Legea 10/2001. Decizia nr. 50/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 50/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-01-2012 în dosarul nr. 50/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.50
Ședința publică de la 16 ianuarie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1252 din 21.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. BUCUREȘTI și cu intimatul-reclamant T. V..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei se consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât M. București prin Primarul General, intimata-pârâtă P. M. București și intimatul-reclamant T. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Curtea având în vedere lipsa reprezentantului recurentului-pârât M. București prin Primarul General și a intimatului-reclamant reține dosarul la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsind recurentul-pârât M. București prin Primarul General, intimata-pârâtă P. M. București și intimatul-reclamant T. V..
Reprezentantul recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă excepția lipsei calității Ministerul Finanțelor Publice de reprezentant al statului român, având în vedere că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a făcut o ofertă de donație statului român, ofertă care a fost acceptată de Consiliul Local al Sectorului 4 București. Prin urmare, apreciază că, în speța de față interesele statului român nu sunt reprezentate de Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea în patrimoniul căruia a intrat efectiv imobilul în litigiu.
Pe fondul cauzei, în situația în care se va trece peste excepția invocată, apreciază că, instanța de fond în mod eronat a admis acțiunea reclamantului, întrucât în speță, nu se poate considera că oferta de donație nu a fost valabilă.
Solicită a se avea în vedere că, există cele două elemente generale pentru ca oferta de donație să fie pe deplin valabilă, respectiv intenția de a gratifica și motivul determinant de a face oferta de donație statului român, apreciind că nu a fost dovedit faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către statul român.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M. București prin Primarul General solicită a fi admis astfel cum a fost formulat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 05.10.2010, reclamantul T. V. a chemat în judecată M. București prin Primarul General și P. M. București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a donației făcută de către S. R. în anul 1972 cu privire la imobilul situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 280 m.p., precum și a donației făcută către S. R. în anul 1965 a imobilului compus din teren în suprafață de 420 m.p. situat la aceeași adresă și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr.10/2001 pentru imobilul din litigiu.
La data de 29.11.2010, reclamantul a formulat cerere de întregire a cererii de chemare în judecată, în sensul că solicită să fie chemat în judecată și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, iar în contradictoriu cu acest pârât, reclamantul a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a donației făcute către acest pârât prin înscrisul „Oferta de donație” autentificat sub nr.1776/1972 și a donației făcute prin înscrisul „Declarație” autentificat sub nr._/1965.
Prin sentința civilă nr.1252/21.06.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea completată, a constatat nulitatea absolută a ofertelor de donație autentificate sub nr._/30.12.1965 de notariatul de Stat al Raionului T. V. („Declarație”), precum și sub nr.1776/8.04.1972 a Notariatului de Stat al M. București („Ofertă de donație”).
Prin aceeași sentință, s-a constatat că reclamantul are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu privire la imobilul din litigiu, astfel cum acesta a fost identificat pe schița anexă la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul D. A..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin notificarea expediată prin B. I. R. sub nr. 1488/13.08.2011 (f. 14), către unitatea deținătoare, reclamantul T. V. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., compus din teren de aproximativ 700 m2 și construcție demolată.
M. București, prin Primar General, nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, în pofida solicitărilor repetate ale acestora.
Potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art.25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Rezultă din aceste dispoziții legale că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este unul imperativ, respectarea acestuia de către unitatea deținătoare fiind obligatorie.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamant, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr.10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin.1 din codul de procedură civilă (desigur, referirea la evocarea fondului conform art. 297 alin.1 C.proc.civ. sugerează doar că instanța are plenitudine de jurisdicție asupra cererii de restituire, chiar când aceasta nu a fost soluționată de unitatea deținătoare – observația tribunalului) și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.”
Analizând pe fond notificarea reclamantului T. V., se constată că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la o dată neprecizată (ulterioară anului 1954, menționată în cuprinsul său) T. I. și T. E. au cumpărat de la G. Doncos și A. Doncos terenul viran în suprafață de ca. 700 m2, dobândite de vânzători în temeiul unei sentințe judecătorești și a unui act de partaj voluntar autentificat de fostul Tribunal I. în anul 1945.
Prin ofertele de donație autentificate sub nr._/30.12.1965 de Notariatul de Stat al Raionului T. V. („declarație”) precum și sub nr. 1776/8.04.1972 a Notariatului de Stat al Mun. București („ofertă de donație”), T. I. și T. E. au oferit statului donarea unor suprafețe de 480 m2 (în anul 1965), respectiv de 280 m2 (în anul 1972).
Potrivit art.24 din Legea nr.10/2001, potrivit căruia în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Acest text este aplicabil prin asemănare în cauza de față, prezumându-se că părinții reclamantului au fost proprietarii suprafețelor de teren donate statului.
Reclamantul T. V. este moștenitorul numiților T. I. și T. E., alături de fratele său T. G., după cum rezultă din certificatele de moștenitor autentificate sub nr. 1732/1994 la Notariatul de Stat sector 3 București (f. 11) și sub nr. 44/24.04.2003 la BNP M. G. (f. 12).
Așa fiind, s-a constatat că reclamantul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 și 4 alin.2 din Legea nr. 10/2001; de vreme ce reclamantul a formulat notificare, iar nu și celălalt moștenitor – în lipsa unor dovezi în sens contrar; această hotărâre nu este însă opozabilă terțului respectiv, ci doar față de părțile litigante – reclamantul este singurul îndreptățit la măsuri reparatorii.
În ce privește imobilul donat, tribunalul a reținut că potrivit art. 2 alin.1 lit.c) din Legea nr.10/2001, sunt preluate în mod abuziv și „imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul Civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”
Tribunalul a reținut că în speță este aplicabilă prima ipoteză a textului de lege, întrucât donațiile nu au fost încheiate în formă autentică, în sensul art.813 C.civ. Donația este un contract, iar respectarea formei autentice impuse de lege sub sancțiunea nulității absolute impune ca declarațiile de voință concordante ale ambelor părți (art. 942 C.civ.) să fie autentificate, în cuprinsul aceluiași înscris, ori în înscrisuri diferite.
În cauză nu s-a făcut dovada că donația a fost acceptată, de unde rezultă că proprietatea nu a trecut asupra statului. Chiar dacă donația a fost acceptată în condițiile Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului, se constată că acest act normativ prevede doar organele competente să accepte donațiile făcute statului, fără a deroga de la forma autentică cerută de lege, iar excepțiile de la dreptul comun sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse pe cale de analogie; actul emis de autoritatea competentă în condițiile acestui Decret nu este un act autentic, în sensul legii civile, întrucât nu se poate admite ca partea dintr-un raport juridic de drept privat să-și autentifice propriul act, ea nefiind un „funcționar competent” în sensul art. 1171 C.civ.
Ca urmare, se prezumă în condițiile art. 2 alin.1 lit.c) prin ipoteză că imobilul a fost preluat abuziv, partea interesată fiind însă îndreptățită să ceară constatarea nulității absolute a donației, chiar în procesul în care se discută îndreptățirea sa la măsurile reparatorii prevăzute de lege. Cu privire la acest capăt de cerere, care este tot unul principal, competenta tribunalului decurge din criteriul valoric (art.2 alin.1 lit.b) C.pr.civ.), față de valoarea indicată de parte (898.800 lei) în condițiile art. 112 pct.3 C.pr.civ., pe care tribunalul o socotește verosimilă, nefiind de altfel contestată de celelalte părți.
Donațiile sunt nule absolut pentru lipsa scopului imediat, fiind rezonabil a presupune că în circumstanțele specifice regimului comunist, care a acționat sistematic pentru deposedarea și spolierea cetățenilor de proprietățile lor imobiliare, autorii reclamantului nu ar fi cedat proprietatea asupra imobilului proprietatea lor, fără plată, decât dacă faptic nu li s-ar fi lăsat altă opțiune, având în vedere perspectiva demolării construcției și a „sistematizării” zonei. Ca urmare, nu există animus donandi, intenția de a-l gratifica pe donatar, ca element esențial pentru validitatea donației, ceea ce atrage nulitatea absolută a celor două oferte de donație (art. 966 C.civ.).
Așa fiind, tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat fără nici un titlu și abuziv, în sensul art. 2 alin.1 lit.c) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul preluat abuziv de stat a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert D. A., stabilindu-se că nu este restituibil în natură, întrucât este ocupat de elemente ale . carosabilă, linie de tramvai, trotuar). Din măsurătorile expertului a rezultat că suprafața terenului este de 670 m2, care va fi avută în vedere la pronunțarea hotărârii, având în vedere imprecizia mențiunilor actului de cumpărare de către autorii reclamantului (suprafața terenului viran vândut a fost aproximată).
Reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii, după cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin.1, art. 7 alin.2 a contrario, art. 10 alin.2 partea finală din Legea nr.10/2001, . neîndoielnic o amenajare de utilitate publică ce face imposibilă restituirea în natură.
S-a constatat că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că P. M. București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare.
Ca urmare, reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (în prezent, Titlul al VII-lea din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției).
În ce privește stabilirea valorii de circulație a imobilului, la care se raportează despăgubirile cuvenite reclamanților potrivit acestei legi, aceasta urmează a avea loc în cadrul procedurilor administrative și, eventual, celor judiciare din cadrul acestei proceduri, care este distinctă și subsecventă procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare (ori de către instanța civilă, în condițiile deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite).
Împotriva acestei hotărâri, pârâții au formulat recurs.
Astfel, pârâtul M. București prin Primarul General, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, a susținut că prima instanță a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art.2 alin.2 din Decretul nr.478/1954, dispoziții potrivit cărora, recurentul pârât apreciază că donația, câtă vreme s-a făcut cu respectarea acestor norme legale, derogatorii de la dispozițiile dreptului comun, nu este lovită de nulitate absolută. Intimatul, prin semnarea ofertei de donație, a fost de acord și a renunțat în fața notarului la comunicarea acceptării donației, și, cât timp donația poartă semnătura autorilor intimatului reclamant, aceștia au consimțit la efectuarea donației care și-a produs efectele.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea calității de persoană îndreptățită, prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art.23 alin.1 și 2 și ale art.22 din Legea nr.10/2001, dispoziții potrivit cărora, depășirea termenului de 60 de zile de soluționare a cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare în măsura în care persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu.
În altă ordine de idei, arată recurentul, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu acte, respectiv înscrisuri, prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită, unitatea deținătoare poate să se pronunțe.
La rândul său, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat, prin recursul formulat, excepția lipsei calității acestui pârât, întrucât autoarea reclamantului a donat în anul 1986 Statului R. prin Consiliul Popular al Sectorului 4 București, în prezent P. Sectorului 4, imobilul din litigiu, astfel că acest bun se află în domeniul privat al acestei unități administrativ-teritoriale.
Cu privire la fondul litigiului, recurentul pârât a susținut că în mod greșit, prin hotărârea recurată, instanța a apreciat că legiuitorul a prezumat caracterul abuziv al preluării imobilelor donate în baza Decretului nr.478/1954, astfel încât în speța dedusă judecății nu mai este necesar ca reclamanta să probeze caracterul abuziv al ofertei de donație.
Motivarea instanței este nelegală, deoarece, în conformitate cu art.1 pct.1.3 lit.a din H.G. nr.498/2003, preluarea abuzivă de către stat a imobilelor care intră sub incidența acestui act normativ nu este prezumată, ci trebuie dovedită în fiecare caz, urmând a se analiza situația de fapt.
În cauză nu se poate aprecia că oferta de donație este nulă, nefiind întrunite cele două componente ale sale: intenția de a gratifica și motivul determinant. Mai mult, în cazul contractului de donație, existența cazului este prezumată și, în măsura în care nu s-a făcut dovada că aceasta nu este reală, ilicită sau imorală, contractul este valabil. Oferta de donație a fost autentificată la Notariatul de Stat al M. București, acceptată în condițiile de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație.
În recurs nu s-a formulat întâmpinare.
Examinând cauza prin prisma criticilor invocate de către cei doi recurenți, Curtea a apreciat că recursul formulat de pârâtul M. București prin Primarul General este nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat pentru următoarele considerente comune:
În mod corect, prin raportare la dispozițiile art.129 din Codul de procedură civilă și ale art.22, 23 din Legea nr.10/2001 coroborate cu dispozițiile deciziei nr.XX/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, cât și la normele juridice de drept comun, care guvernează actul juridic dedus judecății, prima instanță a analizat cererea de față cu respectarea limitelor cadrului procesual stabilite de reclamant.
Astfel, constatând că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea ce i-a fost adresată prin B.E.J. I. R. la data de 13.08.2011, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, tribunalul a analizat pe fond această notificare, în condițiile stabilite prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și la care am făcut referire în cele ce preced.
Corect a arătat prima instanță că unitatea deținătoare avea obligația de a se pronunța, potrivit cu dispozițiile art.25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, în termenul de 60 de zile asupra cererii de restituire, iar acest termen este prevăzut în favoarea notificatorului, operând o prorogare doar atunci când unitatea deținătoare solicită acestuia completarea dosarului administrativ.
Trimiterea la aceste dispoziții prevăzute de legea specială de restituire nu poate fi transformată într-un argument pentru lipsa răspunsului unității deținătoare, ce este asimilată cu refuzul restituirii imobilului, iar acest refuz este supus controlului jurisdicțional.
În aceste condiții, tribunalul a procedat la analiza pe fond a notificării și făcând aplicarea dispozițiilor art.24 din Legea nr.10/2001 coroborate cu cele ale Decretului nr.410/1948 și ale Decretului nr.478/1954, în mod corect a constatat că imobilul din litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat.
În contextul arătat, nu se poate primi susținerea recurentului pârât, în sensul că prima instanță s-a limitat a face aplicarea de plano a dispoziției art.24 din Legea nr.10/2001, ci a procedat, în concret, analizând probatoriul administrat în cauză, la examinarea modalității de preluare a bunului de către stat. Astfel, prin raportare și la dispozițiile art.813 din Codul civil, tribunalul nu s-a mărginit la a arăta existența unei prezumții a preluării abuzive a bunului, ci a arătat că donația care a intervenit în cauză nu îndeplinește condițiile de fond și de formă, ce au fost prevăzute prin însuși actul în temeiul căruia a intervenit acest act de gratificare.
Astfel, potrivit cu dispozițiile Decretului nr.478/22.11.1954, donațiunile făcute statului sub orice formă pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de acest decret, iar donațiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române.
Interpretând acest act normativ prin prisma caracterului său special, corect a reținut prima instanță că, atâta timp cât nu s-a făcut dovada acceptării donației, prin urmare a formei autentice cerută de lege, și prin raportare la conjunctura economico-socială a regimului comunist, tribunalul a reținut că în cauză nu s-a dovedit existența intenției de a-l gratifica pe donatar, ca element esențial pentru validitatea unui asemenea act solemn.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice este, însă, întemeiată.
Din examinarea celor două înscrisuri a căror nulitate se solicită în cauza pendinte, rezultă că autorii reclamantului au încheiat aceste acte cu S. R. prin reprezentanții săi legali, respectiv Consiliul Popular al Sectorului 4 București, astfel că, față de dispozițiile art.4 și ale art.6 din Legea nr.213/1998, calitatea procesuală pasivă în cauză aparține municipalității, în calitatea sa de administrator al bunurilor aparținând domeniului privat.
Potrivit cu dispozițiile art.123 din Legea nr.215/2001, domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, iar în condițiile art.25 din Decretul nr.31/1954, S. participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Prin urmare, în cauza de față, interesele Statului R. sunt reprezentate de unitatea administrativ teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul din litigiu, nefiind dovedită existența unei identități între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr.1252/21.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. V. și intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Admite recursul formulat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe, pe care o modifică, în sensul respingerii acțiunii reclamantului față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER,
L. C.
Red.D.M.
Tehnored.B.I.
2 ex/24.01.2012
---------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – L.Z.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 275/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 441/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
