Legea 10/2001. Decizia nr. 572/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 572/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 572/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.572
Ședința publică de la 07.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1438/28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, I. M. și P. M..
P. are ca obiect – contestație la Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, consilier juridic, M. I., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât, M. București prin Primarul General, în baza delegației de la dosar, avocatul S. C., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante, P. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, eliberată de Baroul București, intimatul-reclamant, I. M., prezent personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se procedează la identificarea intimatului-reclamant, M. I., care prezintă C.I. . nr._/10.08.2006, precum și a intimatei reclamante, P. M., care prezintă C.I. . nr._/11.04.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului pârât, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Cu privire la critica privind cheltuielile de judecată solicită cenzurarea acestora.
Avocatul intimatei-reclamante, solicită respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 C.p.civ.
Arată că prin motivele de recurs, se insistă asupra faptului că odată cu notificarea, notificatoarea nu a avut posibilitatea să depună actele doveditoare ale dreptului de proprietate.
La momentul respectiv, aceasta a afirmat că toate actele de proprietate i-au fost ridicate de autorități, odată cu demolarea, în anul 1974 și a fost obligată să completeze chiar un formular privind donarea proprietății sale.
Consideră că Primăria Municipiului București, putea, avea dreptul chiar și obligația să caute acele înscrisuri ce au făcut obiectul confiscării notificatoarei, însă cu toate acestea, pârâtul a depus doar acel act din care rezultă demolarea construcției.
Recurentul pârât mai susține că notificatoarea a dobândit dreptul de proprietate printr-un înscris legalizat, aspect care nu corespunde realității, doar că aceasta a mers la notar pentru a se transmite dreptul de proprietate cu privire la teren.
Mai arată că terenul în litigiu în prezent se află pe locul unde există Orășelul Copiilor în parcul Tineretului, iar în vecinătatea acestui teren au existat alte proprietăți dobândite de la același proprietar și că este greu de crezut că Primăria nu putea să constate în ce mod a fost demolat tot cartierul.
Instanța de fond a procedat în mod corect făcând aplicarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care părțile nu mai erau în posesia niciunui înscris doveditor al dreptului de proprietate.
Intimatul reclamant, M. I., având cuvântul cu privire la recursul de față, pune aceleași concluzii de respingere a recursului.
Cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1438/28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis în parte contestația formulată de reclamanții I. M. și P. M. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
S-a anulat Dispoziția nr._/16.11.2011 emisă de Primarul General al Municipiului București.
S-a constatat calitatea reclamanților I. M. și P. M. de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 195 mp, situat în București, ., sector 4.
A fost obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților I. M. și P. M. dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii in echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 195 mp, situat în București, ., sector 4.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 550 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 21.12.2011, reclamanții I. M. și P. M. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, contestație împotriva Dispoziției nr._/16.11.2011 emisă de Primarul General al Municipiului București, privind respingerea notificării nr. 233/2001 formulată de mama reclamanților, prin care aceasta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 200 mp teren situat în București, ., sector 4 (în prezent Orășelul Copiilor).
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în primăvara anului 1957, mama acestora, I. C., a cumpărat 200 mp teren situat pe ., sector 5 (în prezent Orășelul Copiilor din sectorul 4) de la D. N., cu domiciliul în Slănic Prahova, pentru care s-a întocmit o chitanță de mână, legalizată în anul 1957 de notariatul de Stat Sector 4 București.
Au mai precizat reclamanții că, pe terenul menționat, părinții acestora au edificat o casă de locuit, care a fost demolată în aprilie 1974 de către ICRAL, iar reprezentanții Primăriei Sectorului 4 București au ridicat chitanța de mână legalizată, planul casei, cartea de imobil și toate actele pe care le dețineau.
S-a mai arătat că dovada existenței chitanței de mână o reprezintă adresa nr. 9005/03.02.2003 emisă de DGITL Sector 4, prin care se face referire la declarația de impunere nr._/23.02.1958, în baza căreia I. C. a fost impusă pentru 200 mp teren construit și neconstruit, pentru care a plătit impozit până în anul 1974, când a fost demolată casa.
Reclamanții au precizat că, deși mama acestora a făcut demersuri pentru recuperarea chitanței de mână, aceasta nu a fost identificată de instituțiile cărora li s-a adresat.
În dovedirea cererii, au fost depuse la dosar, în copie: Dispoziția nr._/16.11.2011 emisă de Primarul General al Municipiului București, acte de stare civila, adrese.
La data de 19.03.2012, s-a depus dosarul administrativ constituit în baza notificării nr. 233/2001 (filele 37-94).
La termenul de judecată din data de 10.09.2012, reclamantul I. M. a precizat că solicită despăgubiri și pentru construcția demolată în anul 1974, ce a fost situată pe terenul din București, ., sector 4.
La solicitarea Tribunalului, s-au comunicat istoricul de rol fiscal și situația juridică a imobilului.
Prin încheierea din data de 10.12.2012, tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiză construcții, prorogând proba testimoniala solicitată de reclamanți.
La data de 03.04.2013, s-a depus la dosar raportul de expertiză construcții întocmit de expertul B. R. (filele 112-124).
Prin încheierea din data de 08.04.2013, tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba testimonială.
La termenul de judecată din 10.06.2013, au fost audiați martorii B. V. și A. E., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.
Analizând materialul probator administrat, tribunalul reține următoarele:
Contestația de față este întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, solicitându-se anularea Dispoziției nr._/16.11.2011 emisă de Primarul General al Municipiului București, comunicată reclamanților la data de 29.11.2011 (filele 3-5), prin care s-a respins notificarea nr. 233/2001, transmisă prin intermediul B. Asociați D., I. și Crafcenco, formulată de mama reclamanților, I. C. (fila 54), pentru lipsa dovezii dreptului de proprietate, în baza unui act încheiat în formă autentică, potrivit prevederilor Decretului nr. 221/06.09.1950.
Prin notificarea menționată, în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001, mama reclamanților a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 200 mp, situat în București, ., sector 4 (situat în perimetrul Parcului Tineretului, în zona Orășelul Copiilor).
Se constată că reclamanții I. M. și P. M. au calitatea de moștenitori ai defunctei I. C., decedata la data de 18.12.2011, potrivit certificatului de moștenitor nr. 78/06.12.2012 (depus în copie la fila 106).
În ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. a, art. 4 alin. 2 și 3 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul constată că aceasta rezultă din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu raportul de expertiză și cu declarațiile martorilor audiați în cauză.
Astfel, din probele administrate rezultă implicit faptul că imobilul teren în suprafață de 200 mp, situat în București, ., sector 5 (cu denumirea ulterioară ., sector 4, în prezent Orășelul Copiilor din Parcul Tineretului) a fost dobândit de I. C. prin înscris sub semnătură privată, legalizat de notarul public, care, potrivit susținerilor reclamanților, a fost predat autorităților în anul 1974 și nu a fost identificat în arhivele instituțiilor, cu toate că mama reclamanților a efectuat demersuri repetate în acest sens.
Cu toate că la dosar nu a fost depusă chitanța de mână menționată, se constată că, potrivit istoricului de rol fiscal comunicat de Consiliul Local al Sectorului 4 București - Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale prin adresa nr. 9005/03.02.2003 (fila 64), în anul 1958, mama reclamanților, I. C., a fost impusă pentru imobilul format din construcție și teren în suprafață de 200 mp (construit și neconstruit), în baza procesului-verbal din anul 1958 și a declarației de impunere nr._/23.02.1958. De asemenea, conform procesului-verbal nr. 1011/1966, I. Constanta a fost impusă în anul 1966 pentru teren construit și neconstruit în suprafață de 200 mp, situat în ..
În același sens sunt și relațiile comunicate de DITL Sector 4 București la solicitarea Tribunalului (fila 105), rezultând așadar faptul că, începând din anul 1958, mama reclamanților a plătit impozit pentru imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 200 mp, situat în București, ., sector 4 (fostă . A, sector 5). Totodată, I. C. a figurat înscrisă cu imobilul teren în suprafață de 200 mp și ulterior demolării construcției, respectiv în perioada 1976-1980, conform matricolei de clădiri din perioada respectivă, înscrisurile menționate confirmând susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată.
De asemenea, martorii audiați au declarat că au cunoscut-o pe mama reclamanților din perioada 1964-1967, iar aceasta locuia împreună cu familia în imobilul din . construcție parter, edificată pe terenul în suprafață de aproximativ 200 mp, casa fiind demolată în perioada 1972-1975, o dată cu celelalte construcții din zonă.
Conform adreselor emise de Primăria Municipiului București privind situația juridică a imobilului (filele 59 și 100-101), . imobilului care a purtat adresa . este în prezent inclusă în perimetrul Parcului Orășelul Copiilor - proprietate publică a Primăriei Municipiului București, neexistând date referitoare la modalitatea de trecere în proprietatea statului și demolarea imobilului.
Prin urmare, tribunalul reține caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, acesta trecând în proprietatea statului fără titlu valabil și fără să fi fost emis vreun act de preluare. De asemenea, din înscrisurile de la dosar nu rezultă faptul că familiei reclamanților i s-ar fi achitat despăgubiri pentru imobilul preluat de stat.
Tribunalul va face aplicarea prevederilor art. 23.1 lit. d si f din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că, deși nu a fost depus titlul de proprietate al autoarei reclamanților asupra imobilului, la dosar există acte doveditoare ale dreptului de proprietate al mamei reclamanților, I. C., asupra imobilului compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție.
Astfel, istoricul de rol fiscal comunicat de DITL Sector 4, chitanțele depuse la dosar și depozițiile martorilor audiați confirmă deținerea imobilului de către I. Constanta la data preluării abuzive, respectiv faptul că bunul aparținea mamei reclamanților, iar înscrisurile depuse în copie la filele 28-29 și 32 atestă încheierea unui contract de furnizare a energiei electrice pentru imobilul din . de către I. C., la data de 19.11.1958.
De asemenea, conform raportului de expertiză construcții întocmit de expertul B. R. (filele 112-124), fostul imobil din . era format din teren în suprafață de 200 mp din acte, respectiv 195 mp conform planului topografic actualizat în anul 1973, iar pe teren se aflau două locuințe parter, din paiantă, finalizate în anul 1958, respectiv în 1965, cu suprafețe construite de 62 mp și 21 mp, două marchize din cărămidă cu suprafața construită estimată de 10 mp și anexa cu suprafața construită estimată de 10 mp. Expertul a menționat faptul că, în anul 1974, construcțiile au fost demolate, iar pe teren s-a amenajat Orășelul Copiilor din Parcul Tineretului.
Așadar, terenul fiind în întregime afectat de amenajări de utilitate publică, potrivit prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată, acesta nu poate fi restituit în natură persoanelor îndreptățite, iar reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În ceea ce privește suprafața terenului, vor fi avute în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, în sensul că terenul avea o suprafață de 195 mp, conform planului topografic actualizat în anul 1973.
Se constată însă că, prin notificarea formulată de mama reclamanților, s-a solicitat acordarea de despăgubiri numai pentru teren, nu și pentru construcția demolată, situație în care, față de faptul că legalitatea dispoziției contestate se analizează de Tribunal prin raportare la obiectul și limitele notificării nr.233/2001, nu se poate constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent decât pentru teren, nu și pentru construcție.
Tribunalul constată că este neîntemeiată solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului și de obligare a pârâtului la plata acestora. În acest sens, se constată că regimul stabilirii și plății despăgubirilor este reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și presupune adoptarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a unei decizii privind acordarea de titluri de despăgubire, atribuțiile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților fiind, de asemenea, prevăzute de acest act normativ.
Așadar, valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamanților pentru terenul imposibil de restituit în natură nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005 și nu de către instanța de judecată, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu unitatea deținătoare. Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aceste organe au competența exclusivă în stabilirea și plata despăgubirilor, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile a căror restituire în natură nu este posibilă fiind atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reclamanții nu pot evita parcurgerea etapelor obligatorii ale procedurii speciale instituite de Legea nr. 247/2005 prin stabilirea de către instanța de judecată a prețului de piață al imobilului, conform expertizei judiciare efectuate în cauză, deoarece s-ar crea o situație inechitabilă între aceștia și persoanele care urmează procedura reglementată de legea specială privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor.
Față de argumentele expuse, Tribunalul va admite în parte contestația, va anula Dispoziția nr._/16.11.2011 emisă de Primarul General al Municipiului București, va constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul în suprafață de 195 mp, situat în București, ., sector 4 și va obliga pârâtul M. București să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la imobilul menționat.
În baza dispozițiilor art. 274 alin. 1 și 276 C.pr.civ., va fi obligat pârâtul M. București prin Primarul General, parte căzută în pretenții, la plata către reclamanți a sumei de 550 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1/2 din onorariul aferent expertizei construcții, achitat potrivit chitanței depuse la fila 125 din dosar. Tribunalul nu va acorda reclamanților contravaloarea întregului onorariu aferent expertizei construcții, având ca obiectiv inclusiv evaluarea imobilului, față de respingerea solicitărilor de acordare a despăgubirilor și pentru construcție și de stabilire a echivalentului despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului”.
Împotriva sentinței civile nr.1438/28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea art.304 pct.9 C.proc.civ., astfel:
În mod greșit s-a anulat Dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001 nr._/16.11.2011 și s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul – teren în suprafață de 195 m.p. situat în București, ., sector 4, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, întrucât respingerea notificării ca nedovedită prin Dispoziția emisă a fost motivată de faptul nedepunerii și nedeținerii de către reclamanți a unui act de proprietate în formă autentică, potrivit prevederilor Decretului nr.221/06.09.1950, astfel cum impun dispozițiile art.21-23 din Legea nr.10/2001, respectiv art.21.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi speciale care nu derogă sub aspectul dovedirii cu acte a dreptului de proprietate, de la normele generale – ale Codului civil.
Iar sarcina probei aparține persoanei care se pretinde îndreptățită, în sensul deținerii legale a proprietății la momentul deposedării abuzive.
Astfel, se constată că notificatoarea a dobândit terenul printr-un act sub semnătură privată încheiat ulterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950, conform căruia, împărțirile sau înstrăinările între vii, de orice fel, ale terenurilor cu sau fără construcții, nu se pot face decât prin acte autentice.
Așadar, principala condiție de aplicare a Legii nr.10/2001 în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate este cerința formei autentice a actului de proprietate pentru imobilul în litigiu (terenul).
Înscrisul sub semnătură privată nu produce efectul translativ de proprietate, el având valoarea juridică de cel mult antecontract de vânzare-cumpărare.
Înscrisurile avute în vedere de către instanța de fond la soluționarea cauzei, nu fac dovada dreptului de proprietate, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamanților referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea lui precisă.
A îmbrățișa opinia instanței, înseamnă a nesocoti legea, iar instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut acorda entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu poate ignora prevederile, la fel de obligatorii, ale Legii nr.10/2001.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
S-a criticat sentința și cu privire la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că în speță nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația să depună toate actele doveditoare în sprijinul notificării, potrivit legii.
În situația în care nu va fi primită motivarea pe aspectul susmenționat, s-a solicitat a se face aplicarea art.274 alin.3 C.proc.civ.
S-a solicitat judecarea în lipsă, conform art.242 alin.2 C.proc.civ.
Intimata - contestatoare a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, dovedind cu martori că respectiva chitanță autentificată împreună cu planul casei i-au fost ridicate în aprilie 1974 de către reprezentanții recurentei, când s-a demolat imobilul.
Nu s-au administrat noi probe în recurs.
Recursul este fondat, în parte, astfel:
Curtea constată că în criticile din recurs se are în vedere strict înscrisul sub semnătură privată încheiat ulterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950 care impunea forma autentică sub sancțiunea nulității, cu susținerea că actul juridic astfel încheiat nu a fost apt să transfere dreptul de proprietate către autoarea contestatorilor llie C., ignorându-se prevederile art.24 din Legea nr.10/2001 care instituie prezumția de proprietate ce trebuie interpretate numai în sens favorabil persoanelor îndreptățite care nu dețin titluri de proprietate potrivit legii pentru imobilele pentru care au formulat notificare și pe care le-au pierdut printr-un act de preluare de către stat, în mod abuziv.
Or, tot în contextul legii – aceluiași text – art.24 din Legea nr.10/2001, este necesară răsturnarea prezumției de proprietate, prin producerea dovezii contrare, care în speță lipsește, recurentul nici în recurs neadministrând o astfel de probă, prin prezentarea titlului originar de proprietate, de exemplu, potrivit art.23 din legea specială incidentă și care face într-adevăr inoperantă prezumția de proprietate.
În cauză, însă, contestatorii au depus în sprijinul notificării înscrisul sub semnătură privată care unit cu prevederile art.24 din Legea nr.10/2001 și dispozițiile corespunzătoare din Normele metodologice de aplicare a legii, au făcut dovada însăși a dreptului de proprietate asupra imobilului a autoarei – cumpărătoarea I. C., care a formulat notificare, aceasta fiind persoană îndreptățită în temeiul Legii nr.10/2001 de a primi măsuri reparatorii, respectiv contestatorii – moștenitori.
Recunoașterea dreptului de proprietate a avut loc de altfel, chiar prin actul de preluare, susnumita figurând în calitate de proprietară a bunului preluat de stat, în plus, nu s-a făcut nicio dovadă de contestare a înscrisului olograf, respectiv a dreptului de proprietate transferat, astfel cum impuneau chiar prevederile art.4 din Decretul nr.221/1950, anterior momentului preluării bunului și de care nu s-a uzat.
Este cert că prin preluarea de către stat a imobilului care se regăsește în perimetrul „Orășelului copiilor”, fost ., sector 4 București, autoarea – cumpărătoare I. C. a fost lipsită de un „bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO și a prevederilor coroborate ale Legii nr.10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare unitară a acestei legi care dă dreptul la măsuri reparatorii.
În practică s-a statuat clar că în domeniul reglementat de Legea nr.10/2001, există norme derogatorii de la regimul probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare, în sensul art.24 din acest act normativ, fiind suficientă prezumția de proprietate, în absența unor probe contrare – acestea vizând titlul originar de proprietate în beneficiul unui terț, inclusiv cu privire la întinderea dreptului.
Curtea constată însă că este fondată critica din recursul formulat, în sensul că în mod greșit instanța a admis contestația privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu – în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 – critică, într-adevăr, care nu a fost dezvoltată.
Având în vedere data pronunțării sentinței – 28.06.2013, Curtea constată că, într-adevăr, la data susmenționată, Titlul VII al Legii nr.247/2005 a fost abrogat prin art.50 din Legea nr.165/2013 – lege intrată în vigoare la 19.05.2013 și aplicabilă potrivit art.4 și cauzelor aflate în curs de judecată „noua lege prevăzând măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele preluate abuziv de stat ce fac obiect de reglementare al Legii nr.10/2001.
Critica vizând greșita aplicare a art.274 C.proc.civ. nu este fondată, Curtea constatând că, dimpotrivă, în raport de prevederile art.276 C.proc.civ. și admiterea parțială a pretențiilor deduse judecății, pârâtul a căzut în pretenții parțial, fiind obligat în această măsură la plata sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – ½ din onorariul aferent expertizei, care nu poate face obiectul reducerii invocate conform criteriilor din art.274 alin.3 C.proc.civ.
În consecință, potrivit art.312 Cod de procedură civilă, va fi admis recursul, modificată în parte sentința recurată, în sensul că va obliga M. București prin Primarul General, să emită dispoziție cu propunere de acordare măsuri compensatorii, prin puncte, conform prevederilor Legii nr.165/2013, pentru imobilul în litigiu în favoarea contestatorilor, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.1438/28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți I. M. și P. M..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunere de acordarea de măsuri reparatorii prin puncte, conform Legii nr.165/2013, pentru terenul în suprafață de 195 mp, situat în București, ., sector 4.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
2 ex/05.05.2014
--------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – R.N.
| ← Strămutare. Sentința nr. 37/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 557/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
