Legea 10/2001. Decizia nr. 109/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 109/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-07-2012 în dosarul nr. 109/2012

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.109A

Ședința publică de la 05.07.2012

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. P.

JUDECĂTOR - G. S.

GREFIER - E. D. C.

Pe rol soluționarea apelurilor declarate de apelanta-intimată R. AUTONOMĂ –ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI DE STAT și apelantul-contestator PRINȚUL P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI împotriva sentinței civile nr.629/24.04.2009, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu și intervenientul accesoriu V. S. V..

Dezbaterile de fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 28.06.2012, consemnate în încheierea de ședință la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 05.07.2012, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Prin cererea înregistrată la 10.10.2005 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr._/3/2005, (număr în format vechi 2638/2005), contestatorul Hohenzollern P.-Philippe (Prințul P. de România) a formulat contestație împotriva Deciziei nr.248/3.06.2005 emisă de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA, solicitând anularea acesteia și obligarea intimatei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr.191, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 506 mp, constituind „lotul 2 din parcelarea Blank, parcul J.”.

În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că este persoană îndreptățită, în sensul Legii nr.10/2001, însă intimata i-a respins notificarea pe motiv că nu ar fi făcut această dovadă în termenul prevăzut de lege.

A mai arătat contestatorul că pârâta i-a încălcat dreptul prevăzut de art.23 alin.2 din Legea nr. 10/2001 de a-și susține notificarea în fața comisiei, precum și faptul că era irelevantă calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar (Regele C. al II-lea), câtă vreme a formulat notificare în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1489/2.08.2001, prin care a cumpărat drepturile succesorale privind bunurile lăsate moștenire pe teritoriul Statului Român de către Prințesa E. de România.

Ca temei legal al contestației, a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001.

La data de 4.10.2005, intimata APPS RA a depus întâmpinare, invocând inadmisibilitatea capătului 2 de cerere și respingerea contestației ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.517/21.04.2006, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de intimată și a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul Hohenzollern P. Philippe (Prințul P. de România), în contradictoriu cu intimata Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA.

Pentru a pronunța această sentință, în soluționarea excepției de inadmisibilitate, tribunalul a reținut că cererea de restituire în natură a imobilului nu este inadmisibilă, câtă vreme contestatorul a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, a obținut o decizie nefavorabilă pe care a atacat-o conform legii, iar capătul de cerere în revendicare formulat constituie tocmai încercarea de a-și realiza dreptul pe care intimata i l-a negat prin decizia atacată.

În ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei nr.248/3.06.2005 emisă de intimată, tribunalul a reținut că prin notificarea nr.534/13.03.2002, Înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr.2557/2002, contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea Dorobanților nr.191, sector 1, compus din teren în suprafață de 506 mp., constituind „lotul 2 din parcelarea Blank, parcul J.”, iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, a solicitat restituirea prin echivalent.

În notificare, a arătat că imobilul a aparținut Regelui C. al II-lea al României, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1934 de Tribunalul I., că imobilul a fost moștenit, la decesul Regelui, de către soția supraviețuitoare, E. L., care la rândul său a lăsat ca legatar universal pe Urdarianu Monique. Drepturile succesorale ale acesteia au fost dobândite de către contestator în baza actului de vânzare autentificat sub nr.1489/2.08.2001.

A mai fost depus, în traducere similară, neînsoțită de original, testamentul autentificat al Prințesei E. de România, născută L., prin care aceasta o desemna legatar universal pe numita Monique Urdarianu, actul de deces al E. L., putând mențiunea că „decedata nu a lăsat în urma sa moștenitori supuși unui inventar obligatoriu”, declarație sub semnătură certificată dată de contestator În sensul că nu a promit, nici el, nici autorii săi, despăgubiri pentru imobilul revendicat.

Din contractul de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr.1489/2.08.2001, rezultă că transmițătoarea acestor drepturi a încheiat contractul în baza vocației sale universale dată de testamentul autentificat la 24.10.1966 și numai cu privire la bunurile lăsate și existente pe teritoriul Statului Român. Ulterior încheierii acestui contract, transmițătoarea drepturilor a obținut și un certificat de calitate de moștenitor (nr.8/21.10.2002).

Tribunalul a reținut că nu au fost atașate notificării (până la termenul limită - 1.07.2003 - stabilit prin Legea nr.289/2003) și nu au fost depuse nici la dosarul instanței acte de stare civilă sau certificate de moștenitor emise pe numele E. L. de pe urma Regelui C. al II-lea, pentru a se putea constata că drepturile succesorale transmise de numita E. L. legatarei Monique Urdarianu și de către aceasta din urmă contestatorului privesc bunurile care au aparținut Regelui C. al II-lea (deși contestatorului i s-a încuviințat proba cu înscrisuri în acest scop).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatorul Hohenzollern P. Philippe (Prințul P. de România) criticând-o ca nelegală și netemeinică, arătând că instanța de fond trebuie să rețină că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr.10/2001 și pentru că este donator al drepturilor succesorale dobândite de către tatăl său M. de Hohenzollern care, la rândul său, este moștenitorul Regelui C. al II-lea, precum și faptul că instanța de fond trebuie să rețină calitatea de persoană îndreptățită rezultată din calitatea acestuia de descendent al Regelui C. al II-lea, descendență dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr. 192/A/28.03.2007 (irevocabilă prin decizia nr. 1518/06.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală) Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-contestatorul Hohenzollern P. Philippe împotriva sentinței civile nr.517/21.04.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata R. Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin notificarea nr._/14.02.2002 Prințul P. de România, cetățean român, a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr.10/2001 a imobilului situat în București, Calea Dorobanților nr.191, în suprafață de 506 mp., pretinzând că are calitatea de persoană îndreptățită în condițiile legii.

Curtea a reținut că s-a depus la dosar copie după certificatul de naștere al petentului din care rezultă că acesta este fiul lui Hohenzollern M. G., care este moștenitorul Regelui C. al II-lea în calitate de fiu.

Potrivit modificărilor aduse art.14 din Legea nr.10/2001, aceste acte doveditoare au fost legal depuse până la soluționarea irevocabilă a notificării, iar scopul depunerii lor a fost acela de a se dovedi calitatea de persoană îndreptățită a petentului și prin succesiune legală, nu numai prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr.1489/2.08.2001 a BNP I. M. între petent și Urdarianu Monique A..

Instanța de fond, deși a primit actele de mai sus ca probe în dosar, nu a pus în discuția părților problema succesiunii legale a apelantului după Regele C. al II-lea. Apelantul a invocat această chestiune de drept în fața instanței de apel, arătând în mod întemeiat că nu se încalcă dispozițiile art.294 Cod procedură civilă atâta vreme cât în apel nu s-au modificat nici obiectul cererii - respectiv imobilul solicitat a fi restituit, nici cauza - deținerea abuzivă a imobilului de către stat și nici calitatea petentului de persoană îndreptățită.

Curtea a considerat această apărare corectă întrucât Legea nr.10/2001 este o lege specială, de reparare, în care ceea ce trebuie dovedit, prin orice mijloace de probă, este calitatea de persoană îndreptățită a petentului de a beneficia de măsurile de reparație prevăzute de lege pentru imobilul ce i-a fost preluat în mod abuziv lui sau autorului lui de către stat în perioada 6.03._89.

Ca atare apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe urma Regelui C. al II-lea.

Instanța de apel nu poate însă să analizeze pentru prima oară în apel drepturile succesorale pretinse de petentul apelant fără a-l păgubi pe acesta de un grad de jurisdicție.

Ca atare, Curtea a considerat că sunt incidente în cauză dispozițiile art.297 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât prima instanță nu a judecat pe fond aspectul succesiunii legale, astfel încât pentru a se pronunța o soluție unitară privind calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr.10/2001 a petentului, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._/3/2008, la data de 13.07.2008.

Prin sentința civilă nr.629/24.04.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis contestația formulată de contestatorul Hohenzollern P. Philippe, a anulat decizia nr. 248/03.06.2005, emisă de intimat, a obligat intimatul să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, Calea Dorobanților nr. 191 (fost lotul 2 din .), în prezent .. 12 și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 534/13.02.2002 emisă prin B. „S. D.”, contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 506 mp., situat în București, Calea Dorobanților nr. 191, fost lotul nr. 2 din ., notificarea formând obiectul dosarului nr._/14.02.2002 la Primăria Municipiului București (fila 52, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005).

Notificarea a fost în final soluționată de către R.A.A.P.P.S. prin Decizia nr. 248/03.06.2005 și respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

Împotriva acestei decizii s-a declarat prezenta contestație contestatorul susținând că este nelegală.

Tribunalul a reținut că această contestație este întemeiată, arătând că, pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii 10/2001, contestatorul trebuia să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite” (art. 1 alin. (1) din lege); - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora (art. 3 alin. 1 lit. (a) din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. 2 din lege).

În ceea ce privește imobilul, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/16.08.1934 la Tribunalul I. – Secția notariat, transcris sub nr._/1934, Majestatea Sa Regele C. al II lea al României a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren viran în suprafață de 506 mp situat în București, între Șoseaua J., Calea Dorobanților, parcul Principele C. și Fabrica de spirt Băneasa, constituit lotul nr. 2 din blocul nr.15 bis, identificat printr-o schiță atașată contractului, prin cumpărare de la Banca Marmorosch Blank & Co SA (filele 39-42, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005).

Din adresa nr. 9883/11.06.2002 emisă de Direcția Taxe și Impozite Sector 2 rezultă că la matricola nr.2, poziția 1100, a figurat înscrisă Administrația Bunurilor fostului Rege C. al II lea cu teren viran în suprafață de 506 mp, situat în Parcul J., . 43, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005).

Ulterior imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983/26.05.1948 pentru . a bunurilor fostului rege M. I și a membrilor fostei familii regale, (filele 84-85, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005), publicat în Monitorul Oficial nr.140/1948 (filele 30 - 36, dos._/3/2005, C.).

Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C.civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și a dispozițiilor art.8 din Constituția din 1948, care prevedea că: „Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, precum și art. 17 din declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

În ceea ce privește cea de a doua condiție, tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.55/26.05.2005 emis de BNP „C. M. P.”, de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele C. al II lea al României a rămas ca unic moștenitor M. G. al României (fila 73, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005).

Prin certificatul depus în traducere legalizată, emis de către Arhivele Nobleței Germane la data de 28.08.1955, dat după decizia în formă definitivă și executorie a Tribunalului Lisabona, s-a reținut că „s-a dovedit faptul că descendența legitimă a Prințului M. Gregoire C. al fostei Case Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa Hohenzollern, a fost stabilită din punct de vedere juridic.”

Ulterior a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sector 1 București privindu-l pe M. – G. al României, părinți fiind C. al II lea Al României (tatăl) și Lambrino I. M. V. (mamă) (fila 51, dos._/3/2005, C.). Din certificatul de naștere . nr._ emis de Primăria Sector 1 București, rezultă că Hohenzollern de P. Philippe s-a născut la data de 13.08.1948 în Paris – Franța, fiind fiul lui Hohenzollern M. – Grigoire (tată) și Nagavitzine Helene – H. (mama) (fila 49, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005).

Ulterior a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sectorului 1 București, cu . nr._, pentru P. – Philippe Al României, fiul lui M. – G. Al României (tatăl) și Nagavitzine Helene – H. (mama), (fila 59, ds._/3/2005, C.).

Din certificatul de calitate de moștenitor nr. 129/24.05.2006 emis de BNP „B.”, rezultă că de pe urma defunctului ASR C. M. G. al României, decedat la data de 26.01.2006, au calitate de moștenitori ASR P. – Philippe Al României, fiu și ASR Prințul Alexander I. Nicholas G. de Hohenzollern (fiu), (fila 69, dos._/3/2005, C.).

Prin declarația de cesiune de drepturi rezultă că ASR Prințul Alexander I. Nicholas G. de Hohenzollern i-a cesionat toate drepturile pe care le are în calitate de moștenitor lui ASR P. – Philippe Al României, (filele 84,85, dos._/3/2005, C.).

Alteța Sa R. Prințesa E. a României a instituit-o ca unică și universală legatară pe doamna Urdărianu Monique, actul fiind apostilat de cancelaria Geneva la data de 09.07.1981 (filele 56, 57, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005).

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 8/21.10.2002, emis de BNP „V. C.”, în baza testamentului amintit, de pe urma defunctei Prințesa E. de România (născută L. E.), decedată la data de 29.06.1977, a rămas ca unic moștenitor în calitate de legatar universal Urdărianu Monique A. (fila 47, dos. nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005).

Tribunalul a reținut că toate actele juridice civile se bucură de prezumția instituită de dispozițiile art. 1171 – 1173 C.civ., sunt valabile și produc în consecință efecte juridice.

Tribunalul a reținut și sentința civilă nr. 1872/26.06.2003 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 3387/2003, irevocabilă și decizia civilă nr. 73/22.01.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație în dosarul nr._/3/2005, irevocabilă, prin care, în baza acelorași acte de stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăți.

Din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat la data de 07.03.2003 de către dl. expert S. H., necontestat de părți, a rezultat că pe teren nu sunt amplasate construcții permanente, astfel că terenul poate fi restituit în natură.

Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 coroborat cu art.7 alin.1 din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis contestația, a anulat Decizia nr. 248/03.06.2005 emisă de intimat și a obligat intimatul să emită dispoziție de restituire în natură, în favoarea contestatorului pentru imobilul teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, Calea Dorobanților nr. 191 (fost lotul 2 din .), în prezent .. 12.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând instanței admiterea apelului formulat, modificarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea contestației și menținerea ca fiind legală și temeinică a deciziei nr. 248/03.06.2005.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 14.09.2009 sub nr._/3/2009.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta intimată a arătat că, în ceea ce privește imobilul situat în București Calea Dorobanților nr. 191 sector 1, actual .. 12, sector 1, în suprafață de 506 mp., prin Contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/16.08.1934. Majestatea Sa C. al II-lea, Rege al României a cumpărat de la Banca Marmorosch Blank & CO. imobilul - teren în suprafață de 506 mp - situat în Calea Dorobanților nr. 191 (actualmente .. 12). Contractul este autentificat dar nu transcris.

Înscrisul depus este o copie executată la Arhivele Naționale, deci, dacă contractul era transcris, Arhivele Naționale atașau și dovada transcrierii actului.

La termenul din data de 19.12.2005 instanța a pus în vedere contestatorului să prezinte transcrierea contractului de vânzare cumpărare, acest lucru nu a fost consemnat în încheierea de ședință iar la termenul următor instanța nu a mai insistat în prezentarea acestui act, solicitând numai prezentarea altei copii a contractului, lizibilă. Netranscrierea unui act de proprietate se sancționează cu neopozabilitatea titlului de proprietate față de terți.

Deși a susținut în fața instanței de fond acest aspect, aceasta trece sub tăcere lipsa transcrierii titlului, neamintind nici măcar în treacăt despre acest lucru, fapt ce a rămas nesancționat de către instanță.

Apelanta a susținut și neînscrierea în evidențele fiscale a dreptului de proprietate a Regelui C. al II-lea asupra imobilului teren în suprafață de 506 mp, situat în Parcul J., parcela 2, . - .. 12, sector 1.

Instanța în mod greșit reține că „Din adresa nr. 9883/11.06.2002 emisă de Direcția Taxe și Impozite sector 2, rezultă că la matricola 2, poziția 1100, a figurat înscrisă Administrația Bunurilor fostului Rege C. al II-lea cu teren viran în suprafață de 506 mp, situat în Parcul J., . 43. ds. Nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005)”, aceasta nesesizând ca este vorba despre un alt proprietar si nu regele C. al II lea.

Pentru acuratețea expunerii reproduce conținutul adresei mai sus amintite: „În evidențele noastre la matricola 2, poziția 1100, a figurat înscrisa Ad-ția Bunurilor fostului Rege C. II prin F. M.”, pentru terenul viran în suprafață de 506 mp, reprezentând parcela 2, . perioada 1942/43, pr. v. 896/942, până în anul 1951. Nu deținem date privind situația juridică ulterioară a imobilului în cauză”.

Deci, din istoricul de rol fiscal rezulta ca nu a figurat înscris niciodată Regele C. II ca și proprietar, iar din anul 1942 a fost înscrisa persoana juridică „Administrația Bunurilor fostului Rege C. II”.

În baza dispozițiunilor Decretelor Legi nr. 3052/05/09.1940 și 3072/07.09.1940 s-a emis Decretul Lege nr.3767 din 11.11.1940 pentru administrarea bunurilor aparținând fostului Rege C. al II-lea, prin care s-au instituit administratori sechestru asupra bunurilor fostului suveran C. II.

În baza acestor acte normative și a Deciziunii nr._/13.11.1940 s-a încheiat Procesul verbal din data de 22.11.1940 prin care acest imobil era pus sub sechestru. Deși din acte nu rezultă, dar având în vedere cele cuprinse în evidențele Direcției de Taxe și Impozite, s-a înființat „Administrația Bunurilor fostului Rege C. II”, persoana juridică ce a fost trecută în calitate de proprietar al acestui imobil.

În concluzie, în istoricul de rol existent la dosarul cauzei, imobilul apare înscris de abia in anul 1942 (până în 1951) și nu de la data dobândirii, proprietar fiind „Administrația bunurilor fostului rege C. al II-lea prin F. M.”. Mai mult, cu privire la imobilul în litigiu s-a luat măsura sechestrului, în conformitate cu procesul verbal încheiat la data de 22.11.1940, anexat dosarului. Deși reclamantului i s-au solicitat înscrisuri din care să reiasă modalitatea de preluare (ședința din data de 19.12.2005) acesta nu a prezentat nici un document.

În lipsa unui înscris din care să rezulte modalitatea de preluare a acestui imobil, instanța reține că ”Ulterior imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983/26.05.1948 pentru . a bunurilor fostului rege M. I și a membrilor fostei familii regale…”

Potrivit art. 1169 C.civ. „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Dovada probei incumba reclamantului și toate aceste aspecte trebuie clarificate în contextul aprecierii calității de persoană îndreptățită. Calitatea de persoana îndreptățită trebuie apreciată ținând seama de exigențele Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr.498/2003, în totalitatea lor și nu numai cele privind calitatea de moștenitor.

În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la restituire a contestatorului, apelanta arată că notificarea înregistrată la B.I.E.J. Staiculescu D. sub nr. 534/2002. înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._/14.02.2002 și transmisă la R.A. - A.P.P.S. a fost formulată de către contestator, în nume personal și în calitate de cumpărător al unor drepturi succesorale conform actului de vânzare de drepturi succesorale autentificat sub nr. 1489/02.08.2001, încheiat între acesta și Monique Urdarianu în calitate de moștenitoare testamentară a E. L..

La data de 29.06.1977 a decedat Prințesa E. de România (E. L.), cu ultim domiciliu în Portugalia, Cascais, Vila Marisol, parohia Estoril.

Potrivit Certificatului de calitate de moștenitor nr. 8/21.10.2002, unica moștenitoare a defunctei a rămas Urdarianu Monique A., în calitate de legatar universal potrivit Testamentului întocmit de defuncta la data de 24.10.1966, în fața notarului Jean Rene Campert, cu sediul biroului în Elveția, Cantonul Geneva.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1489/02.08.2001 de către B.N.P. I. M., Prințul P. al României a cumpărat de la Urdarianu Monique A. drepturile succesorale privind bunurile lăsate și existente pe teritoriul Statului Român de către Prințesa E. de România (E. L.).

Este de notorietate că cumpărătorii de drepturi succesorale, așa cum rezultă din actul autentic mai sus amintit, nu dobândesc calitatea de moștenitori.

Contestatorul nu are această calitate - nu este nici persoană fizică, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv și nici nu are calitate de moștenitor legal sau testamentar.

Potrivit dispozițiilor Legii 10/2001, persoana care solicita restituirea trebuie să fie persoana fizica, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora (art.3 alin.1 lit.a din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptățite (art.4 alin.2 din lege).

Contestatorul este cumpărătorul unor drepturi succesorale de la Monigue Urdarianu, moștenitoarea testamentară a E. L., iar în această situație contestatorul nu dobândește calitate de succesor al E. L..

Calitatea de succesor aparține lui Monique Urdarianu, care este și moștenitoarea testamentară a E. L..

Or, Monique Urdarianu nu a făcut notificare în calitatea ei de moștenitoare a E. L..

Legea nr. 10/2001 conferă dreptul de a formula notificare numai persoanelor efectiv deposedate sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestora. Legea nr. 10/2001 este o lege de reparație a unor abuzuri, prin urmare atât restituirea în natură cât și prin echivalent are caracter personal.

Din această perspectivă, pentru presupusele bunuri ale cărui proprietar ar fi fost E. L. și care i-ar fi fost confiscate acesteia, ori la care aceasta ar fi avut dreptul în calitate de eventuală moștenitoare, notificarea nu putea fi formulată decât de persoana care avea dreptul de moștenitoare a E. L., adică de Monique Urdarianu, nu și de persoana care cumpăra bunuri (sau drepturi) succesorale, în speță contestatorul P. de România.

Un asemenea cumpărător nu dobândește și calitatea de moștenitor al E. L., deci nu poate formula notificare, în conformitate cu art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Certificatul de calitate de moștenitor de pe urma Prințesei E. de România (E. L.) a fost eliberat la o dată ulterioară vânzării de drepturi succesorale și după ce trecuse termenul de depunere a notificărilor - 21.10.2002.

Notarul nici nu avea competența să elibereze un asemenea certificat, deoarece lipsa oricăror bunuri, atât mobile cât și imobile, din declarația de succesiune, face inadmisibilă procedura succesorală pe teritoriul României. (a se vedea certificatul de calitate de moștenitor nr. 8 din 21.10.2002, precum și dispozițiile art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995 și ale Legii nr.105/1992). Certificatul de calitate de moștenitor nr. 8/21.10.2002 este nul.

Dacă se admite că acesta solicită imobilul în calitate de moștenitor legal al fostului Rege C. II, așa cum se desprinde din cele reținute de instanță, atunci Prințul P. nu putea face acte de acceptare a succesiunii lui C. II pe motivul că la data apariției Legii nr. 10/2001, tatăl său C. M. G. era în viață, acesta decedând la 27.01.2006.

Cel care ar fi putut eventual formula notificare era C. M. G. personal sau prin reprezentant, or, contestatorul nu a avut împuternicire să notifice, iar în notificare nu a pretins ca-l reprezintă pe tatăl său C. M. G.. Cum C. M. G. Lambrino, care s-a pretins fiu ai lui C. al II-lea, nu a renunțat la succesiune, contestatorul nu poate veni la succesiunea lui C. al II-lea în nume propriu.

Deși a susținut aceste aspecte în fața instanței de fond, aceasta a refuzat să rețină aceste aspecte și nu a dat niciun răspuns apărărilor sale.

În aceste condiții solicitarea contestatorului de restituire a imobilului situat în Calea Dorobanților nr. 191 actualmente .. 12, făcută prin notificarea este nelegală, acesta neîndeplinind condițiile impuse de dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. a și art. 4 lit. 2 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește dovada calității de persoană îndreptățită a contestatorului, având în vedere succesiunea legală de pe urma Regelui C. al II-lea, apelanta arată că instanța, neținând cont de susținerile sale și de actele depuse la dosar în dovedirea apărărilor, reține că „Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 55/26.05.2005 emis de BNP C. M. P., de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele C. al II-lea al României a rămas unic moștenitor M. G. al României (fila 73. dos. Nr. unic_/3/2005, nr. vechi 2638/2005)”.

Arată că înscrisul aflat la fila 73, dos. nr. unic_/3/2005. nr. vechi 2638/2005 este certificatul de calitate de moștenitor nr. 55/26.05.2005. Lecturând conținutul acestui certificat, se observă că în mod expres se precizează următoarele: „Prezentul certificat s-a eliberat conform sentinței civile nr. 1809 pronunțată de Tribunalul Teleorman, Secția Civilă, în ședința publică din data de 01.07.2002, data în dosarul nr. 3405/R/2002, definitivă prin decizia civila nr. 12/ A/14.01.2003 a Curții de Apel București, investită cu formula executorie și atesta numai calitatea de moștenitor al defunctei sale majestăți Regele C. Al II-lea Al României, pentru ceilalți moștenitori urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitori separate”.

În primul rând, din cuprinsul celor de mai sus, rezultă foarte clar că M. G. al României nu este unic moștenitor al Regelui C. al II-lea, așa cum greșit a reținut instanța. În al doilea rând, Certificatul de calitate de moștenitor este nul absolut deoarece hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emis a fost anulată.

Astfel, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civila nr. 1357/A/29.09.2005, pronunțată în dosarul nr. 1609/2005, a anulat sentinta civila nr. 1809/01.07.2002 pronunțata de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. 3405/R/2002.

În aceste condiții, toate actele de stare civila emise în baza sentinței civile nr. 1809/01.07.2002 sunt nule de drept.

Prin urmare, nu pot produce efecte juridice toate actele de stare civilă și de succesiune ale defunctului M. G. al României și P. Philippe al României emise în baza unei hotărâri judecătorești ce a fost anulată pe calea instanței printr-o altă hotărâre judecătorească de control judiciar.

Contestatorul a încercat să inducă în eroare instanța spunând că sentința prezentată instanței, respectiv nr. 1809/2002 ar reprezenta sentința pronunțată în dosarul de exequator constituit ca urmare a recunoașterii în România a hotărârii pronunțate în Lisabona ca urmare a dezbaterii succesiunii lui C. al II-lea. Sentința se referă la dosarul de exequator referitor la recunoașterea în țara noastră a hotărârii privind stabilirea filiației, așa cum a arătat și mai sus. Nu a fost inițiat în România un proces care să aibă ca obiect exequatorul hotărârii de dezbatere a succesiunii lui C. al II-lea și ca atare o hotărâre pronunțată de un tribunal străin în materia succesiunilor nu poate fi reținută ca act care produce consecințe juridice. Invocă aici prevederile art. 2 alin. 3 din Legea nr. 187/2003 care stipulează; ”( .... ) prezenta lege nu se aplică în cazul litigiilor și al hotărârilor pronunțate în statele membre privind (…) succesiunile”. De altfel sentința prezentată ca act al dezbaterii succesiunii în Lisabona, face referire numai la bunuri mobile și de fapt acea sentință este un act de partaj. Cum corect a reținut instanța nu reiese că actul respectiv este eliberat ca urmare a dezbaterii succesiunii, cu atât mai mult cu cât în acea sentință apare ca și creditor Urdarianu Ernest (acesta neputând avea calitatea de moștenitor legal).

În al treilea rând, dacă este să se țină seama de sentința nr. 132/06.02.1955. pronunțată în dosarul nr. 234/04.12.1954 aflat pe rolul Tribunalului din Lisabona - Secția a I-a, prin care tatăl contestatorului, M. G. Lambrino, urmare formulării unei acțiuni în stabilirea filiației față de Regele C. II, a obținut recunoașterea sa ca fiu legitim al Regelui C. II al României de către acea instanță și de dezbaterea succesiunii după defunctul Rege C. al II-lea al României, se observă că au rămas trei moștenitori legali, și anume:

- Prințesa E. a României (E. L.)

- M.S.R. M. I și

- M. G. Lambrino - M. G. al României.

Or, după defunctul Rege C. al II-lea al României nu a fost emis Certificatul de moștenitor, contestatorul prezentând instanței doar un certificat de calitate de moștenitor, care este nul în acest moment.

În ceea ce privește cele reținute de instanță privind hotărârile prin care alte proprietăți au fost restituite contestatorului, acestea nu au nicio valoare. În România, izvorul de drept îl constituie legea, practica judiciară este doar orientativă, instanța putând ține cont de ea sau nu, neregăsindu-se în speță ipoteza prevăzută de art. 329 C.pr.civ.

În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art. 282 și următoarele Cod Proc.Civ.

La data de 30.11.2009 a fost depusă la dosar o declarație de apel de către intimatul contestator Hohenzollern P.-Philippe, prin care acesta a solicitat schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul de a obliga intimata la a-i lăsa în deplină posesie și proprietate imobilul situat în București, Calea D. nr.191, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 506 mp (constituind lotul nr.2 din .), în prezent ..12.

În motivarea cererii sale de apel, apelantul contestator a arătat, cu privire la termenul de declarare a apelului, că în data de 01.07.2009, înainte de redactarea hotărârii pronunțate de instanța de fond, a depus prin registratură la Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2008, o cerere prin care a arătat că înțelege să își modifice domiciliul ales în prezenta cauză. Totodată, a fost depusă și împuternicirea avocațială nr._/29.06.2009 emisă de Baroul București.

Prin cererea menționată, a solicitat ca toate actele de procedură să îi fie comunicate la Societatea Civila de Avocați „P., R. & Asociații” din București, .. 244, ., indicând totodată, potrivit art. 93 Cproc.civ., și persoanele desemnate cu primirea actelor de procedură. Această cerere nu se regăsește la dosarul cauzei, însă este în măsură să depună o copie după exemplarul său, vizat de registratura Secției a IV-a a Tribunalului București.

Cu toate acestea, Sentința Civilă nr.629 din 24.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fost comunicată la Societatea Civilă de Avocați «Țuca, Z. și Asociații» cu sediul în . America House, Aripa de Vest, nr. 4-8, etaj 8, sector 1 București, fără a lua în considerare modificarea domiciliului ales.

Acesta este motivul pentru care apreciază că în prezenta cauză nu s-a realizat în mod legal comunicarea sentinței civile atacate, iar potrivit dispozițiilor art. 284 Cproc.civ., termenul de apel nu a început să curgă la data de 28.08.2009, când hotărârea atacată a fost comunicată la SCA « Țuca, Z. și Asociații », ci cel mult la data la care apelantul a luat cunoștință de această hotărâre prin studiul dosarului la Curtea de Apel București, respectiv în data de 13.10.2009.

Prin raportare la această data, termenul de apel pentru apelantul contestator putea fi considerat împlinit cel mai devreme la data de 29.10.2009, când a și fost transmisă prin poștă, cu luarea în considerație a dispozițiilor art. 101 alin. (1) C proc.civ., coroborate cu cele ale art. 104 Cproc.civ., declarația de apel.

Prin contestația ce face obiectul prezentei cauze, apelantul a solicitat anularea Deciziei nr. 248/03.06.2005 emisă de RAPPS, precum și obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul ce face obiectul prezentei cauze.

Ignorând petitul contestației formulate, prin hotărârea a cărei schimbare în parte o solicită instanța de fond a dispus anularea deciziei menționate anterior și obligarea intimatei „să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului” pentru imobilul ce face obiectul prezentei cauze.

Deși prin contestația formulată s-a solicitat instanței de judecată să dispună restituirea în natură a acestui imobil, lucru perfect posibil potrivit celor arătate în continuare, aceasta doar a obligat intimatul să emită o decizie de restituire în natură pentru imobilul situat în prezent în București, .. 12.

În această manieră consideră că a fost încălcat principiul disponibilității, prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (5) C.proc.civ.

Posibilitatea instanțelor de judecată de a dispune direct restituirea în natură a unui imobil rezultă indubitabil din Decizia nr. XX pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 C.proc.civ.

În prezenta cauză, cum instanța de fond a constat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului situat în prezent în București, .. 12, și fiind investită în mod corespunzător prin contestația formulată, trebuia să admită cel de al doilea capăt de cerere întocmai cum a fost formulat.

La data de 5.11.2009, odată cu motivarea apelului mai sus expus, apelantul contestator a depus și o cerere de aderare la apelul declarat de intimata RA APPS, în temeiul art.293 alin.1 Cod Proc.Civ., cu același obiect și motivare ca și cererea de apel depusă.

La termenul de judecată din 5.11.2009 în cauză a fost formulată cerere de intervenție accesorie, în interesul intimatului de către numitul V. S. V., care a solicitat să se constate interesul său propriu de a interveni în cauză, să se constate legătura existentă între prezenta cerere și obiectul dedus judecății, să se admită în principiu cererea de intervenție și să se respingă apelul declarat de intimata APPS RA ca nefondat.

În motivarea cererii de intervenție s-a arătat, în esență, că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.583/14.05.2003 de BNP E. A. F., contestatorul apelant s-a obligat să vândă intervenientului imobilul situat în București, ..12, sectorul 1, ce face obiectul cauzei de față, urmând ca actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie perfectat cel mai târziu la o lună de la data întabulării dreptului de proprietate asupra terenului.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.49 și următoarele Cod Proc.Civ.

Apelantul contestator a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta-intimată APPS RA.

La data de 14.01.2010, curtea a luat act de emiterea certificatului de naștere . nr._/22.07.2004 de către Primăria Sectorului 1 București pe numele apelantului contestator, din care rezultă că numele de familie al acestuia este AL ROMÂNIEI și a dispus rectificarea citativului în acest sens.

La același termen curtea a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

În apel a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri pentru apelanți.

Prin decizia civilă nr.167.A din data de 24.06.2010 CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ a admis apelul principal formulat de apelanta intimată R. AUTONOMĂ – ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că, a respins contestația ca neîntemeiată, a respins apelul în aderare formulat de apelantul-contestator AL ROMÂNIEI P.-PHILIPPE și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul V. S. V., ca nefondate.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Sunt nefondate și vor fi înlăturate motivele de apel expuse sub pct.I din memoriul depus la dosar de apelanta intimată, și care privesc imobilul ce face obiectul notificării.

Astfel, a susținut apelanta că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din București, ..12, sectorul 1, în suprafață de 506 mp, solicitat a fi restituit.

Curtea reține că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/16.08.1934 de Tribunalul I. – Secția Notariat (depus la filele 39-41 în dosarul nr.2638/2005 al Tribunalului București – Secția a V-a Civilă) Majestatea Sa Regele C. al II-lea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 506 mp. situat între Șoseaua J., Calea Dorobanților, Parcul Principele C. și Fabrica de Spirt Băneasa, ce constituia lotul nr.2 din blocul nr.15 bis din Parcul J..

Potrivit mențiunilor acestui înscris, actul a fost încheiat în formă autentificată, astfel încât face dovada dreptului de proprietate al Majestății Sale Regele C. al II-lea asupra terenului în discuție.

Față de efectul translativ de proprietate al actului încheiat în formă autentificat și totodată, având în vedere și regulile speciale de probațiune instituite de Legea nr. 10/2001, curtea constată că aspectul invocat al lipsei de transcriere a actului nu poate fi invocat ca apărare în demersul de față, ce are ca obiect soluționarea unei notificări întemeiate pe actul normativ amintit.

De asemenea, în același context, față de prezumția instituită prin art.24 din Legea nr.10/2001 republicată, curtea reține că la filele 30-36 din dosarul nr._/3/2005 al Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă a fost depusă Decizia Consiliului de Miniștri publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr.140/19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în administrația și folosința autorităților a bunurilor fostului Rege M. I și ale membrilor fostei familii regale, unde la secțiunea VIII – Terenuri urbane figurează și imobilul în suprafață de 0,05 ha lot parcelarea Blank-J., fost proprietatea C. II.

La fila 84 din dosarul nr.2638/2005 al Tribunalului București – Secția a V-a Civilă a fost depus în copie Decretul nr.983/26 mai 1948 pentru . a bunurilor fostului rege M. I și a membrilor fostei familii regale, care la art.II prevede că „Toate bunurile mobile și imobile care la data de 6 Martie 1945, se aflau în proprietatea fostului rege M. I, ori al altor membri ai fostei familii regale, trec, pe aceeași dată, în proprietatea Statului Român”.

Aceeași dispoziție de trecere în proprietatea statului a fost luată și prin Decretul Ministerului Justiției nr.38 din 3 iunie 1948 (depus la fila 85 în același dosar).

În consecință, existența și întinderea dreptului consemnate în actele normative de preluare, necontrazise de alte mijloace de probă (dimpotrivă, susținute de actul autentificat mai sus amintit) atestă susținerea privitoare la proprietatea Majestății Sale Regele C. al II-lea asupra acestui teren.

Se răspunde astfel și criticii legate de inexistența dovezii privind modalitatea de preluare a bunului în patrimoniul statului, din aceste înscrisuri rezultând și modalitatea în care bunul a fost preluat de stat.

Or, nici o justificare legală sau constituțională nu a sprijinit actele normative menționate, prin care bunurile proprietatea familiei regale au fost trecute în proprietatea statului, astfel că, față de dispozițiile legii fundamentale a vremii ce protejau dreptul de proprietate și ale art.480 Cod Civil, curtea consideră aplicabile prevederile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 și ale art.2 lit.i din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul lipsei unui titlu valabil al statului pentru bunul în discuție.

Sunt lipsite de relevanță chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul fiscal sub denumirea „Administrația Bunurilor fostului Rege C. al II-lea”, deoarece nu este vorba despre un alt proprietar, ci de o formă de administrare a bunurilor Casei Regale.

De asemenea, curtea nu poate reține afirmația apelantei în sensul că „Administrația Bunurilor fostului Rege C. al II-lea” ar fi o persoană juridică distinctă, deoarece, așa cum arată însăși apelanta, această împrejurare nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Sunt nefondate și vor astfel înlăturate și argumentele cuprinse la pct.II al motivelor de apel legate de lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României P. Philippe este cumpărător de drepturi succesorale și nu moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar.

Prin cumpărarea de la Urdărianu Monique A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prințesa E. de România (E. L.) – prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1489/02.08.2001 de BNP I. M. (fila 37 în dosarul nr.2638/2005), apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moștenitor nr.8/21.10.2002 emis de BNP V. C. (fila 47 în dosarul nr.2638/2005) rezultă că Urdărianu Monique A. a fost unica moștenitoare (testamentară) a defunctei Prințesa E. de România (născută L. E.).

În consecință, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale îi conferă apelantului contestator aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde și respectiv care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale.

La data formulării notificării (14.02.2002 – fila 52 în dosarul nr.2638/2005) apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, deci era în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit Urdădianu Monique A. de la Prințesa E. de România.

Cu toate acestea, curtea constată că apelantul contestator Al României P. Philippe nu putea pretinde în calitate de succesor al defunctei Prințesa E. de România (născută L. E.) nici un drept cu privire la imobilul menționat în notificare, deoarece defuncta nu justifica vreun drept asupra acestuia.

Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea Sa Regele C. al II-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E. L. fiind încheiată, conform certificatului de căsătorie depus la fila 73 în dosarul nr._/3/2005, la data de 03.07.1947 în Portugalia, deci ulterior.

Deși a formulat notificarea în calitate de succesor al Prințesei E. de România (născută E. L.), apelantul contestator nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din care rezultă calitatea acesteia de fost proprietar al imobilului sau de moștenitor al fostului proprietar, Majestatea Sa Regele C. al II-lea.

Astfel, inclusiv în motivele de apel depuse la dosarul nr._/3/2005 al acestei instanțe (filele 3-4) apelantul s-a limitat la a susține că după Regele C. al II-lea au rămas moștenitori Prințesa E. a României în calitate de soție supraviețuitoare, M. de Hohenzollern în calitate de fiu și M. de Hohenzollern, tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului.

Calitatea de moștenitor trebuia să rezulte fie dintr-un certificat de moștenitor care să constate că prințesa E. de România este succesoare a defunctului Rege C. al II-lea, fie din acte de stare civilă însoțite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, cu notarea împrejurării că notificarea este formulată de apelantul contestator și că beneficiul instituit de art.4 alin.3 din Legea nr. 10/2001 nu operează față de Prințesa E. de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii).

În privința actului depus la filele 14-15 în dosarul nr.2638/2005, curtea reține că acesta reprezintă o traducere autorizată și sub legalizarea notarială a semnăturii traducătorului a unui înscris apostilat emis de Tribunalul civil nr.8 din Lisabona, care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele de inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului Majestății Sale Regele C. II al României…”

Din declarația care certifică alăturat conținutul documentului (fila 28) rezultă că înscrisul reprezintă o dare de seamă asupra bunurilor și lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul notificat) în procesul deschis de stabilirea taxei succesorale.

Documentul în discuție nu este datat, nu atestă pronunțarea de către instanța judecătorească sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să cuprindă o dezbatere succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele C. al II-lea al României, astfel încât nu are altă valoare decât a unui înscris întocmit în procedura de partaj succesoral.

Cu aceeași ocazie (a apelului declarat în primul ciclu procesual) apelantul contestator a invocat pentru prima dată în prezentul demers judiciar calitatea sa de persoană îndreptățită și prin prisma calității sale de moștenitor legal al tatălui său, M. G. de Hohenzollern.

Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel București a constatat, prin decizia civilă nr.192A/8.03.2007, irevocabilă prin respingerea recursului, că această susținere nu constituie o cerere nouă, formulată în apel și că, în ciuda faptului că nici în notificare și nici în contestație contestatorul nu a invocat calitatea sa de moștenitor legal a tatălui său, acest aspect se impune a fi analizat de instanțe în raport de înscrisurile depuse la dosar în fața tribunalului.

Această chestiune, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuție, urmând astfel ca instanța să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în speță calitatea de persoană îndreptățită la restituire atât în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale defunctei Prințesa E. de România, cât și în calitate de moștenitor legal al tatălui său, M. de Hohenzollern (M. G. al României).

Curtea nu își însușește susținerea apelantului contestator în sensul că instanța de apel a statuat irevocabil în primul ciclu procesual și asupra calității sale de moștenitor (prin retransmitere) al Regelui C. al II-lea.

Astfel, se poate observa că problema în discuție era posibilitatea invocării la acel moment a calității de moștenitor legal al fostului proprietar ca justificare a calității de persoană îndreptățită la restituire în temeiul Legii nr.10/2001, Curtea de Apel arătând că o astfel de cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art.294 alin.1 Cod Proc.Civ., deoarece înscrisurile prin care contestatorul tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră depuse la dosar.

Prin urmare, singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală a modalității de învestire a instanței, iar afirmația instanței de apel în sensul că „…apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe urma Regelui C. al II-lea” nu echivalează cu o statuare obligatorie în sensul existenței acestei calități.

Aceasta întrucât în continuarea raționamentului instanța de apel a consemnat că nu poate analiza acest aspect pentru prima dată în apel fără a priva partea de un grad de jurisdicție, și deoarece prima instanță nu și-a îndeplinit obligația de a examina înscrisurile depuse la dosarul cauzei de apelantul contestator, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare.

Rezultă cu evidență că această chestiune nu a fost dezlegată în primul ciclu procesual și nu a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că face obiectul analizei în prezenta hotărâre.

Curtea reține astfel că la dosar a fost depus un înscris (filele 63-66 în dosarul nr._/3/2005 al Curții de Apel București) numit „certificat”, eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06.02.1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M. G. Lambrino, este fiul legitim al M.S.C. al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.

Această sentință face obiectul unui litigiu de exequator, C. M. de Hohenzollern (M. G. al României) solicitând instanței române la data de 07.08.1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații M. de Hohenzollern, Prințesa A. de Bourbon Parma și Urdărianu Monique A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa E. de România).

Astfel, la data de 01.07.2002 Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr.1809 (filele 74-80 în dosarul nr.2638/2005) a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în dosarul nr._ al Secției, Divizia a II-a a tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.

Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr.12/A/14.01.2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa a fost emis certificatul de moștenitor nr.55/26.05.2005 de către notarul public P. C. M. (fila 74 în dosarul nr.2638/2005).

Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele C. al II-lea al României, decedat la 04.04.1953, a rămas ca moștenitor M. G. al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr.1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, Secția Civilă în ședința publică din 01.07.2002, dată în dosarul nr.3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr.12/A/14.01.2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale majestăți, regele C. al II-lea al României, pentru ceilalți moștenitori urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate.

Recursul declarat de intimatul M. de Hohenzollern împotriva deciziei nr.12A/2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr.1357A/29.09.2005, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie (filele 92-94 în dosarul nr.2638/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr.1809/2002, care a fost anulată, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman.

În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr.182/29.12.2008 a Tribunalului Teleorman (filele 75-81 în dosarul nr._/3/2008 al Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală), prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr.132 din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr.234 din 4 decembrie 1954 al Secției a I-a a Tribunalului din Lisabona – Portugalia.

Această sentință a fost atacată cu apel, nesoluționat la data pronunțării prezentei decizii.

Curtea notează că prin cererea de apel apelantul intimat APPS RA a invocat nulitatea certificatului de moștenitor nr.55/26.05.2005, pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătorești care a fost ulterior desființată în calea de atac a recursului.

Prin întâmpinare apelantul contestator a susținut, sub acest aspect, pe de o parte, că și-a justificat prioritar (insistând asupra acestei chestiuni) calitatea de persoană îndreptățită în baza drepturilor succesorale dobândite de la Monique Urdărianu, fiind dobândită prin retransmitere cota de ¼ din bun moștenită de Prințesa E. a României de la Regele C. al II-lea.

Pe de altă parte, apelantul a mai arătat că aspectul calității sale de moștenitor legal al Regelui C. al II-lea a fost dezlegat de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual, hotărârea pronunțată atunci bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Totodată, a arătat apelantul că certificatul de moștenitor face dovada deplină a calității de moștenitor până la anularea sa prin hotărâre judecătorească și, pe de altă parte.

Or, s-a reținut mai sus că problema existenței calității de moștenitor legal a apelantului contestator nu a fost dezlegată.

Curtea reține în această privință că, astfel cum se menționează în certificatul de moștenitor nr.55/2005, acesta a fost emis exclusiv în considerarea sentinței civile nr.1809/2002 a Tribunalului Teleorman, care la acel moment era definitivă și executorie și recunoștea pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui G. M. Lambrino (G. M. al României) față de Majestatea Sa Regele C. al II-lea.

Curtea nu poate reține că certificatul de moștenitor nr.55/2005 este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă nici nu poate acorda efecte juridice acestui act în condițiile expuse.

Aceasta întrucât, urmare anulării sentinței în baza căruia a fost emis, curtea consideră că în privința actului a intervenit o cauză de ineficacitate a actului, mai ales că acesta nu cuprinde constatările notarului instrumentator cu privire la succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv dispozitivul sentinței amintite.

Această concluzie rezultă din aceea că, deși, astfel cum arată apelantul contestator, după Majestatea Sa Regele C. al II-lea au rămas ca moștenitori și alte persoane, certificatul nu le menționează și pe acestea, ci consemnează că în privința celorlalți moștenitori se vor elibera certificate distincte.

Lăsând la o parte aparenta încălcare a caracterului unic al dezbaterii succesorale (ce nu permite ca aceeași succesiune să fie dezbătută de mai multe ori, cu constatarea calității moștenitorilor în mai multe acte distincte, fără a stabili cotele din moștenire ce se cuvin fiecăruia), curtea reține că un astfel de act juridic este caduc urmare a desființării ulterioare a actului în baza căruia a fost emis (sentința nr.1809/2002).

În consecință, examinând calitatea de moștenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, curtea reține că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.

Este adevărată susținerea apelantului contestator că în regimul probatoriu special al Legii nr.10/2001 calitatea de moștenitor se dovedește și cu alte mijloace de probă decât cu certificatul de moștenitor (cum sunt actele de stare civilă care atestă rudenia și vocația succesorală concretă), însă în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Majestății Sale Regele C. al II-lea a tatălui apelantului contestator, curtea consideră că sentința respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moștenitor în speță.

Legat de aceasta, se reține că tribunalul, reținând efectele juridice ale actelor de stare civilă prezentate, a omis a avea în vedere că acestea au fost emise în baza sentinței din anul 1955, care încă nu a fost recunoscută pe teritoriul României, procedura judiciară fiind în curs, după cum s-a arătat.

Curtea va înlătura argumentul adus de apelanta intimată APPS RA potrivit căruia, pentru a putea justifica în prezentul demers procesual calitatea de persoană îndreptățită la restituire prin prisma succesiunii legale, titularul notificării trebuia să fie moștenitorul legal, în viață la data împlinirii termenului de formulare a notificării.

S-a arătat în acest sens că autorul și tatăl apelantului contestator Al României P. Philippe, C. M. G. de România, a decedat la data de 26.01.2006, fără a formula notificare, astfel că nu se poate reține calitatea de persoană îndreptățită la restituire a apelantului din acest punct de vedere.

Cu referire la același aspect, curtea notează că potrivit înscrisului depus la fila 31 în dosarul nr.2638/2005, la data de 10 februarie 2002 C. M. de Hohenzollern a „cedat” fiului său, apelantul contestator, drepturile ce îi revin din averea regală conform sentinței pronunțată de Tribunalul de la Lisabona în anul 1955, deci la data formulării notificării, teoretic, apelantul contestator dobândise de la tatăl său dreptul de a pretinde reparația (sub condiția ca acesta să îi fi fost transmis cedentului).

Cu toate acestea, față de cele reținute mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moștenitor nr.55/2005 și la contestarea efectelor pe teritoriul României a sentinței amintite, curtea notează că această critică nu este relevantă pentru temeinicia pretențiilor apelantului contestator și în aceste condiții nu consideră util a analiza valabilitatea formală a actului juridic prin care apelantului i s-au „cedat” drepturile în discuție.

Totodată, având în vedere că prin întâmpinare apelantul contestator a susținut că în mod prioritar cererea sa valorifică drepturile succesorale dobândite de la Urdărianu Monique A. prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, curtea reține, după cum s-a arătat mai sus, că aceasta era unica moștenitoare a Prințesei E. de România (născută E. L.), însă calitatea acesteia din urmă de moștenitor al fostului proprietar, defunctul Rege C. al II-lea nu a fost dovedită în speță.

În consecința celor expuse, curtea constată că în mod corect a fost respinsă notificarea formulată de apelantul contestator de către apelanta intimată, iar prima instanță a reținut în mod greșit calitatea de persoană îndreptățită la restituire a apelantului contestator, astfel că, în temeiul art.296 Cod Proc.Civ., va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată în sensul că va respinge contestația ca neîntemeiată.

Având în vedere soluția dată apelului mai sus analizat și văzând că apelul declarat de apelantul contestator viza exclusiv modalitatea concretă în care prima instanță a dispus restituire către acesta a imobilului notificat, rezultă cu evidență caracterul nefondat al acestei căi de atac, ce va fi respinsă ca atare.

Totodată, față de caracterul accesoriu în sprijinul apelantului contestator al cererii de intervenție formulată în apel de intervenientul V. S. V., văzând și dispozițiile art.49 alin.3 Cod Proc.Civ., va respinge și această cerere ca nefondată.

Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs contestatorul.

Prin decizia nr. 2311 din 29 martie 2012 ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE SECȚIA I CIVILĂ a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei de casare s-au reținut următoarele.

Analizând cu prioritate critica privind încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) Cod proc. civ., respectiv a principiilor disponibilității, dreptului la apărare și al contradictorialității părților în procesul civil, Înalta Curte a constatat că este întemeiată.

În speță, decizia Curții de apel de admitere a apelului declarat de către intimata R.A. APPS, se fundamentează pe două considerente determinante, și anume: caducitatea - ca și o cauză de ineficacitate a Certificatului de moștenitor nr. 55/2005, urmare contestării pe teritoriul României a efectelor sentinței în baza căreia a fost emis și, pe de altă parte, nedovedirea în speță a calității Prințesei E. de România (născută E. L.), de moștenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege C. al II-lea al României.

Din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel” rezultă că sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel.

Printre motivele de apel nu se identifică, însă, și critici relative la cele două aspecte determinante, care au fost reținute în admiterea apelului intimatei, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea contestației, ca neîntemeiate.

Întemeindu-și soluția pe argumente colaterale, neinvocate de părți prin cererea de apel, curtea de apel a încălcat principiul disponibilității părților în materie civilă.

Pe de altă parte, pronunțând soluția, având în vedere alte împrejurări, pe care nu le-a pus în discuția părților nici pe parcursul soluționării apelului, nici la termenul de dezbateri, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, care guvernează procesul civil. Acest principiu presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, pentru ca fiecare să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

În cauză, argumentele decisive pentru respingerea contestației pe fond își găsesc reflectare în hotărârea pronunțată, însă, judecătorul cauzei nu le-a pus în discuția părților, aducând astfel, o gravă atingere principiului contradictorialității părților, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin faptul că a soluționat fondul cauzei fără a da cuvântul părților pe aspectele determinante pentru soluția pronunțată și fără a le da posibilitatea să formuleze apărări sau să administreze probe în dovedirea pretențiilor s-a produs și o încălcare a dreptului la apărare al părților, garantat de art. 24 din Constituția României.

Instanța de judecată nu poate pronunța hotărârea reținând aspecte care nu au fost invocate, care nu reprezintă chestiuni de ordine publică și pe care nu le-a pus, în prealabil, în dezbaterea părților, fără a încălca principiile disponibilității, contradictorialității și al dreptului la apărare, și fără a vătăma părțile în drepturile lor procesuale, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) Cod proc. civilă, care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare, instanța de trimitere urmează să analizeze apelurile declarate, exclusiv în limitele investirii, iar în măsura în care găsește întemeiate aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra soluției cauzei, instanța este obligată să le pună în dezbatere părților, pentru a nu le vătăma în exercitarea drepturilor lor procesuale și a pronunța astfel o hotărâre nulă conform art. 105 alin. (2) Cod proc. civilă.

Pe de altă parte, în speță, în dezlegarea problemei existenței calității de moștenitor legal a contestatorului, instanța de apel a reținut că la dosar a fost depus un înscris numit „certificat”, eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06.02.1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M. G. Lambrino, că este fiul legitim al M.S.C. al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.

Această sentință din 06.02.1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, C. M. de Hohenzollern (M. G. al României) solicitând instanței române la data de 07.08.1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații M. de Hohenzollern, Prințesa A. de Bourbon Parma și Urdărianu Monique A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa E. de România).

Astfel, la data de 01.07.2002, Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809, a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în dosarul nr._ al Secției, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.

Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A/14.01.2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa a fost emis certificatul de moștenitor nr. 55/26.05.2005 de către notarul public P. C. M..

Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele C. al II-lea al României, decedat la 04.04.1953, a rămas ca moștenitor M. G. al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția civilă, în ședința publică din 01.07.2002, dată în dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12/A/14.01.2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale majestăți, Regele C. al II-lea al României, pentru ceilalți moștenitori urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate.

Recursul declarat de intimatul M. de Hohenzollern împotriva deciziei nr. 12A/14.01.2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A/29.09.2005, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman.

În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182/29.12.2008 a Tribunalului Teleorman – Secția civilă, prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secției a I-a a Tribunalului din Lisabona – Portugalia.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel nu a putut reține că Certificatul de moștenitor nr. 55/2005 este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă, urmare anulării sentinței în baza căruia a fost emis (nr. 1809/2002), aceasta a considerat că în privința certificatului de moștenitor a intervenit o cauză de ineficacitate a actului, caducitatea, și a concluzionat, în examinarea calității de moștenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, Regele C. al II-lea al României, că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.

Prin urmare, în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Regelui C. al II-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentința respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moștenitor în această speță.

Sentința civilă nr. 182/29.12.2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, soluționat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Regele M. I de România și apelanta intervenientă Regina A. de Bourbon Parma, ca nefondat.

Această decizie a fost atacată cu recurs, soluționat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, prin care s-au menținut dispozițiile sentinței civile nr. 182/29.12.2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acțiunii formulate de reclamanți în contradictoriu cu Regele M. I de România și Regina A. de Bourbon Parma și recunoașterea pe teritoriul României a sentinței civile din 6 februarie 1955, pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona – Secția I, Portugalia. Hotărârea astfel pronunțată este irevocabilă.

În consecință, prin sentința civilă nr. 182/29.12.2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă și irevocabilă, ulterior soluționării pricinii în fața instanței de apel, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui G. M. Lambrino (G. M. al României) față de Regele C. al II-lea.

Un asemenea act are caracterul unui înscris nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel, ar fi putut determina o altă soluție, fapt ce impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, analizând materialul probator administrat în cauză prin raportare la motivele de apel, motivele aderării la apel, decizia de casare, Curtea a constatat nefondat apelul pârâtei și fondată aderarea la apel formulată de către contestator, pentru considerentele expuse mai jos.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că prin motivele de apel formulate de către RAAPPS sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel.

În temeiul art.315 C.pr.civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca atare, în ceea ce privește analiza acestor motive de apel urmează să se reia în esență argumentația reținută în decizia dată în apel în ciclul procesual anterior.

Sunt nefondate motivele de apel care privesc imobilul ce face obiectul notificării.

Astfel, a susținut apelanta că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din București, ..12, sectorul 1, în suprafață de 506 mp, solicitat a fi restituit.

Curtea reține că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/16.08.1934 de Tribunalul I. – Secția Notariat (depus la filele 39-41 în dosarul nr.2638/2005 al Tribunalului București – Secția a V-a Civilă) Regele C. al II-lea a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 506 mp. situat între Șoseaua J., Calea Dorobanților, Parcul Principele C. și Fabrica de Spirt Băneasa, ce constituia lotul nr.2 din blocul nr.15 bis din Parcul J..

Potrivit mențiunilor acestui înscris, actul a fost încheiat în formă autentificată, astfel încât face dovada dreptului de proprietate al Regelui C. al II-lea asupra terenului în discuție.

Aceeași dispoziție de trecere în proprietatea statului a fost luată și prin Decretul Ministerului Justiției nr.38 din 3 iunie 1948 (depus la fila 85 în același dosar).

Ca atare este nefondată și critica legată de inexistența dovezii privind modalitatea de preluare a bunului în patrimoniul statului, din aceste înscrisuri rezultând și modalitatea în care bunul a fost preluat de stat.

Atâta timp cât nici o justificare legală sau constituțională nu a sprijinit actele normative menționate, prin care bunurile proprietatea familiei regale au fost trecute în proprietatea statului, față de dispozițiile legii fundamentale a vremii ce protejau dreptul de proprietate și ale art.480 Cod Civil, curtea consideră aplicabile prevederile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 și ale art.2 lit.i din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul lipsei unui titlu valabil al statului pentru bunul în discuție.

De asemenea, curtea nu a reținut afirmația apelantei în sensul că „Administrația Bunurilor fostului Rege C. al II-lea” ar fi o persoană juridică distinctă, deoarece, așa cum arată însăși apelanta, această împrejurare nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Sunt nefondate și motivele de apel legate de lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României P. Philippe este cumpărător de drepturi succesorale și nu moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar, având în vedere că prin cumpărarea de la Urdărianu Monique A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prințesa E. de România (E. L.) – prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1489/02.08.2001 de BNP I. M. (fila 37 în dosarul nr.2638/2005), apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moștenitor nr.8/21.10.2002 emis de BNP V. C. (fila 47 în dosarul nr.2638/2005) rezultă că Urdărianu Monique A. a fost unica moștenitoare (testamentară) a defunctei Prințesa E. de România (născută L. E.).

În ceea ce privește calitatea Prințesei E. de România (născută L. E.) de succesoare a fostului Rege C. al II-lea așa cum s-a reținut în considerentele deciziei de casare apelanta pârâtă RAAPPS nu a formulat motive de apel prin care să conteste sentința sub acest aspect și nici nu a invocat faptul că reclamantul ar fi formulat notificare doar ca succesor în drepturi al Prințesei E. de România, iar nu și ca succesor al lui M. G. al României, astfel că ar fi nelegală sentința sub acest aspect.

De altfel, la dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă că la data decesului regelui C. al II lea acesta era căsătorit cu E. Prințesă de România (căsătorie ce a avut loc în 1947, conform certificatului de căsătorie de la fila 73, dosar_/3/2005), iar din actele depuse la filele 25-28 în dosarul nr.2638/2005 reprezentând încheierea finală privind dezbaterea succesiunii Regelui C. al II lea, cu privire la Prințesa E., care este menționată și în calitate de administrator al bunurilor, se reține și că potrivit legii române în calitate de soție supraviețuitoare moștenește o pătrime a bunurilor celui inventariat.

Referitor la calitatea autorului reclamantului, C. M. de Hohenzollern (M. G. al României/M. G. Lambrino) de fiu legitim al lui C. al II-lea al României, și astfel de moștenitor al defunctului rege, la dosar a fost depus un înscris numit „certificat”, eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06.02.1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, M. G. Lambrino, că este fiul legitim al lui C. al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.

Prin sentința civilă nr. 182/29.12.2008 a Tribunalului Teleorman – Secția civilă, a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Secției a I-a a Tribunalului din Lisabona – Portugalia.

Ca atare, și din acest punct de vedere s-a probat în speță, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită ca moștenitor al lui G. M. al României, succesor al Regelui C. al II lea, fost proprietar al imobilului în cauză, nemaisubzistând astfel, motivele de apel formulate de către pârâtă deduse din desființarea sentinței pronunțate într-un ciclu procesual anterior, prin care se recunoscuse inițial sentința civilă din 6 februarie 1955, pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona – Secția I, Portugalia.

Pentru a se dispune restituirea întregului imobil către reclamant, raportat la prevederile art. 4 alin.4 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de această lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, nu este necesară dovedirea faptului că acesta ar deține cotele păți din imobil ale tuturor succesorilor fostului proprietar, fiind suficientă probarea faptului că este titularul drepturilor care i se cuveneau cel puțin unuia dintre succesorii fostului proprietar, ceea ce s-a și întâmplat în speță.

În consecință, apelul RAAPPS este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art296 raportat la art.295 C.pr.civ.

În ceea ce privește apelul declarat de către reclamant, care vizează modalitatea concretă în care prima instanță a dispus restituire către acesta a imobilului notificat, Curtea a reținut că prin acțiune reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr.248/3.06.2005 emisă de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA, și obligarea intimatei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr.191, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 506 mp, constituind „lotul 2 din parcelarea Blank, parcul J.”.

Prin sentința atacată cu prezentul apel, prima instanță de fond a admis contestația, a anulat decizia nr. 248/03.06.2005, emisă de intimat, a obligat intimatul să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, Calea Dorobanților nr. 191 (fost lotul 2 din .), în prezent .. 12.

Raportat la posibilitatea instanțelor de a dispune direct restituirea în natură a imobilelor notificate potrivit Legii nr.10/2001 sau doar de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură sunt relevante considerentele Deciziei Nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite.

Astfel, în considerentele acestei decizii date în interesul legii se reține, raportat la prevederile art.21 alin.1, art. 22 alin. (1) și art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001, că „din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.”

Ca atare, având în vedere obiectul acțiunii, astfel cum acesta rezultă din petitul cererii, prima instanță, reținând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și faptul că terenul poate fi restituit în natură, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert S. H. la data de 7.03.2003, necontestat de părți, trebuia să dispună restituirea în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului în cauză iar nu emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în sarcina pârâtului.

În consecință, în temeiul art.296 raportat la art.295 C.pr.civ., admite apelul formulat în aderare de către apelantul-reclamant, va schimba, în parte, sentința atacată, va dispune restituirea în natură în patrimoniul reclamantului a imobilului teren în suprafață de 506 mp., situat în ..12, București (fostul lot 2 din .), va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Față de caracterul accesoriu în sprijinul apelantului contestator al cererii de intervenție formulată în apel de intervenientul V. S. V., Curtea va admite și această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul pârâtei R. AUTONOMĂ –ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI DE STAT cu sediul în sector 1, București, .-8 împotriva sentinței civile nr.629/24.04.2009, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu apelantul-reclamant P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI cu domiciliul ales la SCA P., R. & Asociații în sector 3, București, Calea Călărașilor, nr. 244, ., . și intervenientul accesoriu V. S. V. cu domiciliul ales la av. V. M. C. sector 1, București, .. 8, ..

Admite cererea de intervenție accesorie.

Admite apelul formulat în aderare de către apelantul-reclamant P. PHILIPPE AL ROMÂNIEI cu domiciliul ales la SCA P., R. & Asociații în sector 3, București, Calea Călărașilor, nr. 244, ., . împotriva sentinței civile nr.629/24.04.2009, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu apelanta pârâtă R. AUTONOMĂ –ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI DE STAT și intervenientul accesoriu V. S. V..

Schimbă, în parte, sentința atacată.

Dispune restituirea în natură în patrimoniul reclamantului a imobilului teren în suprafață de 506 mp., situat în ..12, București (fostul lot 2 din .).

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 05.07.2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

M. P. G. S.

GREFIER

E. D. C.

Red. MP

Tehnored. .> 5 ex. /

Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă

Judecător: E. R.

← Pretenţii. Decizia nr. 1375/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 355/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 109/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 109/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI