Legea 10/2001. Decizia nr. 2298/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2298/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-12-2012 în dosarul nr. 2298/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2298
Ședința publică din 18.12.2012
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă K. R. și de recurenta-pârâtă C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr. 1066 din 11.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal se prezintă domnul avocat Caștaliu I. în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante K. R. și domnul consilier juridic I. M. în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind reprezentantul recurentei-pârâte C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și cel al intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar recurenta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar, prin registratura instanței, note de ședință.
Curtea pune în discuție, din oficiu, tardivitatea formulării de către recurenta-reclamantă a completării motivelor de recurs, în raport de prevederile art. 301 și art. 303 alin. 1 C. proc. civ.
Avocatul recurentei-reclamante susține că petiția depusă la dosar la data de 11.10.2012 nu cuprinde motive noi de recurs, nefiind o extindere, ci o precizare, o dezvoltare a celor inițial formulate. Menționează că precizarea se referă la o chestiune de aritmetică și se încadrează în obiectul recursului, nefiind o altă critică.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primarul General apreciază că acea completare a motivelor de recurs este tardiv depusă la dosar.
După deliberare, Curtea constată că înscrisul intitulat precizare-completare, depus la dosar la data de 11.10.2012, conține motive noi de recurs formulate cu depășirea termenului prevăzut de lege, așa că admite excepția de tardivitate a cererii completatoare, urmând ca recursul recurentei-reclamante să fie analizat numai prin prisma motivelor formulate inițial, în termenul legal.
Părțile prezente arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentei-reclamante K. R. arată că a formulat cererea de chemare în judecată pornind de la concepte statuate de C. Europeană a Drepturilor Omului, considerând că este inadmisibil ca notificarea să nu fie soluționată până la acest moment. Invocă, în acest sens, noțiunile de bun în accepțiunea Comisiei Europene, de termen rezonabil și de efectivă despăgubire acordată de stat, prevăzute la art. 1 din Primul Protocol Adițional și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Solicită ca recursul să fie analizat din perspectiva normelor europene, deoarece instanța de fond a cantonat problema numai în jurul incidenței Deciziei nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar reclamanta înțelege să se prevaleze de Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, care prevede aplicarea normelor de drept europene în situația în care o lege internă vine în contradicție cu acestea.
Cum situația reclamantei este clară, având în vedere demersurile acesteia formulate în temeiul legilor speciale în termen legal și refuzul nejustificat al entității notificate, ca reprezentant al statului, de a le rezolva, solicită admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat, instanța urmând să stabilească atât dreptul acesteia cât și întinderea acestui drept, soluționând, astfel, cererea reclamantei sub toate aspectele; nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primarul General solicită respingerea recursului declarat de către reclamantă, ca nefondat, arătând că în cauză este aplicabilă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
Avocatul recurentei-reclamante K. R. solicită respingerea recursului declarat de pârâta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu mențiunea că instanța de fond este abilitată să soluționeze cererea reclamantei.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primarul General solicită, la rândul său, respingerea recursului declarat de pârâta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă, la data de 19.11.2009, sub nr._, reclamanta K. R. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice – C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor, în cuantum de 5.160.000 (echivalent a 1.200.000 Euro), pentru imobilul expropriat și preluat în mod abuziv de Statul R., situat în București, .. 47 sector 2, format din teren în suprafața de 1.842,110 mp și a construcției existenta pe acesta, compusa din 2 corpuri de casa și o magazie de scânduri devenită atelier de tâmplărie, dotat cu utilaje necesare, imobil ce a aparținut părinților săi Langmantel J. și Langmantel I.; obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ca în termen de max. 60 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii să stabilească cuantumul final al despăgubirilor și să emită decizia de acordare a titlurilor de despăgubire, conform acestui cuantum.
La data de 17.02.2010, reclamanta K. R. a depus la dosar cerere precizatoare (filele 108-109), prin care a arătat că înțelege să se judece cu pârâții Statul Român reprezentat prin M. București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice-C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că preluarea de către Statul Român a imobilului situat în București, ..47,sector 2,compus din teren în suprafață de 1.842,110 mp și construcție formată din 2 corpuri de casă și o magazie de scînduri, devenită atelier de tâmplărie, din proprietatea părinților reclamantei s-a făcut în mod abuziv,fără titlu valabil;având în vedere faptul că imobilul în cauză a fost demolat și nu poate fi restituit în natură să se constate că reclamanta are dreptul la plata despăgubirilor pentru bunul de care a fost lipsită abuziv,estimate în mod provizoriu la 5.160.000 lei(echivalentul a 1.200.000Euro),urmând ca valoarea exactă a despăgubirilor să fie stabilită printr-o expertiză de specialitate care să aibă în vedere valoarea de piață existentă la momentul introducerii cererii de chemare în judecată; având în vedere practica CEDO,prin care s-a stability că procedura de acordare a despăgubirilor propuse de Legea nr.247/2005 nu funcționează într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unor despăgubiri să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumelor,în cuantumul ce va fi stabilit prin expertiza de specialitate;în subsidiar,în situația în care instanța va respinge cererea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata efectivă a despăgubirilor stabilite de expertiză, să fie obligată C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor ca în termen de max.60 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de acordare a despăgubirilor să emită decizia de acordare a titlurilor în limita cuantumului stabilit de instanță.
Prin sentința civilă nr.1066/20.04.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. FINANȚELOR PUBLICE, ca inadmisibil; a admis în parte cererea formulată de reclamanta K. R. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL; a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru imobilul situat în București, .. 47, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 1.505,75 mp și construcție în suprafață de 260,77 mp; a disjuns capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR C. la emiterea titlului de despăgubire și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 14.09.2012, F8, cu citarea părților.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cel de-al treilea petit al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului preluat de stat, având în vedere practica CEDO, prin care s-a stabilit că procedura de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr.247/2005 nu funcționează într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unor despăgubiri.
S-a reținut că prin Decizia nr.27/14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-au statuat următoarele: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii în Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art.13 din această convenție sunt inadmisibile”.
Conform art.329 alin 3 C.pr.civ, dezlegarea dată de instanța supremă problemei de drept referitoare la admisibilitatea cererilor având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv îndreptate împotriva statului este obligatorie pentru instanțe.
Prin urmare, tribunalul a admis excepția inadmisibilității capătului trei de cerere și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice la plata de despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață a imobilului, ca inadmisibil.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin notificarea nr.1047/02.07.2001 comunicată Primăriei Municipiului București prin intermediul B. A. P., reclamanta K. R. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, pentru imobilul situat în București,..47,compus din teren în suprafață de 1.842,110 mp și 2 corpuri de casă, precum și o magazie de scânduri devenită atelier de tâmplărie.
La Primăria Municipiului București s-a format dosarul nr.4419 pentru analizarea acestei cereri, însă până în prezent, Primăria Municipiului București nu a emis o dispoziție prin care să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamantă privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat mai sus.
În aceste condiții, tribunalul s-a considerat competent să soluționeze pe fond notificarea formulată de reclamantă, atitudinea pârâtului echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare, după cum s-a stabilit cu titlu obligatoriu prin Decizia XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în soluționarea unui recurs în interesul legii .
Cu referire la pretențiile reclamantei, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/29.11.1946 de Tribunalul I.-Secția notariat, numiții Langmantel I. și Langmantel J. au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul situat în București, ..47,compus din teren și construcții.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/16.12.1946 de Tribunalul I.-Secția Notariat, numiții Langmantel I. și Langmantel J. au dobândit dreptul de proprietate și asupra cotei rămase de 2/3 din imobilul situat în București, ..47.
Potrivit certificatului de moștenitor nr.S/295/27.12.1957 emis de Notariatul de Stat al Raionului 23 August, de pe urma defunctului Langmantel I., decedat în octombrie 1957 au rămas ca moștenitoare Langmantel J., în calitate de soție supraviețuitoare, cu o cotă de 2/8 din masa succesorală, reclamanta K. R. și sora acesteia, Segall H., în calitate de fiice, fiecare cu o cotă de 3/8 din masa succesorală,compusă din cota de ½ din imobilul situat în București,..47
În baza Decretului Consiliului de Stat nr.986/1963 a fost expropriat terenul în suprafață de 1.505,75 mp situat în București, ..47 și construcțiile în suprafață desfășurată de 260,77 mp, rămânând în proprietatea reclamantei K. R., a mamei acesteia, Langmantel J. și a sorei acesteia, Segall H. locuința în suprafață construită de circa 170 mp și o magazie de 10 mp, precum și terenul aferent în suprafață de circa 310 mp, astfel cum rezultă din adresa nr._ din 04.01.1964 emisă de Sfatul Popular al Capitalei-Secțiunea Tehnică de Investiții.
Prin contractul de donație autentificat sub nr.5829/23.10.1964 de Notariatul de Stat al Raionului 23 August, numitele Langmantel J., Segall H. și K. R. au donat Sfatului Popular al Raionului 23 August imobilul situat în București, ..47, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcțiile de pe acesta,respectiv 5 camere, hol, cămară și baie.
Reclamanta are calitatea de moștenitoare legală a celorlalte două coproprietare ale imobilului, Segall H. (sora sa),decedată la data de 20.07.1985 și Langmantel J. (mama sa),decedată la data de 08.10.1994, conform certificatelor de calitate de moștenitor nr.144 și 145 din 20.08.2009 emise de BNP D. D..
Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul B. C. a fost identificat imobilul situat în București, ..47, sector 2 și s-a stabilit că fostul amplasament al terenului,în suprafață de 1.842,08 mp este ocupat în present de blocul P16 de la nr.47-49 din . ., parcări și proprietatea de la nr.6 din . concluzionat de către expert că nu există teren liber, care să poată fi restituit în natură.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) și i) din același act normativ, reprezintă imobile preluate în mod abuziv imobilele donate statului sau altor personae juridice în baza Decretului nr.410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr.478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art.813 din Codul Civil,în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească defintivă și irevocabilă, precum și orice alte imobile preluate de stat fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.
Raportat la situația de fapt reținută și în raport de dispozițiile legale incidente cauzei,tribunalul a constatat că reclamanta K. R. are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ..47,sector 2,compus din teren în suprafață de 1.505,75 mp și construcție în suprafață de 260,77 mp, întrucât aceasta a făcut dovada dreptului său de proprietate și al autorilor săi asupra imobilului mai sus menționat, cât și dovada preluării abuzive a acestuia de către stat, fără titlu valabil, printr-un decret de expropriere, fără a fi plătite foștilor proprietari despăgubiri echitabile, fiind încălcate dispozițiile art.480-481 C.Civ, ale Constituției de la acea vreme, ale art.7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, reclamanta a făcut dovada că are calitatea de moștenitoare ale celorlale două coproprietare ale imobilului, conform certificatelor de calitate de moștenitor depuse la dosar.
Cât privește terenul în suprafață de 300 mp și construcția formată din 5 camere, hol, cămară și baie, care a format obiectul contractului de donație autentificat sub nr.5829/23.10.1964, tribunalul a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, întrucât această parte din imobil a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, respectiv un contract de donație încheiat în formă autentică, care nu a fost constatat nul prin vreo hotărâre judecătorească (conform art.1 lit c) teza a II a din Legea nr.10/2001).
Cu privire la solicitarea reclamantei cuprinsă în primul petit al cererii de învestire a instanței, tribunalul a reținut că aceasta reprezintă o chestiune prejudicială, instanța neputând trece la soluționarea pe fond a notificării fără a verifica în prealabil modalitatea de trecere a bunului litigios în proprietatea statului, ceea ce nu implică pronunțarea în dispozitivul hotărârii asupra acestei chestiuni prejudiciale. În speță, tribunalul a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil (terenul în suprafață de 300 mp și construcția formată din 5 camere, hol, cămară și baie) și respectiv fără titlu valabil (terenul în suprafață de 1.505,75 mp și construcția în suprafață de 260,77 mp).
În ceea ce privește solicitarea reclamantei privind stabilirea de către instanță a valorii măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubiri), tribunalul a apreciat că nu este întemeiată întrucât odată cu adoptarea Legii nr.247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii.
Într-o primă etapă, reglementată de Legea nr.10/2001, unitatea deținătoare a imobilului sau entitatea învestită cu soluționarea notificării analizează notificarea, verifică dacă notificatorul are calitatea de persoană îndreptățită, dacă preluarea imobilului a fost abuzivă și dacă imobilul poate fi restituit în natură, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă emite decizie sau dispoziție prin care propune acordarea de despăgubiri persoanei îndreptățite,decizia sau dispoziția putând fi atacată de cel care se consideră îndreptățit la Secția Civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,după caz,al entității învestite cu soluționarea notificării.
În cea de-a doua etapă, reglementată de Legea nr.247/2005-Titlul VII, deciziile sau dispozițiile emise de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării prin care s-a propus acordarea de despăgubiri sunt trimise la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,care numește evaluator,iar după întocmirea raportului de evaluare emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, după care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de conversie și/sau de plată,pe baza opțiunii persoanei îndreptățite.
În cadrul primei etape a procedurii administrative, prevăzută de Legea nr.10/2001, instanța competentă să exercite controlul judecătoresc cu privire la deciziile/dispozițiile emise de unitatea deținătoare a imobilului sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu este abilitată să verifice decât calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului,preluarea abuzivă și natura măsurilor reparatorii propuse. Cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate nu poate fi verificat decât de instanța de contencios administrativ, care potrivit Legii nr.247/2005 are căderea să exercite controlul asupra modului de desfășurare al celei de-a doua etape a procedurii administrative.
În sensul acestei interpretări a fost pronunțată și Decizia LII/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: „Prevederile cuprinse în art.16 și următoarele din Legea nr.247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.147/2005”.
per a contrario, notificările soluționate ulterior adoptării Legii rn.247/2005 sunt supuse prevederilor art.16 din Titlul VII, cum este cazul în speță. Anterior modificării Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005,dispozițiile de drept material din art.24(în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare,care constata imposibilitatea restituirii în natură,de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor bănești,aspect care intra în competența instanței civile,astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației împotriva dispoziției sau deciziei motivate conținând o atare propunere,fie chiar să le stabilească instanța însăși,în cadrul unei acțiuni de sancționare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziția.
Pentru considerentele arătate mai sus,tribunalul în baza disp.art.26 alin 1 și 3 din Legea nr.10/2001 a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a constatat că aceasta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru imobilul situat în București, .. 47, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 1.505,75 mp și construcție în suprafață de 260,77 mp.
În baza art.165 C.pr.civ, tribunalul a disjuns capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 14.09.2012, F8, cu citarea părților.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs recurenta reclamantă și pârâta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea recursului declarat de recurenta reclamantă, s-a susținut că hotărârea de primă instanță este în parte netemeinică și nelegală, respectiv în privința soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul notificat, precum și a capătului de cerere subsidiar, de obligare a Ministerului Finanțelor prin C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, de a emite decizia reprezentând titluri de despăgubire, în limita cuantumului stabilit de instanță.
Trecând în revistă elementele pricinii deduse judecății, recurenta a arătat că a formulat cererea de chemare în judecată deoarece s-a scurs o perioadă de 8 ani de la trimiterea notificării, fără a primi nici un răspuns, dar și întrucât în jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit că este ineficace calea oferită de legea română pentru acordarea despăgubirilor, durata de timp de 8 ani în care autoritățile române nu au soluționat notificarea neputând fi calificată ca o durată rezonabilă.
Soluționarea în fond a cauzei presupune analizarea acesteia sub toate aspectele, inclusiv chestiunile legate de existența dreptului, a întinderii lui și a persoanei vinovate de neplata despăgubirilor în termenul rezonabil.
Recurenta susține că plenitudinea de jurisdicție despre care vorbește decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție implică inclusiv soluționarea cererii de acordare de despăgubiri, nefiindu-i ei imputabilă tergiversarea finalizării procedurii administrative de către M. București timp de mai bine de 8 ani de zile sau apariția Legii nr.247/2005 care instituie o altă procedură administrativă.
Soluția primei instanțe contravine oricărei logici raționale, deoarece acoperă o neîndeplinire a obligațiilor legale de către organele statului în condițiile în care aceasta se bucură de plenitudine de jurisdicție, fiind absurd de conceput să poată dispune asupra restituirii bunului în natură, dar nu și să stabilească cuantumul despăgubirilor ori să oblige la plata acestora.
Judecata fondului cauzei implică o judecată devolutivă în care se stabilește însăși existența dreptului subiectiv, întinderea lui, dar și modalitatea realizării sale.
Recurenta a mai evidențiat aspectul că, la solicitarea sa, prima instanță i-a încuviințat proba cu expertiză evaluatorie a imobilului, tocmai pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, pentru ca ulterior, să-i respingă cererea ca inadmisibilă, nefăcând nici un comentariu despre necesitatea probei cu expertiză.
Recurenta a mai criticat și soluția de disjungere a capătului de cerere subsidiar, prin care a solicitat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlurilor de despăgubire în limita cuantumului stabilit de instanță pentru omologarea raportului de expertiză, legitimarea sa de persoană îndreptățită la acordarea despăgubirilor justificându-i și dreptul la stabilirea întinderii și acordarea despăgubirilor, fie numai prin emiterea titlurilor.
La 11.10.2012, recurenta reclamantă a depus la dosar completare la motivele sale de recurs prin care a înțeles să conteste și acea parte a hotărârii de primă instanță prin care aceasta a apreciat că pentru suprafața de 300 m.p. teren și construcția de 5 camere, hol, cămară și baie, care au făcut obiectul contractului de donație nr.5829/23.10.1964, reclamanta nu este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, deoarece Statul le deține cu titlu valabil.
Recurenta a contrazis concluzia primei instanțe, susținând că actul de donație a fost realizat din pricina acelorași împrejurări ale vremii care au stat la baza preluării prin expropriere și a restului din imobil.
În drept, au fost indicate prevederile art.3041 C.proc.civ.
Prin recursul declarat de pârâta C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost criticată hotărârea de primă instanță în baza art.304 pct.9 și art.3041 C.proc.civ., întrucât M. București nu a fost obligat să emită o dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr.247/2005, limitându-se la a constata calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la astfel de măsuri.
Acest recurent a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, dar și cu aplicarea dispozițiilor art.3041 C.proc.civ., Curtea apreciază că ambele recursuri declarate sunt nefondate.
1.Cu privire la recursul declarat de recurenta reclamantă:
În privința acestui recurs, Curtea observă că declarația și motivația recursului ce a fost înregistrat la Tribunalul București la 12.09.2012, au vizat exclusiv soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de obligare a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul notificat și a celui subsidiar, de obligare a Ministerului Finanțelor Publice, prin C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, de a emite decizia prin care să se acorde reclamantei titluri de despăgubire în limita cuantumului stabilit de instanță.
Pe de altă parte, completarea motivelor de recurs înregistrate direct la Curtea de Apel București și depuse la dosar la 11.10.2012 (după ce comunicarea hotărârii de primă instanță către recurentă avusese loc la 29.08.2012, potrivit procesului-verbal aflat la fila 138 doar fond) a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul întinderii dreptului la despăgubiri stabilit ca fiind cuvenit reclamantei, respectiv nerecunoașterea acestui drept în privința terenului în suprafață de 300 m.p. și a construcției ce au făcut obiectul contractului de donație nr.5829/23.10.1964, în privința cărora s-a reținut că statul justifică un drept legal de dobândire.
Este adevărat că recursul exercitat în prezenta cauză este unul guvernat de dispozițiile art.3041 C.proc.civ., potrivit cu care, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Aceasta nu înseamnă însă decât că, spre deosebire de recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.1-9 C.proc.civ. și care declanșează un control exclusiv de legalitate a hotărârilor pronunțate de instanțele de apel, recursul exercitat în condițiile art.3041 C.proc.civ. poate declanșa atât un control de legalitate, cât și de temeinicie a hotărârilor atacate, instanța nefiind ținută de motivele de casare prevăzute de art.304, ci putând să examineze cauza și sub alte aspecte.
Aceasta nu semnifică însă, așa cum interpretează greșit recurenta, că cercetarea cauzei sub toate aspectele s-ar putea face chiar în lipsă de critici, titularii căii de atac a recursului exercitat în condițiile art.3041 C.proc.civ. nefiind în nici un fel absolviți de obligația formulării motivelor de recurs în termenul legal prevăzut de lege.
Dispozițiile art.3041 C.proc.civ. nu pot fi, așadar, altfel interpretate decât în acord cu celelalte prevederi legale care conturează regimul juridic al acestei căi de atac, respectiv art.3021, 303 și 306 C.pro.civ., instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, însă în prezența motivelor de recurs formulate și depuse în termen de partea interesată.
Pentru aceste considerente, Curtea nu va putea lua spre cercetare așa-numita completare a motivelor recurentei, depusă la dosar cu depășirea termenului legal de declarare și motivare a recursului, astfel cum s-a stabilit și prin practicaua prezentei decizii, observându-se că aceasta nu conține o dezvoltare a precedentelor motive de recurs formulate de parte în termen legal, ci critici noi de nelegalitate, neregăsite în documentul depus la registratura Tribunalului București la 12.09.2012.
Așadar, după aceste prealabile precizări, procedând la examinarea motivelor de recurs formulate în termen de către reclamantă, Curtea observă că acestea au fost îndreptate atât împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata efectivă a despăgubirilor cuvenite pentru imobilul notificat, cât și împotriva soluției dată capătului de cerere subsidiar, pe care însă prima instanță nu l-a rezolvat prin sentința recurată, ci doar l-a disjuns, înregistrându-l separat sub un alt număr de dosar spre a-l judeca în mod distinct.
Curtea constată că singurele argumente folosite de recurentă sub formă de critici aduse soluțiilor atacate au fost cele privind durata nerezonabilă a procedurii, rămasă nefinalizată timp de 11 ani de zile de la data trimiterii notificării, ineficacitatea procedurii instituită de legea internă română, constant observată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ca și plenitudinea de jurisdicție a instanțelor despre care se vorbește chiar în cuprinsul deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru respingerea ca inadmisibil a celui de-al treilea capăt al cererii reclamantei, astfel cum a fost precizată, prima instanță a reținut incidența dezlegării obligatorii a problemei de drept regăsită și în pretențiile pendinte, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.27/2011, astfel încât Curtea nu poate decât să reamintească generalitatea caracterului obligatoriu al deciziilor Înaltei Curți pronunțate în interesul legii și, implicit, și a deciziei nr.27/2011 în cauza recurentei.
Nu există nici un argument care să înlăture de la aplicabilitate această dezlegare obligatorie, cu atât mai mult cu cât aspectele invocate în cauză drept critici de către recurentă se regăsesc analizate și în considerentele menționatei decizii.
În acest sens, Curtea reamintește că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin decizia sa că acțiunile directe îndreptate împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru plata despăgubirilor bănești în alte condiții și pe alte temeiuri decât cele oferite de dispozițiile Legii 10/2001 și ale Legii 247/2005, nu pot fi primite, pe de o parte, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, iar pe de altă parte, întrucât C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat ori pentru acordarea de despăgubiri. Or, în această materie, statul român a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii să aibă loc în condițiile impuse de Legea 10/2001 și Lega 247/2005, exigențele coerenței și certitudinii statuate deopotrivă de C.E.D.O. în jurisprudența sa, impunând autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În ceea ce privește refuzul primei instanțe de a cuantifica ea însăși, prin hotărârea pronunțată, măsurile reparatorii prin echivalent stabilite ca fiind cuvenite recurentei, în ciuda administrării unei expertize evaluatorii în dosar, Curtea îl consideră corect justificat atât în considerarea dispozițiilor art.16 alin 6 și 7 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 - potrivit cu care stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor care, pe baza raportului de evaluare va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire - cât și prin decizia dată în interesul legii nr.LII/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din considerentele și dispozitivul acesteia se înțelege că notificările soluționate ulterior adoptării Legii nr.247/2005 – cum este și cazul în speță – sunt supuse prevederilor art.16 din Titlul VII al acestei legi.
Desigur că, față de acest cadru legislativ, propunerea unei probe cu efectuarea expertizei evaluatorii a imobilului preluat abuziv de stat, trebuia refuzată de instanță ca inutilă, încuviințarea sa putând fi justificată doar pe considerente de evitare a unei antepronunțări.
Curtea mai constată, așa cum a semnalat și anterior, că cererea subsidiară a reclamantei, de obligare a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor la emiterea, în maxim 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de acordare a despăgubirilor, a deciziei de acordare a titlurilor de valoare, nu a fost respinsă ca inadmisibilă de către prima instanță, ci doar disjunsă, astfel că, în lipsa unei soluții asupra acesteia, Curtea nu ar putea cenzura nici criticile recurentei și care nu au vizat în sine măsura administrativă a disjungerii.
În considerarea acestor motive, apreciind drept legală și temeinică sentința recurată, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
2. Cu referire la recursul declarat de pârâta C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Tot ca nefondat va fi respins și recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor întrucât în activitatea sa, instanța de judecată este ținută de respectarea principiului disponibilității, nefiindu-i permis ca în soluționarea cererilor cu care este învestită, să dea acestora forma ori conținutul apreciate de ea ca fiind conforme cu cerințele legii.
Prin urmare, instanța de judecată s-a mărginit prin dispozitivul sentinței recurate la recunoașterea calității reclamantei de persoană îndreptățită, fără să oblige M. București la emiterea unei decizii/dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr.247/2005, astfel după cum critică această recurentă, întrucât prin cererea de învestire a instanței nu se regăsesc astfel de solicitări. Instanța de judecată nu se putea pronunța extra petita, doar din considerentul că dispozițiile art.16 alin.21 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 vorbesc despre dispozițiile autorităților administrației publice locale, de aici înțelegându-se că orice notificare trebuie finalizată, chiar și în cazul intervenției instanței, printr-o dispoziție care, eventual, să dubleze hotărârea judecătorească.
Rămâne ca, în respectarea obligațiilor lor legale, ca autorități ținute de corecta aplicare a Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, unitățile învestite cu soluționarea notificării să emită ele însele astfel de decizii/dispoziții, care să conțină soluția instanței, văzând modul de rezolvare a notificărilor pe care ele le-au lăsat nerezolvate, chiar și în lipsă de dispoziție din partea instanței în acest sens.
În considerarea tuturor acestor motive, Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă K. R. și de recurenta-pârâtă C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr. 1066 din 11.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 decembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.L.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/14.02.2013
-------------------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – S.C.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 919/2012. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1157/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
