Legea 10/2001. Decizia nr. 126/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 126/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2012 în dosarul nr. 126/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 126
Ședința publică de la 26.01.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - A. D. T.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - I. A. G.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul contestator P. A. și de către recurentul intimat S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1189 din 14.06.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.
P. are ca obiect – contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul I. G. G., în calitate de reprezentant al recurentului contestator P. A., în baza împuternicirii avocațiale ._/2011, eliberată de Baroul București, aflată la dosar (fila 38) și consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului M. București prin P. G. și P. G. al Municipiului București, conform delegației aflată la dosar (fila 39), lipsind recurentul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intimații S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Procedura de citare este neîndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanții părților prezenta, având pe rând cuvântul, învederează că nu mai au alte cereri sau probe de solicitat, apreciind cauza în stare de judecată, solicitând acordarea cuvântului în dezbaterea motivelor de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului contestator arată că prevederile Legii nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 din punct de vedere formal asigură un cadru de reparare a prejudiciului cauzat de stat ca urmare a preluării abuzive a proprietăților, precizând că, este o problemă la momentul punerii în practică a acestor proceduri, deoarece de la momentul emiterii unui drept scris până la punerea în practică se poate vorbi de o perioadă lungă de timp.
Mai arată că punerea în practică a Legii nr. 10/2001 este deficitară.
Precizează că acțiunea formulată este în principal o acțiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva tuturor autorităților care au atribuții în procedura Legii nr.10/2001 și statului ca entitate juridică distinctă.
Cu privire la fapta ilicită precizează că aceasta constă în durata mare de recunoaștere a procedurii, în lipsa de finalitate a mecanismului de despăgubire. Arată că la momentul introducerii acțiunii Fondul Proprietatea nu funcționa; deși a funcționat câteva luni, la acest moment se poate vorbi de inexistența acțiunilor la acesta, neștiindu-se cum, când și în ce mod se vor acorda despăgubirile stabilite, așa încât după un timp atât de îndelungat, deși reclamantul are un drept ocrotit de lege, acesta respectând toate prevederile legale, este în imposibilitate de a ști ce se va întâmpla.
Arată că jurisprudența CEDO, cât și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție au statuat că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri bănești față de lipsa de nefuncționalitate a Fondului Proprietatea, dar, deși acest fond funcționează, reclamantul nu poate beneficia de acțiuni.
Cu privire la capătul de cerere formulat împotriva A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată că acesta a fost respins în mod greșit ca prematur de către instanța de fond, deoarece fapta ilicită există, este produsă în continuare, iar prejudiciul este actual și continuu.
Cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale a Statului prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, apreciază că aceasta nu poate fi prematură, față de faptul că S. român este autoritatea vinovată de neîndeplinirea obligațiilor legale, deoarece niciuna dintre instituțiile sale nu s-a conformat îndeplinirii procedurilor legale.
Arată că prin acțiunea inițială au fost chemate în judecată toate autoritățile de stat implicate în aplicarea dispozițiilor Legi nr. 10/2001, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului în mod distinct, aspect care l-a apreciat ca optim pentru soluționarea într-un singur proces a întregii situații litigioase în condiții de contradictorialitate oferite de instanță.
S-a arătat că în mod greșit prima instanță, deși a stabilit că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri, nu a stabilit valoarea despăgubirilor, motivând că această atribuție trebuie îndeplinită de către de instituțiile implicate în procedura administrativă.
Față de cele de mai sus solicită admiterea recursului, în principal schimbarea sentinței recurate, prin admiterea capătului 2 cerere și obligarea pârâților la plata despăgubirilor în solidar și în subsidiar admiterea capetelor 3 și 4 din cerere și obligarea pârâților la emiterea titlului de despăgubire, stabilirea valorii despăgubirilor și la plata acestora solicitate prin acțiune și stabilite prin rapoartele de expertiză.
Cu privire la recursul formulat de pârâtul S. R. solicită respingerea acestuia deoarece această instituție are calitate procesuală pasivă.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților M. București prin P. G. și P. G. al Municipiului București, solicită respingerea recursului reclamantului - reclamant ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, având în vedere că singurele discuții care se pot face sunt cele privind prevederile Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și răspunderea civilă delictuală, deși reclamantul nu are temei legal pentru solicitările sale.
Față de cele de mai sus solicită ca instanța să cenzureze toate criticile formulate de către recurentul reclamant.
Cu privire la recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea acestuia.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr._/19.08.2009, reclamantul P. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții P. G. al Municipiului București, M. București prin CGMB, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate calitatea de persoană îndreptățită și să se dispună obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor pentru imobilul situat în București, Splaiul Unirii nr. 131, sector 3, evaluat provizoriu la suma de 3.000.000 RON.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al mamei sale Valica M. conform certificatului de moștenitor nr. 22/2001, ce a fost moștenitoarea tatălui său Valica I. cunoscut si sub numele Valica I., Valica Christache-H., I.-Christache/H. conform certificatului de moarte nr._/1959 și Declarației de notorietate nr.959/2008. A mai arătat acesta că imobil în litigiu a fost dobândit potrivit contractului de vânzare cumpărare nr._/1932 și înscris în CF nr._/1940 și expropriat în baza decretului nr.92/1950.
Prin notificarea nr.3059/2001, a solicitat potrivit Legii nr.10/2001 restituirea în natură a terenului total sau parțial sau în măsura în care acest lucru este imposibil acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc. Faptul că nu a primit nici un răspuns la notificarea înaintată echivalează cu refuzul unității deținătoare, respectiv al entității investită cu soluționarea notificării de a restitui în natură imobilul sau de a acorda despăgubiri.
Reclamantul a susținut ca dreptul la despăgubiri odată consacrat legislativ, este un drept patrimonial și conferă titularului un adevărat drept de proprietate asupra acestuia, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Acest drept, deși consacrat legislativ, este iluzoriu. De acest lucru se fac vinovați atât fiecare dintre autoritățile implicate în procedura care nu respectă în orice formă textul legal, cât și S. R. în calitate atât de garant al realizării drepturilor recunoscute și protejate de lege, cât și de autoritatea supremă aptă și datoare să asigure realizarea drepturilor cetățenilor, prin crearea de mijloace și modalități adecvate de realizare efectivă a drepturilor.
În consecință, apreciază că în cauză se întrunesc toate elementele pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâților.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, art.998, art.999 C.civ., decizii ale ÎCCJ, CEDO.
La data de 05.10.2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că după terminarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor vor fi înaintate Secretariatului Comisiei si abia atunci intervin atribuțiile sale. A arătat că nu are atribuții în soluționarea notificărilor și nici nu are atribuția emiterii titlurilor de plata și efectuării plății.
Pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinarea depusă, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive cu privire la petitul 1 al cererii și a excepției prematurității pentru petitul 2 al cererii. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a arătat ca nu are competența de soluționare a notificărilor în procedura administrativă prevăzuta de Legea nr. 10/2001, iar în ce privește excepția prematurității arata ca rolul sau intervine după emiterea Dispoziției de către entitatea emitentă, în speța de față nefiind finalizată procedura administrativă.
Pârâții M. București prin CGMB și P. G. al Municipiului București nu au formulat întâmpinare.
Au fost depuse la dosar actele care au însoțit notificarea nr. 3059/2001, iar Primăria Municipiului București a comunicat cu adresă stadiul soluționării notificării și motivele pentru care nu a fost emisă până în prezent Dispoziție.
In ședința publică din data de 23.02.2010, tribunalul în baza art.137 al.2 C.proc.civ. a unit cu fondul excepțiile invocate prin întâmpinări.
Prin încheierea de ședință din data de 07.02.2011, Tribunalul a luat act de precizarea capătului 2 de cerere, in sensul de a se obliga pârâții în solidar la plata sumei de 3.528.080 RON.
Reclamantul a depus la data de 11.04.2011 a doua precizare a cererii, în sensul ca in cazul respingerii capătului doi de cerere, în subsidiar, solicită obligarea CCSD la emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire pentru suma de 3.528.080 lei și obligarea ANRP la emiterea titlului de conversie și acordarea exclusiv de acțiuni la Fondul proprietatea in limita sumei stabilita prin hotărâre judecătorească.
Prin sentința civilă nr.1189/14.06.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu privire la capătul unu din cerere astfel cum a fost precizată; a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu pârâții sus menționați, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă; a admis excepția prematurității capătului doi de cerere astfel cum a fost precizat, invocată de pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților; a respins capătul doi de cerere în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților ca prematur introdus; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor cu privire la capătul doi de cerere; a respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul susmenționat, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul P. A., în contradictoriu cu pârâții P. G. al Municipiului București, M. București prin CGMB, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că reclamantul are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul teren și construcție din București, Splaiul Unirii nr.131, sector 3 ce a făcut obiectul notificării nr.3059/2001, în contradictoriu cu pârâții P. G. al Municipiului București, M. București prin CGMB, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc.civ., excepțiile invocate, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților ANRP, S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor și a Statului R. prin Ministerul Economiei și Finanțelor cu privire la capătul unu din cerere, tribunalul a reținut că este întemeiată această excepție, întrucât în speță ne aflăm în prezența procedurii Legii nr.10/2001, procedură potrivit căreia calitatea de persoană îndreptățită se analizează în raport de entitatea competentă în soluționarea notificării, în cauză această calitate având M. București prin Primar G.. În urma admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive pe capătul 1 de cerere, tribunalul a respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu pârâții mai sus menționați ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește excepția prematurității în raport de capătul doi din cerere invocată de pârâta ANRP, tribunalul a apreciat că este întemeiată în raport de dispozițiile HG nr.361/2005 referitoare la atribuțiile acestei instituții, Legii nr.10/2001 coroborat cu dispozițiile Legii nr.247/2005-Titlul VII astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr.62/2008, OUG nr.81/2007, dispoziții care reglementează procedura acordării despăgubirilor în situația imobilelor trecute în proprietatea statului în mod abuziv, procedură ce în speță a fost declanșată de către reclamant în momentul formulării notificării nr.3059/2001.
Tribunalul a constatat că în privința reclamantului nu s-a finalizat procedura administrativă prin emiterea vreunei Dispoziții prin care să se fi propus acordarea de despăgubiri bănești, nu s-a emis o decizie ce reprezintă titlu de despăgubire de către Comisia Centrală, nu s-a emis un titlu de plată, nu există o cerere de opțiune, nu s-a făcut dovada disponibilităților financiare, plata urmând a se face într-o ordine cronologică, respectând data înregistrării cererilor de plata. Numai în situația respectării tuturor condițiilor enumerate mai sus intervine ANRP, o cerere adresata direct instanței de judecată prin care se solicită despăgubiri, fără emiterea unei Dispoziții, cu încălcarea procedurii prevăzute de lege este prematur introdusă, instanța de judecată neputându-se substitui instituțiilor prevăzute de lege în procedura administrativă.
Pe capătul 2 de cerere s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor cu motivarea că nu are atribuția emiterii titlurilor de plata și implicit a efectuării plății.
In soluționarea cauzei, tribunalul a avut în vedere următoarele aspecte:
Potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Rezultă din aceste dispoziții legale că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este unul imperativ, respectarea acestuia de către unitatea deținătoare fiind obligatorie.
În cauză se constată că unitatea deținătoare nu a solicitat notificatorului acte noi, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 26 alin.1 din lege și ale art. 25.1 din Normele metodologice. Ca atare, cu mult înaintea introducerii prezentei cereri, unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamant.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamant, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
Astfel, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
A reținut instanța de fond că, potrivit deciziei în interesul legii, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să soluționeze notificarea.
Analizând pe fond notificarea, tribunalul a reținut că prin notificarea nr.3059/2001 reclamantul a solicitat în baza Legii nr.10/2001, restituirea în natură în tot sau în parte sau în măsura în care nu este posibil – prin echivalent bănesc - contravaloarea corespunzătoare imobilului situat în București, Splaiul Unirii nr. 131, sector 3, compus din teren în suprafață de 370 mp.
Imobilul a fost dobândit în proprietate de către bunicul reclamantului Valica I. (H.) în baza contractelor de vânzare cumpărare nr._/04.06.1932.
Prin certificatul de moștenitor nr. 22/2001, certificatul de calitate de moștenitor nr. 191/2001, certificatul de moarte nr._/1959, certificatul de deces nr. 4412/2000 și certificatul de naștere, reclamantul a făcut dovada faptului că este unicul moștenitor al mamei sale Valica M. care la rândul său este unica moștenitoare a defunctului Valica I..
Ca urmare, tribunalul a constatat că prin actele anterior menționate reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită conform disp. art. 4 alin. 1 lit. b din Legea 10/2001.
Referitor la situația juridică a imobilului s-a reținut din adresa nr. 3885/2001 și din adresa nr. 2370/2008 că imobilul a trecut în proprietatea statului fără bază legală de trecere, de la Valica I., iar construcția a fost demolată în baza Decretului nr.130/1989.
Din adresa emisa de DITL Sector 3, s-a reținut că autorul reclamantului a figurat ca plătitor de impozite si taxe din anul 1942 până în anul 1950, când matricola imobilului a fost închisă cu mențiunea „naționalizat”.
În această situație, tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, având în vedere disp. art. 2 din Legea nr.10/2001.
În raport de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că reclamantul în calitate de persoană îndreptățită are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri având în vedere că în prezent pe amplasamentul terenului litigios se regăsesc noi elemente de sistematizare precum: blocul M15 din Splaiul Unirii nr. 45, sector 3, spații verzi, trotuare, alei pietonale, alee carosabilă, aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert M. Cisman L..
Prin nerezolvarea în termenul legal a notificării, reclamantului i s-a creat un prejudiciu ce constă în imposibilitatea valorificării dreptului său la despăgubiri în termenul legal, prevăzut de Legea nr.10/2001.
În concluzie, tribunalul a apreciat că, față de considerentele expuse anterior, se impune admiterea în parte a cererii, în sensul constatării că reclamantul are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, conform Titlului VII din Legea nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate si completate cu privire la imobilul din speță.
A fost respinsă stabilirea în concret a valorii despăgubirilor astfel cum au rezultat din expertiza evaluatoare, întrucât evaluarea și acordarea acestora se va face prin procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr.247/2005, abia după definitivarea primei etape, cea constând în stabilirea îndreptățirii la despăgubiri, etapă consumată în fața tribunalului.
Legea specială (nr. 247/2005, Titlul VII) constituie a doua etapă, în care urmează să se stabilească în concret cuantumul și modalitatea de despăgubire, existând, în caz de nemulțumire față de decizia autorității competente sau de nesoluționare în termen, accesul la instanța prevăzută de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Solicitându-se prin prezenta acțiune rezolvarea pe fond a notificării adresate conform Legii nr. 10/2001, instanța o poate soluționa în limitele în care ar fi putut soluționa și unitatea deținătoare. Față de specificul reglementării Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că nu se poate substitui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind singura în măsură să stabilească cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantului, pe baza criteriilor și a procedurii reglementate de dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și reclamantul P. A..
Prin recursul declarat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și, în consecință, respingerea cererii reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivare, acest recurent a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește constatarea dreptului reclamantului de a i se acorda despăgubiri.
Invocând dispozițiile art.1 și 5 alin.5 din Legea nr.10/2001, recurentul a învederat faptul că nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr.10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.
De asemenea, dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevăd că „S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Coroborând aceste texte de lege, recurentul a apreciat că în speța dedusă judecății, interesele Statului R. nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, cum s-a reținut de către instanța de fond, reclamantul a formulat notificare la Primăria Municipiului București, până la momentul introducerii acțiunii aceasta nefiind soluționată, motiv pentru care în cauză devin incidente dispozițiile speciale prevăzute de Titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Dacă persoana îndreptățită este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării acestora, potrivit art.19 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/200, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu S. R. reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin urmare, consideră că dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art.21 din Constituția României și de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite.
Instanța europeană a decis limpede, în jurisprudența sa, că dispozițiile Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului R..
In condițiile în care, soluțiile contradictorii pronunțate în materie de instanțele judecătorești au fost rezolvate prin intervenția Înaltei Curți de Casație si Justiție, în condițiile art.329 Cod procedura civila, iar Legea nr.10/2001 a fost modificată prin apariția Legii nr.1/2009 precum și faptul că în prezent Fondul Proprietatea este funcțional prin cotarea acestuia la B. londoneza, nu mai suntem în situația constatată prin hotărârile CEDO împotriva României. Astfel, aplicarea concretă a legislației interne este de natură să înlăture aparența inexistenței unor măsuri de ordin general, iar hotărârile CEDO din anul 2006 împotriva României, fundamentate într-o perioadă în care nu era în vigoare toată această legislație și nu erau în vigoare măsurile de despăgubire ale statului, nu pot constitui temei pentru aplicarea art.20 din Convenție și ignorarea totală a legislației interne.
Prin urmare, potrivit dispozitiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005 despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum s-a pronunțat instanța de fond.
Prin recursul declarat, reclamantul a solicitat, în principal, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției prematurității capătului doi de cerere în privința ANRP, respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor cu privire la capătul doi de cerere, obligării tuturor intimaților pârâți, în solidar, la plata exclusiv și integral în bani a despăgubirilor pentru imobilul (teren și cădire) preluat abuziv, situat în București, Splaiul Unirii nr.131, sector 3, ce face obiectul notificării nr.3059/2001, imobil evaluat la suma de 3.528.080 lei, în baza art.998, 999 Cod civil.
În subsidiar, pentru ipoteza respingerii capătului doi de cerere (răspundere delictuală) din acțiunea introductivă (pct.3 din cererea de recurs), recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, prin admiterea capetelor subsidiare din cererea introductivă și, în consecință, modificarea în parte a sentinței recurate, potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001, în sensul obligării CCSD la emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire pentru suma de 3.528.080 lei, suma stabilită de către instanța de judecată potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert tehnic ing.M. E., obligării ANRP la emiterea titlului de conversie și acordarea exclusiv de acțiuni la Fondul Proprietatea în limita sumei stabilită prin hotărâre judecătorească și prevăzută în decizia de acordare a titlului de despăgubire emisă de CCSD, anume 3.528.080 lei.
Recurentul reclamant a susținut că în mod greșit instanța de fond nu a constatat culpa tuturor intimaților și în special a Statului român, nesoluționând integral cererea prin constatarea culpei delictuale a tuturor autorităților implicate și în baza art.998 – 999 cod civil să admită integral acțiunea principală și în special capătul 2 din cererea introductivă.
A arătat acesta că pentru capătul 2 din cererea introductivă, calitate procesual pasivă o au toți intimații, ca făptuitori ai unui delict civil – faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Temeiul de drept al acestui capăt îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, anume art.998 – 999 Cod civil, coroborate cu dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005 – Titlul VII.
În ce privește P. G. al Municipiului București, recurentul reclamant a arătat că prejudiciul este reprezentat de valoarea de piață a imobilului de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale. Fapta ilicită este constituită de nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la soluționarea în termenul legal a notificării. Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și fapta ilicită constă în nesoluționarea în termenul legal a notificării cu consecința nerealizării dreptului la despăgubire. Vinovăția constă în neîndeplinirea obligațiilor legale de soluționare a notificării.
Referitor la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, recurentul reclamant a arătat că prejudiciul constă în valoarea de piață a imobilului, fapta ilicită este constituită din nerespectarea dispozițiilor în ce privește coordonarea procesului de stabilire și acordarea despăgubirilor și nesoluționarea în termen rezonabil și previzibil în timp a notificării prin acordarea efectivă de despăgubiri potrivit legii. Legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită este determinată de nesoluționarea în termen rezonabil cu consecința nerealizării dreptului la despăgubiri. Vinovăția acestui intimat a fost descrisă ca reieșind din chiar săvârșirea faptei.
În ce privește S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurentul reclamant a arătat că prejudiciul constă în valoarea de piață a imobilului, fapta ilicită este constituită de nerespectarea de către acest intimat a dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr.247/2005 – Titlul VII, Cap.3 și 5 în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor și emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire. Legătura de cauzalitate a fost redată ca fiind stabilită între prejudiciul suferit și fapta ilicită a acestui intimat, anume nesoluționarea în termen rezonabil și previzibil a notificării, vinovăția, în accepțiunea recurentului reclamant, reieșind din chiar săvârșirea faptei.
Referitor la Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, recurentul reclamant a arătat că acesta este principalul vinovat de încălcarea obligațiilor legale. De asemenea, s-a arătat că prejudiciul constă în valoarea de piață a imobilului, că fapta ilicită este dată de eșecul în aplicarea dispozițiilor legale și în nerealizarea scopului acestora, de faptul că dreptul la despăgubire este iluzoriu. Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și fapta ilicită este dată de nesoluționarea în termen rezonabil a notificării de către S. român, acesta făcându-se responsabil pentru eșecul în realizarea cadrului de a face efectivă realizarea dreptului la despăgubire. Vinovăția este imputabilă - în aprecierea acestei părți – în mod exclusiv statului, atât direct, cât și prin fiecare din instituțiile direct implicate în procedură.
Pentru capătul 3 subsidiar din cererea introductivă, recurentul reclamant a arătat că are calitate procesual pasivă S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca entitate legală cu atribuții potrivit Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, în emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire.
Pentru capătul 4 subsidiar din cererea introductivă, s-a arătat că are calitate procesual pasivă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în emiterea titlului de conversie și acordarea exclusiv de acțiuni la Fondul Proprietatea.
Recurentul reclamant a arătat că are un drept la despăgubire, ca drept recunoscut și protejat de legislația română și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A arătat acesta că termenele impuse de lege nu sunt respectate, că lipsește termenul rezonabil de soluționare a notificărilor, că mecanismele de despăgubire sunt ineficiente și lipsite de previzibilitate, că despăgubirile chiar stabilite, acestea nu sunt reale, ele neacoperind valoarea de piață a imobilului. Toate aceste aspecte demonstrează că despăgubirile nu sunt reale și efective. Cu alte cuvinte, textul legal al Legii nr.20/2001 și al Legii nr.247/2005 este golit de conținutul lui concret. Or, dispozițiile acestor legi au ca scop și conținut punerea lor în aplicare, anume acordarea de despăgubiri efective persoanelor îndreptățite. Dreptul la despăgubire odată consacrat legislativ, este un drept patrimonial și conferă titularului un adevărat drept de proprietate asupra acestuia, însă lipsa de posibilitate concretă în realizarea dreptului, echivalează chiar cu privarea de drept.
De faptul că dreptul la despăgubire este iluzoriu se fac responsabili atât fiecare autoritate în parte implicată în procedura de despăgubire, cât și S. român, în calitate de garant al realizării drepturilor recunoscute și protejate de lege, cât și de autoritate supremă aptă și datoare să asigure realizarea drepturilor cetățenilor.
Recurentul reclamanta a arătat că, potrivit jurisprudenței contante a C.E.D.O., nu este suficientă recunoașterea dreptului, cu posibilitatea efectivă de a-l exercita în integralitatea lui.
În esență, recurentul reclamant a arătat că Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 oferă doar o recunoaștere formală a dreptului la despăgubiri, fără a-l putea exercita efectiv prin procedurile puse de stat la îndemâna titularilor dreptului la despăgubire. Întrucât, în aprecierea recurentului reclamant, nu este deschisă o altă cale pentru realizare efectivă a dreptului, singura cale rămasă deschisă o reprezintă accesul la justiție și în ceea ce îl privește prezenta acțiune.
A susținut recurentul reclamant că excepția prematurității în privința A.N.R.P. este neîntemeiată. În primul rând, acest capăt 2 din cererea introductivă vizează, în opinia recurentului reclamant, atragerea răspunderii delictuale a fiecăruia dintre intimați și obligarea fiecăruia în solidar la plata prejudiciului cauzat lui. Prin urmare, acest capăt de cerere nu se apreciază prin urmărirea respectării fiecărei etape prevăzută de legea specială, ci prin nerespectarea legii de către A.N.R.P. În aceste circumstanțe, o acțiune bazată pe răspundere civilă delictuală nu poate fi prematură, cât timp prejudiciul este actual.
S. R. prin C.C.S.D. are calitate procesual pasivă în privința capătului 2 de cerere, excepția prematurității fiind neîntemeiată.
S-a arătat că această acțiune asigură cadrul optim și complet pentru ca fiecare parte implicată în procedură să facă acest lucru sub control judiciar și într-o singură etapă.
În aprecierea recurentului reclamant, se poate realiza în mod efectiv dreptul său la stabilirea și plata despăgubirii în contradictoriu cu toate instituțiile implicate în procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 în mod concomitent și într-un timp previzibil, beneficiind de toate garanțiile procesuale și cu respectarea principiului eficacității căii procedurale și a celerității prevăzut de art.6 din C.E.D.O., instanța de judecată putând soluționa prezenta cauză, având în vedere plenitudinea de competență.
Recurentul reclamant a susținut că instanța de fond nu a motivat respingerea capătului 2 principal de cerere constând în atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod de procedură civilă. Deși a fost respins capătul 2 din cererea introductivă prin admiterea în parte a capetelor subsidiare de cerere, instanța de fond nu a motivat rațiunea pentru care a constatat ca neîntemeiate întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în persoana fiecărui intimat.
A fost invocat și motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, în primul rând pe capătul 2 principal din cererea introductivă, întrucât instanța de fond nu a reținut culpa delictuală a fiecărui intimat în parte și nu a obligat pe aceștia în solidar la repararea prejudiciului. În al doilea rând, capetele 3 și 4 subsidiare la cererea introductivă au fost admise în parte, dreptul la despăgubire a fost recunoscut fără a fi precizată suma la care autoritățile implicate să fie obligate să o recunoască și să o consacre, potrivit atribuțiilor fiecăreia, consacrate de legile speciale.
S-a arătat că, în mod greșit instanța nu se poate substitui în stabilirea sumei, întrucât s-ar încălca competența exclusivă a acestor instituții în această materie. În baza plenitudinii de competență a instanțelor și în baza art.6 din C.E.D.O., instanța de judecată era competentă să soluționeze pe fond cuantumul despăgubirilor.
În calea e atac a recursului nu s-au formulat întâmpinări și nu s-au administrat probe noi.
Constatând că criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și ale recurentului reclamant, în parte sunt interdependente, Curtea va realiza o judecată unitară, constând în următoarele:
Prioritar, Curtea are în vedere temeiul de drept al cererii cu care reclamantul a sesizat instanța de fond, respectiv art. 998, 999 Cod civil, Legea nr. 10/2001, art. 6 și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deciziile în interesul legii nr. 20/2007 și nr. 33/2009 ale Înaltei Curți de Casați și Justiție.
Curtea constată că instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea art. 26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 și a deciziei în interesul legii nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obiectul cererii reclamantului fiind soluționarea pe fond a notificării dat fiind atitudinea de pasivitate a unității deținătoare, caracterizată ca și un refuz în valorificarea pretențiilor notificatorului.
Mai mult, Curtea reține că prima instanță a înțeles demersul judiciar al părții reclamante justificând soluția sa de respingere a despăgubirilor într-un cuantum stabilit prin expertiza efectuată în această etapă judiciară prin raportare la procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură apreciată ca fiind obligatorie, înaintea aplicării oricăror alte dispoziții de drept comun.
Așa fiind, în mod greșit recurentul reclamant a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul nemotivării respingerii capătului doi principal de cerere constând în atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților.
Recurentul a făcut trimiteri și la alte dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la accesul liber la justiție și la protecția dreptului de proprietate, precum și jurisprudența acestei instanțe de contencios european.
Or, de aceste garanții, judecătorul este ținut a le respecta, în considerentele ulterioare Curtea urmând a considera în ce măsură instanța de fond a respectat acestea în mod implicit.
Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.
Așa cum s-a arătat mai sus, potrivit deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța învestită are posibilitatea să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată solicitarea notificatorului.
Prin urmare, instanțele de judecată au competența de a se pronunța pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. 3 din lege (fost art. 24) și atunci când entitatea notificată nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, deoarece lipsa răspunsului la notificare după o perioadă lungă de timp, coroborată cu atitudinea pasivă a persoanei juridice notificate echivalează cu refuzul de restituire sau de stabilire a măsurilor reparatorii.
În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege, oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.
Curtea constată că reclamantul a învestit instanța de judecată nu numai cu soluționarea notificării pe fond, ci a solicitat în mod expres, în cadrul prezentei cereri, obligarea tuturor pârâților la plata de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, ca o consecință a soluționării pe fond a notificării, dar și ca urmare a răspunderii civile delictuale, în sarcina intimaților, în aprecierea recurentului reclamant putându-se reține răspunderea civilă delictuală, în baza art. 998, 999 Cod civil, aceste dispoziții de drept comun nefiind aplicabile față de existența unor dispoziții speciale în această materie.
Recurentul reclamant a susținut că este beneficiarul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, motiv pentru care și-a și întemeiat recursul său pe dispozițiile acestui articol. Însă, pentru a beneficia de protecția oferită de această normă convențională, reclamantul trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranțe legitime.
Așa cum s-a arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
S. legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Or, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantul nu are un bun actual, având în vedere că acesta nu este în posesia unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
El a declanșat doar o procedură administrativă prin care a urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.
În cazul de față, reclamantul nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.
Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar reclamantul nu este titularul unei creanțe „suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă”, astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1
Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată de către reclamant, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
În aceste circumstanțe, obligarea Statului R. la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Convenția și Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.
Curtea constată, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Ca urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale acestor acte normative, dispozițiile de drept comun la care recurentul reclamant face trimitere, respectiv art. 998 și 999 Cod civil, neputând fi aplicabile în speță în încercarea acestuia de a obține în mod direct despăgubiri de la intimați, sub forma unui cuantum deja stabilit.
Potrivit acestor acte normative cu caracter special, a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată, prevede că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate, în sensul arătat la alin. 1, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. 1 și 2, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire (alin. 6).
Din coroborarea acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Din conținutul art.16 alin.1 și 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr.10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Curtea reține, totodată, că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. 6 și alin. 7 al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, în prezent Secretariatul G. al Guvernului, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
În consecință, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Curtea reține, totodată, că problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Or, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 52/04.06.2007, rezultă că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr.247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi .
Rezultă că, în cauză, prevederile legale menționate anterior sunt pe deplin aplicabile, iar despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării și nu de această ultimă entitate.
În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia Centrală.
Ca atare, Curtea apreciază că nu se poate ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri și nici statuările Înaltei Curți de Casație si Justiție, în această materie, dat fiind rolul consacrat al recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind considerentele pentru care urmează a fi înlăturate susținerile recurentului în sensul acordării de despăgubiri într-un cuantum stabilit de instanță printr-un raport de expertiză și statuării în sarcina persoanelor obligate la asemenea despăgubiri.
Așadar, evaluarea despăgubirilor este realizată în procedura administrativă, Comisia Centrală fiind răspunzătoare de modalitatea în care sunt stabilite acestea. Astfel, întinderea despăgubirilor, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă, stabilite prin decizie, sunt supuse cenzurii instanței de contencios-administrativ.
Curtea urmează să aibă în vedere că prin decizia în interesul legii nr. 52/2007 s-a realizat unificarea practicii în sensul că instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor după . Legii nr. 247/2005, singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.
A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO).
Cu alte cuvinte, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ. Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.
Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.
În primul rând, Curtea are în vedere că premisele speței de față constau în faptul reclamantul din cauza de față nu beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, nefuncționalitatea în termenii doriți de recurentul reclamant a Fondului Proprietatea nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
De altfel, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat).
Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.
O acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent că acesta este chemat a răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.
De aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept.
Admițându-se posibilitatea valorificării unor pretenții care fac obiect de reglementare pentru legea specială și pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.
Astfel nu se poate reține că nedeterminarea cuantumului valoric al măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv de stat, ar echivala cu o încălcare a prevederilor art. 20 și 21 din Constituție, respectiv a dreptului de acces la o instanță în sensul art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât împotriva deciziei ce se va emite de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art.19 din Legea nr.247/2005.
In acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art.6 din Convenție, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol.
În sprijinul celor arătate vine și prima hotărâre pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României. Or, raportat la această hotărâre trebuie reținut că prin aceasta Curtea Europeană a statuat că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenției și a înghețat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislația națională cu cea mai mare prioritate a simplificării și eficientizării procedurilor în domeniu și în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ținând cont de interesele tuturor părților implicate.
S-a mai statuat în hotărârea pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri și, că ținând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libera atingere a modalităților de compensare și reparare a legislației in domeniul proprietății.
Or, față de cele expuse, hotărârea pilot dată de Curtea Europeană în cauza A. și alții împotriva României, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietății impusă Statului R. și nicidecum o impunere în sarcina instanțelor de judecată de a alege o altă modalitate de soluționare a cauzelor în afara cadrului legal deja existent.
Față de toate aceste considerente, constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005, Curtea apreciază că în astfel de situații în care se regăsește și reclamantul, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, pentru realizarea drepturilor la care este îndreptățit reclamantul neputându-se decât recurgerea la o anumită cale, astfel cum a reținut și prima instanță de judecată, cale care are ca finalitate, în cele din urmă, obținerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autorul reclamantului.
Ca urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță nu a procedat la realizarea unei analize a pretențiilor reclamantului prin raportare la art. 998, 999 Cod civil, respectiv că în mod corect a soluționat cauza în referire la pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin raportare la dispozițiile speciale în materie.
În schimb, față de considerentele expuse, Curtea nu poate valida soluția la care a ajuns prima instanță în ceea ce privește constatarea îndreptățirii reclamantului la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul teren și construcție din București, Splaiul Unirii nr.131, sector 3 ce a făcut obiectul notificării nr.3059/2001, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În consecință, față de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul reclamant, iar raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursul formulat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant P. A. împotriva sentinței civile nr.1189/14.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN P. G., S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.
Admite recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. A. D. T. D. A. B.
GREFIER
I. A. G.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/14.02.2012
------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – L.F.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 199/2012. Curtea de Apel... | Autorizare desfiinţare lucrări. legea 50/1991. Decizia nr.... → |
|---|
