Revendicare imobiliară. Decizia nr. 61/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 61/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 61/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.61 A
Ședința publică de la 27.02.2013
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanții-reclamanți P. M. și D. C. N., împotriva sentinței civile nr.1090 din 18.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanții R. E., F. I. C. și intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, T. D. D. S., D. A., C. A., C. F. și B. P..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat F. P., în calitate de reprezentant al apelanților-reclamanți P. M. și D. C. N., în baza împuternicirii avocațiale seri B nr._/10.01.2013, emisă de Baroul București – SCA”G., Ardenescu și Asociații”, aflată la fila 27 dosar, consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației aflată la fila 33 dosar, lipsind intimații-reclamanți R. E., F. I. C. și intimații-pârâți T. D. D. S., D. A., C. A., C. F. și B. P..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelanților-reclamanți, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și completat, având în vedere următoarele aspecte:
Apreciază că procedura Legii nr.10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă, astfel că a formulat notificări întemeiate în baza acestei legi, drept urmare nu au fost despăgubiți.
De asemenea, dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat de către stat, deși trebuie să se recunoască preferabilitatea titlului acestora deoarece provine de la adevăratul proprietar inițial, care a obținut bunul în condiții de perfectă legalitate. Totodată, trebuie să se recunoască accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitărilor reclamanților în temeiul prevederilor CEDO, cu mențiunea că sunt deținătorii unui bun actual în sensul CEDO.
Prin completarea motivelor de apel a arătat că spațiul cu altă destinație decât cea de locuințe este liber încă din anul 2010, conform adresei de la ., că din acel an Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România l-au părăsit, au renunțat la acest spațiu, fiind liber și în prezent, nu s-au perfectat vânzări sau alte contracte pe acest spațiu.
Mai arată că din anul 1996 au efectuat diligențe care au avut în vedere imobilul revendicat, dar nici până în prezent nu s-a soluționat notificarea formulată.
Referitor la cheltuielile de judecată, provocate de acest proces, arată că urmează a le solicita pe calea unei acțiuni separate.
Reprezentantul intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca nefondat, menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Consideră că reclamanții au avut posibilitatea, în baza Legii nr.10/2001 să obțină măsuri reparatorii prin echivalent, pentru ceea ce s-a vândut, restituirea în natură dacă se constată că mai există un spațiu în patrimoniul Municipiului București, în baza legii speciale și cu luare în considerare a jurisprudenței a CEDO, a Deciziei nr.33/2008, a noțiunii de bun actual.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 iunie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a Va Civilă sub nr._, reclamanții P. M., Roseanu E., F. I. C. și D. C. N. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General, T. D. D. S., T. D. A., C. A., C. F. și B. P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați aceștia să le lase în deplina proprietate și liniștita posesie apartamentele și spatiile ocupate din imobilul situat în București, .. 102, corp A + B, sector 1, compus din teren în suprafața de 330 mp. și construcții, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul din București, .. 102, corp A și B, a fost proprietatea autorului lor, A. C., în temeiul actului de vânzare-cumpărare transcris de Tribunalul I. – Secția notariat sub nr. 7028/1910, iar în momentul naționalizării era ocupat de I. C., E. C. (căsătorita P.), M. C. (căsătorită P.), P. A., P. E. (căsătorită Roseanu) și P. M..
S-a mai arătat că imobilul a fost grav avariat la bombardament și a fost refăcut de foștii proprietari prin eforturi și cheltuiala proprie, după care imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, chiar cu încălcarea dispozițiilor ce guvernau naționalizarea, având în vedere că proprietarii imobilului de la acel moment făceau parte din categoriile excluse de la naționalizare conform art. II din decret.
Tribunalul București – Secția a V a Civilă, prin sentința civilă nr. 1090 din 18 mai 2012, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F. I. C. și a respins acțiunea formulată de această reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D. A. și a respins capetele de cerere formulate în contradictoriu cu acest pârât, având ca obiect revendicarea și evacuarea din apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, .. 102, parter, sector 1, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea spațiului cu altă destinație decât cea de locuință formulat de reclamanții P. M., Roseanu E., D. C. N. în contradictoriu cu pârâtul M. București Prin Primarul General. A respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea spațiului cu altă destinație decât cea de locuință din imobilul situat în București, .. 102, sector 1, ca inadmisibil. A respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect revendicarea spațiilor cu destinație de locuință din imobilul situat în București, .. 102, sector 1, ca neîntemeiată. A respins capetele de cerere având ca obiect revendicarea spațiilor cu destinație de locuință din imobilul situat în București, .. 102, sector 1, formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții T. D. D. S., C. A., C. F. și B. P., ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că:
În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei F. I. C., tribunalul a reținut că, pentru ca o persoană să fie parte în proces, este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiții, să aibă calitate procesuală. Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acționa în justiție și în același timp persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecății, deoarece în cadrul unui raport juridic litigios numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în dispozițiile art. 112 Cod de procedură civilă, potrivit cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.
În speță, tribunalul a apreciat că reclamanta F. I. C. nu justifică legitimare procesuală activă, întrucât a renunțat la moștenirea defunctului C. M. (fiul fostului proprietar C. A.), prin declarația înregistrată sub nr. 83/1974 în registrul de renunțări la succesiuni.
Potrivit art. 696 Cod civil, eredele care renunță la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moștenitor fiind desființat cu efect retroactiv, moștenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moștenire.
Așadar, în patrimoniul reclamantei nu s-a transmis dreptul de a formula acțiune în revendicare pentru recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pretins încălcat de stat prin preluarea imobilului.
În consecință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F. I. C. și a respins acțiunea formulată de această reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului D. A., tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului solicită în justiție recunoașterea dreptului său de proprietate și obligarea pârâtului care posedă bunul să-i lase în deplină proprietate și posesie respectivul bun; acțiunea în evacuare este acțiunea prin care se tinde la protejarea dreptului de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate asupra bunului.
S-a constatat că în cauză, apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, .. 102, sector 1, nu se află nici în proprietatea și nici în posesia pârâtului D. A..
Astfel, potrivit certificatului de moștenitor nr. 3 din 09 februarie 2007,de pe urma defunctului T. D. M.(care a cumpărat . soția acestuia, pârâta T. D. Domica S., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1803/112 din 02 iunie 1998) a rămas ca moștenitoare numai pârâta T. D. D. S., în calitate de soție supraviețuitoare. Așadar, pârâtul D. A. nu a dobândit prin moștenire vreun drept de proprietate asupra apartamentului nr.1 din imobilul în litigiu.
Pe de altă parte, pârâtul D. A. nu se află în posesia imobilului, acesta având domiciliul în localitatea S. ,județ B., astfel cum a rezultat din adresa nr._ din 17 aprilie 2012 emisă de Direcția Publică de Evidență a Persoanelor și Stare Civilă Sector 1.
Pentru considerentele arătate, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D. A. și a respins capetele de cerere formulate în contradictoriu cu acest pârât,având ca obiect revendicarea și evacuarea din apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, .. 102, parter, sector 1, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Referitor la admisibilitatea acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că reclamanții au solicitat obligarea pârâților persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile cu destinația de locuință din imobilul situat în București, .. 102, sector 1, și obligarea pârâtului M. București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul cu altă destinație decât cea de locuință din imobil, care până la data de 16 aprilie 2010 a fost deținut de Uniunea Compozitorilor (conform relațiilor comunicate de .).
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat,iar potrivit art. 6 alin. 2 din același act normativ, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice,în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării, cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestei legi(deci cu urmarea procedurii prealabile) imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text: o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, la data intrării în vigoare a legii.
În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și prin OUG nr. 145/2001, expirând la data de 14 februarie 2002), iar în raport de dispozițiile art. 22 alin. 5 din lege, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispozițiile acestei legi sunt de imediată aplicare. A rezultat așadar că, odată cu . Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi. În consecință, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aflat în posesia uneia din „unitățile deținătoare” menționate de art. 21 alin. 1 din lege, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun art. 480 – 481 cod civil nu mai poate fi primită.
În consecință, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare a spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință din imobil, formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București este inadmisibilă și a respins-o ca atare.
Cât privește acțiunea în revendicare a spațiilor cu destinația de locuință din imobil, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu a fost formulată împotriva statului, ci a unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunurile.
Astfel fiind, tribunalul a respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect revendicarea spațiilor cu destinație de locuință din imobilul situat în București, .. 102, sector 1, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7028 din 10 iunie 1910 de Tribunalul I. – Secția Notariat, numitul C. A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., compus din teren și construcții.
Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 107 din 09 octombrie 2000 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați „M. și M.”, de pe urma defunctului C. A., decedat la data de 07 ianuarie 1919 au rămas ca moștenitori P. M., P. E., D. E. E., N. E. V. și C. M., în calitate de fii.
De pe urma defunctei P. M., decedată la data de 19 februarie 1943 a rămas ca moștenitoare reclamanta Roseanu E., în calitate de fiică, astfel cum a rezultat din certificatul de calitate de moștenitor nr. 108 din 09 octombrie 2000 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați „M. și M.”.
De pe urma defunctului C. M., decedat la data de 11 mai 1953 a rămas ca moștenitoare D. L. E., în calitate de fiică, reunțând la succesiune C. E. – soție și reclamanta F. I. C. – fiică, conform certificatului de moștenitor nr. 173 din 15 martie 1994 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București.
D. E. a decedat la data de 25 octombrie 1966, lăsând ca moștenitor pe fiul său, reclamantul D. C. N., conform certificatului de moștenitor nr. 79 din 28 februarie 1967 emis de Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin.
N. E. V. a decedat la data de 05 mai 1974, calitate de moștenitoare a acesteia având reclamanta Roseanu E., care este fiica adoptivă a defunctei, astfel cum a rezultat din sentința civilă nr. 670 din 09 august 1946 pronunțată de Tribunalul I. – Secția a III a CC.
P. E., decedată la data de 23 aprilie 1994 a lăsat ca moștenitor pe fiul acesteia,reclamantul P. M., conform certificatului de moștenitor nr. 199 din 01 februarie 1995 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București.
Imobilul situat în București, ..102(fostă .) a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950,fiind trecut în anexa la decret,la poziția nr.14 ,cu proprietar “necunoscut”.
După preluarea de către stat, au fost înstrăinate către foștii chiriași spațiile cu destinația de locuință din imobilul situat în București, .. 102, sector 1. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N1890 din 14 octombrie 1997, Primăria Municipiului București prin mandatar Administrația Fondului Imobiliar a înstrăinat pârâților C. F. și C. A. un apartament din imobil, compus din două camere, bucătărie și pivniță, în suprafață de 35,99 mp.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ din 02 iunie 1998, Primăria Municipiului București prin mandatar . a înstrăinat pârâtei T. D. D. S. și soțului acesteia, T. D. M. apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului, compus din două camere(corp A), o cameră, baie, verandă (corp B), în suprafață de 70,87 mp. Numitul T. D. M. a decedat la data de 25 mai 2006, de pe urma acestuia rămânând ca moștenitoare pârâta T. D. D. S., în calitate de soție supraviețuitoare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 880/1 din 03 iunie 1998, Primăria Municipiului București prin mandatar . înstrăinat numitei Măndruță E. un apartament din imobil, compus din două camere, vestibul, baie, bucătărie, closet, în suprafață de 38,86 mp. Numita M. E. a decedat la data de 16 august 2004 lăsând ca moștenitoare pe fiicele sale, Roatis M. și B. C., conform certificatului de moștenitor nr. 43 din 15 martie 2005 emis de Biroul Notarilor Publici „R. D. O.”, acestea înstrăinând imobilul pârâtei Bajancu P., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2534 din 16 noiembrie 2005 de Biroul Notarilor Publici „S. C. D.”.
Imobilul care face obiectul cererii se numără, conform art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945 – 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.
Având în vedere că în speță atât reclamanții P. M., Roseanu E., D. C. N., cât și pârâții T. D. D. S., C. A., C. F. și B. P. au invocat un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere situația particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Chiar dacă reclamanții nu și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant” și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare în temeiul art. 480 și 481 Cod civil.
S-a reținut că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 doar în anumite condiții, ce nu sunt întrunite în cauză, câtă vreme spațiile cu destinația de locuință din imobil nu se mai află în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unor terți, pârâții persoane fizice din prezenta cauză, care le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate.
Din dispozițiile art. 18 lit. c coroborate cu cele ale art. 45 din Legea nr. 10/2001 a rezultat că reclamanții puteau beneficia de restituirea în natură a spațiilor cu destinația de locuință din imobil doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței, în termen de un an de la . legii, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților persoane fizice, iar în urma admiterii unei astfel de acțiuni, imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.
Omisiunea reclamanților de a proceda la învestirea instanței de judecată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1890/1997, nr._ și nr._ a avut ca efect consolidarea validității acestora și a dreptului de proprietate al pârâților asupra apartamentelor din imobilul în litigiu.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanță, conform art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă. Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au statuat următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Din această decizie în interesul legii rezultă că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”. Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin urmare, făcând aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, se impune realizarea unei analize comparative a drepturilor înfățișate de părți prin raportare la dispozițiile CEDO și la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun în sensul Convenției.
Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale,inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza S. și alții împotriva României, cauza V. împotriva României, cauza S. Taub împotriva României etc.). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o creanță condițională,care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, cauza M. împotriva României etc.).
Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M. A. și alții împotriva României (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010), Curtea a afirmat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații(paragrafele 141, 142 și 143).
Urmare a acestei hotărâri, dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei,astfel cum au fost descrise, se constată că reclamanții nu dețin un „bun actual”, în sensul Convenției, respectiv un drept la restituire, care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei, aceștia având doar un drept de creanță, valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. De altfel, s-a reținut că reclamanții au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării nr. 366 din 22 iunie 2001, care nu a fost soluționată până în prezent. S-a reținut că nefinalizarea procedurii administrative, imputabilă exclusiv autorităților, nu dă naștere la un drept la restituirea imobilului (indicat expresis verbis-revendicarea imobilului) în patrimoniul reclamanților, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație.
Pe de altă parte, pârâții beneficiază de „bunuri actuale” în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 (cauza R. contra României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza R. contra României).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții P. M. și D. C. N..
Prin motivele de apel se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât:
D. fiind caracterul său esențial ineficace, astfel cum a fost recunoscut de contenciosul administrativ european în mod repetat, procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă, indiferent că ea nu a fost urmată deloc sau a fost urmată și a rămas încă în stadiul soluționării administrative sau s-a finalizat prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent. Dovada acestei ineficiențe, în cazul concret al apelanților este dedusă din lipsa oricărei despăgubiri în favoarea lor până în prezent, în pofida existenței unei notificări întemeiate pe această lege specială.
Principiul „specialia generalibus deroqant”, expus în cadrul deciziei în interesul legii este subordonat aspectului de convenționalitate, fiind aplicabil în mod fundamental, doar în referire la căi procesuale viabile, efective și nu ineficace.
Concluzionând în sensul amintit, al caracterului ineficace al procedurii menționate, apreciază că trebuie să li se recunoască, în temeiul celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitărilor lor.
Potrivit acestor argumente se impune concluzia înlăturării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca urmare a constatării caracterului neconvențional al acestui act normativ special.
Referitor la siguranța circuitului civil, apelanții apreciază că raportat la mecanismul viabil de despăgubire a chiriașilor-cumpărători, edictat de Legea nr. 1/2009, în contrapunere cu ineficiența celui de despăgubire al proprietarilor expoliați de statul comunist, reglementat, apreciază că circuitul civil va fi mai puțin afectat prin admiterea acțiunii. În continuare apreciază că din perspectiva juridico-istorică, securitatea circuitului civil a fost mai afectată prin expolierea autorilor lor, decât ar fi prin redobândirea apartamentelor/terenului de la pârâți.
Cu privire la orientarea Curții Europene din domeniul de configurare al „bunului” se poate afirma cu certitudine că apelanții sunt detinatorii unui bun actual în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului.
Apelanții amintesc și faptul că potrivit Curții Europene aceasta a stabilit că titularul dreptului deține doar un interes patrimonial de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui bun ca drept efectiv, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană tine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și „de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională”.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă clar și coerent, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii (cauza P. contra României).
Astfel, apreciază că sunt în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor.
Totodată, demersurile pe care le-au inițiat până în prezent, de recuperare a apartamentelor/terenului în materialitatea lor, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și în același timp, a lipsei oricărei reparați, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări.
Apelanții nu au obținut până în prezent, nici o despăgubire efectiva, deși au trecut foarte mulți ani.
Întrucât toate părțile dețin un titlu de proprietate recunoscut valabil și au un bun în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, trebuie să se recunoască preferabilitatea titlului apelanților, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate.
Deoarece înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții, cu consecința arătată - unică posibilitate prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților-apelanți.
Astfel, restituirea în natură se impune drept unica măsura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vânzarea apartamentelor/terenului reclamanților-apelanți către chiriaș.
Prin completarea la motivele de apel, cerere formulată la data de 16 ianuarie 2013, apelanții critică sentința instanței de fond și cu privire la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare prin care a solicitat restituirea spațiilor cu altă destinație.
Susțin apelanții că sentința este nelegală pe de o parte pentru că respingerea acestui capăt de cerere este menționată numai în practicaua sentinței și pe de altă parte pentru că:
Spațiul anterior menționat a fost deținut până la data de 16 aprilie 2010 de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, dată cu care aceasta a renunțat la spațiu, în prezent fiind liber, nedeținut/neocupat și nici nu au fost eventuale vânzări perfectate prin Administrația Fondului Imobiliar sau Romconfort SA 8conform adresei nr. 1769 din 05 august 2011 eliberată de . – fila 190 dosar fond).
Apelantul precizează că preluarea imobilului în proprietatea statului a fost abuzivă, în contradicție cu Constituția României în vigoare la data preluării imobilului de către stat, Codul civil și Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, la care România este parte.
Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din ultimi ani s-a stabilit că excluderea din competența instanțelor a examinării acțiunilor în revendicare reprezintă o încălcare a dreptului de acces liber la justiție și constatarea ilegalității preluării bunului de către stat precum și absența titlului statului asupra acelui bun au ca efect recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate al proprietarului deposedat abuziv.
Astfel, vânzarea de către stat a imobilelor – statul fiind doar posesor nu și proprietar – către pârâții – intimați în baza Legii nr. 112/1995 este calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca o privare a adevăratului proprietar de proprietatea sa, în sensul art. 1 alin. 1 teza a II-a din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Apelantul precizează faptul că, încă din anul 1996 a făcut demersuri care au avut în vedere imobilul revendicat.
În acest sens apelantul solicită să se aibă în vedere că în anul 1996 a depus la Primăria Municipiului București dosarul complet privind retrocedarea imobilului, iar față de nesoluționarea acesteia a înțeles să formuleze acțiune în instanță.
În concluzie, față de toate aspectele învederate, apelantul solicită să se admită apelul, să se schimbe în parte sentința apelată prin admiterea acțiunii și dispunerea restituirii imobilului revendicat în deplină proprietate și liniștită posesie către acesta.
Apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
- Instanța de fond s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței, ce face obiectul prezentului apel, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a capătului de cerere având ca obiect revendicarea spațiului cu altă destinație decât cea de locuință din imobilul situat în București, .. 102, sector 1 – alin. 3 fila 13 – hotărâre, fila 317 dosar fond, astfel încât motivul de apel privind nepronunțarea instanței cu privire la acest capăt de cerere este neîntemeiat.
- De asemenea, Curtea constată că în mod corect această cerere a fost respinsă ca inadmisibilă.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945 – 1989, imobilul revendicat de reclamanți încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun și anume, acțiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincția între diferite categorii de imobile preluate de stat, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Cu titlu preliminar, Curtea reține că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată de dreptul procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială, circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Din această perspectivă, se poate susține cu temei că instanța a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă numai atunci când aceasta ar refuza să se pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate și, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, de exemplu în considerarea obligativității parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională cu scopul vizat.
Examinând hotărârea care face obiectul apelului, Curtea constată că motivul esențial pentru care a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui, într-adevăr, un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său, ci acela că, în consecința neutilizării acestei proceduri impuse de lege, a cărei eficacitate a încercat să o demonstreze prima instanță printr-o . considerente expuse pe larg, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, cu alte cuvinte pierzând posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.
Se mai impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamantă, prin analizarea pretenției sale în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Faptul că în anul 1996 reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat restituirea imobilului, nu este de natură să conducă la concluzia că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât aceasta nu echivalează cu formularea unei notificări în condițiile legii speciale. În consecință în mod corect instanța de fond a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
- În ceea ce privește acțiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a art. 480 Cod civil și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, instanța de fond a fost investită și cu o acțiune în revendicare prin compararea de titluri. Reținând că atât reclamanții (conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001) au un titlu valabil, cât și pârâții al căror titlul de proprietate s-a consolidat prin nepromovarea acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța în această operațiune a constatat în mod corect că titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători este preferabil.
Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să atace cu acțiune în constatarea nulității absolute contractele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 10/2001 ca și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale dă expresia propriei sale culpe, iar, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” lipsește de îndreptățire critica reglementării în cauză (Curtea Constituțională decizia nr. 344/2003).
Reclamanții nu au un bun apt de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o „speranță legitimă”, apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de . Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă” de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, așa cum am arătat, faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietății.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.A. Rye (Oxford) Stl și J.A. Rye (Oxford – Lond Std. c. Regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol.
Or, în speță, nu numai că reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a neatacării în termen cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare.
De asemenea, reclamanții nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Potrivit art. 18 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Ceea ce în speță s-a confirmat prin neformularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare, titlul de proprietate al pârâților consolidându-se.
A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza R. C. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, pronunțând soluția de respingere a acțiunii, instanța a ținut seama și de aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 potrivit cărora legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În speță s-a concluzionat că admiterea acțiunii în revendicare ar contraveni principiului securității raporturilor juridice.
Incertitudinea – fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în aceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, portivit art. 16 alin. 6 și 7 din Titlul VII al legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul său societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor repratorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne”.
Deși este cunoscută jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că faza de executare face parte din cursul procesului civil (astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauzele C., A., Ș., Ruianu c. României etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, se constată că nu se poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin dispozițiile primarului, ca urmare a suspendării plății despăgubirilor, până la data de 15 mai 2013 prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea OUG nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Față de cele reținute, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 297 Cod de procedură civilă va respinge ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanții – reclamanți P. M. și D. C. N. ambii cu domiciliul ales la SCA „G., A. & Asociașii” din București, .) nr. 45, .. 3, ., sector 3, împotriva sentinței civile nr. 1090 din 18 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanții R. E. domiciliată în București, ., ., . și cu domiciliul ales la SCA „G., A. & Asociașii” din București, .) nr. 45, .. 3, ., sector 3, F. I. C. domiciliată în București, .. 83, sector 2 și cu domiciliul ales la SCA „G., A. & Asociașii” din București, .) nr. 45, .. 3, ., sector 3 și intimații – pârâți M. București prin Primarul General cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6, T. D. D. S. domiciliată în București, .. 102, Corp A + B, parter, ., D. A. domiciliat în S., ., ., ., C. A., C. F. și B. P. toți cu domiciliul în București, .. 102, sector 1, ca nefondat.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comincare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Grefier,
I. A. H. P. E. V. Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
14ex./15.04.2013
T.B.-S.5.-S.C.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 14/2012. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 442/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
