Legea 10/2001. Decizia nr. 365/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 365/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 365/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.365

Ședința publică de la 18.09.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea cererii de apel, în rejudecare, formulată de apelanta pârâtă R. A. A DISTRIBUȚIEI ȘI EXPLOATĂRII FILMELOR „ROMÂNIA FILM”, împotriva sentinței civile nr. 211 din 18.02.2009, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți F. S. I., R. I. M. A., G. M. M. B., I. J. M. L. DE LEPINAY, B. D. S. A. M., H. Y. G. B. DAVIS, B. N. A. și C. Ș. G. și cu intimatul intervenient E. R. DIETER.

P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 11.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.09.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2002, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, sub nr. 3790/2002, reclamanții F. S. I., R. I. M. A., C. A., B. P. A., B. Giles M. M., I. J. M. L. De Lepinay au chemat în judecată pe pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor pentru anularea dispoziției emise de pârâtă și obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .-4 (fost T. I. nr. 2), sector 1, cunoscut sub denumirea de Cinematograful Scala.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin notificarea înregistrată sub nr. 2228 din 13 august 2001 Ia Biroul Executorului Judecătoresc „P. S.”, au solicitat pârâtei R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor restituirea părții din imobilele Scala pe care o deține în prezent și că la data de 28 mai 2002 li s-a comunicat că s-a aprobat de către Consiliul de Administrație al Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor propunerea ca imobilul ce a făcut obiectul notificării să fie inclus în lista imobilelor pentru care potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Reclamanții au mai arătat că apreciază răspunsul primit drept o decizie de neacceptare a propunerii de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării și că pârâta nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, precum și cele prevăzute de art. 23 alin. 2 din același act normativ, întrucât nu au fost invitați să-și susțină cererea și să ia parte la lucrările organului de conducere al unității deținătoare. Au mai susținut că decizia pârâtei nu întrunește condițiile prevăzute de art. 24 alin. 1 din lege, nefiind o decizie motivată în sensul legii și care nu cuprinde ofertă de restituire prin echivalent, așa cum prevăd dispozițiile legale.

La data de 18 decembrie 2002, reclamanții și-au completat acțiunea, în sensul chemării în judecată și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât imobilul a fost trecut prin HG nr. 1326/2001 în domeniul public, precum și a Centrului Național al Cinematografiei, care administrează imobilul solicitat potrivit OG nr. 67/1997.

Prin sentința civilă nr. 179 din 26 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosar nr. 3790/2002, a fost admisă excepția prematurității acțiunii și a cererii de intervenție forțată (astfel cum a fost calificată cererea de precizare din 18 decembrie 2002) și au fost respinse cele două cereri ca premature.

Prin decizia civilă nr. 463 din 3 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva cestei sentințe.

Prin decizia civilă nr. 3407 din 31 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr. 7335/2004, a fost admis recursul formulat de reclamanți, a fost casată decizia din apel și sentința civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București pentru obligarea intimaților la soluționarea notificării.

În motivarea deciziei, s-a reținut că din analiza prevederilor art. 23 alin. 1 și 24. alin. 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată. Deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 23 alin. 1 din lege, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată, întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă instituită în mod imperativ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, sub nr._ la data de 19 decembrie 2006.

Intervenienta Centrul Național al Cinematografiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că în prezent imobilul în litigiu este proprietatea privată a statului și se află în administrarea Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor, conform art. 65 coroborat cu poziția 70 din anexa 1 la OG nr. 39/2005 privind cinematografia.

La data de 13 februarie 2007, au formulat cererea de intervenție în interes propriu E. R. Dieter și L. M., solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare­ – cumpărare pentru cinematograful Scala, anexe și teren de sub construcție, cu sediul în .. 2 – 4, parter și demisol, sector 1; revendicarea imobilului în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General și Ministerul Finanțelor Publice, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de intervenție, s-a arătat că la data de 23 martie 1950, doi dintre moștenitorii B., cu drepturi coindivizare de câte 1/6 din cinematograful Scala, respectiv B. A. și M. E., au vândut în întregime cinematograful Scala către E. C. (E. C.) printr-un act sub semnătură privată redactat de avocatul N. D.. S-a arătat că notorietatea acestui avocat a rezultat din faptul că declarantul la Cartea funciară a unor patrimonii din marele imperiu B. a fost tot acest avocat. La momentul încheierii actului, s-a transmis și posesia imobilului, fiind plătit și prețul. În art. 10 din contract s-a prevăzut că vânzarea va rămâne definitivă atât față de vânzătoare, cât și față de ceilalți succesori, D. și A. B., care vor fi despăgubiți la cerere și după caz de cele două vânzătoare din uriașa lor parte de avere pentru cota lor parte din imobil.

S-a arătat că moștenitorii sunt B. A., M. E., B. Athanasie și Constandaki A., iar orice alt pretins moștenitor trebuie să facă dovada cotei lor de moștenire.

Cu privire la primul capăt de cerere, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, s-a susținut că dintre cei opt reclamanți, nu reiese care sunt moștenitorii celor două surori vânzătoare.

S-a precizat că moștenitoarea C. A. a decedat la 19 septembrie 2006. S-a mai precizat că actul menționat nu reprezintă doar o promisiune de vânzare – cumpărare, ci este un act valid translativ de proprietate, deoarece forma autentică a fost impusă de lege ad validitatem abia după 10 iunie 1950.

În ceea ce privește ieșirea din indiviziune asupra imobilului, ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, s-a arătat că dacă se consacră dreptul de proprietate în limita unor fracțiuni de cote, avute de cele două surori B., inițial, de câte 1/6 din cinematograf, s-a solicitat vânzarea definitivă către intervenient a cinematografului cu dezdăunarea fiecărui succesor cu pretenții.

Cu privire la revendicarea imobilului, de către intervenient, s-a precizat că prin formularea capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare – cumpărare, intervenienții au căpătat și legitimitate procesuală activă, astfel intervenientul E. Reinbold Dieter în calitate de moștenitor al tatălui său, iar intervenientul L. M. în calitate de persoană căruia i-au fost cedate 50% din drepturile succesorale litigioase. S-a mai arătat că notificarea reclamanților este fără obiect, cât timp imobilul a ieșit din patrimoniul autorilor lor. Iar intervenienții sunt cei care au posibilitatea de a revendica imobilul.

La data de 13 martie 2007, reclamanții F. S. I., R. I. M. A., G. M. M. B., I. J. M. L. De Lepinay, C. Ș. G., D. S. A. M., H. Y. G. B. Davis, B. N. A., au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că autorii lor au edificat întregul .-verbal nr. 8831 din 2 august 1946 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare din Municipiul București, autorizației de construcție nr. 11 din 7 iulie 1935 și contractului autentificat sub nr._ din 5 noiembrie 1935. Prin Decretul nr. 303/1948, a fost naționalizat imobilul de la Societatea Anonimă Scala, societate care avea drept asociați toți membrii familiei B..

S-a susținut că prin actele depuse s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui restituire s-a solicitat, iar prin procurile depuse la dosar s-a făcut și dovada dreptului de reprezentare.

Pe fondul contestației, s-a precizat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură, deoarece în cauză se aplică art. 16 alin. 1 și 2 și art. 20 alin. 1 din Legea nr._.

Față de cererea de intervenție, s-a invocat excepția netimbrării acțiunii și s-a solicitat respingerea acestei cereri ca inadmisibilă; s-a mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General; excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; excepția lipsei de interes pentru primul capăt de cerere; excepția inadmisibilității primului capăt de cerere; excepția prescripției capătului de cerere privind dezdăunarea intervenienților pentru sumele de bani plătite coindivizarelor vânzătoare.

S-a invocat pe cale de excepție de fond nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 1950 pentru neîndeplinirea condițiilor privind obiectul și cauza convenției.

Cu privire la obiect, s-a arătat că drept urmare a naționalizării, cinematograful a trecut în proprietatea publică încă din noiembrie 1948, astfel că bunul nu mai putea face obiectul vreunei convenții între particulari. S-a întrunit ipoteza de vânzare a lucrului altuia, deoarece ambele părți știau că bunul nu aparține vânzătorului, iar bunul înstrăinat făcea parte din domeniul public, caz în care contractul este nul absolut, chiar dacă cumpărătorul ar fi fost de bună credință.

S-a precizat că actul este nul și pentru cauza ilicită, deoarece contractul eludează toate dispozițiile legale.

S-a mai invocat excepția lipsei calității procesuale active pe cererea de revendicare și excepția lipsei calității procesuale active a intervenientului L. M..

La termenul din 14 martie 2007, a fost admisă în principiu cererea de intervenție formulată de intervenienții E. R. Dleter și L. M., pentru considerentele care au fost arătate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

La același termen, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 în ceea ce privește cel de-al doilea capăt din cererea de intervenție, iar cu privire la primul capăt de cerere s-a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 24.580 lei.

Prin încheierea de la termenul din 26 martie 2008, s-a stabilit în sarcina intervenienților obligația de a achita taxa de timbru în cuantum de 32.843,39 lei, în completare, ca urmare a evaluării imobilului.

La termenul din 18 aprilie 2007, reclamanții au formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru stabilite pentru cererea de intervenție, cerere respinsă ca neîntemeiată prin încheierea de ședință din 10 mai 2007.

Prin încheierea din 11 aprilie 2007, a fost încuviințată proba cu expertiză în construcții pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului în litigiu, la dosar fiind depus raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul tehnic N. H. (filele 292 – 307 dosar nr._/3/2006 vol. I).

La data de 25 ianuarie 2008, au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză de către intervenienți, iar la data de 27 februarie 2008 de către pârâtul Statul Român prin Ministerului Economiei și Finanțelor și de către reclamanți, obiecțiuni care au fost respinse de către tribunal prin încheierea de ședință din 26 martie 2008, pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei încheieri.

La aceeași dată, intervenienții au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că efectele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase au încetat, ca urmare a neprelungirii convenției, astfel încât s-a solicitat scoaterea din cauză a numitului L. M..

Cu privire la capetele de cerere referitoare la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și la revendicare, s-a arătat că obiectul material al litigiului îl formează în întregime cinematograful Scala și că asupra validității contractului s-a pronunțat instanța prin sentința civilă din 18 decembrie 2007 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, în dosar nr._/299/2006, moment din care a intervenit autoritatea de lucru judecat.

Cu referire la ieșirea din indiviziune, s-a arătat că solicită atribuirea bunului în întregime, urmând ca sulta să fie suportată de succesorii celor două vânzătoare.

La data de 26 martie 2008, intervenientul E. Dieter a formulat o cerere de scoatere din cauză a Ministerului Economiei și Finanțelor, Centrului Național al Cinematografiei și a Primăriei Municipiului București.

Iar în data de 6 mai 2008, reclamanții au formulat cerere de exercitare a retractului litigios cu privire la drepturile dobândite de L. M., arătând că reclamanții au consemnat la dispoziția cesionarului intervenient suma de 5.940 euro reprezentând prețul cesiunii, așa cum a fost menționat în contractul cu nr. 1618 din 24 august 2005.

Prin încheierea de ședință din 4 iunie 2008, au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București prin Primar General, a Statului Român prin Ministerului Economiei și Finanțelor și a Centrului Național al Cinematografiei; au fost respinse excepția inadmisibilității cererii de intervenție, excepția inadmisibilității primului capăt din cererea de intervenție, excepția prescripției pentru dezdăunarea pentru sumele plătite coindivizarilor vânzători și excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare; a fost admisă excepția lipsei de interes pentru primul capăt de cerere din cererea de intervenție și s-a luat act de exercitarea retractului litigios privind pe intervenientul L. M., pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

La termenul din 3 decembrie 2008, intervenientul E. Dieter a formulat o cerere de a se lua act de renunțare la judecată formulată de intervenientul L. M. și o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 135 Cod de procedură civilă, prin care a solicitat să se soluționeze notificarea nr. 739 din 14 februarie 2002 depusă de intervenient la R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor, prin care a solicitat restituirea imobilului în natură.

La același termen, tribunalul a constatat că instanța nu a fost învestită cu o cerere de renunțare și că, cererii modificatoare îi sunt incidente dispozițiile art. 132 Cod de procedură civilă, nu a fost luată în considerare.

La data de 28 octombrie 2009, pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor a invocat excepția lipsei calității procesuale sale pasive, iar reclamanții au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a Municipiului București prin Primar General și a Primăriei Sectorului 1 București, atât excepția cât și cererea fiind respinse de tribunal pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 211 din 18 februarie 2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea principală formulată de reclamanții F. S. I., R. I. M. A., G. M. M. B., lrene J. M. L. De Lepinay, C. Ș. G., Diudoudonnat A. M., H. Y. G. B. Davis și B. N. A. în contradictoriu cu pârâtul R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor și intervenientul în nume propriu E. Reinold D.; a obligat pârâta să dispună emiterea unei decizii de restituire în natură către reclamanți a imobilului situat în București, .. 2 – 4 (fost T. I. nr. 2), sector 1, cunoscut și sub denumirea de Cinematograful Scala (astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic N. H., cu obligația pentru reclamanți de a păstra afecțiunea imobilului pe o perioadă de trei ani; a respins ca lipsit de interes capătul din cererea de intervenție principală, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare – cumpărare; a respins capătul de cerere din cererea de intervenție principală, formulat împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Centrului Național al Cinematografiei și Municipiul București prin Primar General, având ca obiect revendicare, ca fiind introdus împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere din cererea de intervenție principală, formulat de intervenient în contradictoriu cu reclamanții și pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor, având ca obiect revendicare, ca neîntemeiat; a obligat intervenientul și pârâta în solidar la plata sumei de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin notificarea nr. 2228 din 13 august 2001 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc „P. S.”, reclamanții F. S. I., R. I. M. A., C. A. G., P. B., G. M. M. B., lrene J. M. L. De Lepinay au solicitat restituirea părții din imobilul Scala situat în București, . – 4, sector 1, deținută în prezent de R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor.

În fapt, imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului D.M. B., conform actului de împărțeală din 1923, prin care moștenitorii defunctului D.M. B. au convenit menținerea stării de indiviziune cu privire la imobilul din București, ., colț cu C. A. Rosetti și conform procesului – verbal de carte funciară din 02 august 1946, prin care a fost înscris imobilul din .. 2 – 4, format din teren de 1348 mp. și clădire cu șapte etaje, pe numele a șapte moștenitori ai defunctului D. B..

Prin autorizația nr. 11 din 1935 emisă de Primăria Sectorului 1, au fost autorizați moștenitorii B. să ridice o construcție la adresa din T. I. nr. 2, sector 1, formată din subsol, parter și șase etaje.

Prin actul de partaj și de predare legat autentificat de Tribunalul I. – Secția notariat la nr._ din 23 martie 1939, de pe urma defunctului D. B. au rămas ca moștenitori soția acestuia, B. F. și copiii săi, C. A. G. și D.D. B.. Ca urmare a partajului, în lotul lui C. A. G. a fost trecută cota indiviză de 1/6 din imobilul Scala din București, .. 2, care era deținut în indiviziune cu fratele și surorile defunctului, respectiv A., A., M., S. B. și M. E..

De pe urma defunctului B. A., au rămas ca moștenitori Georges Demetre B. și P. A. B. (P. B.), iar de pe urma defunctului Georges Demetre B. au rămas ca moștenitori reclamanții B. L. de Lepinay I. Jacqueline și B. G. M. M. (certificatul de moștenitor nr. 262 din 12 noiembrie 2001 emis de Biroul Notarial „Mentor”.

De pe urma defunctei B. Sophie au rămas ca moștenitori M. D., B. P., B. G., conform certificatului de moștenitor nr. 466 din 08 iunie 1970 emis de Notariatul de Stat Local Câmpina.

De pe urma defunctei B. A. a rămas ca moștenitoare unică numita Mavrocordato J., iar de pe urma acesteia reclamantul R. I. M. A. (certificatul de moștenitor suplimentar nr. 296 din 08 iulie 1997 emis de Biroul Notarial „Mentor”).

De pe urma defunctei M. E. a rămas ca moștenitor numitul M. D., conform certificatului de moștenitor nr. 59/1963 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Câmpina, la rândul lui moștenit de M. P. (certificatul de moștenitor nr. 327 din 16 mai 1979 eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 1), care la rândul lui a fost moștenit de reclamanta F. S. I., conform certificatului de moștenitor nr. 1432 din 02 iulie 1993 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2.

De pe urma defunctului B. P. A., au rămas ca moștenitori reclamanții D. S. A. M., H. Y. G. B. Davis și B. N. A., conform certificatului de moștenitor nr. 53 din 05 octombrie 2005 emis de Biroul Notarilor Publici Asociația „S. M. Ș. și C. N. D.”.

Prin Decretul nr. 303 din 03 noiembrie 1948 pentru naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice, imobilul a fost naționalizat, fiind menționat în anexa acestui decret.

Conform adresei nr. 7271 din 14 septembrie 2001 emise de Consiliul General al Municipiului București, imobilul situat în București, . – 4, a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Cu privire la spațiul cu altă destinație, s-a arătat că cinematograful Scala este proprietatea Întreprinderii Cinematografice București, iar în baza sentinței civile nr. 810/1995, s-a emis Dispoziția nr. 1873/1995 a Primăriei Municipiului București, prin care prăvălia situată la parter, camera subsol și wc s-au restituit în proprietatea numiților VIădoiu N. și S. E., cu proces – verbal de punere în posesie nr._ din 25 ianuarie 1996.

Conform adresei nr. 6588 din 14 martie 2202 emise de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură Urbană, imobilul situat în București, .-4, sector 1, a purtat numărul 2-4 pe .. 2, în perioada 1931 - 1948, numărul 38 pe . în perioada 1930 - 1931 și numărul 42 pe . în perioada 1913 - 1930.

Prin cererea principală, reclamanții au solicitat restituirea în natură a părții din imobil reprezentate de cinematograf, deoarece în cauză s-a aplicat art. 16 alin. 1 și 2 și art. 20 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin Dispoziția nr. 309 din 30 aprilie 2002 emisă de Primăria Municipiului București, a fost modificată Dispoziția nr. 106 din 25 septembrie 2001, în sensul că s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a imobilului de la adresa în litigiu, mai puțin spațiul ocupat de Cinematograful Scala, cu cota aferentă de teren.

A rezultat că în prezent reclamanții nu au o dispoziție de soluționare (de admitere sau de respingere) cu privire la cinematograful Scala, prin concluziile scrise pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor arătând că procedura administrativă a rămas suspendată ca urmare a litigiilor dintre moștenitori cu privire la calitatea de succesori.

Tribunalul a apreciat că reclamanților le-a fost recunoscută calitatea de succesori în drepturi ai foștilor proprietari ai imobilului revendicat prin prezenta cerere.

Sub aspectul regimului juridic actual al imobilului, prin adresa nr. 2833 din 23 mai 2002 emisă de R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor, s-a comunicat reclamanților că Consiliul de Administrație al Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor a analizat oportunitatea păstrării imobilului sub aspectul importanței în activitatea cinematografică a Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor și a aprobat propunerea ca acesta să fie inclus în lista imobilelor pentru care potrivit art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 s-a acordat măsuri reparatorii prin echivalent.

Ulterior, prin adresa nr. 3673 din 6 august 2002 emisă de R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor, s-a comunicat că cinematograful Scala face parte din patrimoniul public, fiind înregistrat în inventarul bunurilor din domeniul public al statului aprobat cu HG nr. 1326/2001, anexa nr. VII.

Potrivit art. 12 alin. 5 din Legea cinematografiei (Legea nr. 630/2002), bunurile din patrimoniul cinematografiei naționale, prevăzute în anexa nr. 2 (unde la pct. 8 se află menționat cinematograful Scala), se află în proprietatea publică a statului și în administrarea Centrului Național al Cinematografiei.

Conform H.G. nr. 1326 din 27 decembrie 2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, cinematograful Scala figura ca domeniu public al statului în temeiul Legii nr. 22/1999.

Prin O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, imobilul a fost trecut în domeniul privat al statului, conform anexei la acest act normativ.

Pe fondul cererii de restituire, tribunalul a constatat că în prezent, imobilul în litigiu se află în domeniul privat al statului și în administrarea R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor; la momentul la care a fost aplicată efectiv Legea nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, imobilul va trece în domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Conform art. 8 din Legea nr. 303/2008, punerea în aplicare a acestor dispoziții se face pe baza unui protocol încheiat între Primarul unității administrativ-teritoriale beneficiare și reprezentantul mandatat de către conducerea R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor în acest scop, în termen de șase luni de la . acestei legi.

Astfel, tribunalul a constatat că nu există nici un impediment de ordine publică care să interzică restituirea în natură a imobilului, nici în ipoteza prezentă, în care imobilul se află în domeniul privat al statului, și nici pe viitor, când după întocmirea protocolului menționat mai sus, imobilul va trece în domeniul public al municipiului București.

Astfel, niciuna din dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu interzice restituirea unui imobil pentru simplul motiv că acesta se află în domeniul privat al statului sau în domeniul public al unei unități administrativ-­teritoriale.

Conform dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a (cinematograful încadrându-se la punctul 4 - centre de cultură), necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau după caz moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la cinci ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției.

Tribunalul a apreciat că imobilul în litigiu beneficiază de aplicarea acestor dispoziții, astfel încât, constatând întemeiată cererea de restituire în natură, a obligat pârâta să dispună emiterea unei decizii de restituire în natură către reclamanți a imobilului situat în București, .. 2-4 (fost T. I. nr. 2), sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic N. H., cu obligația pentru reclamanți de a păstra afectațiunea imobilului pe o perioadă de trei ani, iar nu pe durata maximă prevăzută de lege, față de durata mare a procesului civil de față, care prin ea însăși îndeplinește scopul avut în vedere de legiuitor la stabilirea unui asemenea termen, respectiv acela de a acorda un timp suficient pentru schimbarea destinației imobilului fără afectarea uzului public.

În ceea ce privește capătul din cererea de intervenție principală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare- cumpărare, față de admiterea excepției lipsei de interes pentru primul capăt de cerere din cererea de intervenție prin încheierea de ședință din 4 iunie 2008, tribunalul prin sentință a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, acest aspect fiind soluționat pe cale interlocutorie la data de 4 iunie 2008.

De asemenea, având în vedere aceeași încheiere interlocutorie din 4 iunie 2008, prin care au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București prin Primar General, a Statului Român prin Ministerului Economiei și Finanțelor și a Centrului Național al Cinematografiei, a fost respins capătul de cerere din cererea de intervenție principală, având ca obiect revendicare, ca fiind formulat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Ceea ce a rămas de soluționat prin sentința civilă de față este capătul de cerere din cererea de intervenție principală formulat de intervenient în contradictoriu cu reclamanții și cu pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor.

Sub acest aspect, intervenientul a invocat ca și titlu de proprietate actul din 23 martie 1950, prin care doi dintre moștenitorii B., cu drepturi coindivizare de câte 1/6 din cinematograful Scala, respectiv B. A. și M. E., au vândut în întregime cinematograful Scala către E. C. (E. C.) printr-un act sub semnătură privată redactat de avocatul N. D..

Or, prin acest act s-a recunoscut în mod expres că vânzătoarele vor răspunde pentru despăgubirea succesorilor D. și Athanasie B. în raport cu cota pe care aceștia ar avea-o din bun, și că surorile vânzătoarelor, M. G. și S. B. au decedat fără alți moștenitori decât vânzătoarele.

Or, dacă de pe urma defunctei M. G. nu s-a făcut dovada existenței vreunui alt moștenitor, de pe urma defunctului B. A., au rămas ca moștenitori Georges Demetre B. și P. A. B. (P. B.), iar de pe urma defunctului Georges Demetre B. au rămas ca moștenitori reclamanții B. L. de Lepinay I. Jacqueline și B. G. M. M. (certificatul de moștenitor nr. 262 din 12 noiembrie 2001 emis de Biroul Notarial „Mentor”).

A rezultat că la data de 25 martie 1950, a fost încheiat un act sub semnătură privată de înstrăinare a întregului imobil de către doi dintre coindivizari, care dețineau doar egale 1/6 fiecare din imobil.

Prin sentința civilă nr. 3744 din 09 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, în dosar nr._/299/2006, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanți (aceiași ca și cei din cauză) împotriva pârâților E., prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 1950.

În primul rând, tribunalul a reținut că respingerea acestei acțiuni în constatarea nulității, pentru motivul invocat, nu înseamnă o confirmare automată a valabilității contractului, care poate fi supus analizei din alte puncte de vedere referitoare la alte condiții de validitate.

În al doilea rând, cu ocazia soluționării acestei cereri, instanța a reținut că nu s-a putut constata nulitatea unui act juridic privat pe motiv că bunul înstrăinat nu făcea parte din circuitul civil, fiind naționalizat printr-un act normativ în esență abuziv, deoarece s-ar produce o nouă încălcare a principiilor statului de drept; s-a reținut că prevederile Decretului nr. 303/1948 contraveneau dispozițiilor Constituției de la acea dată.

A fost corectă de asemenea și motivarea instanței din aceeași sentință în sensul că nu reprezintă motiv de nulitate a actului faptul că vânzătoarele au înstrăinat întregul drept de proprietate asupra imobilului, deși nu dețineau decât cote indivize, acest aspect urmând a fi rezolvat pe calea ieșirii din indiviziune.

Însă, pe calea cererii în revendicare de față, intervenientul a invocat acest act ca și titlu de proprietate pe cale de cerere de intervenție principală (având ca obiect revendicare conform art. 480 Cod civil) într-un proces ce are ca obiect al cererii principale soluționarea notificării reclamanților emisă temeiul Legii nr. 10/2001.

Intervenientul a precizat că a formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar care așa cum s-a reținut anterior, nu a fost dedusă judecății în dosar.

Astfel, tribunalul a fost învestit cu o cerere de revendicare formulată de intervenient împotriva R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.

Sub aspectul titlului invocat, tribunalul a reținut că forma autentică era necesară pentru înstrăinarea terenurilor ca și condiție de validitate prevăzută de Codul civil, astfel că actul din 25 martie 1950, fiind un înscris sub semnătură privată, nu poate fi invocat ca și act valabil pentru dobândirea de către intervenient, în calitate de moștenitor al lui E. Karl, a dreptului de proprietate asupra terenului, față de aspectul că și la nivelul anului 1950, era necesar un înscris autentic pentru efectuarea de acte de dispoziție cu privire la teren. Astfel, intervenientul, ca și reclamant pe această cerere de revendicare, nu are un titlu pentru terenul revendicat.

În ceea ce privește construcția, tribunalul a constatat că acest înscris sub semnătură privată nu a fost supus formalităților de publicitate imobiliară, ceea ce duce la concluzia respingerii cererii de intervenție principală având ca obiect revendicare.

Astfel, practic în situația unei revendicări în care, pârâtul R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor nu are un titlu valabil, față de considerentele sentinței civile nr. 3744 din 9 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, în dosar nr._/299/2006, potrivit cărora preluarea imobilului de către stat nu a fost în concordanță cu Constituția de la acea dată, Decretul nr. 303/1948 de naționalizare fiind abuziv.

De asemenea, tribunalul a reținut că nici intervenientul principal nu are un titlu opozabil statului român, respectiv pârâtului sau altor terți, cât timp acest act nu a fost supus publicității imobiliare.

De asemenea, tribunalul a mai reținut că „titlul” invocat de intervenient (deci chiar și în ipoteza în care s-ar considera totuși că actul sub semnătură privată invocat de intervenient este un titlu) este ulterior intrării pârâtului în posesia bunului, posesie care s-a transmis de la data naționalizării, deci din 1949, or, actul invocat este încheiat abia în 1950. Or, acest înscris întocmit ulterior preluării fizice a bunului de către stat nu poate fi opus de către intervenient cu succes în cadrul unei acțiuni în revendicare, unul din criteriile cristalizate în doctrină cu privire la acest aspect fiind acela că în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare nu are un titlu valabil, acțiunea putea fi admisă numai dacă titlul reclamantului este anterior intrării pârâtului în posesie. Rațiunea care stă la baza unei asemenea soluții este aceea că întocmirea unui act care se voiește translativ de proprietate, fără a transmite efectiv și posesia bunului către cumpărător (ca în cazul autorului intervenientului din cauza de față) a fost de natură să ridice dubii serioase asupra valabilității actului translativ, cât timp posesia a rămas dintotdeauna la un terț (statul român) începând din 1949 și până în prezent.

La data de 11 iunie 2009, împotriva sentinței a declarat apel R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film.

În motivarea apelului, apelanta a arătat că prin Legea nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia faptul că, în Monitorul Oficial nr. 894 din 30 decembrie 2008 a fost publicată, au fost abrogate art. 65 alin. 1 și art. 67 din O.G. nr. 39/2008 privind cinematografia, prevederi care reglementau dreptul de administrare al Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film asupra cinematografelor din rețeaua de stat din România, legiuitorul dispunând de la data intrării în vioare a acestei legi, sălile și grădinile de cinematograf în referință trec din administrarea R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor Municipiului București, după caz, în administrarea consiliilor locale respective.

Apelanta a solicitat să se rețină că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008, nu mai are calitate de unitate deținătoare conform Legii nr. 10/2001 modificată și completată în raport cu cinematografele din rețeaua de stat din România, categorie de imobile în care este inclus și cinematograful Scala, imobil ce face obiectul cauzei supus judecății.

Având în vedere această stare de fapt, a solicitat să se rețină că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile Legii nr. 303/2008 apreciind că cinematograful Scala se află, în acest moment, în proprietatea privată a statului și administrarea R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film.

În același sens a precizat că în temeiul dispozițiilor imperative cuprinse la art. II pct. 1 și 5, precum și cele de la pct. 8 din Legea nr. 303/2008, prin adresa nr. 532 din 23 februarie 2009, înregistrata la regie sub nr. 1965 din 26 februarie 2009, Primăria Sectorului 1 București a solicitat încheierea unui protocol al cărui obiect să-l constituie imobilele reprezentând săli și grădini de spectacol cinematografic aflate în sectorul 1, printre care se regăsește și cinematograful Scala. Pentru toate aceste considerente, apelanta a solicitat să se rețină că de la momentul publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 303/2008 cinematograful Scala, ce face obiectul cererii principale, a trecut de drept în domeniul public al statului și administrarea Primăriei Sectorului 1 București, procedura de predare a acestui activ aflându-se așa cum a arătat apelanta, în curs de desfășurare. În consecință, a apreciat că se află în imposibilitatea de a se supune dispozițiilor sentinței civile nr. 211 din 18 februarie 2009, în sensul emiterii unei decizii de restituire în natură către reclamanți a imobilului situat în București, .. 2-4 (fost T. I. nr. 2), sector 1, cunoscut sub denumirea de cinematograful Scala, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauză de expert tehnic N. H., cu obligația pentru reclamanți de a păstra afectațiune imobilului pe o perioadă de trei ani.

Față de această situație, apelanta a solicitat să se înlăture motivările instanței de fond cuprinse în dispozitivul sentinței civile apelate și să se rețină lipsa calității procesuale pasive a R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film în cauză, să se modifice în parte dispozitivul sentinței civile nr. 211 din 18 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în ceea ce privește cererea principală privind obligarea pârâtei R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film la emiterea unei decizii de restituire în natură către reclamanți a imobilului situat în București, .. 2-4, sectorul 1, având în vedere lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

În drept, și-a întemeiat motivarea pe dispozițiile art. 282-298 Cod de procedura civila, art. 21 din Legea nr. 10/2001, pct. 21.1 lit. d din HG nr. 250/2007 și ale Legii nr. 303/2008.

Intimații-reclamanți F. S. I., B. N. A., H. Y. G. B. Davis, D. S. A. M., I. Jacqueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată prin apel, față de decizia de casare din care reiese că apelanta este unitate deținătoare. Prin aceeași întâmpinare s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a art. II, pct.1 din Legea nr. 303/2008.

Intimatul Ș. G. C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, susținând că în mod corect s-a reținut în cauză calitatea apelantei de unitate deținătoare, având în vedere și limitele impuse de decizia de casare.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2010 Curtea a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată de intimații-reclamanți, dispunând totodată suspendarea judecății apelului, conform art. 29 alin.5 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției sus-menționate prin decizia nr. 1357 din 21 octombrie 2010, cauza fiind repusă pe rol la 5 ianuarie 2011.

La data de 7 februarie 2011 apelanta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților B. N. A., H. Y. G. B. Davis, D. S. A. M., I. Jacqueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B., solicitând, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulată de aceștia ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.

In motivarea cererii, s-a arătat că, astfel cum rezultă din actul de împărțeală încheiat la data de 19 mai 1923, imobilul - teren și construcție compus din clădire cu etaj și teren în suprafață totală de cea 3.600 mp. situat în București. . a fost proprietatea defunctului D.M. B. – D. M. B., iar succesorii acestuia (cei cunoscuți sub titulatura de „moștenitorii B.”) – D. D. B., A. B., Mathilda Gheorhian B., E. M., A. B. și Sophie B. – au convenit prin același act de împărțeală, menținerea stării de indiviziune cu privire la acest imobil, cu excepția unei suprafețe de 125 mp. din acest teren ce a fost atribuită către E. M..

Prin autorizația nr. 11 din 7 iulie 1935 emisă de Primăria Sectorului 1 București, au fost autorizați moștenitorii B. să ridice o construcție Ia adresa din .. 2 (fostă .), sector 1, formată din subsol, parter și șase etaje, incluzând o sală de cinematograf (Scala) și dependințe.

Prin Decretul nr. 303 din 3 noiembrie 1948 pentru naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice, imobilul situat în ..2 (fostă I. C. B. nr. 38, respectiv 42), cunoscut sub denumirea de Cinematograful Scala a fost naționalizat, fiind menționat în anexa acestui decret.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din această lege.

În anexa nr. 1 a Legii nr. 10/2001, republicată, se menționează la lit. d, acordul încheiat la data de 9 februarie 1959 între România și Republica Franceză ce a fost ratificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 363 din 25 martie 1959.

Prin urmare, textul art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie una dintre excepțiile de la regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii, în raport de care solicitantul ce se încadrează în situația reglementată de aceste dispoziții nu poate beneficia nici de restituirea în natură și nici de măsuri prin echivalent în cazul de față, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt pe deplin incidente, întrucât reclamanții față de care apelanta a invocat excepția lipsei calității procesuale active sunt cetățeni francezi a căror despăgubire pentru imobilele naționalizate aflate pe teritoriul României s-a făcut de către Statul Francez în baza Acordului încheiat la data de 9 februarie 1959, Statul Român fiind eliberat prin plata către Statul Francez a sumelor convenite prin acest acord.

Astfel, la momentul preluării (1949), ținând seama de actele de succesiune ale moștenitorilor B., a rezultat că dreptul de proprietate asupra imobilului cinematograf Scala aparținea următoarelor persoane: din partea defunctului D. B., decedat la data de 4 martie 1938: F. B., D. D. B. și A. C. (succesor fiind în prezent C. Ș. G.); din partea defunctului Athanasie B., decedat la 8 iulie 1940: Georges D. B. (ai cărui succesori prezenți sunt I. Jacqueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B.) și P. A. B. (ai cărui succesori sunt în prezent B. N. A., H. Y. G. B. Davis și D. S. A. M.); din partea defunctei Sophie B., decedată la data de 27 martie 1949: M. D. (succesor fiind S. I. F.), Mavrocordat J. (succesor fiind Rornaio I. M. A.), A. C. și D. D. B. (succesor fiind C. Ș. G.), Georges D. B. și P. A. B.; din partea defunctei Mathilda B. (căsătorită G.), decedată la data de 9 februarie 1945: D. M., Georges D. B. și P. A. B.; A. B. fiind în viață la data preluării; E. M. fiind și ea în viață la data preluării.

Raportat la aceste date, apreciază că o parte dintre coproprietarii imobilului la data preluării acestuia (și autori ai reclamanților față de care apelanta a ridicat excepția lipsei calității procesuale active) aveau cetățenia franceză, respectiv Georges D. B. și P. A. B., astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art.5 din Legea nr. 10/2001, republicată. În atare situație, a apreciat că reclamanții B. N. A., H. Y. G. B. Davis, D. S. A. M., I. Jacgueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B. intră sub incidența aplicării Acordului încheiat în anul 1959 între România și Franța, nefiind îndreptățiți la despăgubiri pentru imobilele reluate nici prin restituirea acestora în natură și nici prin echivalent.

Potrivit art. 1 din acordul încheiat de cele două state la 9 februarie 1959, Statul Român a plătit Statului Francez 21 milioane dolari SUA cu titlu de indemnizație globală, forfetară și definitivă, pentru bunurile, drepturile sau interesele Statului Francez ale persoanelor fizice sau juridice bucurându-se de naționalitate franceză, care au fost atinse de măsurile române de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte măsuri restrictive similare.

În temeiul art. 2 din același Acord, plata integrală a sumei menționate avea în ceea ce îi privește pe titularii intereselor franceze, efect liberatoriu atât pentru Statul Român, pentru toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale proprietarilor potrivit legislației române.

Practic, din momentul aplicării acordului, Statul Român ca și persoanele fizice sau juridice române au fost eliberate de orice obligație față de statul francez și de persoanele fizice sau juridice franceze, pentru revendicările prevăzute la art. 1 de mai sus (art. 2).

Suma menționată la art. 1 al acordului a fost repartizată de Guvernul Francez și nu a angajat în nici un fel responsabilitatea Guvernului Român (art. 11), obligațiile acestuia din urmă încetând la încheierea acordului și la plata sumei convenite.

Acordul încheiat la data de 9 februarie 1959 a intrat în vigoare la data semnării sale, nefiind denunțat de nici una din părți, iar dovada plății de către Statul Român a sumelor convenite prin acest acord este reprezentată de chiar actul normativ de ratificare a acordului publicat prin Ordinul nr. 2877/2007 în Monitorul Oficial nr. 179/2008.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (HG nr. 250/2007) și a Acordului româno-­francez din 1959 rezultă că modalitatea de despăgubire a cetățenilor francezi îndreptățiți s-a făcut potrivit procedurii instituite de Acordul din 1959, în sensul că nu s-a realizat o despăgubire individuală din partea statului român, ci printr-o sumă globală și definitivă, pentru toate imobilele și atingerile aduse statului francez și persoanelor cu cetățenie franceză.

La soluționarea excepției invocate, apelanta solicită să se aibă în vedere faptul că în raport de prevederile art. 5.1.din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (care oferă interpretarea legală și logicială a art. 5 din lege), în cauză este lipsit de relevanță a stabili dacă reclamanții au primit efectiv sau nu despăgubiri. Ca atare, prin ratificarea și acceptarea Acordului româno-francez din 1959 de către ambele părți semnatare, obligația Statului Român de despăgubire a fost transferată în sarcina statului francez.

Faptul că reclamanții din prezenta cauză nu au înțeles să urmeze procedurile instituite de statul francez pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute în Acordul din 1959 ca urmare a măsurilor de naționalizare adoptate de Statul Român nu pot fi imputate subscrisei sau oricăror alte persoane fizice sau juridice care justifică în prezent drepturi asupra imobilului în cauză.

În raport de considerentele de fapt și de drept expuse, este de necontestat faptul că reclamanții ce se bucură de cetățenia franceză și ai căror autori de asemenea erau cetățeni francezi la data la care s-a făcut preluarea imobilului în cauză nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului și nici la măsuri reparatorii prin echivalent, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care aceștia nu au calitate procesuală activă.

La data de 22 martie 2011 apelanta a depus la dosarul cauzei, în raport de dispozițiile art. unic pct. 8 - art. II pct. 1 din Legea nr. 303/2008 și art. 11 alin.1 din Lege nr. 213/1998, o cerere prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților B. N. A., H. Y. G. B. Davis, D. S. A. M., I. Jacqueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B. de restituire în natură a imobilului situat în .-4, sectorul 1, solicitând, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulată de aceștia ca fiind inadmisibilă.

S-a arătat în acest sens că la data de 2 ianuarie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 303/2008 prin care a fost schimbat regimul juridic al sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic prevăzute în anexa nr. 1 la OG nr. 39/2005 privind cinematografia, în sensul că la data intrării în acestea, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, au trecut din domeniul privat al statului și din administrarea R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor „România Film” în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și sectoarelor municipiului București, după caz, și în administrarea consiliilor locale respective (pct. 8 din Legea nr. 303/2008 – art. II pct. 1).

Astfel, Legea nr. 303/2008 consacră caracterul de bunuri proprietate publică a tuturor sălilor și grădinilor cinematografice și a terenurilor aferente acestora cuprinse în anexa 1 la O.G. nr. 39/2005, iar aplicarea prevederilor din acest act normativ sunt obligatorii.

Față de reglementările legale sus-menționate, imobilul ce face obiectul prezentei pricini cinematograful „Scala” din București, . – 4, sector 1, înscris la poziția 70 în anexa 1 a O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, se află sub incidența Legii nr. 303/2008 și a trecut prin efectul legii în domeniul public al statului devenind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Faptul că în cauză nu s-a procedat la predarea imobilului către noul titular al dreptului de administrare nu anulează regimul juridic stabilit de Legea nr. 303/2008 pentru astfel bunuri, anume acela de bunuri proprietate publică. Bunurile la care se referă Legea nr. 303/2008 au intrat în domeniul public la data intrării în vigoare a legii prin efectul direct al acesteia și nu prin încheierea protocolului de predare-primire către noul administrator și proprietar.

Încheierea protocolului de predare-primire și asumarea acestuia printr-o hotărâre a consiliului local în a cărui administrare intră bunul sunt doar operațiuni tehnice prin care se pune în executare dispoziția legală ce prevede trecerea bunului respectiv în domeniul public, schimbarea regimului juridic al imobilului nefiind rezultatul încheierii acestor acte.

De altfel, dispozițiile Legii nr. 303/2008 prevăd fără echivoc momentul de la care imobilele prevăzute în anexa 1 a O.G. nr. 39/2005 au intrat în domeniul public, fiind relevată totodată, și modalitatea în care s-a realizat trecerea, textul actului normativ menționând expres: „la . prezentei legi (…) bunurile trec în domeniul public (...)”, și nu la data încheierii protocolului de predare-primire, acesta reprezentând doar modalitatea de punere în aplicare a acestor dispoziții.

Apelanta invocă în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 1217 din 12 noiembrie 2008 prin care s-a statuat că dispozițiile art. II pct. 1 din Legea nr. 303/2008 corespund exigențelor impuse de art. 44 alin. 1, 2 și 3 din Constituție, întrucât „dispozițiile art. II pct. 5 din lege reglementează modalitatea practică prin care unitatea administrativ-­teritorială preia în proprietate publică și spre administrare bunurile mobile și imobile prevăzute la pct. 1-4 din actul normativ criticat, fără ca prin aceasta să se poată susține încălcarea principiului autonomiei locale, prevăzut de art. 120 alin.1 din Constituție”.

În altă ordine de idei, apelanta subliniază faptul că în speță este pe deplin aplicabil principiul neretroactivității legii civile ce dispune că o lege nouă se va aplica situațiilor născute după . – principiu consacrat de Codul civil în art. 1.

În virtutea acestui principiu al neretroactivității, atât doctrina juridică, cât și jurisprudența au statuat că legea noua se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge după această dată, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute (facta futura), cât și, de regulă, situațiilor juridice în curs de formare modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare facta pendentia.

Prin urmare, făcând aplicarea acestui principiu la speța de față, nu se putea ajunge decât la concluzia că cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului­ cinematograf „Scala” este inadmisibilă, bunul imobil fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. În caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul aplicării în timp a legii civile și totodată, s-ar nesocoti forța juridică a unui act normativ în vigoare adoptat în condițiile legii.

De asemenea, obligarea apelantei la restituirea în natură a imobilului situat în București, .-4, sector 1, ar nesocoti și prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. unic pct. 8 - art. II pct.1 din Legea nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

In ședința publică din data de 22 martie 2011 apelanta, prin apărător, a învederat instanței că nu mai insistă în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată prin motivele de apel.

În ședința publică din data de 6 septembrie 2011, când s-au formulat concluzii în cauză, apelanta a învederat că nu mai susține excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere și reglementările intervenite în această materie, respectiv, O.G. nr. 47/2011, apreciind că instanța de apel trebuie să se pronunțe asupra excepțiilor de ordine publică invocate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 697A/ 20.09.2011, Curtea de apel Bucuresti, Sectia a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul declarat de apelanta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film împotriva sentinței civile nr. 211 din 18.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, ca nefondat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Având în vedere conduita procesuală a apelante-pârâte, în condițiile în care întreaga motivare a apelului declarat în cauză s-a circumscris aspectului lipsei calității procesuale pasive pe care apelanta a înțeles să nu îl mai susțină ca excepție procesuală, respectiv, ca motiv de apel, dar în același timp că apelanta-pârâtă nu a renunțat la însăși apelul formulat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, solicitând judecarea în continuare a cererii sale, Curtea a constatat că este învestită cu judecarea apelului exclusiv din perspectiva celor două excepții ridicate în cursul judecării acestuia de apelantă, în măsura în care statuează asupra caracterului acestora de motive de ordine publică, fiind invocate după împlinirea termenului de motivarea a căii de atac.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii reclamanților susținută de apelanta în sensul că bunul imobil este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, odată ce, prin . prevederilor Legii nr. 303/2008, imobilul a intrat în domeniul public, astfel încât orice restituire în natură ar încălca, în opinia acesteia atât dispozițiile acestei legi, cât și pe cele ale art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 de restituire în natură a imobilului­ cinematograf „Scala”, s-a apreciat că în lipsa unei reglementări de principiu, în materie procesuală, inadmisibilitatea sancționează efectuarea unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice expres, sau exercitarea unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale și determină respingerea cererii, fără ..

Ca sancțiune de ordin material, inadmisibilitatea intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit îndreptate ori greșit alese față de căile prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului pretins sau în cazul exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori deja epuizat într-o alte cale procesuală.

Curtea a reținut că aspectul pus în discuție de apelanta-pârâtă pe calea excepției procesuale a inadmisibilității vizează mai degrabă al doilea înțeles al acestei noțiuni, iar această inadmisibilitate ar fi putut să constituie un motiv de apel invocat în termenul legal, cu atât mai mult cu instanța de fond a analizat parțial în considerentele hotărârii atacate și chestiunea apartenenței bunului revendicat la domeniul public, inclusiv prin raportare la actul normativ special din domeniul cinematografiei invocat de apelantă, arătându-se în mod corect că niciuna dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu interzice restituirea unui imobil pentru simplul motiv că acesta se află în domeniul privat al statului sau în domeniul public al unei unități administrativ-­teritoriale, neavând deci relevanță încheierea protocolului de predare-primire dintre pârâtă și Primărie prin care, conform celor arătate de judecătorului fondului, imobilul va trece în domeniul public al municipiului București.

Curtea a reținut, în referire la această excepție că, deși dispozițiile Legii nr. 303/2008 prevăd trecerea imobilului revendicat în domeniul public, reglementând și modalitatea de punere în aplicare a acestor dispoziții, prin care unitatea administrativ-­teritorială va prelua în proprietate publică și spre administrare bunurile – încheierea protocolului, care în speță nu s-a realizat încă - nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice restituirea pentru imobile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii.

S-au avut în vedere în acest sens, prevederile art. 1 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, reținându-se că este deținător al imobilului notificat, în sensul legii, orice entitate, cu personalitate juridică, care exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată, ori care are bunurile înregistrate în patrimoniul său și respectiv că principiul prevalenței restituirii în natură funcționează chiar și în ipotezele avute în vedere de art. 16 din lege.

De altfel, examinând chiar constituționalitatea reglementării privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, respectiv Legea nr. 213/1998, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 136/31.10.1998, a arătat fără echivoc că prerogativa statului de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii lor, precum și de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 21 și 125 din Constituție.

Așadar, s-a concluzionat că simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar și, cu atât mai puțin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a unora dintre reclamanți, care ar decurge din incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, în situația în care aceștia au cetățenia franceză, iar autorii lor, de asemenea, erau cetățeni francezi la data la care s-a făcut preluarea imobilului în cauză, Curtea a apreciat că, contrar opiniei apelantei, că prin invocarea acestui text legal nu se pune în discuție legitimarea procesuală într-o acțiune decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001.

S-a reținut că textul art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie una din excepțiile de la regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii. Astfel, potrivit acestei norme, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa legii.

Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, stabilește condițiile pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii și procedura ce trebuie respectată de persoanele îndreptățite în acest scop. Astfel, valorificarea drepturilor persoanelor ce pretind restituirea se face obligatoriu prin parcurgerea tuturor etapelor procedurii administrative prealabile instituite de lege, singura procedură prin intermediul căreia persoana solicitată poate să-și valorifice drepturile, iar entitatea învestită cu soluționarea notificării să-și clarifice poziția față de aceste pretenții, apreciind dacă cererea de restituire îndeplinește condițiile legii și implicit dacă i se cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Acest raport juridic, în conținutul căruia intră dreptul persoanei îndreptățite de a-și valorifica pretențiile la restituire formulate prin notificare, iar, după caz, dreptul de a contesta răspunsul emis de unitatea deținătoare, și respectiv obligația corelativă a unității deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitărilor persoanei îndreptățite, se reflectă întocmai în plan procesual, în situația în care se formulează o contestație fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ca atare, cenzurarea legalității dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001 de către instanța civilă potrivit art. 26 alin. 3 din lege se poate realiza numai pe calea contestației, acțiune în cadrul căreia calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr.10/2001, iar calitate procesuală pasivă are exclusiv unitatea emitentă a dispoziției/deciziei contestate sau, după caz, care este învestită cu soluționarea unei atare notificări.

Față de raportul juridic dedus judecății – tribunalul nefiind sesizat în speță cu soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun – calitate procesuală activă are persoana care a formulat o notificare conform Legii nr.10/2001, întrucât limitele judecății din perspectiva părților din proces sunt trasate prin derularea procedurii descrise de legea specială, iar calitatea contestatorului de titular al dreptului de proprietate pretins se evaluează în cadrul analizei de legalitate a actului contestat, consecința acestei evaluări fiind aceea a admiterii ori respingerii contestației.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, indiferent de incidența art. 5 din legea specială în speță, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanților înțeleasă ca o condiție pentru ca aceștia să fie părți în proces, aceștia fiind titularii dreptului de a acționa împotriva pârâtei, cu atât mai mult cu cât, nu trebuie uitat că acțiunea lor este justificată și de faptul că nu a existat o dispoziție de soluționare (de admitere sau de respingere) cu privire la cinematograful Scala – cum corect a observat și prima instanță, în acord cu calificarea dată acțiunii de instanța supremă, ca instanță de casare.

Consecința celor reținute anterior este faptul că invocarea unui impediment la restituire decurgând din incidența art. 5 din Legea nr.10/2001 nu poate fi privită ca o excepție procesuală absolută prin care se pune în discuție una dintre condițiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, acest aspect neputând constitui deci, ca atare, nici un motiv de apel de ordine publică.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, reținând totodată că intimații-reclamanți sunt beneficiari ai unei dispoziții de restituire emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 de Primarul Municipiului București, pentru cealaltă parte a imobilului în speță, Curtea nu a înțeles să invoce nici din oficiu lipsa calității procesuale active a reclamanților, urmând să constate doar că lipsa unor dovezi referitoare la încasarea de către aceștia a unor despăgubiri în conformitate cu acordul încheiat de statul român cu Franța la 9 februarie 1959 sau, după caz, nedepunerea tuturor declarațiilor impuse în acest sens în cadrul procedurii administrative de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu a făcut obiect de critică prin cererea de apel, în termenul prevăzut de art. 287 C.proc.civ. .

Prin decizia civilă nr. 481/06.02.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție declarat de pârâta R. A. a Distribuției și Exploatării Filmelor, a casat decizia civilă nr. 697A/ 20.09.2011, pronunțata de Curtea de apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut:

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii formulata de reclamanți, s-a apreciat că o atare susținere nu poate fi primită, motivat de faptul că Legea nr. 10/2001, stabilește măsurile reparatorii pentru persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, măsuri care pot consta și în restituirea în natura a bunului, dar aceasta nu înseamnă că dacă se solicită doar restituirea în natura, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, în situata în care restituirea în natură nu este posibilă. În această situație, unitatea deținătoare sau instanța au obligația de a stabili, dreptul persoanei îndreptățite la o altă măsura reparatorie, în ordinea stabilita de lege și potrivit acordului părților, atunci când acesta este cerut de lege.

S-a mai reținut că în cauza, întrucât la data intrării în vigoare a legii, construcția ce face obiectul notificării exista în forma de la data preluării, nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ci cele înscrise în art. 16 alin. 1 din actul normativ de referință, normă care nu împiedică restituirea în natură a imobilelor în care se desfășoară o activitate de interes public, ci condiționează restituirea de menținerea afectațiunii pe o perioada de timp determinată.

S-a statuat totodată, că Legea nr. 213/1998, are caracterul unei legi generale fata de legile speciale de restituire,și conform principiului lex specialia generalibus derogant, imobilelor care fac obiectul de reglementare al legilor speciale, li se aplică regimul juridic al acestor legi iar nu al legii generale.

De asemenea, s-a statuat, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei, prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 19/2013, că acesta nu este fondată, de vreme ce cererea a fost introdusă ca urmare a refuzului nejustificat al unității deținătoare notificate de a răspunde la notificare. Or, în procedura instituită de dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, are calitate procesuală pasivă, persoana notificata, care la data transmiterii notificării era deținătoarea imobilului.

Prin aceeași decizie, s-au constatat fondate criticile recurentei vizând modul în care instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității procesuale active prin raportare la art. 5 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, s-a apreciat că această excepție este o excepție de fond, în strânsă legătură cu pretenția dedusă judecății și că, prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, instituie o veritabilă condiție pentru exercitarea acțiunii civile în materia Legii nr. 10/2001, și anume aceea ca persoana îndreptățită să nu fi beneficiat de despăgubiri în baza acordurilor internaționale la care România a fost parte.

În aceste limite, recursul a fost admis, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel, în vederea analizării excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001.

În apel, în rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri, de către reclamanții intimații-reclamanți F. S. I., G. M. M. B., I. J. M. L. De Lepinay, C. Ș. G., H. Y. G. B. Davis și B. N. A..

La data de 15.05.2014, intimata reclamanta F. S. I. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat, beneficiul dreptului de acrescământ, reglementat de art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, motivat de faptul că reclamanții G. M. M. B., I. J. M. L. De Lepinay, C. Ș. G., H. Y. G. B. Davis, R. I. M. A. și B. N. A., nu au administrat dovezi din care să rezulte că îndeplinesc condițiile impuse de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

La data de 11.09.2014, aceeași intimata a precizat cererea sus menționată, solicitând să se ia act că înțelege să formuleze o atare solicitare doar în subsidiar, respectiv pentru situația în care apelul va fi admis.

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a primei instanțe – 3 iulie 2002- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În legătură cu natura cererii formulate de intimata reclamantă F. S. I., la data de 15.05.2014, Curtea, la termenul de judecată din data de 11.09.2014, a pus în discuție acest aspect, părțile prezente, cu excepția intimatului intervenient, exprimându-și opinia că pe această cale se deduce judecății direct în apel o apărare de fond.

Curtea s-a raportat la acel moment la împrejurarea că această cerere a fost formulată pentru prima dată în apel, doar după casarea deciziei civile nr. 697A/20.09.2011, ulterior momentului la care, în rejudecare, se procedase la discutarea probatoriilor și în condițiile în care limitele rejudecării fuseseră stabilite neechivoc prin decizia de casare, astfel că, în considerarea dispozițiilor art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă și a prevederilor art. 291 din Codul de procedură civilă, în opinia acestei instanțe, cererea nu putea fi calificată, în acest stadiu procesual ca reprezentând un apel incident.

Tot astfel, prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, nu reprezintă norme imperative, nu ocrotesc un interes de ordine publică, ci, de ordin privat, al acelui moștenitor care are facultatea de a se prevala sau nu de o atare dispoziție legală pentru a obține cota parte care ar reveni celor care nu au formulat notificări în termen legal, putând viza doar acele imobile care fac obiect al legii speciale, prin efectul voinței legiuitorului.

În același timp, nu se poate ignora faptul că anterior acestui moment procesual, această intimata reclamantă nu a înțeles să formuleze apărări cu acest obiect și în egală măsură că pe aceasta cale se tinde la reformarea sentinței apelate, în afara limitelor devoluțiunii stabilite în apelul principal, astfel că o atare solicitare impunea verificarea admisibilității cererii din perspectiva prevederii imperative înscrise în art. 294 din Codul de procedură civilă.

Verificând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele în care a fost sesizată în apel, conform prevederilor art. 294 și 295 Cod de procedură civilă dar și în cele impuse prin decizia dată în calea de atac a recursului, obligatorii, potrivit art. 315 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Potrivit art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea urmează a proceda la analiza apelului formulat de pârâta împotriva hotărârii primei instanțe, în limitele criticilor deduse judecații în această cale de atac și a celor stabilite prin decizia de casare.

În consecință, în aplicarea art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va proceda la analiza aspectelor vizând exclusiv calitatea procesuală activă a reclamanților B. N. A., H. Y. G. B. Davis, D. S. A. M., I. Jacgueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B. din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001- astfel cum rezultă neîndoielnic din cererea datata 7 februarie 2011 ca și din cererea de recurs, aflată în dosarul nr._ al Înaltei Curți de Casație și Justiție - câtă vreme, aspectele vizând inadmisibilitatea acțiunii, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, au intrat în puterea lucrului judecat, făcând obiect al analizei în cadrul recursului soluționat prin decizia civilă 481/06.02.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție.

Având în vedere limitele rejudecării, Curtea reține următoarele:

Astfel cum rezultă din situația de fapt a cauzei stabilită în primă instanța și necontestată în apel, imobilul în litigiu, preluat abuziv de către statul român, a fost proprietatea numitului D.M. B., conform actului de împărțeală din 1923, prin care moștenitorii defunctului D.M. B. au convenit menținerea stării de indiviziune cu privire la imobilul din București, ., colț cu C. A. Rosetti și conform procesului – verbal de carte funciară din 02 august 1946, prin care a fost înscris imobilul din .. 2 – 4, format din teren de 1348 mp. și clădire cu șapte etaje, pe numele a șapte moștenitori ai defunctului D. B.. Prin autorizația nr. 11 din 1935 emisă de Primăria Sectorului 1, au fost autorizați moștenitorii B. să ridice o construcție la adresa din T. I. nr. 2, sector 1, formată din subsol, parter și șase etaje. Prin actul de partaj și de predare legat autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat la nr._ din 23 martie 1939, de pe urma defunctului D. B. au rămas ca moștenitori soția acestuia, B. F. și copiii săi, C. A. G. și D.D. B..

Ca urmare a partajului, în lotul lui C. A. G. a fost trecută cota indiviză de 1/6 din imobilul Scala din București, .. 2, care era deținut în indiviziune cu fratele și surorile defunctului, respectiv A. B., A. B., M. B., S. B. și M. E..

De pe urma defunctului B. A., au rămas ca moștenitori Georges Demetre B. și P. A. B. (P. B.), iar de pe urma defunctului Georges Demetre B. au rămas ca moștenitori reclamanții B. L. de Lepinay I. Jacqueline și B. G. M. M. (certificatul de moștenitor nr. 262 din 12 noiembrie 2001 emis de Biroul Notarial „Mentor”).

De pe urma defunctei B. Sophie au rămas ca moștenitori M. D., B. P., B. G., conform certificatului de moștenitor nr. 466 din 08 iunie 1970 emis de Notariatul de Stat Local Câmpina.

De pe urma defunctei B. A. a rămas ca moștenitoare unică numita Mavrocordato J., iar de pe urma acesteia reclamantul R. I. M. A. (certificatul de moștenitor suplimentar nr. 296 din 08 iulie 1997 emis de Biroul Notarial „Mentor”).

De pe urma defunctei M. E. a rămas ca moștenitor numitul M. D., conform certificatului de moștenitor nr. 59/1963 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Câmpina, la rândul lui moștenit de M. P. (certificatul de moștenitor nr. 327 din 16 mai 1979 eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 1), care la rândul lui a fost moștenit de reclamanta F. S. I., conform certificatului de moștenitor nr. 1432 din 02 iulie 1993 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2.

De pe urma defunctului B. P. A., au rămas ca moștenitori reclamanții D. S. A. M., H. Y. G. B. Davis și B. N. A., conform certificatului de moștenitor nr. 53 din 05 octombrie 2005 emis de Biroul Notarilor Publici Asociația „S. M. Ș. și C. N. D.”.

În esență, apelanta pârâta, prevalându-se de prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 5 .1 din HG nr. 250/2007 a susținut excepția lipsei calității procesuale active a intimaților reclamanți B. N. A., H. Y. G. B. Davis, D. S. A. M., I. Jacgueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B., motivat de împrejurarea că aceștia, au calitate de succesori ai defuncților Georges D. B. și P. A. B., moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, Atanashie B. ( decedat la 08.07.1940) și Sophie B. (decedată la data de 27.03.1949).

Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunțate în anexa nr.1, care face parte integrantă din lege, intenția legiuitorului fiind aceea de a exclude posibilitatea pretinderii unei duble reparații, pentru același fapt, de către cei care au încasat despăgubiri în temeiul unui acord internațional privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În referire la interpretarea acestei prevederi legale, Curtea reține că, așa cum s-a statuat în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție: „textul de lege enunțat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri în condițiile unui acord internațional… Potrivit regulilor probațiunii (art.1169 Cod civil), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). Cum intimații-pârâți sunt cei care susțin că recurenții-reclamanți au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina probei pe aspectul în discuție, potrivit principiului și regulilor probațiunii mai sus-menționate. D. simpla invocare a existenței acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri de către reclamanți. În speță, pârâții nu au administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuție, reclamanții au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri. Reclamanții au depus la dosarul cauzei declarații pe proprie răspundere în conformitate cu care nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale pentru niciun imobil naționalizat de statul român de la autorii lor. Aceste declarații răstoarnă prezumția prevăzută de art.5 din Legea nr.10/2001”.( Decizia nr. 1927/17.06.2014, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I Civilă).

Este real că o atare statuare a fost realizată în cadrul unui alt litigiu, însă Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea că o atare dezlegare a problemei de drept, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr._, nu poate fi ignorată în prezenta cauză, câtă vreme și în prezentul litigiu și în cel soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1927/17.06.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - a fost analizată, din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală activă a acelorași intimați reclamanți de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobile ce fac obiectul acestei legi.

Curtea reține, de asemenea, că tuturor intimaților reclamanți le-a fost recunoscută irevocabil calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și în cadrul litigiului soluționat irevocabil prin decizia nr. 5104/07.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tot astfel, în cadrul deciziei nr. 5864/07.12.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția de C. Administrativ, hotărâre în cadrul căreia, analizându-se din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a prevederilor înscrise în art. 5.1 și 5.2 din HG nr. 498/_ și HG nr. 250/2007, în raport de art. 5 din Legea nr. 10/2001- excepție invocată de aceeași intimați reclamanți, s-a reținut că: „prin art. 5 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a prevăzut doar faptul că nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, nu și modalitatea concretă în care va fi stabilită categoria acestor persoane. Faptul că legiuitorul a optat pentru delimitarea acestei categorii de persoane pentru procedura de depune a unor declarații pe propria răspundere în detrimentul unor liste nominale a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, s-a încadrat în marja de apreciere conferită de art. 5 din Legea nr. 10/2001 și nu este de natură a modifica sensul respectivei norme legale..”

În cadrul aceleiași decizii s-a reținut și că: „pentru a fi satisfăcută exigența art. 5 din Legea nr. 10/2001, existența unui astfel de acord trebuie să fie în mod obligatoriu completată de depunerea unor declarații pe propria răspundere privind încasarea efectivă a unei astfel de despăgubiri”.

În același sens, în decizia nr. 2887/08.06.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția de C. Administrativ, s-a reținut că: „art. 5 din Legea nr. 10/2001 creează o prezumție de despăgubire a persoanelor care au format obiect al acordurilor internaționale însă, potrivit normelor metodologice notificantul, prin declarație, poate infirma prezumția și astfel, acestuia nu i se creează o situație mai grea”.

Raportându-se la pricina de față, Curtea concluzionează că, deși nu este întrunită condiția triplei identități impusă de art. 1201 din Codul civil, nu se poate face abstracție în soluționarea prezentei cauze că imobilele în raport de care a fost analizată îndreptățirea reclamanților a căror lipsă a calității procesuale active s-a invocat în prezentul apel, fac obiectul Legii nr. 10/2001 iar analiza, intrată în putere de lucru judecat, din cadrul deciziilor sus citate, s-a realizat din perspectiva prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a efectelor produse în persoana acestor reclamanți de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959.

În acest context, Curtea apreciază că aspectele litigioase dezlegate care vizează modul în care operează prezumția instituită prin art.5 din Legea nr. 10/2001 și art. 5.1 din HG nr. 250/2007, sunt pe deplin incidente și în ceea ce privește imobilul ce face obiect al prezentei cauze.

Curtea are în vedere în acest sens și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie. Astfel, în cauza Siegle împotriva României, hotărârea din 16 aprilie 2013, Curtea europeană a observat că „în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem. În consecință, în ceea ce privește prezenta cauză, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia nu a existat nicio identitate a părților, nici a obiectului celor două proceduri interne, contrar cerințelor impuse de art. 1.201 din Codul civil în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat în dreptul român”. Curtea europeană a apreciat însă că „nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleași circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate. Cu toate acestea, în Hotărârea sa din 20 noiembrie 2003, în care a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură …Tribunalul ... s-a mulțumit să efectueze o nouă evaluare a acelorași elemente deja dezbătute în cadrul procedurii inițiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire. Cu siguranță, nu este vorba despre anularea unei proceduri judiciare care a condus la o hotărâre judecătorească „irevocabilă" și care a obținut autoritatea de lucru judecat. …Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice. D. fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 & 1 din Convenție”.

În același sens, sunt statuările obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza T. T. împotriva României (hotărârea din 24 martie 2009), potrivit cu care: „în contextul special al restituirii proprietăților naționalizate în România, lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică și a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure consecvență în practica instanțelor naționale, aceste diferențe de abordare profunde și de lungă durată în jurisprudență, în ceea ce privește o problemă de o mare importanță pentru societate, sunt de așa natură încât creează o stare de insecuritate continuă”. Tot astfel, în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, s-a statuat în cuprinsul hotărârii pronunțate că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare”.

Curtea are în vedere, totodată, că acordurile internaționale încheiate de Statul Român privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, la care face trimitere art. 5 din Legea nr. 10/2001 au drept consecință stingerea tuturor pretențiilor care ar putea decurge din actul de preluare al statului Român vizând imobilele aparținând resortisanților acelor state. Acesta este considerentul pentru care legiuitorul a înțeles să nu confere acestor persoane reparații în temeiul legii speciale.

Curtea retine, totodată, că și în prezenta cauză, la filele 140-142 dosar nr._ a C. Secția a III, intimații reclamanți B. N. A., I. Jacgueline M. L. De Lepinay și G. M. M. B. au depus, în traducere legalizata, în copie certificată pentru conformitate, declarații pe propria răspundere din care rezultă că nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea procedurilor în suspensie pentru nici un imobil naționalizat de statul român reținând, în același timp și că reclamanta D. S. A. M. a cesionat drepturile sale asupra proprietăților revendicate în România către reclamantul B. N. A.. Curtea reține, totodată, că acești reclamanți, în calitate de succesori acceptanți ai succesiunilor autorilor lor, au preluat atât drepturile cât și obligațiile patrimoniale ale celor a căror succesiune au acceptat-o, astfel că, fiind emise în această calitate, nu se poate aprecia că, de plano, declarațiile astfel emise nu ar putea produce consecințele la care face referire art. 5 .1 din HG nr. 250/2007, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, deși reclamanților nu li se poate impune să facă dovada unui fapt negativ, Curtea retine că reclamanții intimați, prin înscrisurile aflate la filele 23-27 au probat că au făcut demersuri pentru obținerea de relații suplimentare de la Statul Francez, în legătura cu efectele Acordului româno-francez din anul 1959, însă nu au fost în măsură să le procure.

Se mai reține că nici în prezenta pricină, apelantul pârât nu a administrat probe din care să rezulte că reclamanții sau autorii acestora au primit despăgubiri în temeiul Acordului româno-francez din anul 1959, respectiv că ambii autori ai acestor reclamanți sau aceștia, îndeplineau condițiile pentru a putea beneficia de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959, așa cum de altfel s-a dispus încă din faza procesuală a recursului, la termenul de judecată din data de 17.10.2012.

În aceste condiții, raportându-se la considerentele anterior expuse, Curtea urmează să aprecieze că reclamanții B. N. A., D. S. A. M., F. S. I., B. G. M. M., B. Davis H. Y. G., L. de Lepinay I. Jacqueline M., justifică calitate procesuală activă în cauză.

În consecință, în aplicarea art. 296 din Codul de procedură civilă Curtea va respinge apelul declarat de apelantul pârât ca nefondat.

Având în vedere caracterul subsidiar al cererii formulate de intimata reclamanta F. S. I., Curtea nu va mai proceda la analiza acesteia.

În aplicarea art. 298 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 274 din Codul de procedură civilă, reținând culpa procesuală a apelantei pârâte, dar și faptul că, din dovezile de plată a acestor cheltuieli, anexate la filele 239-241, constând în onorariu avocat, rezultă că ele au fost avansate de mandatarul acestor reclamanți, anterior rezilierii parțiale a contractului de asistență juridică nr._/2006, din data de 07.05.2014, Curtea va dispune obligarea acesteia către intimații-reclamanți F. S. I., G. M. M. B., I. J. M. L. De Lepinay, H. Y. G. B. Davis și B. N. A., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8416 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta-pârâtă R. A. A DISTRIBUȚIEI ȘI EXPLOATĂRII FILMELOR “ROMÂNIA FILM”, cu sediul în București, .. 12-14, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr. 211 din 18 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți F. S. I., G. M. M. B., I. J. M. L. DE LEPINAY, H. Y. G. B. DAVIS, D. S. A. M.și B. N. A., toți cu domiciliul ales la mandatar C. C. din București, Palatul B., Calea Rahovei nr. 147-149, sector 5, la mandatar C. C., R. I. M. A., domiciliat în București, ., sector 1, C. Ș. G., cu domiciliul ales în București, Opera Center II, .. 2, etaj 2, la C.. de avocat S. & Asociații și cu intimatul-intervenient E. REINOLD D. domiciliat în București, ., ., sectorul 1 și având domiciliul ales în București, .. 7, sector 2, la cabinetul avocatului G. T. L., ca nefondat.

Obligă apelanta către intimații-reclamanți F. S. I., G. M. M. B., I. J. M. L. De Lepinay, H. Y. G. B. Davis, B. N. A. si, D. S. A. M., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8416 lei.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18 septembrie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

M. I. M.-A. N.-G.

GREFIER,

C. M.

Red.MI.

Tehnodact.M.I./B.I

12ex./25.09.2014

T.B.-S.3.-A.V.

← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 380/2014....		Cereri. Decizia nr. 1737/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Succesiune. Decizia nr. 1264/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 1316/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 180/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 380/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI