Legea 10/2001. Decizia nr. 281/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 281/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-07-2012 în dosarul nr. 281/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.281 A
Ședința publică de la 2 iulie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelantul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 199 din 01.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți N. L. și M. C..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 25 iunie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 2 iulie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 17.11.2010 sub nr._, reclamanții N. L. și M. C., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata „valorii prețului de piață” a apartamentului nr. 1, parter, situat în București, .. 10, sector 1. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat mama lor, M. A., a încheiat cu C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I., în baza și cu respectarea întocmai a Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. N 586/17.12.1996, prin care a dobândit proprietatea apartamentului nr. 1 parter, din București, .. 10, sector 1, format din 3 camere, antreu, vestibul, baie, culoar, cămară, culoar, bucătărie, terasă, cameră de serviciu la mansarda imobilului și pivniță comună în subsol - apartament având o suprafață utilă de 116,12 mp., precum și cota indiviză de 29,74 % din părțile de folosință comună ale imobilului și „52,21 m.p. teren situat sub construcție, conform art. 33 din HG. nr. 20/199”.
Prin proces-verbal de punere în posesie încheiat la data de 02.10. 2008, în dosarul de executare nr. 197/2008 al B. „E. L.", s-a pus în executare Decizia civilă nr. 58 A/31.01.2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._/3/2006 - definitivă, prin care autoarea lor era obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei A. M.-D. apartamentul ocupat de aceasta în baza contractului mai sus-menționat. Prin decizia civilă nr. 10.298/22.12.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă a respins recursul autoarei ca neîntemeiat, hotărârea devenind astfel irevocabilă.
Au mai arătat reclamanții că sunt unici moștenitori ai defunctei, conform Certificatului de calitate de moștenitor nr. 13/12.05.2009 eliberat de BNP T. Ortansa D..
Văzând disp. art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001 - astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, raportat și la dispozițiile art. 1337, 1344 Cod civil, au solicitat aceștia să se dispună obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului ce a constituit obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. N 586/17.12.1996, astfel cum va fi stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Cât privește competența materială (după valoare) a judecării în fond a prezentei cauze au învederat reclamanții că aceasta revine Tribunalului București, în condițiile în care, după prețuirea lor, valoarea depășește 5 miliarde ROL.
În susținerea cererii, au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: expertiză tehnică judiciară - specialitatea construcții - având ca obiectiv stabilirea valorii "prețului de piață, conform standardelor internaționale de evaluare" a apartamentului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 ind. 1, disp. art. 50 alin. 2 ind. 1 din Legea 10/2001 - astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1 /2009 - coroborat cu dispozițiile art. 1337, 1344 Cod civil.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare prin care să arate excepțiile, dovezile și mijloacele sale de apărare.
Sub aspect probatoriu, s-au încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, respectiv cu expertiză de specialitate evaluatorie.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin sentința civilă nr.199/1.02.2012 a admis cererea formulată de către reclamanții N. L., și M. C. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.069.376 lei, reprezentând preț de piață al imobilului apartament nr. 1 situat în București, sector 1, .. 10, parter;obligă pârâtul și la plata sumei de 2500 lei, cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-a reținut că se impune a fi clarificat temeiul juridic al acțiunii reclamanților, respectiv dacă aceștia își pot valorifica pretențiile privind prețul de piață al imobilului prin prisma dispozițiilor dreptului comun privitoare la evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), invocate și ele în cererea de chemare în judecată ori în temeiul dispozițiilor art. art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.
În concret, se pune problema concursului între dispozițiile art. 1337 și urm. C. civil, ce reglementează evicțiunea și prevederile speciale referitoare la răspunderea statului față de persoanele ce au cumpărat imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte au fost desființate.
Sub acest aspect, se constată, pe de o parte, că, potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiune (definită drept pierderea proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar) și implică dreptul cumpărătorului de a primi de la vânzător integral prețul primit (art. 1341-1343 C. civ.), valoarea fructelor pe care a fost nevoit să le restituie terțului evingător (art. 1341 pct. 2 C. civ.), dreptul cumpărătorului de a cere restituirea cheltuielilor de judecată, atât ale procesului din care a rezultat evicțiunea, cât și, dacă este cazul, ale acțiunii în regres contra vânzătorului (art. 1341 pct. 3-4 C. civ.).
Iar, pe de altă parte, că în Legea nr. 10/2001 sunt dispoziții conform cărora: „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru (art. 50 alin. 2)”, „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru (art. 50 alin. 2 ind. 1)”, respectiv „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”, limitându-se, așadar, răspunderea numai la prețul plătit actualizat sau prețul de piață al imobilului, în funcție de respectarea ori nerespectarea de către părți a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor.
În concret, Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, înlocuiește acțiunea dreptului comun în evicțiune.
Fiind vorba de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acțiune. Aceasta întrucât se recunoaște, fără rezerve și aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acțiunea ei se extinde nu numai asupra situațiilor juridice care urmează să existe, să se modifice ori să stingă, ci și faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).
D. fiind și că reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare, fără a fi încălcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, unde se arată că legea civilă dispune numai pentru viitor și nici acelea ale art. 1 din Codul civil, care dispun în sensul că legea civilă nu are putere retroactivă.
Reținându-se, deci, posibilitatea pentru reclamanți de a uza numai de dispozițiile legii speciale, iar nu de acelea ale dreptului comun, se va verifica în ce măsură reclamanții pot pretinde a li se plăti prețul de piață al imobilului apartament.
Asupra fondului pretențiilor reclamanților, se constată că prețul de piață poate fi obținut, potrivit art. 50 alin. 2 și art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, de acei cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
De menționat că textul enunțat este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.
Este tocmai situația autoarei reclamanților care a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie numitei A. M. D. imobilul apartament situat în București, .. 10, sector 1, dobândit de cea dintâi prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N 586/17.12.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin decizia civilă nr. 58 A/31.01.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr._/3/2006 (f. 9-13), rămasă irevocabilă potrivit deciziei nr._/22.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (f. 39-44), cu mențiunea că în niciuna dintre aceste hotărâri nu s-a reținut nerespectarea de către autoarea reclamanților a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la a beneficia de prețul de piață al imobilului, calculat potrivit standardelor internaționale de evaluare, valoare stabilită de expert M. O. ca fiind de 1.069.376 lei (f. 50-55 dosar), necontestată.
Pentru aceste considerente, se va admite cererea de chemare în judecată și va fi obligat pârâtul la plata sumei de 1.069.376 lei, reprezentând preț de piață al imobilului apartament nr. 1 situat în București, sector 1, .. 10, parter.
În baza art. 274 C.proc. civ., va fi obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2500 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice vizând 2 aspecte: excepția lipsei calității procesuale pasive și pe fond, greșita aplicare a dispozițiilor art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, greșit au stabilit experții valoarea de circulație a imobilului ; de asemenea, s-a criticat și acordarea cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive s-au invocat prevederile art.1337 Cod civil, art. 1341 cod civil potrivit cărora vânzătorul, în cauză Primăria Municipiului București, răspunde pentru evicțiune,prin fapta unui terț. Contractul produce efecte numai între părțile contractante.
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o altă dispoziție specială contrară, după cum nici art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală a apelantului Ministerul Finanțelor Publice .
Tulburarea de drept, prin fapta unui terț, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, apelantul neavând nici o culpă pentru a-i antrena răspunderea.
Al doilea motiv de apel privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 .
Pentru a fi aplicabile aceste dispoziții și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata prețului de piață plătit de chiriași în temeiul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, se cere a fi întrunite două condiții.
Încheierea contractelor de vânzare - cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiție imperativă, este aceea că aceste contracte să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă .
Referitor la prima condiție, reclamanții nu au făcut dovada bunei credințe la încheierea contractului de vânzare - cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În ceea privește cea de-a doua condiție, deposedarea autoarei reclamanților s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare - cumpărare nr.N 586/17.12.1996, nefiind desființat prin hotărâre judecătorească.
Astfel, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, recurentul neputând fi obligat la restituirea prețului de piață.
O altă critică se referă la concluziile raportului de expertiză, apreciind că suma de 1.069.376 lei este nejustificat de mare, având în vedere blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare, cererea fiind mai mică decât oferta.
D. fiind că imobilul a fost supra evaluat solicită a se efectua o nouă expertiză având ca obiective stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare ( și nu a prețului derizoriu plătit de reclamant și stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii. De asemenea,diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.
Întrucât imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, reclamanții sunt îndrituiți să primească o despăgubire echitabilă, respectiv valoarea unui imobil pe care ar fi putut să-l dobândească de pe piața liberă, la momentul încheierii contractului, cu prețul plătit la data încheierii contractului, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil .
Se mai arată că, indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului nu se impune în prezenta cauză, diferită de cauza R. vs. România, fiind suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare, ori contravaloarea prețului actualizat plătit de cumpărătorul evins, ca și în cazul T. vs. România.
Admiterea acțiunii în revendicare ori în constatarea nulității absolute, semnifică în mod logic și necesar, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intra în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 dispune că această lege se aplică numai imobilelor preluate fără titlu valabil . Indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de circulație actuală a imobilelor constituie, o îmbogățire fără justă cauză.
O altă critică are în vedere aplicarea art. 274 Cod procedură civilă, recurentul apreciind că nu are nicio culpă procesuală, iar în subsidiar solicită reducerea cuantumului acestor cheltuieli, suma de 2500 lei fiind prea mare.
Reclamanții – intimați au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului apreciind că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală legală, Legea nr. 10/2001 având o dispoziție specială în acest sens prin art.50 alin2 și 3 și art.50 1 .
În ceea ce privește fondul, se arată că art. 8 din Legea nr.1/2009 a clarificat cazurile de desființare, menționând că dispozițiile art. 50 și 50 1 sunt aplicabile fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
De asemenea, contractul de vânzare - cumpărare nr.N 586/17.12.1996 nu a fost desființat, bunul fiind pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, mai mult acțiunea fostului proprietar împotriva cumpărătorului, având ca obiect constatarea nulității contractului, fiind perimată .
Apreciază că nu s-a răsturnat prezumția de bună – credință a autoarei reclamanților, în cauză instanța de fond reținând că autoarea lor a încheiat contractul cu respectarea legii, sintagma contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 trebuie înțeleasă în sens restrâns, referindu-se nu la buna sau reaua credință a contractanților ci la nerespectarea unei cerințe obiective, stricte ale Legii nr.112/1995.
Valoarea stabilită prin expertiză reflectă prețul de piață, acesta fiind cel datorat, susținerile recurentului sub acest aspect fiind nefondate.
Referitor la cheltuielile de judecată arată că recurentul este cel căzut în pretenții, onorariul de avocat fiind conform chitanțelor de la dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va admite apelul având în vedere următoarele considerente:
Motivul de apel privind excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, Curtea îl apreciază ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriași ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (in virtutea legii) și această normă specială derogă de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulității si restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune ca ar fi încasat prețul.
Susținerea potrivit căreia dispozițiile de drept comun, reprezentate de art. 1337 și 1341 Cod civil, nu pot fi înlăturate prin legea specială, sunt fără susținere legală. Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De altfel, apelantul nu prezintă argumente legale în susținerea opiniei sale, astfel încât să și fundamenteze alegațiunile sale.
Dispozițiile art.50 și art.501 din Legea nr.10/2001 nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii cumpărători în baza Legii nr.112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar al imobilului.
În această situație, practica judecătorească a considerat că și acestor cazuri din urmă le sunt aplicabile dispozițiile susmenționate, întrucât, pe de o parte, prețul achitat de chiriașii cumpărători a ajuns într-un fond special constituit la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, conform Legii nr.112/1995, vânzătorul, semnatar al actului de vânzare-cumpărare, Primăria Municipiului București neîncasând efectiv nici o sumă de bani.
Un alt argument în sprijinul acestei opinii este și acela că prin modalitatea desființării contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acțiunii în revendicare, chiriașii cumpărători pierd bunul în totalitate, fiind evinși total.
Pe de altă parte, dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzut de art.50 și art. 501, chiriașul cumpărător pierde bunul, fie prin desființarea contratului, fie urmare admiterii acțiunii în revendicare, deși contractul a fost încheiat cu respectarea legii.
Față de această incoerență legislativă, Curtea va avea în vedere principiul potrivit căruia, o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și dispozițiile art.3 Cod civil, art.129 Cod de procedură civilă, potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.
De asemenea, Curtea are în vedere și art.6 din C.E.D.O., în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părților un proces echitabil.
Apelul este fondat sub aspectul dispozițiilor art.50/1 din Legea nr.10/2001 referitoare la dispoziția potrivit căreia, pentru a beneficia de prețul de piață al imobilului, este necesar ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.
În cauză, contractul de vânzare-cumpărare nr.N586/17.12.1996 a fost încheiat de autoarea reclamanților, M. A., iar prin hotărârile judecătorești, în urma cărora cumpărătoarea și moștenitorii acesteia au fost evinși, s-a statuat irevocabil că a fost încheiat cu nerespectarea legii.
În considerentele deciziei nr.58/31.01.2008 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a arătat că Legea nr.112/1995 a avut ca obiect de reglementare numai situația imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, semnificația sintagmei „cu titlu” fiind concordantă unei ipoteze concrete de transmisiune valabilă a bunului dintr-un patrimoniu în altul.
Cât timp, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista pe rolul instanțelor de judecată o acțiune având drept scop stabilirea inexistenței titlului statului, incidența actului normativ susmenționat devenea un aspect subsecvent rezultatului final al judecății deja inițiată de reclamantă.
Hotărârea judecătorească obținută de autorii reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, prin cererea de chemare în judecată la data de 25.07.1996 consfințește în cuprinsul ei modalitatea abuzivă de preluare în stăpânirea statului a imobilului revendicat – inaplicabilitatea prevederilor Decretului de naționalizare, ceea ce înseamnă și inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Prin decizia nr._/22.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului împotriva deciziei Curții de Apel, s-a reținut că sunt nefondate și criticile formulate de recurenta pârâtă M. A., întrucât efectul declarativ al hotărârii pronunțată în 28.05.1997 impunea menținerea situației juridice existente la 25.07.1946, ceea ce însemna că pe durata procesului până la rămânerea definitivă și irevocabilă a soluției, imobilul revendicat nu putea face obiectul unor eventuale înstrăinări de natură să genereze ulterior litigii între autorul reclamantei și terții dobânditori; or, la 17.12.1996 entitatea publică deținătoare, fără să aștepte soluționarea procesului, a vândut pârâtei apartamentul în discuție, parte integrantă a imobilului revendicat de autorul reclamantei.
Rezultă, așadar, din considerentele celor două hotărâri judecătorești că înstrăinarea imobilului în litigiu și încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 s-a făcut cu nerespectarea acestei legi, mai exact, a dispozițiilor art.9 din acest act normativ.
Față de această situație juridică reținută cu putere de lucru judecat, Curtea constată că dispozițiile art.501 nu sunt aplicabile în cauză, reclamanții putând obține doar restituirea prețului actualizat în conformitate cu art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001.
În temeiul dispozițiilor art.129 Cod de procedură civilă, care reglementează rolul activ al judecătorului, în ședința publică de la 25 iunie 2012 s-a pus în discuție, din oficiu, efectuarea unei expertize al cărui obiectiv să fie stabilirea prețului actualizat al imobilului.
Apelantul s-a opus încuviințării acestei probe, ca de altfel și avocatul intimaților reclamanți, apreciind că nu se impune o astfel de expertiză, întrucât ceea ce s-a criticat în prezentul apel a vizat valoarea de circulație a imobilului, considerând-o nejustificat de mare în raport cu piața liberă.
Având în vedere poziția procesuală a părților față de administrarea acestei probe, pe care instanța nu o putea administra decât după achitarea unui onorariu de expert, ce ar fi trebuit suportat de apelant, Curtea a apreciat prevalența principiului disponibilității procesului civil și a soluționat cauza în consecință.
Celelalte critici vizând concluziile raportului de expertiză și valoarea ce s-ar fi cuvenit reclamanților intimați, urmare a evicțiunii totale, au aceleași considerente comune arătate anterior, cu mențiunea că ceea ce datorează statul în ipotezele prevăzute de art.50 și art.501, este expres reglementat prin Legea nr.10/2001, lege cu caracter special, care înlătură de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, rămâne fără obiect și critica vizând cheltuielile de judecată, urmare a admiterii apelului.
În temeiul art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 199 din 01.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți N. L., domiciliată în București, . nr.19, sector 2, și M. C., domiciliat în București, ., ., ..
Schimbă în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 2 iulie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/19.07.2012
----------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – R.M.V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 355/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 14/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
