Legea 10/2001. Decizia nr. 2312/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2312/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-12-2012 în dosarul nr. 2312/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2312
Ședința publică de la 19.12.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - E. V.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentul-pârât S. R. PRIN COMISIA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și de către recurenții-reclamanți P. G. A. și O. Ș. R., împotriva sentinței civile nr.780 din 11.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI S. O..
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 12.12.2012, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 19.12.2012, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.780/11.04.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. G. S. O., a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamanții P. G. A. și O. S. R., în contradictoriu cu M. București prin P. G., a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent cu scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 29/40 din imobilul care a fost situat în București, ., sector 5, compus din teren în suprafață 1.016 mp și construcții în suprafață de 260 mp, a obligat pârâtul M. București prin P. G. să înainteze dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre către Prefectura Municipiului București, a respins ca inadmisibilă cererea privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, a respins în rest acțiunea, privind reclamanții P. G. A. și O. S. R. în contradictoriu cu pârâții M. București prin P. G., S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul M. București prin P. G. la plata către reclamant a sumei de 200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 3370/8.11.2001, transmisă prin executor judecătoresc, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, ., sector 5 – construcții demolate și ocupate de Palatul Parlamentului.
Notificarea a fost înregistrată la Primăria Municipiului București unde s-a constituit dosarul nr._.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul I. - Secția notariat sub nr._ din 25.08.1930 (fila 124) I. A. R. a dobândit jumătate din imobil de la A. M. R.. După decesul acesteia cota de 20/40 a trecut în proprietatea moștenitorilor, respectiv R. V., R. G., R. D., R. A., R. I. M. cu o cotă de 3/40 fiecare și A. R. cu o cotă de 5/40.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/1940 (fila 132) R. A. C., căsătorită ulterior O., a dobândit din imobil două suprafețe de teren de 506, respectiv 127 m.p. împreună cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente.
Tribunalul a reținut că potrivit certificatului de moștenitor nr. 8/1963 din 26.06.1979 (fila 135) O. A. C. a dobândit prin moștenire de la tatăl său R. G. o suprafață de 77 m.p., iar în potrivit certificatului de moștenitor nr. 487/1970 de pe urma defunctei I. M. au rămas moștenitori R. D., O. A. C. și R. M. T..
Potrivit certificatului de moștenitor nr.266/1978 de pe urma defunctului R. D. a rămas moștenitoare R. L..
Potrivit certificatului de moștenitor nr.190/1962 de pe urma defunctei R. A. a rămas moștenitor R. D..
Potrivit certificatului de moștenitor nr.77/1998 de pe urma defunctei O. A. C. au rămas drept moștenitori reclamanții.
Potrivit adresei de la fila 44 și anexa la decret, fila 42 imobilul a fost preluat de stat în 1980, în mod abuziv în temeiul Decretului nr.152/1980, fiind stabilită și încasată o despăgubire de 71.597 lei.
Având în vedere considerentele de mai sus văzând și dispozițiile art.3 și 4 din Legea nr.10/2001, tribunalul a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de 29/40 din imobilul în discuție, în conformitate cu art. 4 alin. 4 din Legea nr.10/2001, în baza căruia de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au depus în termen cererea de restituire profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care și-au valorificat dreptul după procedura prevederilor legale.
În ceea ce privește restituirea în natură, tribunalul a constatat că acesta este imposibilă având în vedere nota de reconstituire la de fila 113.
În consecință, în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost interpretat prin decizia XX/2007 pronunțată de ICCJ, tribunalul a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent cu scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 29/40 din imobilul care a fost situat în București, ., sector 5, compus din teren în suprafață 1016 m.p. și construcții în suprafață de 260 m.p.
În ceea ce privește solicitarea de stabilire a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești sau de obligare a Municipiului București prin P. G. la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare de măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești, tribunalul a constatat că o astfel de solicitare este neîntemeiată.
În acest sens prin decizia nr.XX/2007 a ICCJ s-a stabilit competența deplină a tribunalului de a soluționa pe fond notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001 în cazul în care acestea nu sunt soluționate în termenul imperativ prevăzut de această lege.
Stabilirea în concret a întinderii despăgubirilor nu este posibilă în această procedură, având în vedere că pârâtul M. București în calitate de unitate deținătoare este competentă în condițiile Legii nr. 10/2001 să dispună restituirea în natură sau să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Cu alte cuvinte soluționarea notificării de către instanța de judecată se face prin raportare la dispozițiile Legii nr.10/2001 și la atribuțiile pe care unitatea deținătoare/entitatea investită cu soluționarea notificării le are.
Or, în cadrul procedurii Legii nr.10/2001 notificarea poate fi soluționată atunci când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii acordării de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr.10/2001 nu prevede posibilitatea acordării directe de despăgubiri bănești și cu atât mai puțin obligarea unității deținătoare la plata acestor despăgubiri.
Procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 se finalizează în modurile mai sus arătate. Stabilirea în concret a despăgubiri și modalitatea în care va fi acordată face obiectul unei alte proceduri, respectiv cea prevăzută de Legea nr.247/2005, cu căi de atac și competențe speciale.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului tribunalul a constatat că este inadmisibilă, în considerarea deciziei 27/2011 a ICCJ potrivit cu care acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile și a dispozițiilor art. 330 ind. 7 alin.4 Cod de procedură civilă, privind obligativitatea pentru instanțe a deciziilor pronunțate de ICCJ în recursurile în interesul legii.
În ceea ce privește cererea de obligare pârâtului M. București în solidar cu P. la plata unei despăgubiri tribunalul a constatat următoarele:
În primul rând, în ceea ce privește cererea îndreptată împotriva pârâtului P. G. S. O.-personal, tribunalul a reținut că această cerere a fost introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având în vedere că, în relația cu unitatea teritorial administrativă, primarul este reprezentantul acestei și totodată organul executiv acționând în numele acestei și nu în nume propriu sau de prepus, având în vedere dispozițiile art.23, 62 și 63 din Legea nr.215/2005.
În ceea ce privește fondul acestei cereri în contradictoriu cu pârâtul M. București, tribunalul a constatat că este neîntemeiată în considerarea modului în care reclamanta a înțeles să solicite determinarea prejudiciului cauza pentru nesoluționarea în termen a notificării formulate.
Astfel, tribunalul a reținut că notificarea a fost formulată la data de 12.11.2001 dată la care era în vigoare legea în forma inițială care prevedea la art. 22 că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, iar la art.23 alin.1 că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Acesta însemnă că la data de 14.06.2002 a expirat termenul în care notificarea trebuia soluționată.
Ulterior prin Legea nr.426/2002 din 10.07.2002 și OUG nr.10/2003 din 14.03.2003, deci după împlinirea termenului limită în care unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea au intervenit prelungiri ale termenului la 24, respectiv 27 de luni, ca prin Legea nr.247/2005 din 25.07.2007 textul art.22 să fie modificat substanțial prevăzându-se că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării.
În consecință termenul inițial în funcție de care se poate calcula intervalul de timp la care face referire reclamanta este 14.06.2002, prelungirile ulterioare intervenind după împlinirea termenului de 18 luni dată la care obligația unității deținătoare era deja exigibilă și nu termenul indicat de reclamantă.
În ceea ce privește data finală care trebuie avută în vedere, acesta în nici un caz nu poate fi data efectuării expertizei sau al soluționării acțiunii, ci data soluționării procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2007, în sensul încasării sumei în numerar sau al primirii acțiunilor, după caz. Or, acest ultim moment nu s-a împlinit la acest moment.
În consecință, modalitatea de calcul a prejudiciului solicitat este greșită și mai mult în prejudiciul invocat este unul eventual, astfel că acest capăt de cerere se impune a fi respins ca neîntemeiat, neacordarea dobânzii legale fiind o consecință a respingerii cererii de acordare a prejudiciului efectiv astfel cum este solicitat.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtul M. București prin P. G. de a înainta direct dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar acesta din urmă să primească dosarul, tribunalul a constatat că, într-adevăr, fiind vorba de constatarea calității de persoană îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale printr-o hotărâre judecătorească care ține locul dispoziției emise de P. G., controlul legalității și temeiniciei acesteia se face doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege și nu de către prefect, dar potrivit art.16 alin.2/1 din Titlul VII din Legea nr.247/2005 înaintarea dosarelor către prefecturi se face dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte pentru verificarea legalității, iar pe de altă parte pentru centralizare la nivel de județ, or sub acest ultim aspect, reclamanta nu a indicat nici un motiv pentru care ar trebui omisă etapa administrativă a centralizării dosarelor la nivel de prefectură.
Pe de altă parte, având în vedere că tribunalul a soluționat pe fond notificarea, hotărârea judecătorească pronunțată ține loc de dispoziție, astfel că unității deținătoare îi revine obligația de a înainta dosarul administrativ împreună cu prezenta hotărâre către prefectură.
În ceea ce privește cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată tribunalul a constatat că acesta este întemeiată în parte, față de soluția pronunțată și de dispozițiile art.274 Cod de procedură civilă, fiind acordat parte din onorariul, respectiv 200 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor critică sentința recurată pentru următoarele motive de recurs:
- instanța ce s-a pronunțat pe fondul cauzei nu a obligat M. București să emită o dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr.247/2005, limitându-se doar la a constata, în ceea ce îi privește pe reclamanți, calitatea acestora de persoane îndreptățite la astfel de măsuri reparatorii în echivalent.
Instanța a analizat pe fond acțiunea promovată de către reclamanți, trebuia să oblige M. București să emită o dispoziție prin care se propun măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Ulterior emiterii dispoziției, dosarele de despăgubire aferente acestor dispoziții se transmit Prefecturilor în vederea acordării avizului de legalitate ce va fi emis de către Instituția Prefectului, în condițiile legii.
Reclamanții – recurenți critică sentința recurată pentru următoarele motive de recurs:
- este greșită sentința instanței de fond de respingere a capetelor de cerere, prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtului M. București prin P. G. de a înainta dosarul administrativ aferent notificării, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât și pe cel privind obligarea pârâților M. București prin P. G. și P. G. O. S. – M., în solidar, la plata de daune, pentru acoperirea prejudiciului înregistrat de reclamanți, urmare a refuzului de soluționare a notificării privind imobilul situat în București, sectorul 5, ..
Etapa administrativă a centralizării dosarelor aferente notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, la nivelul prefecturilor, prevăzută de procedura administrativă reglementată de art.16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr.247/2005, este strâns legată de competența stabilită în sarcina prefectului, de efectuare a controlului de legalitate asupra dispozițiilor emise de primarii unităților teritoriale, în soluționarea notificărilor și este stabilită pentru a degreva Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv.
În cauza prezentă, având în vedere că instanța judecătorească a efectuat controlul de legalitate al măsurilor de soluționare a notificării, dosarul aferent notificării nu mai trebuie transmis prefectului în acest scop.
- referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților M. București, în solidar cu P. G. la plata unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului cauzat recurenților – reclamanți, prin refuzul de soluționare a notificării.
Prin sentința recurată, instanța de fond a respins această cerere ca neîntemeiată, reținându-se lipsa calității procesuale pasive a P. G., iar cu privire la fondul cererii, s-a reținut că modalitatea de calcul a prejudiciului este greșită, iar prejudiciul invocat este unul eventual și nu unul cert.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a Primarului G., recurenții – reclamanți apreciază că acesta are calitate procesuală, ca reprezentant al unității administrativ - teritoriale, unitate deținătoare a imobilului preluat abuziv, acesta fiind obligat de lege să organizeze și să coordoneze activitatea comisiei interne care se ocupă cu soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001.
Pe fondul cauzei, sentința recurată este neîntemeiată, având în vedere că pârâtul M. București nu a soluționat în termen legal notificarea formulată de reclamanți, astfel că aceștia au fost prejudiciați urmare refuzului nejustificat de soluționare a notificării, fără un motiv întemeiat.
Prejudiciul a fost calculat ca diferență între valoarea imobilului preluat abuziv de stat și care nu poate să fie restituit în natură, calculat la data când expiră termenul legal de soluționare a notificării, conform dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001, republicată, calculat de la data depunerii tuturor înscrisurilor doveditoare și valoarea imobilului la data soluționării notificării de către instanța judecătorească.
Instanța de fond se referă la termenul prevăzut în Legea nr.10/2001, în forma inițială, anterior modificării intervenite în anul 2005, însă trebuie să se raporteze la prevederea actuală a legii, care stabilește că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin . 1 din Legea nr.10/2001 curge de la data la care s-au depus toate înscrisurile doveditoare la unitatea deținătoare.
In speța prezentă, la data de 20.08.2008, recurenții – reclamanți au depus la pârât toate înscrisurile doveditoare cerute de art. 23 din lege, solicitând emiterea dispoziției prevăzute de art. 26 alin. 1 din lege, cerere ignorată de pârât. Notificarea trebuia soluționată cel târziu la data de 20.10.2008.
Prejudiciul nu este unul eventual, ci unul cert, având în vedere că în anul 2008 valoarea imobilului notificat era mai mare ca în prezent, calculat la nivelul prețului pieței imobiliare, între 2008 și 2012 prețul de piață scăzând destul de mult.
Instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de probă cu expertiză evaluare construcții, prin care se tindea să se probeze valoarea imobilului în anul 2008 și în prezent și implicit diferența de valoare înregistrată.
- recursul privește și decizia instanței de fond de respingere parțială a cheltuielilor de judecată, în sensul că a admis obligarea pârâtului M. București prin P. G. la plata sumei de 200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, reducând suma solicitată, de 400 lei.
Recurenții – reclamanți apreciază că instanța de fond a aplicat în mod excesiv dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă, având în vedere că un onorariu de 400 lei nu poate să fie apreciat ca fiind unul excesiv în prezenta cauză.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru următoarele considerente:
În prezenta cauză, recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat neepuizarea procedurii administrative și nerespectarea art. 16 din titlul VII din Legea nr.247/2005, deși acțiunea cu care a fost investită instanța este o contestație, întemeiată pe dispozițiile art.26 alin. 3 din Legea nr.10/2001, Primăria Municipiului București, în calitate de unitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării, nerespectând termenul de 60 de soluționare.
Potrivit Deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curții de Justiție și Casație neemiterea dispoziției prevăzute de art.26 din Legea nr.10/2001, este echivalată cu un răspuns negativ de soluționare, instanțele judecătorești având plenitudine de competență, atât în ceea ce privește stabilirea calității de persoană îndreptățită cât și în ceea ce privește dreptul invocat, precum și modalitatea de restituire.
Sentința criticată s-a conformat întocmai deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți, dispozițiilor Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005, precum și dispozițiilor obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 52/2007.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.2 Cod de procedură civilă, Cutea va găsi fondat recursul formulat de recurenții – reclamanți pentru următoarele considerente:
Curtea constată întemeiat motivul de recurs formulat de reclamanți referitor la obligarea pârâtului M. București prin P. G. de a trimite dosarul aferent notificării și hotărârea pronunțată în prezenta cauză direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere următoarele considerente:
Art.16 din Legea nr.247/2005 a fost modificat prin OUG nr.81/2007 în sensul că „(2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.“
24. După alineatul (2) al articolului 16 se introduc două noi alineate, alineatele (21) și alin. (22), cu următorul cuprins:
„(21) Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
(22) Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin.(2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.”
Aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză deoarece unitatea învestită cu soluționarea notificării, în speță M. București prin P. G., nu a finalizat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 și de art.16 alin.21 din Legea nr.247/2005.
Dispoziția/decizia pe care unitatea administrativă o va emite, după soluționarea contestației pe cale judecătorească, se întemeiază pe dispozițiile obligatorii ale instanței de judecată, astfel încât un control de legalitate efectuat de Prefectură, ar însemna în fapt o verificare a legalității hotărârii judecătorești.
În sistemul de drept român, controlul de legalitate al unei hotărâri nu se poate realiza decât prin căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, deoarece, în caz contrar, ar însemna ca un organ al administrației publice de stat, aferent puterii executive să exercite controlul de legalitate al hotărârilor judecătorești și ar reprezenta o încălcare a prerogativelor puterii judecătorești.
Curtea apreciază că nu este necesară transmiterea dispozițiilor Primarului G. emise urmare a unor hotărâri judecătorești în procedura Legii nr.10/2001, către Prefectură nici în scopul centralizării lor, deoarece o asemenea centralizare poate fi posibilă și prin alte metode specifice administrației locale de stat.
Curtea apreciază nefondat motivul de recurs având ca obiect respingerea capătului de acțiune privind obligarea pârâților M. București în solidar cu P. G. la plata despăgubirilor datorate ca urmare a nesoluționării în termen a notificării.
Sub un prim aspect, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului G. S. O..
Prin cererea de completare a acțiunii formulate la data de 07.03.2012 și aflată la fila 196 dosar fond, reclamanții au solicitat chemarea în judecată în calitate de pârât a Primarului G. S. O. personal. Ca atare, reclamanții au solicitat completarea cadrului procesual în sensul chemării în judecată a persoanei fizice S. O. care ar urma să răspundă cu patrimoniul său personal alături de pârâtul M. București.
Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, S. O., în calitate de persoană fizică nu se află în relație cu unitatea administrativ-teritorială a Municipiului București. P. ca entitate juridică recunoscută de dispozițiile Legii nr.215/2005 este reprezentantul unității administrativ-teritoriale – M. București și, totodată, organul executiv al acestuia. P. acționează în numele Municipiului București putând angaja în relațiile cu terții patrimoniul acestuia.
Nici pe fondul cauzei critica recurenților nu este întemeiată.
Curtea constată că instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea art.26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 și a deciziei în interesul legii nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obiectul cererii reclamanților fiind soluționarea pe fond a notificării dat fiind atitudinea de pasivitate a unității deținătoare, caracterizată ca și un refuz în valorificarea pretențiilor notificatorilor.
Mai mult, Curtea reține corecta respingere de către instanța de fond a despăgubirilor solicitate de reclamanți în temeiul art.998-999 și 1073 – 1075 cod civil prin raportare la procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură apreciată ca fiind obligatorie, înaintea aplicării oricăror alte dispoziții de drept comun.
Așa fiind, în mod greșit recurenții au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul respingerii capătului doi principal de cerere constând în atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților.
Recurenții au făcut trimiteri și la alte dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la accesul liber la justiție și la protecția dreptului de proprietate, precum și jurisprudența acestei instanțe de contencios european.
Or, de aceste garanții, judecătorul este ținut a le respecta, în considerentele ulterioare Curtea urmând a considera în ce măsură instanța de fond a respectat acestea în mod implicit.
Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.
Așa cum s-a arătat mai sus, potrivit deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța învestită are posibilitatea să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată solicitarea notificatorului.
Prin urmare, instanțele de judecată au competența de a se pronunța pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. 3 din lege (fost art. 24) și atunci când entitatea notificată nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, deoarece lipsa răspunsului la notificare după o perioadă lungă de timp, coroborată cu atitudinea pasivă a persoanei juridice notificate echivalează cu refuzul de restituire sau de stabilire a măsurilor reparatorii.
În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege, oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.
Curtea constată că reclamanții au învestit instanța de judecată nu numai cu soluționarea notificării pe fond, ci au solicitat în mod expres, în cadrul prezentei acțiuni, obligarea tuturor pârâților la plata de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului și la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului creat datorită refuzului soluționării notificării prin emiterea unei dispoziții, în sarcina intimaților, în aprecierea recurenților-reclamanți putându-se reține răspunderea civilă delictuală, în baza art. 998, 999 și art.1073-1075 Cod civil. Curtea apreciază însă că aceste dispoziții de drept comun nu sunt aplicabile față de existența unor dispoziții speciale în această materie.
Recurenții - reclamanți au susținut că sunt beneficiarii art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, motiv pentru care și-au și întemeiat recursul pe dispozițiile acestui articol. Însă, pentru a beneficia de protecția oferită de această normă convențională, reclamanții trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranțe legitime.
Așa cum s-a arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
S. legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Or, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamanții nu au un bun actual, având în vedere că aceștia nu sunt în posesia unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Ei au declanșat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.
În cazul de față, reclamanții nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamanții ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.
Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar reclamanții nu sunt titularii unei creanțe „suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă”, astfel încât nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1.
Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată de către reclamant, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
În aceste circumstanțe, obligarea Statului R. la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții nu au un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Convenția și Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Ca urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale acestor acte normative, dispozițiile de drept comun la care recurenții - reclamanți fac trimitere, respectiv art. 998 și 999 și art.1073-1075 Cod civil, neputând fi aplicabile în speță în încercarea acestora de a obține în mod direct despăgubiri de la intimați, sub forma unui cuantum deja stabilit.
Curtea urmează să aibă în vedere că prin decizia în interesul legii nr. 52/2007 s-a realizat unificarea practicii în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor după . Legii nr. 247/2005, singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.
A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO).
Cu alte cuvinte, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ. Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri bănești pe drept comun) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.
Mai mult, nefuncționalitatea în termenii doriți de recurenții - reclamanți a Fondului Proprietatea nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
De altfel, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat).
Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.
O acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent că acesta este chemat a răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.
De aceea, în măsura în care nu fac dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamanții nu pot pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept.
Admițându-se posibilitatea valorificării unor pretenții care fac obiect de reglementare pentru legea specială și pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.
Astfel nu se poate reține că nedeterminarea cuantumului valoric al măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv de stat, ar echivala cu o încălcare a prevederilor art. 20 și 21 din Constituție, respectiv a dreptului de acces la o instanță în sensul art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât împotriva deciziei ce se va emite de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art.19 din Legea nr.247/2005.
In acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art.6 din Convenție, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol.
În sprijinul celor arătate vine și prima hotărâre pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României. Or, raportat la această hotărâre trebuie reținut că prin aceasta Curtea Europeană a statuat că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenției și a înghețat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislația națională cu cea mai mare prioritate a simplificării și eficientizării procedurilor în domeniu și în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ținând cont de interesele tuturor părților implicate.
S-a mai statuat în hotărârea pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri și, că ținând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libera atingere a modalităților de compensare și reparare a legislației in domeniul proprietății.
Or, față de cele expuse, hotărârea pilot dată de Curtea Europeană în cauza A. și alții împotriva României, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietății impusă Statului R. și nicidecum o impunere în sarcina instanțelor de judecată de a alege o altă modalitate de soluționare a cauzelor în afara cadrului legal deja existent.
Față de toate aceste considerente, constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005, Curtea apreciază că în astfel de situații în care se regăsesc și reclamanții, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, pentru realizarea drepturilor la care sunt îndreptățiți reclamanți neputându-se decât recurge la o anumită cale, astfel cum a reținut și prima instanță de judecată, cale care are ca finalitate, în cele din urmă, obținerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autoarea reclamanților.
Nici ultimul motiv de recurs al recurenților – reclamanți nu este fondat. Instanța de fond a apreciat reducerea cheltuielilor de judecată ale reclamanților de la suma de 400 lei la suma de 200 lei, având în vedre admiterea în parte a acțiunii acestora și nu dispozițiile art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, va admite recursul declarat de reclamanții P. G. A. și O. S. R., va modifica în parte sentința recurată, în sensul obligării pârâtului M. București prin P. G. să înainteze dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre, către Comisia Centrală, va menține restul dispozițiilor sentinței recurate, va obliga recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și restul intimaților la 744 lei cheltuieli de judecată față de recurenții – reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât S. R. prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr.780 din 11.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurenții-reclamanți P. G. A. și O. Ș. R. și cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI prin P. G., S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI S. O..
Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți P. G. A. și O. Ș. R., împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâtul M. București prin P. G. să înainteze dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Obligă recurenta Comisia Centrală și restul intimaților la 744 lei cheltuieli de judecată față de recurenții – reclamanți.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.12.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I.-A. H.-P. E. V. I. S.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
2 ex./22.03.2013
TB-S.4 – C.A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1157/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1448/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
