lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, care la art. 11, îl menționează printre drepturile reale imobiliare supuse intabulării în cartea funciară. Ulterior, acest drept este amintit de art. 22 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă și de noua reglementare a publicității imobiliare cuprinsă în Legea nr.7/1996, în art. 19. Dreptul de superficie este reglementat în Noul cod civil la art. 693 – 702, însă potrivit legii de aplicare nr.71/2001, respectiv art. 3 aceste dispoziții nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Noului Cod Civil.
Așa fiind, potrivit literaturii de specialitate și practicii judiciare în materie, dreptul de superficie poate fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege.
Dacă primele moduri de dobândire a dreptului de superficie prin legat sau uzucapiune nu prezintă interes teoretic pentru cauza de față, nefiind invocate ca atare prin cererea introductivă, în ce privește dobândirea dreptului de superficie prin lege sau convenție, Curtea reține următoarele:
Având în vedere că, deși reclamanta a făcut precizarea sus-indicată, instanța de fond a motivat soluția sa atât prin prisma netemeiniciei acțiunii având ca temei convenția părților, dar și legea - criticile de apel referindu-se la ambele aspecte, nefiind criticată hotărârea instanței sub aspectul nerespectării principiului disponibilității de către apelantă și, totodată, pârâta neformulând cale de atac - Curtea urmează a analiza apelul prin raportare la cele două moduri de dobândire a dreptului de superficie raportat la speța de față.
Astfel, Curtea are în vedere că, în temeiul legii, dreptul de superficie a fost recunoscut atunci când soții construiesc împreună pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, situație izvorâtă din aplicarea art. 30 Codul familiei. Această soluție este împărtășită și de către Tribunalul Suprem în decizia de îndrumare nr.19/1960. Or, această situație nu se întâlnește în cauza de față, nefiind vorba de soți, ci de persoane juridice diferite.
În cuprinsul cererii de apel, apelanta a arătat că dreptul de superficie al său este întemeiat pe efectul legii, prin raportare la legile în vigoare la data primirii acordului de concesionare, respectiv Legea nr.15/1990, cât și a Decretului Lege nr.31/1934, în baza cărora dreptul său de superficie s-a născut o dată cu emiterea de către titularul dreptului de proprietate a acordului de concesionare și construire în favoarea sa.
Or, acest drept de concesiune nu se poate naște în baza actelor normative sus-enunțate, acestea, așa cum s-a arătat mai sus, nereglementând în mod expres un asemenea mod de dobândire a dreptului de superficie.
Așa fiind, Curtea urmează a constata corect considerentul instanței de fond în sensul că reclamanta nu a indicat care ar fi dispoziția legală expresă care să legitimeze pretinsul drept invocat, în condițiile în care superficia presupune o limitare a exercitării dreptului de proprietate pentru proprietarul terenului.
În ceea ce privește dobândirea dreptului de superficie prin convenție, Curtea reține că, potrivit Acordului nr.909/17.03.1990, reprezentantul legal al reclamantei – Grapa N., a fost autorizat de către Comisia Națională pentru Industrie M. și Servicii să organizeze și să desfășoare activități economice sub forma de întreprindere mică cu denumirea I. – P. SERVICE, acest acord constituind baza legală pentru obținerea avizelor și altor acte premergătoare necesare eliberării autorizației de funcționar, cât și pentru acordarea de spații în vederea desfășurării activității.
Potrivit adresei nr._/_/7.01.2009, emisă de Primăria Municipiului București Serviciul Evidență Proprietății, imobilul cu adresa poștală Splaiul Independenței nr.315-317, sector 6 a fost înscris cu teren în suprafață de_ mp și construcții, proprietate de stat, cu posesor parcelă la data întocmirii evidențelor Întreprinderea Mașini Agricole S. (fila 41 dosar nr._ al Tribunalului București).
Aceleași date privind situația juridică a imobilului au fost furnizate și de către Primăria sector 6 București (fila 48 dosar nr._ al Tribunalului București).
Curtea are în vedere dispozițiile și art. 1 din Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale în vigoare la data la care apelanta a susținut demersurile sale pentru obținerea concesionării terenului în litigiu, potrivit cu care: „Unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia își desfășoară activitatea, se organizează și funcționează, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi, sub forma de regii autonome sau societăți comerciale. De asemenea, unități economice, bunuri sau activități pot fi, după caz, concesionate sau închiriate cu respectarea prevederilor prezentei legi”.
De asemenea, potrivit art. 19 din același act normativ: „Inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării în societăți comerciale, precum și evaluarea și stabilirea capitalului societăților comerciale înființate pe această cale se fac în condițiile stabilite prin hotărâre a guvernului”.
Întreprinderea de Mașini Grele S. a fost reorganizată în societate comercială pe acțiuni - . HG nr.1224/1990, care în art. 1 prevede că: „Pe data prezentei hotărâri se înființează societățile comerciale pe acțiuni, persoane juridice, cu denumirea, sediul, obiectul de activitate și capitalul social prevăzute în anexa nr. 1”, această societate fiind menționată la pct. 11 din anexa 1 la această hotărâre guvernamentală.
Așa fiind, potrivit actelor normative sus-menționate, . prin reorganizarea Întreprinderii de Mașini Grele S., avea dreptul de a dispune, în condițiile legii, asupra terenului ce a aparținut anterior fostei Întreprinderi, și prin urmare și asupra terenului în litigiu.
Este real că, potrivit art. 25 din Legea nr.15/1990: „Prin hotărâre a guvernului, la propunerea ministrului de stat pentru industrie și comerț, activități economice, servicii publice, unități de producție ale unor regii autonome și terenuri proprietate de stat pot face obiectul unor concesiuni. Concesiunea se acordă numai pe bază de licitație publică și cu condiția ca prin concesionare să se asigure statului un venit fix anual, cel puțin egal cu media beneficiilor nete realizate prin exploatarea, în ultimii 5 ani, a obiectului concesiunii, ori a unor obiecte similare. Acest venit nu va putea fi mai mic decât rata dobânzii Băncii Naționale, aplicată la valoarea estimată a concesiunii stabilită prin hotărâre a guvernului”.
Numai că, reclamanta nu a invocat nicio hotărâre de guvern prin care să i se fi atribuit spre concesiune terenul în litigiu, instanța de judecată neidentificând în cadrul probelor administrate o asemenea hotărâre. Mai mult, apelanta reclamantă nu a făcut nicio dovadă în sensul participării la o licitație publică în urma căreia să fi dobândit dreptul de folosință asupra imobilului în litigiu.
Apelanta a susținut prin cererea de apel că terenul în suprafață de 3500 mp i-a fost concesionat de către autoarea celor două intimate, conform adresei nr.274/08.03.1991 eliberată de autoarea intimatelor.
Legat de această susținere, Curtea are în vedere că, potrivit autorizației nr._/06.08.1990 emisă de Primăria sector 6 București, în favoarea acesteia, a fost autorizată amplasarea unei construcții cu caracter provizoriu pentru construirea de către apelanta reclamantă pe terenul în litigiu.
Curtea nu poate valida susținerea apelantei în sensul că instanța de fond a dat o interpretare greșită acestui act administrativ - de autorizație cu caracter provizoriu - deși ar fi făcut pe deplin dovada caracterului definitiv al acesteia. Astfel, Curtea are în vedere cererea nr.196/19.08.1991 adresată Primăriei sector 6 București (fila 151 dosar fond rejudecare), prin care reclamanta solicita acestei instituții sprijinul necesar în obținerea avizului de principiu solicitat de Direcția de Sistematizare a Municipiului București pentru eliberarea autorizației definitive de construcție. Or, dacă apelanta ar fi fost deja în posesia unei autorizații de construcție definitive, nu ar mai fi avut interes în formularea unei asemenea cereri. Cu alte cuvinte, chiar reclamanta a recunoscut acest caracter provizoriu al autorizației emise în anul 1990, în ciuda faptului că lucrările de construcție efectuate nu prezentau un caracter provizoriu.
Din adresa nr._/06.06.1991, înaintată Primăriei sector 6, rezultă că reclamanta a solicitat acestei instituții acordul de principiu pentru construcția clădirii (fila 152 dosar fond rejudecare), prin adresa nr._/19.11.1991 Primăria sector 6 București făcând cunoscut reclamantei că a fost somată să sisteze construcția încă din data de 14.11.1990, potrivit somației nr.125 din aceeași dată până la clarificarea situației juridice a terenului.
Dovadă că între reclamantă și autoarea pârâtei nu se încheiase un acord de concesiune pe durata unei construcții definitive - ca cea cu privire la care se solicită constatarea dreptului de superficie - la momentul obținerii autorizației provizorii stă adresa nr. 90/07.03.1991 (dată de înregistrare la reclamantă), prin care aceasta solicita Întreprinderii de Mașini Agricole S. IMAS București aprobarea concesionării terenului pentru construcție pe perioada existenței construcției executate pentru desfășurarea activității pe bază de contracte cu terții, inclusiv cu IMAS București.
Acest acord a fost dat de o persoană din cadrul acestei instituții, fără a se specifica în ce calitate, adresa purtând ștampila instituției solicitante și o semnătură olografă.
Apelanta reclamantă a susținut că acordul de concesionare a respectat condițiile prevăzute de Legea nr.15/1990 concesionarea fiind realizată cu avizul Consiliului de Administrație, cât și a directorului general de la acea dată, în acest sens fiind invocat art. 15 din acest act normativ.
Or, art. 15 din Legea nr.15/1990 prevede că: „Activitatea curentă a regiei autonome este condusă de un director general sau un director numit de consiliul de administrație, cu avizul ministrului de resort, sau, după caz, al conducătorului administrației locale de stat”, referindu-se, așadar, la activitatea curentă a societății, în sensul desfășurării activității descrise în actul său de înființare și încheierii actelor juridice presupuse de o atare activitate.
Așa fiind, Curtea nu poate reține acest articol de lege în sprijinul cererii de apel de vreme ce acordarea dreptului de concesiune de către societatea astfel constituită era reglementată în mod distinct prin art. 25 din Legea nr.15/1990, concesionarea nefăcând parte dintre actele curente ale unei societăți, pentru a fi suficient acordul directorului general ori avizul Consiliului de administrație al societății.
Într-adevăr, la fila 94 dosar fond rejudecare se află depusă adresa nr.274/08.03.1991 potrivit cu care Întreprinderea de Mașini Agricole S. a comunicat Primăriei Municipiului București acordul său în legătură cu concesionarea suprafeței de 3500 mp teren situat în perimetrul Primăriei sector 6 București, către reclamantă pe perioada existenței construcției, această adresă cuprinzând mențiunea că pe terenul în cauză nu este nici un fel de construcție și nici nu a fost utilizat în alte scopuri. Această adresă poartă stema Republicii Socialiste România, poartă ștampila respectivei întreprinderi de stat, fiind semnată de președintele consiliului de administrație, I. S..
În referire la acest înscris, Curtea reține că, la solicitarea instanței de fond adresată apelantei de a se prezenta originalul acestei adrese nr. 274/08.03.1991, aceasta s-a opus, susținând că la dosar se află acest înscris cu mențiunea conform cu originalul. Or, potrivit art. 139 alin. 1 Cod procedură civilă: „Partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la ședință originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ține seama de înscris”. De altfel, această poziție a apelantei nu poate decât să creeze suspiciuni în legătură cu autenticitatea conținutului acestuia, motivat și de faptul că la vremea emiterii acestui act era înființată . pct. 11 din anexa 1 a HG nr.1224/1990, societate pe acțiuni, fiind emis ulterior în favoarea acesteia certificatul de înmatriculare ._/25.05.1991, în baza Legii nr.31/1991.
Mai mult, chiar în adresa nr.196/19.08.1991 mai sus citată (fila 151 dosar fond rejudecare), apelanta a recunoscut faptul că începând din luna august 1990 și până la data respectivei adrese s-au executat lucrări de construcție la subsol și parter pentru care s-au cheltuit circa 6 milioane lei. Or, din niciun act nu rezultă că această construcție începută ar fi fost desființată și ulterior s-ar fi început o nouă construcție în baza autorizației nr.21/30.01.1992 obținută ulterior de către reclamantă.
Mai mult, din sentința civilă nr.1084/18.03.1991 pronunțată de Judecătoria sector 6 București rezultă că reprezentantul legal al apelantei reclamante a fost sancționat contravențional prin procesul verbal din data de 10.01.1991 întrucât a executat lucrări cu caracter definitiv (casă) care se află în stadiul de construcție, fără a avea autorizație de construcție definitivă. Este real că acest proces verbal de contravenție a fost anulat prin sentința civilă susmenționată reținându-se că activitatea de construire a fost începută în baza unei autorizații care se află în neconcordanță cu proiectul prezentat de contravenient, conchizându-se că acesta nu are nicio culpă în legătură cu aceste neconcordanțe. Curtea reține însă că această hotărâre judecătorească nu a analizat raporturile juridice dintre părți, obiectul litigiului fiind reprezentat de o plângere contravențională în care s-a disputat răspunderea contravențională a apelantei în raporturile cu autoritățile statului, litigiu în care intimatele pârâte nu au fost părți, motiv pentru care nici nu le poate fi opozabilă de vreme ce nu au avut posibilitatea de a se apăra în condiții de contradictorialitate.
Curtea reține că apelanta reclamantă nu a făcut nicio dovadă în sensul solicitării anulării actului administrativ constând în autorizația nr. 580/12.04.1990, aceasta urmând să-și producă efectele decurgând din conținutul acesteia.
Ca urmare, Curtea nu poate primi susținerea apelantei reclamante în sensul că din această sentință civilă ar rezulta acordul intimatei pârâte . a autoarei intimatelor pentru edificarea unei construcții cu caracter definitiv la momentul la care s-a depus documentația pentru obținerea autorizației de construire, respectiva sentință neconstatând cu putere de lucru judecat existența unui asemenea acord, și nefiind oricum opozabilă intimatelor.
De asemenea, la fila nr.164 dosar fond rejudecare, se află depusă autorizația nr._/06.08.1990 emisă de Primăria sector 6 București, prin care s-a autorizat amplasarea unei construcții cu caracter provizoriu pe un teren în incinta . suprafață de 20x79 ml.
Curtea are în vedere faptul că prin cererea introductivă, reclamanta a arătat că a executat respectiva construcție formată din trei corpuri de clădire pe un teren de 3.500 mp ca urmare a obținerii și a autorizației nr._/06.08.1990 eliberată de Primăria sector 6 București, obținând în 1992 autorizația definitivă. Or, respectiva autorizație nr._/1990 este tot o autorizație provizorie, astfel cum rezultă din conținutul său, dimensiunile construcției, care ar trebui să fie provizorii, așadar ușor demontabile și de dimensiuni reduse, neconcordând cu niciuna dintre cele ale vreunei clădiri autorizate definitiv prin autorizația nr.21/30.01.1992. Mai mult, nici în legătură cu această autorizație nu s-a făcut dovada contestării sale în contencios administrativ în legătură cu caracterul clădirii ce avea a se edifica în baza acestei autorizații. Or, în raport de cele anterior reliefate, Curtea urmează a reține că nu s-a probat obținerea anterior edificării construcției sau ulterior, a unui acord referitor la constituirea în favoarea reclamantei a unui drept de superficie, obținerea unor autorizații de construcție provizorii excluzând concluzia emiterii unui astfel de acord.
În ce privește adresa nr.274/08.03.1991, deși apelanta reclamantă nu face nicio susținere în referire la hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu aceasta, Curtea are în vedere sentința civilă nr.2612/24.03.2010 pronunțată de Judecătoria sector 6 București, în care părți au figurat apelanta reclamantă și intimata pârâtă . SRL și prin care s-a admis plângerea intimatei pârâte cu consecința anulării încheierii nr._/25.03.2009 emisă de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară prin care a fost admisă cererea acesteia și s-a intabulat dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate la dresa din București Splaiul Independenței nr.315B, sector 6 în favoarea apelantei reclamante. În considerentele acestei decizii, care se opun cu putere de lucru judecat apelantei pârâte, s-a reținut că adresa nr. 274/08.03.1991 emisă de Întreprinderea de Mașini Grele S. nu constituie un act valabil în baza căreia să se înscrie în cartea funciară deschisă pentru imobilul proprietatea . SRL vreun drept în favoarea apelantei din speța de față. S-a reținut în aceleași considerente că dreptul de proprietate al apelantei de față s-a înscris în cartea funciară fără a exista un act prin care dreptul de folosință asupra terenului s-a constituit sau s-a transmis în mod valabil.
Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Potrivit art. 166 C.pr.civ., pentru a ne afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să exista tripla identitate cu privire la părți, obiect și cauză.
Conform reglementării actuale, puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).
Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Raportându-se la pricina de față, Curtea constată că, sentința civilă nr.2612/24.03.2010 pronunțată de Judecătoria sector 6 București, rămasă definitivă și irevocabilă cuprinde modalitatea în care au fost dezlegate aspectele litigioase în raporturile dintre aceleași părți, statuându-se în sensul că adresa nr.274/08.03.1991 nu cuprinde acordul titularului dreptului de proprietate cu privire la edificarea construcției pentru care s-a solicitat intabularea și pentru care în prezenta speță s-a solicitat constatarea dreptului de superficie, fiind astfel stabilită conotația juridică a acestui act în mod definitiv și irevocabil.
Or, câtă vreme în litigiul anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, opozabilă apelantei din litigiul de față pretenția a făcut deja obiect al analizei, intrate în puterea lucrului judecat, aspectele litigioase asupra cărora s-a tranșat rămân cele deja stabilite.
În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1202 alin. 2 Cod civil, care stabilesc expres că: „nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1201 Cod civ. și art. 166 C.pr.civ.
A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, ar putea fi combătuta, iar finalitatea urmărită de legiuitor, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.
Declarația autentificată sub nr.97/29.01.2013 la BNP M. C. G., dată de numitul S. I., fost director general al Întreprinderea de Mașini Grele S., depusă la dosarului cauzei o dată cu concluziile pe fond, chiar dacă ar fi putut fi primită ca un înscris nou în cadrul probei cu acte ce a fost deja încuviințată apelantei, urmează a fi privită ca fiind lipsită de vreo relevanță juridică în prezenta cauză în raport de cele consemnate deja, putând fi apreciată ca o declarație pro causa care nu poate angaja în niciun mod poziția intimatelor pârâte.
Din acest punct de vedere, susținerile apelantei în legătură cu adresa nr. 274/1991 în sensul că aceasta conține acordul autoarei intimatelor pentru edificarea celor trei corpuri de clădire și pentru care ar fi îndreptățită la constatarea dreptului de superficie în favoarea sa, nu mai poate fi primită.
Totodată, contractul de închiriere încheiat cu Asociația Sportivă de pe lângă Întreprinderea de Mașini Agricole S. nu poate fi opus intimatelor de vreme ce această asociație nu avea niciun drept asupra terenului în suprafață de 3.500 mp cu privire la care s-a solicitat constatarea dreptului de superficie.
Mai mult, stipularea termenului de 5 ani în acest contract de închiriere este incompatibilă cu instituția juridică a superficiei întrucât acest drept se raportează la durata existenței construcției. Totodată, în acest contract nu se face nicio mențiune în sensul că apelanta reclamantă este îndrituită să edifice o construcție pe terenul închiriat. Curtea are în vedere și faptul că acest contract de închiriere nu poate angaja intimatele pârâte de vreme ce nu s-a dovedit existența unui acord al acestora în acest sens.
Apelanta a susținut în finalul cererii de apel că, de vreme ce proprietarul terenului nu s-a opus la edificarea construcției, se consideră că proprietarul construcției, în persoana sa, a dobândit un drept de superficie. Or, această susținere, care tinde la schimbarea însăși a cauzei acțiunii deduse judecății, este făcută pentru prima dată în apel, reclamanta nefăcând o atare solicitare de constatare a dreptului de superficie justificat de împrejurarea că intimatele pârâte nu s-ar fi opus la ridicarea construcției la instanța de fond, motiv pentru care nici instanța nu a motivat din această perspectivă.
Curtea reține că această susținere nu poate fi primită, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, care dispune în sensul că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
De altfel, pasivitatea proprietarului nu poate constitui temei de drept pentru dobândirea dreptului de superficie, modurile de dobândire a acestui drept fiind prezentate anterior, printre care nu se înscrie și acesta. Fiind o limitare a dreptului de proprietate a proprietarului terenului, instituirea unui drept de superficie trebuie să rezulte dintr-un consimțământ expres. Tăcerea nu valorează drept decât atunci când legea a prevăzut aceasta în mod expres, ori pentru această situație nu există o reglementare în acest sens.
În consecință, în raport de considerentele de fapt și de drept expuse, Curtea, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamanta ., cu sediul ales la C.I.A. Z. E. P., în București, . nr.7, ., ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.712/1.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte . . SRL, ambele cu sediul ales la SCA „Țuca, S. & Asociații” – .. 4-8, clădirea America House, ., etaj 8, sector 1.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 07 aprilie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR,
I. D. M. I.
GREFIER,
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
5 ex/05.05.2014
----------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – C.T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 380/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 37/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
