Validare poprire. Decizia nr. 1124/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1124/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-06-2013 în dosarul nr. 1124/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1124
Ședința publică din 18.06.2013
Curtea constituită din:
Președinte - M. C.
Judecător - F. P.
Judecător - C. M. T.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-creditori A. L., B. M., C. (I.) N., B. A., A. G. și S. G., împotriva deciziei civile nr. 69 A din 23.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și intimata-terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică – Serviciul verificarea și decontarea cheltuielilor instituțiilor publice.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru validare poprire.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar P. de pe lângă Curtea de Apel Suceava a înaintat, la solicitarea instanței, situația fiecăruia dintre creditori.
Curtea constată cauza în stare de judecată și reține recursul spre soluționare, având în vedere că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._ la data de 14.05.2012, creditorii A. L., B. M., C. (I.) N., B. A., A. G. și S. G., în contradictoriu cu debitorul M. P.-P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul poprit Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuileilor Instituțiilor Publice, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. D. și D., în dosarul de executare nr.188/2011, în temeiul titlurilor executorii reprezentate prin sentința nr.158/21.01.2008 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția Civila în dosar nr._, irevocabila prin decizia nr.465/22.04.2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.589/10.04.2006 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția Civilă în dosar nr.680/C/2006, irevocabilă prin decizia nr.597/05.09.2006 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.480/20.03.2006 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția Civila în dosar nr. 681/C/2006, irevocabila prin decizia nr. 266/03.04.2007 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.519/22.03.2006 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția Civilă în dosar nr.719/C/2006, irevocabilă prin decizia nr.683/26.09.2006 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.1477/06.12.2007 pronunțata de Tribunalul Suceava - Secția Civila în dosar nr._, irevocabila prin decizia nr.258/11.03.2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.839/13.04.2009 pronunțata de Tribunalul Suceava - Secția Civilă în dosar nr._, irevocabila prin decizia nr.1528/03.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.895/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția Civilă în dosar nr._, irevocabila prin decizia nr.956/02.07.2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.659/07.04.2008 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția Civilă în dosar nr._, irevocabilă prin decizia nr.567/07.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, sentința nr.13/20.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, irevocabilă prin decizia nr.522/30.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._ și sentința nr.82/17.12.2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr.787._, irevocabila prin decizia nr.540/05.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția Conflicte de Munca și Asigurări Sociale în dosar nr._, asupra sumelor de bani datorate sau pe care le va datora în viitor terțul poprit debitorului până la concurența sumei totale de 1.690.993 RON, net, conform raportului de expertiză contabilă efectuat în luna decembrie 2011 de către expertul L. I. M..
Prin sentința civilă nr.5434/2012 Judecătoria Sector 4 a respins excepția prematurității introducerii cererii, invocată de terțul poprit, ca neîntemeiată, a admis cererea, a validat poprirea înființată la data de 24.04.2012, în dosarul de executare nr. 188/2011 al B. D. și D. și a obligat terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței de 1.671.077 RON, suma datorată debitorului M. P.-P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din care suma de 302.984 RON, pentru creditoarea A. L., suma de 336.491 RON, pentru creditoarea B. M., suma de 281.935 RON, pentru creditoarea C. (I.) N., suma de 205.486 RON, pentru creditoarea B. A., suma de 257.218 RON, pentru creditorul A. G., și suma de 286.962 RON, pentru creditorul S. G..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul-debitor MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție recursul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, solicitând, în temeiul art. 312 rap. la art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acțiunii.
Totodată, împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de validare ca prematur introdusă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
La termenul din 23.01.2013, tribunalul a calificat în cauză calea de atac exercitată ca fiind apelul și nu recursul.
Prin decizia civilă nr. 69A/23.01.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul debitor MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de apelantul terț poprit Ministerul Finanțelor Publice – prin Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins,ca neîntemeiată, cererea de validare poprire.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că din coroborarea dispozițiilor art. 452 alin. 1 și art.460 alin. 1 Cod procedură civilă, rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi fiind analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite, prin raportate și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a reținut că executarea titlului executoriu ce face obiectul cererii de validare a popririi este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011.
Totodată, prin Decizia nr.1533/2011 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor OUG nr.71/2009, arătând că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno ictu constituie o modalitate de executare, însă nu singura pe care statul o poate alege.
Statul a făcut uz de marja sa de apreciere în privința termenului în care să fie executate hotărârile judecătorești, tocmai datorită situației economice și financiare îngrijorătoare în care se află, ceea ce nu este contrar art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
S-a reținut că prin eșalonarea plății sumelor de bani nu este vorba despre o omisiune a statului, despre lipsa de diligență a acestuia, despre eventuala sa opoziție față de autoritatea de care se bucură hotărârile judecătorești, ci de necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidență ordonanței de urgență criticate.
În ceea ce privește dispozițiile art.1, paragraful 1 din CEDO, Curtea Constituțională a menționat că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Rezultă că prin eșalonarea efectuată statul nu a afectat esența dreptului de proprietate, nu a adus atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu a negat existența acestuia.
Tribunalul a constatat în cauză că, deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G nr. 71/2009 erau aplicabile în raport de titlul pus în executare de către creditoare, totuși din dosarul de executare rezultă că s-a înființat poprirea la cererea creditoarelor pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățite potrivit titlului executoriu, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, tribunalul a apreciat că la acest moment nu se justifică neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Totuși, într-o cauză recentă pronunțată („D. și alții c. României”), Curtea Europeană și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvernul României prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică – asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care începând cu anul 2009 Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin această decizie pronunțată la data de 04 septembrie 2012 în cauza „D. și alții c. României”, a respins ca vădit nefondată cererea reclamanților prin care invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție față de faptul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce le recunoșteau drepturi salariale restante. În acest sens, Curtea a reținut că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială (salariale). S-a apreciat că măsura eșalonării de către Guvernul Român, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România, a fost proporțională cu scopul de utilitate publică urmărit și s-a mai reținut de către Curte astfel că nu a adus atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Cu privire la această cauză pronunțată de Curtea Europeană chiar în contradictoriu cu Statul Român, trebuie menționat faptul că drepturile patrimoniale invocate de către reclamanți priveau drepturi de natură salarială asemănătoare celor din cauza de față iar Curtea a avut în vedere actele normative emise de Guvern de eșalonare și suspendare a executărilor silite, respectiv O.U.G nr. 75/2008, O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a și fost modificată prin O.U.G nr. 45/2010, și inclusiv dispozițiile Legii nr. 230/2011, prin care a fost aprobată O.U.G nr. 71/2009 și prin care s-au mai modificat tranșele și termenele de eșalonare.
Astfel, tribunalul a apreciat că aceste aspecte reținute de Curtea Europeană sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditoarele aflându-se într-o situație asemănătoare, iar în aceste condiții, în temeiul acestei jurisprudențe recente a Curții Europene, se justifică și reorientarea practicii judiciare în sensul reținerii aplicabilității dreptului intern, care nu apare ca fiind în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene.
În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ, la acest moment tribunalul a apreciat că nu există indicii că debitorii instituții publice nu vor respecta termenele de eșalonare a creanțelor, nefiind motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
Prin urmare, având în vedere că în speță, creanța invocată de către creditor și pentru care se solicită validarea popririi nu este exigibilă, instanța a reținut că la momentul înființării popririi nu au fost respectate dispozițiile art.379 Cod procedură civilă, poprirea fiind nelegal înființată.
În al doilea rând, tribunalul a reținut că în conformitate cu art.1, alin.2 din OUG nr.71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr.18/2010, OUG nr.45/2010, OUG nr.113/2010 și prin Legea nr.230/2011, „(2) În cursul termenelor prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.” Instanța reține că adresa de înființare a popririi din data de 24.04.2012 reprezintă un act de executare silită efectuat în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept, prin urmare, adresa de înființare a popririi a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale.
În aceste condiții, întrucât instanța a apreciat că procedura de validare a popririi este faza judiciară a procedurii execuționale, iar potrivit art.1 alin.2 din O.U.G nr. 71/2009 executarea silită este suspendată de drept, tribunalul a reținut faptul că nu se poate da curs cererii creditorului pentru a se valida poprirea, deoarece o asemenea măsură a instanței ar permite continuarea executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate ce sunt pe deplin aplicabile.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții A. L., B. M., C. (I.) N., B. A., A. G. și S. G. solicitând ca, instanța de recurs, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună casarea deciziei susmenționate și menținerea hotărârii primei instanțe, pe care o consideră legală și temeinică, pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a reținut că, în primul rând, creanța pentru care se desfășoară procedura de executare silită nu îndeplinește condiția de a fi exigibilă, având în vedere dispozițiile art. 379 Cod procedură civilă conform cărora" Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă", apreciind că, în ceea ce privește condiția exigibilității creanței, această condiție este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.
În al doilea rând, instanța de apel motivează că în ceea ce privește titlul executoriu care face obiectul prezentei cereri de validare a popririi, executarea acestuia este reglementată printr-o procedură specială prevăzută de OUG nr.71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr.18/2010, OUG nr.45/2010, OUG nr.113/2010 și prin Legea nr.230/2011, care reglementează termene suspensive de executare.
Având în vedere calitatea creditoarei și a debitorului, natura debitului, precum și data pronunțării titlului executoriu, instanța de apel a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile OUG nr.71/2009, dispoziții asupra constituționalității cărora, prin Decizia 1533/2011, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că, acestea nu încalcă dispozițiile constituționale.
Recurenții apreciază că argumentele de mai sus nu sunt de natură a conduce la respingerea cererii de validare poprire urmând ca instanța de recurs să verifice aplicabilitatea OUG nr.71/2009, respectiv, verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei, a acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea 1, nr.1048 din 25.02.2005, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Prin această hotărâre Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25 (cazul de față). Totodată, Curtea a reținut că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, iar mai mult, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.
De asemenea, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea 1, nr.386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
Față de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza Ș. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Pinlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanța în ceea ce privește postul sau categoria de salariați in discuție; conflictele obișnuite de munca nu pot fi excluse din garanțiile art.6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art.6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.
Astfel, Curtea a conchis ca statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătoreasca în cauza, existând o încălcare a art.6 paragraful 1 din Convenție.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
În concret, se impune a se reține că obligația de plată avută față de creditor îi era cunoscută debitorului câtă vreme aceasta a fost stabilită prin hotărâri judecătorești într-un proces în care debitorul a fost parte și care i-au fost comunicate. În ciuda acestei situații și a faptului că sentințele civile ce constituie titlul executoriu, pronunțate într-o cauză având ca obiect litigiu de muncă încă din anul 2009, executorii de la data pronunțării, la data introducerii prezentei acțiuni terțul poprit și debitorii nu achitaseră încă datoria avută față de creditori.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori.
Prin dispozițiile derogatorii ale OUG nr.71/2009 și OUG nr.45/2010 statul este favorizat în raporturile de drept privat, deși acesta ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.
Or, prin modificările aduse OUG nr.71/2009 prin OUG nr.45/2010, plata sumelor restante urmează a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.
Chiar dacă s-ar admite totuși că Guvernul beneficiază de o marjă de apreciere care i-ar fi permis o anumită perioadă de timp să amâne executarea obligațiilor ce-i incumbă în considerarea unor situații speciale, de această dată, perioada este nepermis de mare (până în anul 2016, inclusiv), iar termenele de plată incerte și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.
Analizând procentele alese de Guvern, se constată că acestea nu au la bază vreun studiu de impact financiar și nici din nota de fundamentare nu rezultă ce calcule și studii financiare ar fi fost făcute, ci procentele și anii sunt alese la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrariului și imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio c. Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față. Mai mult, nu există nicio garanție că la împlinirea termenelor de plată, Guvernul nu va suspenda din nou plățile invocând efectele crizei economice, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.
În ceea ce privește decizia nr.1533/28.11.2011 pronunțată de către Curtea Constituțională și Decizia Curții Constituționale nr.188 din 02.03.2010, instanța de control constituțional a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG nr.71/2009, însă prin motivare s-a reținut faptul că Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor.
Cu toate acestea, la scurt timp după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, la data de 19.05.2010, Guvernul a acționat în sens contrar și a adoptat OUG nr.45/2010 prin care a modificat OUG nr.71/2009 și a prelungit termenele de executare a unor asemenea obligații până în anul 2014, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.
Ulterior, după un an, prin Legea nr.230/05.12.2011 deși s-a păstrat scadența primei tranșe pentru anul 2012, suma a fost redusă la 5% iar ultima tranșă de plată (de altfel și cea mai consistentă - 35%) în 2016. Așadar, în perioada imediat următoare (2012-2013), ar trebui să se achite un procent nesemnificativ de 15% din creanță, ceea ce formează convingerea instanței că prin amânarea executării creanțelor în repetate rânduri creditorul nu mai are previzibilitatea realizării creanțelor, ajungându-se ca un titlu executoriu emis în anul 2008 să fie executat integral peste 8 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil.
Deși nu poate fi contestată luarea unor măsuri precum adoptarea HG 422/2010 prin care s-au achitate unele sume (debitorul neputând indica însă procentul din total) și chiar luarea unor măsuri de eșalonare a datoriei (care prin ele însele nu sunt neconvenționale) se constată o lipsă de coerență și previzibilitate a măsurilor ceea ce nu face decât să confirme lipsa vreunui fundament la momentul la care s-a dispus eșalonarea care în fapt tinde la o amânare sine die a plății.
Cu privire la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pronunțate în această materie, recurenții subliniază faptul că există o diferența fundamentală între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene și a judecătorului național. Dacă Curtea Constituțională, conform propriei jurisprudențe, verifica doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, CEDO cât și judecătorul național, in principiu, nu verifica compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunța cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumita situație de fapt. Or, judecătorul intern trebuie sa determine daca, ., aplicarea legii produce efecte contrare Convenției.
Acest lucru se poate face numai in funcție de circumstanțele concrete ale spetei, nu in general si în abstract. In concluzie, chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat deja cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedica instanța de judecata sa ajungă la concluzia ca aplicarea acelei legi la o situație determinata este de natura sa producă efecte contrare Convenției.
Pe de altă parte în calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor" (, Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, . nr. 214-C, pg. 84, §26; cauza D. P. c. României, nr. 2, cererea nr._/01, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Un argument în acest sens rezultă și din cauza D. P. c. României (nr. 2), hotărârea din 26.04.2007, cerere nr. 71.525/01, par. 102, întrucât și anterior Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității unor dispoziții interne și a apreciat că respectă art.8 din Convenție, însă ulterior Curtea Europeană a reținut neconcordanța acelorași dispoziții interne cu cele ale Convenției Europene, contrar celor reținute de Curtea Constituțională.
În consecință, prin adoptarea OUG nr.71/2009 (astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010) - care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori și care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, fără acordul creditorilor - în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces.
Așadar, fiind în prezența unui conflict între aplicarea ordonanțelor de Guvern ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile (creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante) și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului însoțită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care se soluționează în favoarea acestora și din urmă, instanța era obligată să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispozițiile art.11 al. 2 și art. 20 din Constituția României.
În ceea ce privește invocarea de către instanța de apel a Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la data de 04 septembrie 2012, publicată în M. Of. al României la data de 18 septembrie 2012, în cauza "D. și alții împotriva României", urmează să se aibă în vedere faptul că aceasta este singulară și vine în contradicție cu întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență constând într-un număr de cinci hotărâri ce constituie adevărata practică în materie, care au fost avute în vedere, în mod corect, de către prima instanță și care nu pot fi înlăturate de hotărârea susmenționată.
Pentru aceste motive în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și menținerea hotărârii primei instanțe prin care a fost admisă cererea de validare poprire.
La data de 23.04.2013, intimatul – debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea recursului formulat de recurenții-creditori ca nefondat motivat de faptul că în mod corect, instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, act normativ care stabilește o procedură specială în ceea ce privește plata titlurilor executorii care fac obiectul prezentei cereri de validare, având în vedere calitatea debitorului M. P. de instituție publică.
În sprijinul soluției instanței de apel intimatul – debitor învederează instanței de control judiciar că în cauza "D. și alții împotriva României", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială, iar eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
În raport de dispozițiile art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă și art. 1 alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, apreciază că terțul poprit a procedat în mod temeinic și legal refuzând poprirea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și de funcționare și de personal ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicând, în concret, în mod judicios prevederile Ordinului nr.2336 din 25.07.2011 al Ministrului Finanțelor Publice privind procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, completat prin Ordinul nr.161 din 15 februarie 2012.
În concluzie, este evident că obligația terțului poprit de a efectua poprirea și de a consemna sumele poprite nu există, întrucât executarea silită este suspendată de drept.
Faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenelor prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.71/2009 aprobată prin Legea nr.230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.
Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.11 a Convenție, însă edictarea O.U.G. nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011 constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art.44 alin.(2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare art.1 din Protocolul 1 la Convenție.
Deci, nu poate fi vorba de nici o ingerință din partea statului în dreptul de proprietate al creditorilor în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenție, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art.1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.
Arată că tranșa de 5% aferentă anului 2012 a fost executată în conformitate cu dispozițiile art.1 alin.1 lit.a) din O.U.G. nr._, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, iar în cursul lunii aprilie 2013 creditorii vor încasa o parte din tranșă, în procent de 10%, aferentă anului 2013, așa cum prevede art.5 din Legea nr.5/2013 bugetului de stat pe 2013.
Deci, M. P. și-a îndeplinit obligațiile de mijloace ce-i incumbau în conformitate cu dispozițiile art.2 din O.G nr.22/2002, fiind astfel pe deplin aplicabile prevederile art.1 din O.U.G nr.71/2009 aprobată prin Legea nr.230/2011, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titluri executorii.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Esențializând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta se raportează la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 452 și art. 460 Cod procedură civilă care guvernează poprirea, precum și la jurisprudența CEDO în domeniul neexecutării hotărârilor judecătorești.
Potrivit art.452 alin.1 Cod procedură civilă „Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”.
Potrivit art.460 alin.1 Cod procedură civilă „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Potrivit alin.2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.
Din coroborarea textelor legale menționate anterior rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi fiind analizată de către instanța de apel având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite și prin raportate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește condiția exigibilității creanței, această condiție este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.
Referitor la titlurile executorii care fac obiectul prezentei cereri de validare a popririi, executarea acestora este reglementată printr-o procedură specială de executare prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, în care se prevede eșalonarea plăților în perioada 2012-2016, perioadă în care orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Curtea apreciază că, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea dreptului intern, respectiv OUG nr. 71/2009.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, trebuie precizat că, printr-o bogată jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că neexecutarea de către stat a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa constituie o atingere adusă accesului la justiție, drept consfințit de art. 6 alin. 1 din Convenție, faza executării silite fiind o fază a procesului civil.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici hotărârea din 20 decembrie 2007, O. hotărârea din 29 iulie 2008, T. hotărârea din 29 iulie 2008, N. hotărârea din 21aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadã nerezonabilã a sumelor datorate.
Totuși, într-o cauză recentă pronunțată (D. și alții c. României), Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care începând cu anul 2009 Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin această decizie pronunțată la data de 4 septembrie 2012 în cauză D. și alții c. României, a respins ca vădit nefondată cererea reclamanților prin care invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție față de faptul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătoreșți definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce le recunoșteau drepturi salariale restante. În acest sens, Curtea a reținut că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială (salariale). S-a apreciat că măsura eșalonării de către Guvern, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România, a fost proporțională cu scopul de utilitate publică urmărit și s-a mai reținut de către Curte că nu a adus atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Cu privire la această cauză pronunțată de Curtea Europeană chiar în contradictoriu cu Statul Român, trebuie menționat faptul că drepturile patrimoniale invocate de către reclamanți priveau drepturi de natură salarială (diferențe și sporuri salariale care ar fi trebuit adăugate la salariu, iar nu salariul lunar de care ar fi beneficiat aceștia în integralitate), iar Curtea a avut în vedere actele normative emise de Guvern de eșalonare și suspendare a executărilor silite, respectiv O.U.G nr. 75/2008, O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a și fost modificată prin O.U.G nr. 45/2010, și inclusiv dispozițiile Legii nr. 230/2011, prin care a fost aprobată O.U.G nr. 71/2009 și prin care s-au mai modificat tranșele și termenele de eșalonare.
Curtea a luat în considerare două aspecte esențiale pentru a analiza încălcările invocate de reclamanți: eșalonarea dispusă de Guvern ca măsură aplicată pentru executarea creanțelor stabilite prin titlurile executorii și respectarea în sine a acestei eșalonări de către Guvern.
Curtea a analizat eșalonarea ca măsură general aplicată și care i-a
afectat inclusiv pe reclamanți, iar nu ca o măsură concretă aplicată numai reclamanților.
Prin urmare, concluziile Curții privind instituirea eșalonării de către Guvern, privind modalitatea de respectare a acestei eșalonări în condițiile crizei financiare invocată de Guvern și analizată și de Curtea Constituțională, respectiv aspectul că nu prezintă relevanță modificarea ulterioară a calendarului inițial de eșalonare câtă vreme Guvernul a executat până în prezent procentele stabilite în final și nu s-a vădit intenția sa de a nu le respecta, sunt aplicabile tuturor creditorilor bugetari beneficiari ai unor titluri executorii similare reclamanților din speță.
Astfel, s-a apreciat că nu se impune vreo analiză a modului în care s-a executat creanța ce face obiectul executării silite raportat la fiecare creditor în parte, cât timp eșalonarea instituită a fost apreciată de Curte ca fiind justificată de condițiile de criză invocate de Guvern, eșalonarea fiind analizată ca măsură generală aplicată tuturor categoriilor profesionale aflate într-o situație similară.
Curtea Europeană a infirmat raționamentul Î.C.C.J. din decizia nr. 1/2012, analizând chiar măsura eșalonării ca măsură aplicată tuturor creditorilor și constatând că aceasta nu este o măsură nerezonabilă. Curtea Europeană nu s-a pronunțat în sensul că aceasta ar fi o modalitate de executare, ci că măsura dispusă de Guvern nu contravine art. 6 din Convenție și nici art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la aceasta.
Prin urmare, analiza pentru fiecare dosar de executare în parte a duratei procedurii de executare și a compatibilității măsurii de eșalonare și
suspendare a procedurii de executare de drept comun de către Guvern până la momentul avut în vedere de Curtea Europeană se circumscrie obligatoriu
analizei efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a constatat
inexistența încălcărilor invocate de reclamanți. Curtea a analizat măsura eșalonării ca măsură generală aplicată de Guvern și a constatat că aceasta nu este nerezonabilă. Totodată, procentul constatat de Curte ca fiind executat din creanța datorată reclamanților nu a fost aspectul principal care a determinat Curtea să constate că eșalonarea nu este nerezonabilă. Altul a fost argumentul Curții, anume respectarea calendarului eșalonărilor, chiar dacă acesta a suferit modificări, autoritățile dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești susmenționate.
Astfel, conform legislației în vigoare, reclamanții au primit începând cu octombrie 2008 o primă tranșă, reprezentând 30% din suma totală a creanțelor datorate. În septembrie 2010, le-a fost plătită o sumă suplimentară, echivalentul a 25% din a doua tranșă de 34% din cuantumul total, chiar dacă potrivit O.U.G nr. 45/2010 din 19 mai 2010, a doua tranșă trebuia achitată în 2012. Așa cum legea o impunea, cuantumul sumelor plătite era de fiecare dată indexat cu indicele prețurilor din data plății.
Curtea înglobează, așadar, aspectul privind suma concretă primită de reclamanți în analiza modului în care eșalonarea a fost respectată, iar concluzia Curții nu s-a axat pe o situație singulară a reclamanților cărora li s-a achitat un procent de 25% din o tranșă de 34% (ceea ce reprezintă foarte puțin în comparație cu executarea procentului de 30% din 2008), ci pe aspectul că eșalonarea, ca măsură generală stabilită de Guvern prin lege, a fost respectată. Eșalonarea nu a fost constatată de Curte, pe acest considerent, ca nerezonabilă și nu a încălcat dispozițiile articolelor din Convenție invocate de reclamanți, reținându-se totodată că atitudinea Guvernului nu a fost aceea de a refuza executarea hotărârilor judecătorești
favorabile creditorilor.
Instanța apreciază că, dacă până la analiza efectuată de instanța europeană în conformitate cu decizia nr. 1/2012, statuările Î.C.C.J au justificat o analiză a unei eventuale incompatibilități a dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009 cu garanțiile menționate, din momentul pronunțării deciziei D. și alții împotriva României, analiza efectuată de Curtea Europeană devine obligatorie pentru instanțele naționale în toate situațiile în care se invocă încălcarea, prin O.U.G. nr. 71/2009, a art. 6 CEDO și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Totodată, instanța apreciază că, în raport de cele mai sus expuse prin prisma pronunțării deciziei D. și alții împotriva României, prevederile O.U.G. nr. 71/2009 trebuie aplicate inclusiv în procedura de validare a popririi care reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri. De altfel, textul legal incident, respectiv, art. 460 Codul de procedură civilă, face parte din Capitolul II, Secțiunea a V-a „Poprirea”, din Cartea V a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.
În consecință, suspendarea de drept reglementată prin O.U.G nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. În cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea
și-ar continua cursul.
În favoarea acestei interpretări este și un argument de text, întrucât legiuitorul, prin art. 1 alin. 2 din O.U.G nr. 71/2009, a folosit expresia „orice procedură de executare silită”, rezultând astfel că a intenționat să includă procedura validării popririi în sfera acestei norme legale.
În aceste condiții, întrucât procedura de validare a popririi este faza judiciară a procedurii execuționale, iar potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G nr. 71/2009 executarea silită este suspendată de drept, Curtea constată și faptul că nu se poate da curs cererii creditorului pentru a se valida poprirea, deoarece o asemenea măsură a instanței ar permite continuarea executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate ce sunt pe deplin aplicabile.
Totodată, în cauză, instanța de recurs constată că recurenților reclamanți li s-au efectuat plăți eșalonate în baza titlurilor executorii instanța invocate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar în recurs, necontestate de către recurenți.
Având în vedere dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, faptul că hotărârile Curții au valoare de precedent judiciar și constituie un izvor de drept pentru statele parte la Convenție, putând fi invocate într-un litigiu similar, impunând noi reguli de drept, precum și dispozițiile Legii 213/2011, în temeiul art. 312 alin. 1 cu referire la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-creditori A. L., B. M., C. (I.) N., B. A., A. G. și S. G., împotriva deciziei civile nr. 69 A din 23.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-debitor M. P. - P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și intimata-terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ – SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. F. P. C. M. T.
GREFIER
E. C.
Red. M.C.
Tehnored. M.C./cs
Ex.2/2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – L.E.F.
- I.Târțău
Jud.sector 4 București – M.R.M.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 919/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
