Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 380/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 380/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-09-2014 în dosarul nr. 380/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.380 A
Ședința publică din 29.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - E. C.
- XX -
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procurorul E. I..
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de apelantul reclamant P. A. împotriva sentinței civile nr.552 din 14.10.2013, pronunțate de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Teleorman.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru reparare prejudicii erori judiciare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 08 septembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 15 septembrie, apoi la 22 septembrie, respectiv 29 septembrie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.552/14.10.2013, pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, s-au respins ca nefondate excepțiile de netimbrare a cererii, de inadmisibilitate a acțiunii, precum și cea a lipsei calității procesuale pasive a Statului R., invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman.
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman.
S-a constatat că dreptul reclamantului P. A. la acțiunea în despăgubire, formulată în temeiul art. 504 alin. 2 și art. 504 alin 4 CPP, împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, s-a prescris.
S-a respins, ca nefondată, acțiunea în despăgubire, formulată în temeiul art. 6 pct. 1 din CEDO .
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul instanței sub nr_ la data de_, reclamantul P. A. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE București – reprezentat de DGFP Teleorman, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250. 000 Euro respectiv 1.000.000lei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 21 iulie 1994, a fost arestat ilegal de câtre P. de pe lângă TRIBUNALUL ORADEA, pana in data de 7.04.1995, când am fost pus in libertate prin Decizia Curții de Apel Oradea, respectiv 262 zile de închisoare ; judecarea procesului a continuat în dosarul pen. nr.1725/110/ 2009 până in data de 29.noiembrie 2010, când s-a pronunțat Decizia penală nr. 774 din 29 XI.2010 de câtre CURTEA DE APEL BACĂU, in cauza intervenind prescripția .
Cauza a fost soluționată în mod abuziv și într-un termen nerezonabil .
Cererea nu a fost motivată în drept.
La_ reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro – daune materiale și 200.000 euro daune morale pentru prejudiciul moral suferit urmare arestării preventive.
Temeiul juridic al acțiunii a fost precizat de reclamant prin încheierea din_ arătând că temeiul de drept îl reprezintă dispozițiile art. 504 alin. 2 CPP.
Prin întâmpinarea depusă de pârât la data de_, acesta a invocat următoarele excepții: netimbrarea cererii de chemare în judecată; inadmisibilitatea acțiunii; prescripția dreptului material la acțiune și lipsa calității procesuale pasive a Statului R..
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri de către reclamant filele 5- 19 ; 44- 226. Au fost încuviințată proba testimonială în cadrul căreia au fost audiați martorii: O. A. E. și Prokop Ș..
La termenul de judecată din_ Tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare și a lăsat cauza în pronunțare.
Tribunalul, deliberând, în baza art. 137 alin 1 C., asupra excepțiilor invocate reține următoarele:
Excepția privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, analizată din perspectiva dispozițiilor art.506 alin 4 CPP conform căruia: acțiunea pentru repararea pagubei este scutită de plata taxei judiciare de timbru -, apare ca nefondată.
Privitor la excepția inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că nu ar fi îndeplinite cerințele art.504 alin.1 și 2 Cod de procedură penală, în cauză, nu sunt fondate întrucât, dacă poate fi primită critica în sensul că nu ne aflăm în speță, în prezența unei erori judiciare prevăzută ca cerință a art. 504 alin. 1 Cod de procedură penală, nu se poate reține însă, inaplicabilitatea prevederilor art. 504 alin. 2 Cod de procedură penală, privitoare la arestarea preventivă nelegală a reclamantului – inculpat .
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale a Statului R., analizată din perspectiva dispozițiilor art. 506 alin. 3 CPP potrivit căruia: pentru obținerea reparării pagubei persoana îndreptățită cheamă în judecată S. R., care va fi citat prin Ministerul Finanțelor Publice -, Tribunalul constată că este nefondată.
Excepția privind prescripția dreptului la acțiunea în despăgubire a reclamantului se constată întemeiată și va fi admisă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 504 C.proc.pen: "(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit art. 506 alin. 2 c.proc.pen. "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărâri lor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504".
Din perspectiva dispozițiilor legale menționate, cu referire la art.506 alin.2 C. proc.pen., instanța reține că acțiunea nu a fost promovată în termenul de 18 luni prevăzut de lege.
În speța supusă analizei, se constată că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin decizia penală nr.27/A/_ a Curții de Apel Oradea pronunțată în dosarul nr. 79/1995, prin care s-a înlăturat menținerea stării de arest preventiv a inculpatului și s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia.
Prin urmare, dreptul la acțiunea în despăgubiri a reclamantului, pentru privarea nelegală de libertate, ar fi trebuit să se nască la data pronunțării deciziei penale susmenționate însă, așa cum a reținut și CEDO în hotărârea pronunțată în Cauza P. împotriva României, hotărâre care l-a privit exclusiv pe reclamant, legislația națională, prin art.504 CPP, în forma anterioară legii 281/2003, nu prevedea posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni .
Prin incidența legii nr.281/2003, care a intrat în vigoare la data de_ , art. 504 CPP a fost modificat în sensul că, prin prevederile alin. 2 s-a creat posibilitatea exercitării efective a dreptului garantat de art. 5 alin. 5 din CEDO, respectiv de a promova acțiune în despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.
Față de considerentele expuse, Tribunalul reține că dreptul la acțiune al reclamantului s-ar fi născut la data intrării în vigoare a legii 281/2003, adică la data de_ , în raport de care termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut de art. 506 CPP s-a împlinit la data de_ .
Cât privește, solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor, în temeiul art. 6 din CEDO, instanța constată că reclamantului i-au fost acordate despăgubiri prin Hotărârea CEDO pronunțată în propria cauză, în temeiul art.6 pct. 1 din CEDO, așa încât o nouă solicitate, pe același temei apare nejustificată”.
Împotriva sentinței civile nr.552/14.10.2013, pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, a formulat recurs reclamantul P. A., criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea prevederilor art.483 coroborat cu art.488 pct.6 și 8 din Noul Cod de procedură civilă.
1. Potrivit primului motiv de recurs formulat, prevederile art.488 pct.6 C.proc.civ., s-a arătat că recurentul și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că își întemeiază acțiunea și pe dispozițiile art.504 pct.4 C.proc.pen., privind dreptul la repararea pagubei suferite de către persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Or, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la precizările de acțiune, în motivarea sentinței civile nr.552/14.10.2013.
Prescripția s-a constatat prin sentința penală nr.774/29.11.2010 în dosarul penal nr._, termenul prevăzut de art.506 pct.2 C.proc.civ. este de 18 luni, drept urmare, acțiunea a fost introdusă în termenul legal.
Nu se poate susține astfel că acțiunea trebuia formulată după pronunțarea hotărârii prin care recurentul a fost pus în libertate de către Curtea de Apel Oradea în anul 2005, întrucât a formulat o acțiune împotriva Statului R. la Tribunalul T., care prin sentința civilă nr.461/P.I din 07.07.2000 a respins-o ca fiind prematur formulată, stabilindu-se clar că recurentul are dreptul la repararea pagubei, doar în urma pronunțării unei hotărâri definitive în procesul penal.
2. Nelegală este și motivarea hotărârii primei instanțe, în sensul că acțiunea în despăgubiri pentru privarea de libertate ar fi trebuit să se nască la data pronunțării deciziei penale nr.27/A/06.04.1995 a Curții de Apel Oradea pronunțată în dosarul penal nr.79/1995 prin care s-a înlăturat măsura menținerii stării de arest preventiv a inculpatului și s-a dispus punerea deîndată în libertate a acestuia, iar art.504 C.proc.pen. în forma anterioară Legii nr.281/2003 nu prevedea posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni și că doar ulterior acestei legi, prin dispozițiile art.504 alin.2 C.proc.civ. s-a creat posibilitatea exercitării efective a dreptului garantat de art.5 alin.5 din C.E.D.O., în raport de termenul de prescripție de 18 luni, care s-ar fi împlinit la data de 01.07.2005.
Instanța a ignorat astfel că și anterior Legii nr.281/2003, art.504 alin.2 C.proc.pen. permitea formularea acțiunii (Codul, astfel cum s-a modificat prin O.U.G. nr.207/2000, Legea nr.296/2001, Legea nr.704/2001, Legea nr.756/2001, Legea nr.169/2002 și O.U.G. nr.58 și nr.93/2002, avându-se în vedere și Decizia nr.255/20.09.2001 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr.837/27.12.2001 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.504 alin.2 din Codul de procedură penală).
3. Hotărârea Tribunalului Teleorman este nelegală și prin faptul respingerii cererii de administrare a probelor pentru dovedirea daunelor materiale, respectiv a unei expertize tehnico-judiciare în cauză.
4. Hotărârea recurată este nelegală și pentru că nu s-au acordat despăgubirile solicitate pentru judecarea într-un termen rezonabil a procesului în România, care a durat 17 ani până la pronunțarea deciziei penale nr.774/29.11.2010 a Curții de Apel Bacău pronunțată în dosarul nr._, cu motivarea că prin Hotărârea C.E.D.O. din 3.06.2003, recurentului i-au fost acordate despăgubiri în temeiul art.6 din C.E.D.O.
Or, aceste despăgubiri s-au acordat pentru că la data pronunțării se împliniseră 8 ani de judecată, iar din 3.06.2003 până la pronunțarea deciziei Curții de Apel Bacău din 29.11.2010, au mai trecut 7 ani și 4 luni, așadar pentru această perioadă de timp, C.E.D.O. nu a acordat despăgubiri, greșit fiind respinsă cererea în temeiul art.6 C.E.D.O., cu motivarea că o nouă solicitare în același temei apare ca nefiind justificată, câtă vreme prin hotărârea C.E.D.O. a primit deja despăgubiri.
Nu s-a dovedit cu nici un mijloc de probă că după pronunțarea hotărârii C.E.D.O., durata procesului s-a datorat culpei recurentului (7 ani și 4 luni) – termen nerezonabil, astfel cum a stabilit și C.E.D.O. anterior pentru termenul de 8 ani reținut ca termen nerezonabil pentru soluționarea cauzei penale.
În dovedirea motivelor de recurs s-au depus la dosar, copia sentinței civile nr.461/PI/07.07.2000 pronunțată în dosarul nr.9889/1999 a Tribunalului T. și copie extras din Codul de procedură penală, ediția a IV-a actualizată la 12.11.2002.
S-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
La solicitarea reprezentantului Ministerului Public din ședința de judecată din data de 10.02.2014, în sensul ca recurentul – cu privire la cererea de despăgubiri pentru prejudiciul invocat, să precizeze ce sumă reprezintă despăgubiri pentru arestarea nelegală și cât reprezintă pentru durata procesului – apreciată nerezonabilă, astfel încât să se califice calea de atac în cauză, s-a depus precizare la dosar privind defalcarea sumelor solicitate de la S. R. astfel:
1). 25.000 Euro (în lei 112.500) daune materiale și 100.000 Euro (în lei 450.000) pentru arestarea nelegală;
2). 25.000 Euro (în lei 112.500) daune materiale și 100.000 Euro (în lei 450.000) daune morale pentru judecarea pe o perioadă îndelungată a procesului penal conform art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (fila 33).
La termenul de judecată din 16.01.2014, în raport de precizarea cererii de despăgubiri, s-a pus în discuție calificarea căii de atac în cauză, instanța constatând că recurentul solicită despăgubiri, nu doar în temeiul art.504 Cod procedură penală, ci și în afara acestui cadru, în temeiul art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și având în vedere și criteriul valoric privind obiectul astfel dedus judecății (pe această din urmă cerere de peste 500.000 lei care exclude aplicarea art.2821 alin.1 Cod procedură civilă)- calea de atac legală în cauză este apelul și nu recursul, procedând la constituirea legală a completului – de doi judecători.
Curtea a dispus atașarea dosarului penal de fond, respectiv nr._ al Curții de Apel Bacău atașat la dosar nr._, având atașate și celelalte dosare ale cauzei penale privind pe reclamantul P. A. – conform Referatului de la Registratură din 27.05.2014 al Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie de la fila 40 din dosarul pendinte – toate înaintate cu dosarul nr._ al Judecătoriei C. – un plic principal și 5 anexe – plic conținând dosarele – toate fiind atașate la dosarul nr._/2000 al Judecătoriei C..
La termenul de judecată din 16.06.2014 – în complet legal constituit (de doi judecători – pentru apel), s-au pus în discuție probele, apelantul solicitând o expertiză contabilă care să stabilească numărul de deplasări efectuate la proces, precum și cuantumul acestora – probă respinsă ca nefiind utilă cauzei, în lipsa înscrisurilor care să ofere elemente pentru a impune administrarea expertizei solicitate.
S-a încuviințat ca apelantul să consulte dosarul penal atașat.
La termenul de judecată acordat – 08.09.2014 apelantul a solicitat administrarea probei cu martori pentru a dovedi deplasările pe cale le-a efectuat la proces, la termenele din cauza penală – etc. – probă respinsă ca fiind tardiv formulată, probele fiind supuse dezbaterilor contradictorii anterior, în ședința din 16.06.2014.
S-au luat concluziile pe fond, cauza fiind reținută în pronunțare, cu amânarea pronunțării pentru depunere de note scrise, la 15.09.2014, apelantul depunând concluzii scrise în susținerea apelului formulat la dosar.
Apelul (astfel cum a fost recalificat recursul), formulat de reclamantul P. A. este fondat, astfel cum se va arăta în considerentele ce urmează, doar cu privire la cererea privind acordarea de daune morale pentru termenul nerezonabil privind desfășurarea procesului penal început în anul 1994 și finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă abia în 2010 - prin sentința penală nr.774/29.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr._ – întemeiată pe dispozițiile art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – după circa 15 ani și 4 luni, respectiv pentru perioada ulterioară Hotărârii C.E.D.O. – P. contra României din 03.06.2003, când Curtea Europeană a constatat încălcarea art.6 alin.1 din Convenția Europeană privind drepturile omului (între alte încălcări), pentru termenul nerezonabil privind judecarea procesului în aceeași cauză penală, când se constatase trecerea a 8 ani și 8 luni de zile fără a se pronunța o hotărâre definitivă de către instanțele interne, care să clarifice situația inculpatului P. A. – apelantul – reclamant deducând prezentei judecăți cererea de despăgubiri pentru termenul nerezonabil de încă 7 ani și 4 luni de proces – în aceeași cauză penală – până la obținerea unei hotărâri penale definitive (la 29.11.2010).
Nelegalitatea hotărârii apelate constând în greșita respingere ca prescris material a dreptului la acțiunea în despăgubiri pentru privarea de libertate, (starea de arest preventiv din perioada 21.07.1994 – 07.04.1995 – 8 luni și jumătate) din cauza penală în care procesul s-a prelungit pe o durată nerezonabilă de peste 15 ani, susținută în criticile din apel, nu este fondată.
Fără îndoială, că și anterior modificării aduse articolului 504 alin.2 Cod procedură penală prin Legea nr.281/2003, era permisă o acțiune în despăgubiri în temeiul acestui text de lege prin prisma interpretării date de Curtea Constituțională prin decizia nr.255/20.09.2001 în raport de prevederile legii fundamentale.
Ceea ce însă a reținut în mod legal prima instanță este că în temeiul art.504 alin.2 modificat prin Legea nr.281/2003, practic s-a deschis calea unei noi acțiuni, pentru care urma a se calcula o nouă prescripție de 18 luni astfel cum este prevăzută de art.506 alin.3 din Codul de procedură penală pentru titularii pretențiilor vizând repararea pagubei cu privire la cazurile vizate de art.504 Cod procedură penală.
În mod corect astfel, prima instanță, trecând la efectuarea calculului termenului de prescripție a dreptului material de acțiune în repararea pagubei, ținând seama de art.506 alin.3 Cod procedură penală și Legea de modificare a art.504 alin.2 Cod procedură penală prin Legea nr.281/2003 privind modificarea Codului de procedură penală și altor legi speciale publicată în Monitorul Oficial al României nr.468/01.07.2003 – a constatat că termenul de prescripție de 18 luni prevăzut pentru formularea acțiunii în baza art.506 alin.3 Cod procedură penală, a expirat, anterior promovării acțiunii în cauză (31.05.2012).
Susținerea apelantului că termenul de 18 luni nu era depășit la data formulării cererii de chemare în judecată (31.05.2012), întrucât el ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței penale Nr.774/29.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr._ -nu este fondată.
Se sugerează astfel că apelantul ar beneficia practic de un caz de întrerupere a prescripției până la soluționarea definitivă a procesului penal în acțiunea civilă de daune, până la rămânerea definitivă a hotărârii în penal (cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii din cauza penală – 29.11.2010).
Afirmația este corectă, cu condiția însă, ca hotărârea finală să fie una de achitare ceea ce în speță nu s-a întâmplat.
Potrivit art.506 alin.3 Cod procedură penală „Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă, după caz, a hotărârilor instanțelor de judecată sau a ordonanțelor procurorului prevăzută în art.504” (Cod procedură penală – nota și sublin.red.)- cazuri:
1. Persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare;
2. Persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea – situații care trebuie stabilite:
a) - prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
b) – prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j (respectiv: există autoritate de lucru judecat).
Așadar, cazul de întrerupere a cursului prescripției, potrivit art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958 (cazul aflării pe rolul instanței judecătorești a unei cereri) – întrerupe cursul prescripției dreptului material la acțiune (de 18 luni în litigiul pendinte), cu condiția prevăzută – pentru cauza penală aflată pe rolul instanțelor judecătorești – de art.504 Cod procedură penală - de a obține o hotărâre judecătorească definitivă de achitare ori încetare a procesului penal pentru cazul prevăzut de art.10 lit.j) Cod procedură penală – există autoritate de lucru judecat, astfel cum se limitează prin art.506 alin.3 Cod procedură penală.
Textele susmenționate din Codul de procedură penală se coroborează cu art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958 care statuează: „Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului …”, așadar cu excepția cazului privind existența autorității lucrului judecat prevăzută de art.504 Cod procedură penală cu raportare la art.10 lit.j) Cod procedură penală, atunci când pe rol există o cauză penală.
Altfel spus, întreruperea cursului prescripției operează condiționat de o hotărâre definitivă de achitare ori încetare a procesului pentru autoritate de lucru judecat, iar până la rămânerea definitivă a unei astfel de hotărâri penale, întreruperea prescripției este doar una provizorie, iar în lipsa pronunțării unei hotărâri finale de achitare, întreruperea cursului prescripției practic se șterge.
În cauză, Curtea constată că dimpotrivă, Tribunalul Bacău prin decizia penală nr.59/A/15.02.2010, s-a pronunțat pe latură penală, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale, conform art.124 Cod penal (prescripția specială) pentru fapta inculpatului P. A. prev.de art.182 alin.1 Cod penal (reținută ca fiind săvârșită în considerente – cercetarea judecătorească fiind continuată însă, la solicitarea inculpatului pentru a obține achitarea) – dispunându-se încetarea procesului penal în temeiul art.11 alin.1 pct.2 lit.b) coroborat cu art.10 alin.1 lit.g) Cod procedură penală (pentru cazul de prescripție susmenționat).
Decizia Tribunalului Bacău a rămas nemodificată pe latură penală, în mod definitiv, prin decizia penală nr.774/29.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr._ .
Curtea precizează că în acțiunea pendinte, respingerea ca prematură, în sentința civilă nr.461/07.07.2000 a Tribunalului T., privind cererea de daune pentru arestarea nelegală în cauza penală susmenționată invocată, nu prezintă relevanță, având în vedere considerentele reținute mai sus.
Critica privind faptul că prima instanță nu s-a pronunțat pe cererea precizată, în care a menționat ca temei legal – nu doar prevederile art.504 alin.2 ci și pe cele ale art.504 alin.4 Cod procedură penală, - nu poate fi primită, în condițiile în care – dimpotrivă – instanța s-a pronunțat cu privire la ambele texte de lege invocate, rezultând clar din chiar dispozitivul hotărârii apelate în cauză, dar în sensul constatării prescrierii dreptului material la acțiunea în despăgubire.
Se observă însă – că temeiul precizat și sub aspectul art.504 alin.4 Cod procedură penală – nici nu-și avea aplicarea în cauză, întrucât în cazul P. A., măsura arestării preventive în perioada 21.07.1994 – 07.04.1995 nu a fost dispusă „după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”, potrivit cerinței acestui text de lege, ci cu mult înainte de constatarea intervenirii prescripției speciale cu consecința înlăturării răspunderii penale prin decizia penală nr.597A/15.02.2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ (sublin.red.)
Curtea mai constată faptul că, în cazul în care prin hotărârea definitivă în cauza penală avută în vedere, apelantul – reclamant ar fi obținut o hotărâre de achitare pentru infracțiunea ce a făcut obiectul judecății în dosarul nr._, într-adevăr ar fi operat cazul de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune prevăzut de art.506 alin.2 Cod procedură penală și recurentul ar fi beneficiat de o nouă prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubiri pentru măsura preventivă a arestării în termenul de 18 luni, calculat începând cu data rămânerii definitive a hotărârii în penal – respectiv 15.02.2010.
Deși apelantul se prevalează de data susmenționată de la care apreciază că ar începe să curgă termenul de prescripție susmenționat, susținerea sa nu poate fi primită, pentru considerentele deja expuse.
Critica privind respingerea de către prima instanță a unei expertize tehnice judiciare pentru dovedirea daunelor materiale solicitate este nefondată, în lipsa înscrisurilor relevante, a unor minime elemente care să justifice pertinența și utilitatea unei astfel de probe în cauză – aspect de altfel reținut și în faza procesuală a apelului, reclamantul reiterând necesitatea administrării unei astfel de probe.
Curtea constată însă că este fondată critica vizând respingerea cererii întemeiată pe prevederile art.6 alin.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului pentru derularea în continuare a procesului penal într-un termen nerezonabil, în continuarea celui deja constatat în cauza C.E.D.O. „P. contra României” din 03.06.2003 (8 ani și 8 luni) – respectiv de încă 7 ani și 4 luni până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauza penală – respectiv – decizia penală nr.774/29.11.2010 a Curții de Apel Bacău.
Curtea constată că într-adevăr, s-au acordat despăgubiri potrivit art.44 din Convenție de către Curtea Europeană privind Drepturile Omului, apelantului P. A. și pentru încălcarea art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind termenul nerezonabil privind procesul penal, întrucât nu se pronunțase încă o hotărâre definitivă de către instanțele interne în cei 8 ani și 8 luni de la data reținerii ca săvârșite de către apelant a faptei pentru care a fost trimis în judecată, dar și pentru încălcări privind alte drepturi ale omului statuate în Convenție – art.3 privind tratamentele la care a fost supus reclamantul pe perioada arestării sale preventive și a anchetei efective ce ar fi trebuit realizată de autorități cu privire la tratamentele menționate și art.5 alin.1 (menținerea în arest preventiv după expirarea mandatului de arestare), alin.3,4 și 5 din Convenție – Curtea Europeană apreciind global – pentru toate încălcările constatate, asupra unei despăgubiri care să fie acordată de S. R. reclamantului – cu titlu de daune materiale și morale în cuantum de 40.000 Euro.
Așadar, despăgubirea susmenționată vizează doar parțial și termenul nerezonabil al procesului penal din perspectiva art.6 (alin.1 și alin.3 lit.c din Convenție), reținând și o anumită complexitate a cauzei, dar și perioade semnificative de inactivitate a autorităților și prin prelungirea procedurii, la care a contribuit și reclamantul (parțial) prin formularea cererilor de strămutare a cauzei la o altă instanță judecătorească la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate, chiar dacă în cea mai mare parte, atât la urmărirea penală, cât și în faza cercetării judecătorești, actele de procedură s-au derulat la intervale rezonabile și regulate, Curtea observând că prelungirea procedurii în mod nerezonabil s-a datorat deficiențelor autorităților, întrucât Curtea de Apel Oradea la 16.04.1995 a anulat toate actele de procedură efectuate de P., după ce a pus în evidență viciile de procedură la urmărirea penală și a restituit dosarul pentru reluarea urmăririi penale, iar după un al doilea ciclu procesual complet, când cauza se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel C. a desființat la data de 13.09.2000, în totalitate, hotărârile instanțelor inferioare, cu motivarea că acestea au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acțiunile reclamantului și leziunile suferite de partea vătămată și a trimis spre rejudecare, primei instanțe, cauza – iar în etapa urmăririi penale, la primele declarații, reclamantul nu a beneficiat de apărare.
Curtea constată astfel, că cererea reclamantului din cauza pendinte dedusă judecății nu poate viza – cu privire la procesul echitabil, sub aspectul termenului nerezonabil sub care s-a derulat procedura în cauza penală, din perspectiva art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – decât perioada procesului penal, care a urmat datei pronunțării cauzei C.E.D.O. P. contra României din 03.06.2003 – până la pronunțarea hotărârii penale definitive – decizia penală nr.774/29.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău.
Astfel, se constată că procedura s-a prelungit într-un „termen nerezonabil” apreciat din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. potrivit art.6 alin.1 din Convenție încă 7 ani și 4 luni de zile, care parțial s-a datorat autorităților prin faptul constatării nelegale a deciziei penale nr.301/25.03.2004 pronunțată împotriva sentinței civile nr.3001/19.06.2003 în dosarul nr._/2000 al Judecătoriei C., de către Tribunalul D. care a respins apelurile părții vătămate și ale inculpatului, fiind admis apelul Ministerului Public (pe latură civilă) – de către Curtea de Apel C., care prin decizia penală nr.73/30.01.2006 a admis recursul inculpatului, a casat decizia din apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare, Tribunalului D., întrucât nu s-a respectat decizia de casare anterioară privind efectuarea unei expertize medico-legale.
În rejudecare – Tribunalul D. a pronunțat decizia penală nr.192/30.05.2007 în dosarul nr._ (nr.vechi 961/P/2006) împotriva căreia inculpatul a formulat recurs înregistrat la Curtea de Apel C. în care – la cererea inculpatului s-au acordat mai multe termene, pentru lipsă de apărare, probleme medicale și apoi pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată vizând art.131 (1),(2),(3) Cod procedură penală pentru încălcarea art.21 pct.2, 3 din Constituția României privind accesul la justiție și art.129 privind garantarea căilor de atac, art.23 pct.11 privind prezumția de nevinovăție și art.6 pct.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – care a condus la sesizarea Curții Constituționale și suspendarea judecății cauzei conform art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992 în forma în vigoare la acea dată (termenul din 28.11.2007), decizia nr.457/22.04.2008 a Curții Constituționale fiind de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, la data de 06.06.2008, cu motivarea în sensul că – în esență – controlul de neconstituționalitate nu poate privi omisiunile de reglementare invocate și având în vedere art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992 potrivit căruia, Curtea Constituțională nu poate modifica ori completa reglementarea supusă controlului față de dispozițiile Constituției României.
În același dosar au urmat cereri de amânare ale reclamantului (inculpat) pentru concediu de odihnă, concediu medical, cereri de recuzare și, în final, cerere de strămutare admisă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr.1912/31.10.2008, cauza fiind strămutată la Curtea de Apel Bacău, unde s-a înregistrat cu dosarul nr._ la 18.01.2008, iar prin decizia penală nr.160/27.02.2009 s-au admis recursurile inculpatului și părții vătămate, s-a casat în totalitate decizia recurată (nr.192/30.05.2007 a Tribunalului D.) din dosarul nr._ (nr.vechi 961/P/2006) cauza fiind trimisă în rejudecare la Tribunalul Bacău, reținându-se că în decizia Tribunalului D. – recurată – nu s-a efectuat cercetarea judecătorească completă pentru cunoașterea exactă a faptelor și asigurarea unui proces echitabil care să conducă la pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
La Tribunalul Bacău s-a înregistrat cauza cu dosarul nr._, s-a completat cercetarea judecătorească, iar prin decizia penală nr.59/A/15.02.2010, Tribunalul Bacău a admis apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria C., inculpatului P. A. și părții vătămate N. F. D. împotriva sentinței civile nr.3001/19.06.2003 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/2000, a desființat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare și în fond – în baza art.11 pct.2 lit.b Cod procedură penală raportat la art.10 lit.g Cod procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului P. A. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art.182 alin.(1) Cod penal cu aplicarea art.73 lit.b) Cod procedură penală și aplicarea art.13 Cod penal (legea mai favorabilă – fapta din 20.04.1994), întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, fiind efectuate modificări și pe latură civilă vizând reducerea cheltuielilor de spitalizare ale părții civile Spitalul Județean Oradea, fiind dispusă și reactualizarea tuturor sumelor acordate părților civile și fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
În considerentele deciziei din apel a Tribunalului Bacău s-a analizat întregul probatoriu al cauzei, constatându-se că instanța de fond a stabilit o situație de fapt corespunzătoare și statuând că inculpatul P. A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă asupra părții vătămate – aspect asupra căruia există certitudine, iar achitarea solicitată este exclusă, instanța luând în considerare toate circumstanțele reale și personale de natură să caracterizeze fapta și pe inculpat, procedând la o individualizare judiciară corectă a pedepsei, solicitarea de a se reține acționarea de către inculpat în legitimă apărare, potrivit art.44 Cod penal, menită să conducă la soluția achitării, nefiind reținută, din probele administrate rezultând că nu sunt îndeplinite cerințele legitimei apărări, prima instanță aplicând însă prevederile art.73 lit.b Cod penal ca și circumstanță atenuantă, întrucât inculpatul a săvârșit infracțiunea în condițiile unei puternice tulburări cauzate de modul agresiv în care s-a comportat victima.
Decizia penală nr.59/A/15.02.2009 pronunțată de Tribunalul Bacău a rămas definitivă prin decizia penală nr.774/29.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr._ – pe latură penală – fiind respinse criticile inculpatului pe acest aspect, decizia din recurs modificând doar dispozițiile pe latură civilă ale deciziei din apel, în sensul înlăturării măsurii de reactualizare a tuturor sumelor acordate părților civile – fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate susmenționate.
Din datele derulării procedurii penale în faza de cercetare judecătorească din perioada de după pronunțarea cauzei C.E.D.O. „P. contra României” din 03.06.2003, rezultă că prelungirea procesului penal s-a datorat atât reclamantului P. A. care a solicitat termene pentru lipsă de apărare (repetate), concedii de odihnă, și medicale, invocarea excepției de neconstituționalitate (respinsă ca inadmisibilă), cereri de recuzare (repetate) și cerere de strămutare a cauzei, cât și organelor judiciare prin constatarea vicierii hotărârii Tribunalului D., care a condus la o nouă casare de către Curtea de Apel Bacău și trimiterea spre rejudecare, pentru o completă cercetare judecătorească și stabilirea certă a vinovăției faptei și raportului de cauzalitate, prin motivarea în acest sens, în fapt și în drept a hotărârii ce urma a se pronunța.
Această nouă prelungire cu încă 7 ani și 4 luni a procesului penal (dincolo de durata anterioară constatată în hotărârea C.E.D.O. P. c. României, de 8 ani și 8 luni), este apreciată ca înscriindu-se în noțiunea de „termen nerezonabil” privind cursul procesului penal menit să clarifice situația inculpatului cu privire la acuzare, dar care, doar în parte poate fi reproșată instanțelor respective, reclamantul fiind îndreptățit la primirea unor despăgubiri menite să-i atenueze prejudiciul moral de frustrare pentru situația prelungirii clarificării situației penale a inculpatului, dincolo de limitele firești ale procedurii, cu repercusiuni de imagine a sa în societate și în familie, de a-și desfășura o activitate în condiții firești, fără limitări, date de existența unui proces penal nefinalizat, creat în parte de organele judiciare, astfel cum s-a arătat, apreciindu-se că un cuantum de 2.500 Euro în echivalent în lei la data plății este unul echitabil, raportat și la elementele de prelungire a procedurii determinate de către reclamant (chiar dacă în parte, justificate) și care nu pot fi puse pe seama organelor judiciare care au manifestat prudență în a nu-l priva pe inculpat de apărare, la cererile cu acest obiect în fiecare fază procesuală, aplicând textele în vigoare privind suspendarea cauzei la sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de către inculpat – ale Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale – etc.
Privitor la cererea vizând acordarea de daune materiale, Curtea constată că acestea nu sunt fondate.
Constatarea termenului nerezonabil privind procedura în cauza penală supusă analizei, dă dreptul - în aprecierea Curții – doar la daune morale în limitele, astfel cum s-a reținut mai sus – nu și la daune de ordin material, privind cheltuieli de deplasare la termenele de judecată, cu onorariul avocatului ales, etc. – acestea ținând de cheltuielile judiciare datorate în cauza penală respectivă, potrivit art.192 alin.1 pct.3 Cod procedură penală și în acel cadru procesual penal – iar nu în acțiunea civilă pendinte.
Cu observația – că aceste cheltuieli judiciare – în raport de soluția definitivă pe latură penală și civilă în cauza penală în care a fost implicat reclamantul, s-au stabilit deja de către instanțele penale susmenționate prin raportare la întregul proces penal, finalizat prin decizia penală nr.59/A/15.02.2009 pronunțată de Tribunalul Bacău – rămasă definitivă prin decizia penală nr.774/29.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosar nr._ .
Pentru aceste considerente, potrivit art.296 cod procedură civilă se va admite apelul, va fi schimbată în parte sentința civilă apelată și, pe fond, va fi admisă, în parte, cererea în despăgubire formulată de reclamantul P. A. și, în consecință:
Va obliga pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului P. A. cu titlu de daune morale în temeiul art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suma de 2.500 Euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data plății și va respinge cererea de daune materiale, ca neîntemeiată.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
Se vor lua măsuri de restituire către Judecătoria C. a dosarului penal nr._ al Curții de Apel Bacău atașat la dosarul nr._ cu celelalte dosare penale atașate la dosarul nr._/2000 al Judecătoriei C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant P. A. cu domiciliul în Z., ., ., județul Teleorman împotriva sentinței civile nr.552 din 14.10.2013, pronunțate de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN cu sediul în A., ., județ Teleorman.
Schimbă în parte sentința civilă apelată și pe fond:
Admite în parte cererea în despăgubire formulată în temeiul art.6 alin.1 din C.E.D.O. și în consecință:
Obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului P. A. cu titlu de daune morale în temeiul susmenționat - suma de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data plății și respinge cererea de acordare daune materiale, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.09.2014.
Dispune restituirea către Judecătoria C., jud. D. - Biroul Executări Penale - a dosarului penal nr._ atașat la dosarul penal nr._, cu toate celelalte dosare penale anexate conform referatului de constatare de la fila 40 din dosarul de apel pendinte.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
F. P. C. M. T.
GREFIER
E. C.
Red. F.P.
Tehnored. G.I.A./CS
Ex.4/27.10.2014
Tribunalul Teleorman – M.V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 180/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 365/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
