Legea 10/2001. Decizia nr. 121/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 121/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2012 în dosarul nr. 121/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI De FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 121
Ședința publică de la 26.01.2012
Curtea constituită din :
P.: I. S.
JUDECATOR: C. N.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER: S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – reclamant C. L. M. împotriva sentinței civile nr. 1257 din data de 30.06.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General.
Obiectul pricinii – contestație în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat Anelis V. I., în calitate de reprezentant al recurentului - reclamant C. L. M., în baza împuternicii avocațiale nr._/2011, emise de Baroul București (fila 2), lipsind reprezentantul intimatului - pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentului - reclamant arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul - pârât C. L. M., prin avocat, depune două extrase ECRIS de practică judiciară.
Sub un prim aspect, solicită instanței a constata că recursul vizează hotărârea pronunțată în soluționarea cererii de îndreptare și de completare a unei hotărâri.
Pe fond, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul îndreptării sentinței civile nr. 205/10.02.2011, pronunțată de Tribunalul București.
În cauză s-a solicitat prin cererea de îndreptare a dispozitivului sentinței civile nr. 205/10.02.2011 să se insereze mențiunea „echivalent bănesc” și să se ia act de valoarea de piață a imobilului, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, care consacră două modalități de despăgubire – pe de o parte de compensarea cu alte bunuri și servicii și, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri. A solicitat ca autoritatea notificată să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, iar instanța tocmai acest lucru nu a inserat în hotărâre, mențiunea „bănesc”.
În ipoteza în care actualul dispozitiv s-ar menține, reclamantului i-ar fi încălcate drepturile de opțiune consacrate de dispozițiile art. 1 alin 2 și 3 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, prima instanță a încălcat și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituția României și art. 3 din Codul civil, în sensul că a refuzat să ia act de valoarea de circulație a imobilului astfel cum aceasta a fost expertizată, sens în care amintește cauzele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – B. contra României, Dickman contra României, Vandenburg contra Olandei, prin care s-a stabilit plenitudinea de jurisdicție a instanțelor de a se pronunța asupra cererilor care au fost deduse judecății.
Prin cererea de îndreptare formulată reclamantul a solicitat să se ia act de valoarea expertizată la data de 02.09.2010, să se omologheze raportul de expertiză. Instanța a omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, dar fără a lua act de valoare stabilită.
Cu privire la cel de-al doilea motiv, susține că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că cererea a fost calificată ca fiind o acțiune în stabilirea despăgubirilor.
Mai solicită instanței a reține că obiectivul nr. 4 al expertizei a fost dispus pentru determinarea valorii de circulație, iar această valoare nu a fost contestată de M. București prin Primarul General; or, în aceste condiții se impunea ca instanța să ia act de această valoare.
Având în vedere ultimul motiv, instanța și-a fundamentat soluția pe motive străine de natura pricinii, în sensul că a reținut relevanța în cauză a deciziei nr. 52/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, în condițiile în care cererea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile deciziei nr. 20/2007.
Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2010 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamantul C. L. M. a chemat în judecată pe pârâtul M. București, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului la emiterea în favoarea sa a dispoziției/deciziei motivate privind apartamentul nr. 3 din imobilul situat în București, .. 4, ., ce formează obiectul notificării nr. 1476 din 23 martie 2001 formulate în baza Legii 10/2001 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 02 septembrie 2010, reclamantul a depus precizare la acțiune, prin care a solicitat în principal restituirea în natură a apartamentului nr. 3 din imobil, iar în subsidiar să se constate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent bănesc, să fie obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri în echivalent bănesc.
Prin sentința civilă nr. 205 din 10 februarie 2011, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea precizată; a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în .. 4, .; a obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru acest imobil; a respins cererea de restituire în natură a apartamentului nr. 3 situat în .. 4, sector 1, ca fiind neîntemeiată; a obligat pârâta la 2.200 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, sub aspectul aplicabilității Legii nr. 10/2001 în cauză:
Tribunalul a constatat că autorul reclamantului C. M. C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 4, potrivit actului de vânzare – cumpărare transcris sub nr. 9720 din 11 aprilie 1929 la Secția notariat a Tribunalului I..
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de pe numele M. C., poziția 4695.
În ceea ce privește situația juridică a imobilului, potrivit adresei emise de Serviciul Nomenclatură Urbană, artera de circulație situată în București, sector 2, a purtat și poartă denumirea .>
De asemenea, reclamantul din cauză a justificat calitatea de succesor după proprietarul imobilului, având în vedere certificatul de moștenitor nr. 808 din 10 februarie 1977 după C. M., din care rezultă că a rămas ca descendent C. D., tatăl reclamantului, precum și faptul că reclamantul este moștenitorul numitului C. D. potrivit certificatului de moștenitor nr. 48 din 30 martie 2006 emis de către Biroul Notarului Public „G. Rozalinda și S. M.”.
Prin dispoziția nr. 5216 din 24 ianuarie 2006 a Primăriei Municipiului București, numitului C. D. i-au fost restituite în natură apartamentele nr. 2 și 4 și terenul aferent în suprafață de 178,97 mp. situate în imobilul din București, .. 4, sector 2.
De asemenea, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 3159 din 11 iunie 1997 pentru apartamentul nr. 1, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin decizia civilă nr. 495 din 02 martie 2006 a Curții de Apel București, a fost emisă dispoziția nr. 9409 din 16 ianuarie 2008, prin care s-a dispus restituirea în natură, reclamantului din cauză, a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București, .. 4, sector 2.
Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în cauză.
În ceea ce privește individualizarea măsurilor reparatorii pentru apartamentul nr. 3, s-a constatat că reclamantul, prin acțiunea introductivă, a solicitat restituirea în natură a acestui apartament, iar prin precizarea depusă, în subsidiar, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc.
Tribunalul a arătat că, potrivit înscrisurilor de la dosar, acest apartament a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către D. P. prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2815/1997.
Autorul reclamantului, C. D., a solicitat prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._/2002 constatarea nulității absolute a acestui contract.
Prin sentința civilă nr. 2710 din 14 aprilie 2003, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea, reținând în principal că la perfectarea acestui contract au fost respectate prevederile legale imperative în vigoare la momentul înstrăinării.
Apelul promovat de autorul reclamantului din cauză împotriva acelei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 32/A din 27 ianuarie 2005 a Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, iar prin decizia civilă nr. 1004 din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă s-a constat nul recursul numitului C. D. împotriva acestei decizii.
Pe cale de consecință, în mod irevocabil instanțele de judecată au constatat valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare nr. 2815/1997 având ca obiect apartamentul nr. 3 din imobilul situat în .. 4.
Potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Așadar, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de restituire în natură a apartamentului nr. 3 având în vedere caracterul irevocabil al hotărârii de constatare a caracterului valabil a contractului de vânzare – cumpărare nr. 2815/1997, prevederile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, obligând pârâtul să emită o dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru acest imobil.
Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2011 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, reclamantul C. L. M. a formulat cerere de îndreptare a sentinței civile nr. 205 din 10 februarie 2011, solicitând instanței ca prin încheierea ce o va pronunța să se dispună următoarele: inserarea mențiunii „echivalent bănesc” în dispozitivul hotărârii; rectificarea adresei de identificare a imobilului litigios menționată în dispozitivul hotărârii și completarea mențiunilor privitoare la notificarea soluționată pe fond în cadrul litigiului; să se rețină prin hotărârea menționată valoarea de piață a apartamentului aflat în litigiu, respectiv suma de 48.200 euro, echivalentul sumei de 207.000 lei, conform concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză.
Prin încheierea din 30 iunie 2011 s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 205 din 10 februarie 2011, în sensul omologării raportului de expertiză; s-a respins cererea de inserare a noțiunii de „echivalent bănesc” în loc de măsuri reparatorii prin echivalent și s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 205 din 10 februarie 2011, privind adresa de identificare a imobilului, indicându-se în mod corect „imobil situat în București, .. 4, ., sector 2”, ce face obiectul notificării nr. 1476 din 23 martie 2001.
Pentru a hotărî astfel, instanța, în ceea ce privește solicitarea reclamantului de completare a dispozitivului sentinței în cauză cu mențiunea „echivalent bănesc”, a respins-o având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 care nicăieri în cuprinsul său nu utilizează sintagma „echivalent bănesc”.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 2, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
A.. 3 dispune faptul că măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.
De asemenea, legiuitorul folosește sintagma „măsuri reparatorii prin echivalent” și în art. 11, 18, 19, 20, 21, 22, 28, 29, 31 etc.
Pe cale de consecință, solicitarea reclamantului de completare a dispozitivului cu mențiunea că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în loc de „constată că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent” excede cadrului legal sus evocat.
Cu privire la solicitarea reclamantului de a completa dispozitivul cu indicarea expresă a sumei de bani arătată în cuprinsul raportului de expertiză administrat în cauză, tribunalul a constatat următoarele:
Pe de o parte, faptul că instanța de fond a încuviințat la cererea reclamantului administrarea unei astfel de probe în cadrul litigiului nu conduce în mod automat la admiterea solicitării reclamantului de completare a dispozitivului având în vedere prevederile legale speciale care reglementează această materie.
Astfel, în ceea ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, competența revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri. Prin art. 1 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituire în natură. În acest sens, art. 13 alin. 1 precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin. 5, secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
După modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
De data aceasta, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.
Unificarea practicii în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor după . Legii nr. 247/2005 (singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ) s-a realizat prin decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 24 octombrie 2011 a declarat recurs reclamantul C. L. M., care a fost înregistra pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 31 octombrie 2011.
1. În motivare, a arătat că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
1.1 În primul rând, hotărârea atacată prin recurs contravine dispozițiilor art. 1 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, care consacră în mod expres dreptul titularilor la obținerea despăgubirilor aferente imobilelor pentru care s-au formulat notificări, în cazul imposibilității restituirii lor în natură.
1.1.1 Astfel, prin dispozițiile art. 1 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001 se statuează fără echivoc că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
1.1.2 În același sens, prin dispozițiile art. 1 alin. 3 teza a II-a din Legea 10/2001 s-a stipulat că măsurile reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, se propun a fi acordate prin decizia, sau după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.
Normele juridice la care face recurentul reclamant trimitere expresă reglementează așadar, în mod foarte clar, două modalități alternative de dezdăunare prin echivalent: fie bunuri sau servicii acordate în compensare, fie despăgubiri, care să acopere prejudiciul efectiv suportat de persoana deposedată de stat în perioada regimului comunist. Despăgubirile nu reprezintă altceva decât echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Dreptul de opțiune între aceste forme de dezdăunare aparține titularului dreptului de restituire al imobilului, aspect prevăzut de însuși legiuitor prin inserarea sintagmei „cu acordul persoanei îndreptățite”. În virtutea dreptului de opțiune de care beneficiază, recurentul a solicitat primei instanțe restituirea apartamentului, prin acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul bănesc al imobilului, în situația imposibilității retrocedării lui în natură, considerând că numai o astfel de măsură reparatorie constituie o formă de despăgubire concretă și eficientă, în contextul juridic și social actual. Prin această solicitare, și-a exercitat practic dreptul legal de a fi despăgubit, adică dreptul de a obține echivalentul bănesc al apartamentului aflat în litigiu.
În mod paradoxal, deși prima instanță i-a admis cererea de restituire a imobilului litigios și a reținut în considerentele sentinței recurate aplicabilitatea în speță a prevederilor legale mai sus invocate, aceasta i-a respins cererea de a se insera în dispozitiv mențiunea „echivalent bănesc”, după cum i-a solicitat prin cererea de îndreptare, dispunând doar restituirea imobilului „prin echivalent”.
Instanța a făcut abstracție totală de faptul că recurentul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, concluzionând doar că sintagma „echivalent bănesc ar excede cadrului legal mai-sus evocat”.
Procedând astfel, Tribunalul București a făcut o aplicare greșită a legii, tocmai din perspectiva dreptului beneficiarilor ei la obținerea de măsuri reparatorii, inclusiv în modalitatea despăgubirilor, prin „echivalent bănesc”.
Menținerea dispozitivului sentinței civile date pe fondul cauzei în forma actuală ar putea conduce la acordarea către recurent a altor măsuri reparatorii decât despăgubiri bănești, având în vedere faptul că Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, reglementează mai multe forme de dezdăunare.
Prin urmare, se impune admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 1257 din 30 iunie 2011, în sensul îndreptării dispozitivului sentinței civile nr. 205 din 10 februarie 2011, potrivit cererii precizatoare depuse în fața primei instanțe la termenul de judecată 02 septembrie 2011, după cum urmează: „Constată calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc (...). Obligă pârâtul să emită dispoziție de acordare de despăgubiri prin echivalent bănesc pentru apartamentul nr. 3 din imobilul situat în București, .. 4, ., imobil ce formează obiectul notificării nr. 1476 din 23 martie 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001”.
1.2 În al doilea rând, sentința recurată încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, art. 21 din Constituția României și art. 3 din Codul civil român din perspectiva dreptului de acces la un tribunal.
Din această perspectivă, prima instanță i-a adus o gravă atingere dreptului de acces la un tribunal, prin refuzul de a reține în hotărârea dată pe fondul cauzei a valorii de piață a imobilului, astfel cum a fost determinată prin expertiza în construcții încuviințată în cauză.
Instanța i-a respins cererea de îndreptare a hotărârii, pe considerentul că competența de stabilire a măsurilor reparatorii ar reveni Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deși procedura judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost instituită tocmai în scopul retrocedării imobilelor preluate de stat, fie în natură, fie prin echivalent, prin acordarea unor despăgubiri juste și echitabile.
Or, de vreme ce etapa administrativă prealabilă s-a dovedit a fi lipsită de orice finalitate, având în vedere omisiunea autorității notificate de a soluționa notificarea, singura modalitate concretă și efectivă de valorificare a drepturilor conferite prin Legea nr. 10/2001 rămâne procedura derulată în fața instanțelor judecătorești, expresie a dreptului de acces la justiție, componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.
Faptul că într-o etapă subsecventă competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor îi va reveni Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu exclude atributul instanței de a lua act pe cale judiciară de valoarea apartamentului în litigiu, fie doar și în considerente, acesta fiind de altfel unul din motivele determinante pentru care a demarat procedura de soluționare pe fond a notificării și pentru care însăși instanța a stabilit un obiectiv de evaluare în sarcina expertului în construcții.
2. Prima instanță a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 1257 din 30 iunie 2011, cererea recurentului a fost respinsă, cu motivarea că competența de stabilire a despăgubirilor îi revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce vor consta in titluri de despăgubiri.
Această motivare conduce la concluzia că prima instanță a interpretat greșit natura actului juridic dedus judecății, pe care l-a calificat drept o acțiune în contencios administrativ privind stabilirea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001, iar nu o acțiune în soluționarea pe fond a notificării formulate în temeiul aceleiași legi, cum este ea în realitate.
În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul învederează împrejurarea că la termenul de dezbateri din data de 02 septembrie 2010, recurentul a solicitat omologarea raportului de expertiză administrat în cauză care urma a fi avut în vedere la pronunțarea hotărârii date pe fondul cauzei.
Cu toate acestea, deși prin admiterea acțiunii acest raport a fost omologat în mod implicit, nicăieri în cuprinsul sentinței civile nr. 205 din 10 februarie 2011 nu se menționează valoarea de piață a imobilului stabilită de expert, aspect esențial în valorificarea ulterioară a dreptului recurentului reclamant de a obține despăgubiri.
Tocmai de aceea, a și solicitat primei instanțe ca prin sentința pronunțată pe fondul cauzei să ia act de valoarea expertizată, având în vedere cel puțin două argumente:
- însăși instanța a încuviințat obiectivul nr. 4 al raportului de expertiză, scopul fiind acela de a se constata pe cale judiciară valoarea de circulație a imobilului, conform standardelor internaționale de evaluare, în contradictoriu cu pârâtul M. București, în vederea acordării măsurilor reparatorii, prin raportare la valoarea determinată în cadrul procedurii judiciare de soluționare pe fond a notificării formulate în baza Legii 10/2001;
- valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită de expert, nu a fost contestată de pârâtul M. București, prin Primar General, urmând așadar a fi avută în vedere la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Aceste argumente au fost însă ignorate de prima instanță, care, în virtutea prerogativelor sale, avea atributul de a reține valoarea imobilului în cuprinsul hotărârii date pe fondul cauzei. per a contrario, procedura judiciară de soluționare pe fond a notificării ar rămâne lipsită de eficiență, în condițiile în care chiar instanța a stabilit în sarcina expertului determinarea valorii imobilului, consecința directă fiind aceea a constatării ei pe cale judiciară.
3. Hotărârea primei instanțe cuprinde motive străine de natura pricinii – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Tot în motivarea soluției sale de respingere a cererii recurentului privind inserarea mențiunii privitoare la valoarea de piață a imobilului, în sentința civilă nr. 205 din 10 februarie 2011, prima instanță a reținut și incidența deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007 date în soluționarea recursului în interesul legii.
Considerentele instanței referitoare la această decizie nu au legătură cu cauza, fiind străine de natura pricinii, al cărei temei juridic îl reprezintă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007 emisă tot în soluționarea recursului în interesul legii.
Cele două decizii nu se pot nici confunda și nici asimila.
Astfel, prin decizia nr. 52/2007, instanța supremă a tranșat problematica aplicabilității în timp a dispozițiilor cuprinse în art. VII din Legea nr. 247/2005, în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi și contestate în termenul prevăzut de Legea 10/2001.
Prin decizia nr. 20/2007, pe care se întemeiază acțiunea din litigiu, aceeași instanță supremă a recunoscut competența instanțelor judecătorești de a soluționa pe fond acțiunile privitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, în situația refuzului entităților deținătoare de a răspunde la aceste notificări.
Decizia nr. 20/2007 conferă plenitudine de jurisdicție instanței judecătorești și nu înlătură prerogativa acesteia de a constata, pe cale judiciară, valoarea imobilelor ce formează obiectul notificărilor pe care le soluționează pe fond.
O astfel de prerogativă nu se confundă – așa cum a făcut-o prima instanță – cu atributul Comisiei Centrale mai sus specificate de stabilire a valorii măsurilor reparatorii prin echivalent.
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9, art. 3041 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1.1. Prin cererea precizatoare depusă la data de 02 septembrie 2010, reclamantul a solicitat, în principal, restituirea în natură a apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, .. 4, etaj 1, sector 3, iar în subsidiar să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent bănesc și să fie obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri în echivalent bănesc.
Din analiza dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 rezultă că au fost reglementate două tipuri de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: 1. restituirea în natură și 2. măsuri reparatorii prin echivalent. La rândul lor, măsurile reparatorii prin echivalent se divid în două subtipuri: i. compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării și ii. despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 mai prevede că: „(1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”. Așadar, deși legea acordă prioritate compensării cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării în raport cu despăgubirile acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ea condiționează acordarea primei categorii de măsuri de acordul persoanei îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii.
Este de menționat și faptul că despăgubirea, prin concept, înseamnă acoperirea unei pagube și nu este obligatoriu să constea în plata unei sume de bani. De altfel, Legea nr. 247/2005, în Titlul VII, face referire la emiterea unor titluri de despăgubire, care se valorifică într-una din modalitățile prevăzute de art. 181: „(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar. (3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14^1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul „Proprietatea”.
În speță, pentru a nu-l prejudicia pe reclamant, instanța de fond a interpretat sintagma pe care acesta a folosit-o: „măsuri reparatorii prin echivalent bănesc” (care nu apare în Legea nr. 10/2001) atribuindu-i un sens mai larg, acela de „măsuri reparatorii prin echivalent” (tipul 2 de măsuri), iar nu unul mai restrâns, acela de „despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” (tipul 2.ii). Ca atare, nu i-a negat dreptul de a obține despăgubiri în condițiile arătate în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
1.2. Referitor la următorul motiv de recurs, Curtea constată, sub un prim aspect, faptul că, urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în situația îndeplinirii condițiilor legale și depunerii actelor doveditoare, astfel cum prevede art. 26 alin. 1, anterior citat.
Dispozițiile legale sunt exprese și în ceea ce privește modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, această competență revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite în finalul procedurii o decizie ce va cuprinde cuantumul despăgubirilor care vor consta în titluri de despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. 1 precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin. 5, secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Conform art. 16 din Titlul VII ale Legii nr. 247/2005: „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) si (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. (…) (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare”.
Potrivit art. 19 alin. 1, deciziile adoptate de acest organism pot fi atacate cu plângere în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din analiza acestor texte de lege rezultă că entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai are, după . Legii nr. 247/2005, competența legală de a stabili cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate.
Sub un al doilea aspect, Curtea are în vedere că soluționarea pe fond a notificării, inclusiv în cursul exercitării controlului judiciar - deci independent de autoritatea care dispune asupra solicitării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că, practic, învestită cu soluționarea unei asemenea contestații, instanța se substituie unității deținătoare, preluându-i atribuțiile – presupune aplicarea acelorași dispoziții legale, deci îndeplinirea obligațiilor impuse de lege în cadrul procedurii de restituire, cu respectarea limitelor stabilite de aceasta.
Concluzia care se impune este aceea că în cadrul procedurii judiciare persoana îndreptățită nu poate obține altceva (deci nici mai puțin, dar nici mai mult) decât în cadrul celei administrative.
Pornind de la cele două premise expuse, se constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii nestabilind cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate în cuprinsul hotărârii prin care a sancționat refuzul nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată de autorul reclamantului în ceea ce privește apartamentul nr. 3 din imobil.
Curtea mai reține că procedând în această manieră, prima instanță nu a încălcat dreptul reclamantului de acces la un tribunal, deoarece controlul jurisdicțional asupra cuantumului despăgubirilor se exercită conform art. 19 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, citat anterior, într-o fază ulterioară a procedurii, situată în timp după emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2. Faptul că tribunalul s-a referit la o acțiune în contencios administrativ în cadrul căreia se determină cuantumul despăgubirilor nu înseamnă că a calificat astfel acțiunea formulată de reclamant, ci, din contră, că nu a reținut că ar avea o asemenea natură. Dacă ar fi procedat în această ultimă manieră, reținând că se află într-un cadrul procesual ce permite propriei constatări stabilirea sumei ce trebuie acordată cu titlu de despăgubiri, ar fi menționat suma rezultată în urma expertizei.
Pe de altă parte, nu există nici un argument de ordin logico-juridic care să conducă la concluzia că, încuviințând ca unul din obiectivele expertizei să fie stabilirea valorii de circulație a imobilului, conform standardelor internaționale de evaluare, instanța trebuia să ia act valoarea stabilită astfel.
Același considerent este valabil și în privința necontestării de către pârât a valorii imobilului determinate de către expert.
3. În fine, contrar susținerilor recurentului reclamant, hotărârea nu cuprinde considerente contradictorii.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. LII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, având de rezolvat problema dacă, în legătură cu aplicarea dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi imobilele supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent urmează să fie evaluate numai potrivit procedurii instituite prin această lege specială, a statuat că, din contră, că în cazul notificărilor soluționate înainte de . noii legi, contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora.
Interpretând regula de drept enunțată de instanța supremă, tribunalul a dedus că în cazul notificărilor nesoluționate până la . Legii nr. 247/2005, în cadrul contestațiilor îndreptate împotriva refuzului unităților deținătoare de a soluționa notificarea, instanțele nu pot stabili întinderea despăgubirilor.
Această afirmație nu este în contradicție cu ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, prin care a recunoscut competența instanțelor judecătorești de a soluționa pe fond acțiunile privitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece soluționarea pe fond a notificării presupune, conform celor expuse anterior (pct. 1.2), verificarea altor aspecte decât cuantumul despăgubirii.
Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant C. L. M. împotriva sentinței civile nr. 1257 din 30 iunie 2011, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București, prin Primarul General, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul – reclamant, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. S. C. N. M. H.
Grefier,
S. R.
Red. C.N.
Tehnodact. C.N./C.F.
2 ex./24.02.2012
T.B.-S.3.-B.R.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 370/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 81/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
