Grăniţuire. Decizia nr. 1029/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1029/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2015 în dosarul nr. 1029/2015
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA CIVILA NR.1029
Ședința publică de la 07.10.2015
Curtea constituită din:
P. - C. B. T.
JUDECATOR - A. P. B.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții – pârâți G. G. și P. M., împotriva deciziei civile nr.450 A din 17.04.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. M..
P. are ca obiect acțiune civilă pentru grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat P. D., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante U. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/28.09.2015, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 22 dosar, lipsind recurenții-pârâți G. G. și P. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurenții-pârâți au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 39 lei, consemnată în chitanța nr-_/1/29.09.2015, aflată la fila 28 dosar și a fost aplicat timbrul judiciar în valoare de 3 lei, conform rezoluției administrative.
Se mai învederează și faptul că intimata-reclamantă a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 01.10.2015, întâmpinare, care a fost comunicată părții adverse.
Avocatul intimatei-reclamante solicită încuviințarea probei cu înscrisuri în temeiul dispozițiilor art.305 din Codul de procedură civilă, având în vedere că în motivarea recursului se face afirmația că reclamanta a avut o atitudine tolerată și de pasivitate în raport de acțiunea celor doi pârâți, în sensul că nu a contestat mutarea hotarului și a construcției. Poate face dovada că în perioada 2002 – 2008 reclamanta a fost plecată din țară având un contract de muncă în Israel. Depune la dosar copie de pașaportul reclamantei.
La interpelarea instanței, avocatul intimatei-reclamante arată că a depus și planșe fotografice, pentru a demonstra cum arată hotarul în prezent, urmând a fi luate în considerare în cadrul probei cu înscrisuri.
Curtea, în urma deliberării, în condițiile art.305 din codul de procedură civilă încuviințează proba cu înscrisuri, fiind inadmisibile planșele foto.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, arată că atât la instanța de fond, cât și în apel au fost efectuate două expertize și 4 experți în specialitatea topografie au efectuat măsurători și constatări, au stabilit în mod cert că pârâții au mutat linia de hotar și și-au extins locuințele pe terenul reclamantei. Starea de fapt a fost confirmată de martorii audiați în cauză și de planșele topografice emise de Direcția cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București. În motivarea recursului pârâții au recunoscut că au construit pe terenul reclamantei și au depășit linia de hotar, însă au susținut faptul că au fost de bună credință.
Față de acest aspect solicită să se constate faptul că pârâții nu au fost de bună credință și se confirmă de către instanță reaua credință, iar autorizația de construire prevăzută de lege lipsește cu desăvârșire.
Concluzionând, apreciază că hotărârea instanțelor de fond și de apel sunt legale și temeinice și se impune respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.56/28.09.2015,reprezentând onorariul de avocat, pe care o depune la dosar.
La interpelarea instanței în sensul dacă s-a invocat și în apel critica referitoare la timpul trecut din 2003, care ar fi relevantă în reținerea bunei sau relei credințe până la data acțiunii, avocatul intimatei-reclamante arată că nu s-a pus în discuție acest aspect, ci direct în recurs și din acest motiv a depus înscrisurile respective.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 06.10.2009, reclamanta U. M. a chemat în judecată pe pârâții G. G. și P. M., solicitând să se dispună stabilirea liniei de hotar care desparte proprietatea sa de proprietățile celor doi pârâți, să oblige pârâții să lase în deplină proprietate și posesie fâșiile de teren pe care le-au acaparat din proprietatea sa, să oblige pârâții să-și desființeze construcțiile amplasate ilegal pe terenul său ori să fie autorizată reclamanta să desființeze construcțiile edificate pe terenul proprietatea sa, pe cheltuiala pârâților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara terenului situat în București, ., sector 3, imobil compus din teren în suprafață de 500 m2 și construcția edificată pe acesta, imobilul fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la notariatul de Stat al Sectorului 3 București sub nr. 17.534/16.05.1994. Liniile de hotar dintre acest teren și terenurile ocupate de cei doi pârâți nu sunt materializate prin semne vizibile și certe. Reclamanta a susținut că cei doi pârâți au depășit hotarele stabilite în actele autentice și au pătruns pe proprietatea sa, ocupând o fâșie de teren, motiv pentru care a solicitat o expertiză extrajudiciară ce a fost efectuată de ing. I. N. care a concluzionat în sensul că imobilele de la nr. 1B și nr. 3 din . pârâților) afectează imobilul studiat ocupând o suprafață din acesta de 1,75 mp în cazul numărului poștal 1B, respectiv 2,47 mp în cazul imobilului de la nr. 3.
Reclamanta a arătat că pe porțiunea de teren ocupată de pârât a fost edificată în mod ilegal o construcție; a făcut numeroase sesizări la Primăria Municipiului București, iar din răspunsurile primite rezultă că imobilul a fost ridicat fără autorizație de construire, motiv pentru care proprietarul a fost sancționat prin procesul verbal nr. 102/29.06.2009.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 494 alin. 1 și 2, art. 282 Cod civil.
Pârâta G. G. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a arătat că este proprietara terenului în suprafață de 150 mp încă din 15.10.1946, iar construcția edificată a cumpărat-o prin chitanță de mână la data de 15.10.1976. Pârâta a arătat că nu a efectuat niciun fel de lucrări de construcții timp de 33 de ani și nu a modificat în niciun fel linia de hotar, astfel că acțiunea reclamantei este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, cu privire la primul capăt de cerere, pârâta a arătat că este de acord cu stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile. Referitor la faptul ocupării unei porțiuni de 2,47 mp din terenul proprietatea reclamantei, pârâta a reluat aceleași susțineri: că nu a modificat linia de hotar, că a fost edificată construcția în urmă cu mai bine de 33 de ani, că nu a edificat construcția, ci a cumpărat-o, neaducându-i niciun fel de modificări, și a apreciat că reclamanta dorește o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care i-a solicitat suma de 5000 lei pentru cei 2,47 mp.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă.
Pârâtul P. M. nu a depus întâmpinare, însă a formulat o cerere, calificată de instanță cerere reconvențională, prin care a solicitat ca reclamanta să își închidă geamurile situate spre curtea sa.
În motivarea cererii, pârâtul - reclamant a arătat că reclamanta și-a construit casa fără consimțământul său, fără să lase distanța legală de 1 metru între construcții, iar toate geamurile imobilului reclamantei sunt situate în spatele casei, cu privirea spre curtea pârâtului.
Cererea reconvențională nu a fost motivată în drept.
Prin încheierea de ședință din 25.02.2010, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta G. G., cu motivarea că pârât în acțiunea în grănițuire și revendicare nu este numai persoana care se pretinde proprietar al imobilului învecinat, ci și posesorul terenului învecinat, pentru a se asigura protecția dreptului de proprietate afirmat, astfel ca persoana care se pretinde proprietar al unei suprafețe de teren să poată stabili limitele proprietății sale față de proprietățile învecinate.
A apreciat instanța că existența sau nu a unui titlu de proprietate al pârâtei asupra terenului pe care îl deține este un aspect ce se impune a fi analizat pe fondul cauzei la compararea de titluri, iar calitatea de pârât este dată de vecinătatea imobilelor.
Prin sentința civilă nr. 4316/31.03.2011, Judecătoria Sector 3 București a admis cererea principală formulată de reclamanta U. M., a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant P. M. ca neîntemeiată, a stabilit linia de hotar dintre proprietatea reclamantei și terenurile deținute de pârâți între punctele 22-16-23-4-19, conform anexei 3 la raportul de expertiză întocmit de expertul Ș. E., a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 1,72 mp teren determinată între punctele 22-16-17-1 în anexa 3 a raportului de expertiză, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 2,08 mp teren determinată între punctele 16-23-3-17 în anexa 3 a raportului de expertiză, a obligat pârâții să ridice construcțiile amplasate pe terenul proprietatea reclamantei, a obligat pârâții către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3402,5 lei.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a constatat următoarele:
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/ 10.05.1994, reclamanta U. M., în calitate de cumpărător, a dobândit de la vânzătorii S. E. și S. V. (părinții săi), dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 500 mp și construcție formată din două camere.
Terenul proprietatea reclamantei se învecinează pe latura de vest cu terenurile stăpânite de pârâți, respectiv de pârâta G. G. ce deține terenul situat în .. 3 și pârâtul P. M. ce deține terenul situat în .. 1B.
Instanța a reținut că pârâții nu au invocat un drept de proprietate asupra terenurilor, ci au susținut că au o posesie asupra acestor terenuri pe care le-au dobândit în baza unor acte sub semnătură privată.
În privința primului capăt de cerere ce are ca obiect stabilirea liniei de hotar, față de actele de proprietate depuse de părți la dosar și planurile topografice, expertul a determinat pe teren suprafețele de teren, astfel că linia de hotar a fost stabilită între punctele 22-16-23-4-19, conform anexei 3 la raportul de expertiză întocmit de expertul Ș. E..
Reclamanta a susținut că ambii pârâți și-au extins construcțiile ocupând o porțiune din terenul său, iar pârâții, în apărare au invocat dobândirea dreptului de proprietate pe cale de excepție, prin uzucapiune, pârâta susținând că construcția sa este mai veche de 33 de ani și nu a efectuat lucrări de construcții.
Aceste apărări au fost apreciate de instanță ca neîntemeiate.
Astfel, din anexele 2 și 3 la raportul de expertiză, coroborat cu planurile topografice din anii 1963, 1993, 1999 (depuse la ultimul termen de judecată), 2000 și 2003, aflate la dosar, rezultă că ambele construcții deținute de pârâți au fost extinse.
Locuința pârâtei G. G. apare ca având aceeași formă și dimensiuni (raportat la suprafața terenului pe care este situată) în planurile topografice susmenționate, însă, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, rezultă că după anul 2003 această pârâtă a efectuat lucrări de extindere, astfel că expertul a identificat o suprafață de 2,08 mp ocupată de o parte din locuință.
Din aceleași planuri topografice, rezultă că locuința pârâtului P. M. a fost construită după anul 1963, nefiind evidențiată în planul topografic din acest an, ci în planul topografic din anul 1993. După anul 1993 până în anul 2003, nu au existat lucrări de extindere a locuinței pârâtului, acestea fiind efectuate ulterior, evidențiate de expert în anexele la raportul de expertiză și confirmate de martorul C. I. care a arătat că pârâtul și-a extins locuința în urmă cu 6-7 ani, iar în urmă cu 2 ani a efectuat unele modificări.
De asemenea, din declarația martorilor N. I. și C. I., instanța a reținut că gardul care delimita terenul proprietatea reclamantei de terenul deținut de pârât a fost schimbat și mutat pe un alt amplasament, pornind din colțul din dreapta spate a proprietății reclamantei în linie oblică către proprietatea acesteia până la colțul casei pârâtului, martorul C. I. arătând că gardul este „mai oblic” decât era când era copil, respectiv în perioada anului 1978.
Deși martorul C. I. și martorul N. T. au declarat că pârâta nu a efectuat nicio lucrare de extindere a casei sale, raportul de expertiză evidențiază aceste lucrări, precum și faptul că, în prezent, casele pârâților sunt lipite și se termină în același punct, respectiv punctul 17 pe anexa nr. 3 a raportului de expertiză. Or, dacă pârâta nu ar fi efectuat lucrări de extindere, iar pârâtul și-ar fi extins casa numai până la colțul inițial al locuinței pârâtei, gardul ar fi rămas pe același amplasament și nu ar fi fost „mai oblic” (cum a arătat martorul C. I.).
În acest context, expertul a determinat că pârâtul a ocupat o suprafață de teren de 1,72 mp din terenul proprietatea reclamantei, determinată între punctele 22-16-17-1 în anexa 3 a raportului de expertiză, pe care are construită parte din locuința nouă C2, iar o altă parte este ocupată prin mutarea gardului care prezintă urme vizibile de mutare.
De asemenea, expertul a identificat că pârâta a ocupat suprafața de 2,08 mp din terenul reclamantei, determinată între punctele 16-23-3-17 în anexa 3 a raportului de expertiză, teren pe care are o parte din locuința C3, respectiv o cameră de locuit care înainte era o magazie.
Instanța a apreciat că în speță se impune, potrivit regulilor revendicării imobiliare, a se stabili, mai întâi, dacă părțile au titluri asupra terenului revendicat.
În materia revendicării imobiliare, prin noțiunea de titlu se înțelege actul juridic, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau chiar declarativ, care generează o prezumție de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Față de această definiție, instanța a constatat că reclamanta este proprietar, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/10.05.1994 și dovedește un șir de dobândiri succesive, începând cu contractul de vânzare-cumpărare din anul 1946.
Pârâta G. G. a dobândit posesia terenului din .. 3 prin actul sub semnătură privată din 05.08.1976 intitulat „chitanță”, act care, nefiind încheiat în formă autentică, nu a putut produce transmiterea proprietății asupra imobilului de la proprietarul R. D., ci numai a posesiei.
Pârâtul P. M. nu a depus niciun act prin care ar fi dobândit terenul din .. 1B, ci numai actul de vânzare cumpărare din 16.08.1946 prin care N. R. a dobândit posesia de la Banca Populară „Isvorul Economiei P.”, actul nefiind autentificat.
Pe cale de apărare, pârâții au invocat uzucapiunea de lungă durată asupra porțiunilor de teren revendicate, dar din probatoriul administrat rezultă că extinderile construcțiilor pârâților sunt recente, astfel că nu este îndeplinită condiția termenului de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 Cod civil.
Prin urmare, situația în cauză este cea în care reclamanta are titlu de proprietate, iar pârâții nu dețin un asemenea titlu, astfel încât cererea având ca obiect revendicare a fost admisă.
În ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâților să ridice construcțiile edificate pe terenul reclamantei, potrivit art. 494 Cod civil, singura situație în care proprietarul terenului poate cere celui care a construit pe terenul său ridicarea acestor construcții este atunci când acest constructor a fost de rea credință (art. 493 alin. 3 teza finală Cod civil, interpretat per a contrario).
În materia accesiunii imobiliare artificiale, prin bună credință se înțelege acea atitudine subiectivă a constructorului constând în convingerea că terenul pe care construiește îi aparține și că îl stăpânește în temeiul unui titlu translativ, care însă poate fi afectat de vicii (necunoscute de constructor) sau poate fi chiar putativ.
Această convingere subiectivă trebuie să existe la momentul edificării construcției, fiind fără relevanță faptul că, ulterior, constructorul ar lua cunoștință că nu este proprietarul terenului pe care construiește.
Din declarația martorului C. I., instanța a reținut că în perioada anului 1978, între proprietățile care se învecinau în spate, în acea zonă, era un culoar lat de vreo 60 de cm și care pornea de la nr. 1B până la nr. 9 pe . de hotar dintre proprietăți regăsindu-se undeva în interiorul acestui culoar. În mod evident, pârâții au cunoscut această situație, însă cu toate acestea, lucrările de extindere a locuințelor au fost efectuate pe terenul proprietatea reclamantei, ceea ce denotă reaua-credință a acestora, astfel că a fost admisă și această cerere de obligare a pârâților la ridicarea construcțiilor ce sunt situate pe terenul revendicat de reclamantă.
În ce privește cererea reconvențională, având ca obiect închiderea ferestrelor de la construcția reclamantei ce au vedere spre curtea pârâtului - reclamant, instanța a avut în vedere că potrivit art. 612 Cod civil, nimeni nu poate avea vedere sau ferestre de vedere spre proprietatea învecinată situate la o distanță mai mică de 190 cm între zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea învecinată.
În cauză, pârâtul - reclamant nu a făcut nicio dovadă în sensul că distanța de la zidul pe care sunt amplasate ferestrele de vedere ale construcției renovată de reclamantă și proprietatea sa ar fi mai mică de 190 cm, deși a fost asistat de avocat, a fost suplimentată proba testimonială și a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză topografică, dar care nu au vizat acest aspect.
Mai mult, reclamanta a depus la dosar procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 82/09.03.2010, care atestă faptul că lucrările de extindere și supraetajare a construcției din . au fost realizate conform autorizației de construire nr.645/28.05.2009, ceea ce conduce la concluzia că extinderea construcției este în conformitate cu legea și au existat aprobările necesare, inclusiv acordul proprietarilor învecinați.
Pentru aceste considerente, instanța a admis cererea principală și a respins cererea reconvențională, a stabilit linia de hotar dintre proprietatea reclamantei și terenurile deținute de pârâți între punctele 22-16-23-4-19, conform anexei 3 la raportul de expertiză întocmit de expertul Ș. E., a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 1,72 mp teren determinată între punctele 22-16-17-1 în anexa 3 a raportului de expertiză, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 2,08 mp teren determinată între punctele 16-23-3-17 în anexa 3 a raportului de expertiză și a obligat pârâții să ridice construcțiile amplasate pe terenul proprietatea reclamantei.
În condițiile art. 274 Cod procedură civilă, pârâții căzuți în pretenții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în sumă de 3402,5 lei, din care 201 lei taxa judiciară de timbru, 1,5 lei timbru judiciar, 1200 lei onorariu expert și 2000 lei onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul - reclamant P. M., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii intimatei - reclamante ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, apelantul - pârât a arătat că soluția instanței asupra cererii de revendicare este netemeinică, întrucât, deși din declarațiile martorilor reiese faptul că nu a efectuat lucrări de extindere a casei sale, instanța a apreciat că aceste lucrări au fost evidențiate în raportul de expertiză.
Din raportul de expertiză reiese că ipotetica suprafață încălcată de apelantul - pârât este de 1,72 mp, pe o parte a acestei suprafețe, neidentificată, fiind extinsă construcția, iar cealaltă parte ar fi fost ocupată prin mutarea gardului.
Apelantul - pârât a susținut că, în realitate, acele lucrări efectuate nu au fost de extindere, ci de consolidare, având în vedere că imobilul era construit din chirpici și era necesară consolidarea lui.
Argumentul instanței în sensul că extinderea rezultă din faptul că în prezent imobilele pârâților sunt lipite și se termină în același punct este neîntemeiat, întrucât în planul cadastral din anul 1963 imobilele pârâților erau de asemenea lipite.
A precizat apelantul că imobilul său a fost edificat în anul 1968, an din care sunt și stâlpii din beton de la gardul aflat pe hotarul comun cu reclamanta; acești stâlpi nu au fost mutați niciodată, însă instanța a reținut greșit, pe baza declarației martorului C. I. despre fapte care s-au petrecut cu mai bine de 33 de ani în urmă, când acesta era copil, că gardul a fost mutat, fiind mai oblic decât în copilăria martorului.
Or, față de suprafața în litigiu, de 1,72 mp, rezultă că unghiul cu care s-ar fi mutat gardul are o valoare infimă, ce nu ar putea fi detectată decât cu măsurători atente, și nu la o simplă vedere.
Apelantul a arătat că, din compararea anexei 3 a raportului de expertiză cu planul cadastral al zonei din anul 1963, rezultă că linia de hotar ce delimita imobilele este identică, iar construcția apelantului are aceeași formă și aceleași dimensiuni.
În plus, din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară topografică întocmit de expert T. P. reiese că acoperișul locuinței din ., locuința intimatei - reclamante, este extins peste curțile și locuințele pârâților, și că locuința are ferestre cu vedere directă spre aceste curți. Concluzia este că, dacă a existat o reducere a spațiului dintre locuințe, aceasta este imputabilă reclamantei și nu pârâților.
Pe aspectul bunei credințe a constructorului, apelantul - pârât a arătat că nu există probe că ar fi făcut lucrări de extindere a locuinței pe proprietatea intimatei - reclamante. Pentru a putea aprecia just că apelantul a fost de rea credință, trebuie înlăturate dubiile asupra limitei de proprietate. Actuala linie de hotar a fost acceptată de părți timp de 25 de ani, ceea ce înseamnă că apelantul și intimata au avut convingerea intimă că acelea sunt limitele proprietăților lor; în consecință, nu se poate reține reaua credință a apelantului.
Apelantul a susținut că a exercitat o posesie utilă timp de cel puțin 33 de ani și că astfel sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată, iar instanța în mod greșit a respins excepția uzucapiunii cu motivarea că lucrările de extindere ar fi fost efectuate după anul 2003.
Pe cererea reconvențională, apelantul - pârât a arătat că în raportul de expertiză se menționează că distanța dintre locuința intimatei și locuința sa este de 0,83 m, deci este încălcată norma legală prevăzută de art. 612 Cod civil, însă instanța a apreciat eronat că extinderea construcției reclamantei este în conformitate cu legea și are aprobările necesare, inclusiv acordul proprietarilor învecinați.
Chiar dacă s-a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 82/09.03.2010, aceasta nu înseamnă că este în conformitate cu autorizația de construire nr. 645/28.05.2009, iar intimata - reclamantă nu a depus niciun înscris din care să reiasă că a avut acordul vecinului pentru a putea avea ferestrele spre curtea acestuia.
La întrebarea nr. 10 din interogatoriul administrat, intimata - reclamantă a menționat că nu recunoaște că ferestrele din spatele imobilului ei au vedere spre proprietatea apelantului.
Apelantul a criticat și respingerea de către instanță a cererii sale de administrare a probei cu cercetare la fața locului, specifică în opinia sa grănițuirii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, art. 612, art. 1890 Cod civil.
A solicitat apelantul pârât administrarea probelor cu înscrisuri, expertiză tehnică topografică, cercetare la fața locului.
Împotriva hotărârii a declarat apel și pârâta G. G., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii intimatei - reclamante ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, apelanta - pârâtă a arătat că soluția instanței asupra cererii de revendicare este netemeinică, întrucât, deși în planurile topografice construcția apelantei apare având aceeași formă și aceleași dimensiuni, instanța a reținut că, potrivit raportului de expertiză, după anul 2003 apelanta a efectuat lucrări de extindere a construcției, expertul identificând o suprafață de 2,08 mp ocupată de o parte din construcție; însă, lățimea suprafeței hașurate, identificată de expert, nu este egală pe ambele laturi. Apelanta - pârâtă a susținut că, în realitate, acele lucrări efectuate nu au fost de extindere, ci de consolidare.
A menționat apelanta că expertul nu numai că nu își motivează în nici un fel concluzia, dar face trimitere la anexa 4 în care se arată un plan cu suprafețele suprapuse ale proprietăților, plan ce este identic cu cel din anexa 5, un plan vechi din anul 1963. În schițele atașate raportului nu se prezintă care era limita proprietăților conform planurilor cadastrale vechi și care este limita actuală.
Totodată, apelanta a invocat opinia expertului T. P., exprimată într-un raport de expertiză extrajudicară, conform căreia expertul tehnic judiciar Ș. E. a greșit când a stabilit linia de hotar pe aliniamentul 17-3-4-19, care delimitează construcția de la nr. 3. Ca urmare, apelanta consideră că raportul de expertiză omologat de instanță nu este elocvent și este insuficient motivat, prezintă anormalități tehnice în realizarea schițelor.
Apelanta - pârâtă a susținut că greșit instanța a apreciat că apelanta a efectuat lucrări de extindere a imobilului după anul 2003, deși nu există nicio probă administrată în acest sens. De altfel, nu se puteau efectua lucrări de extindere a imobilului, întrucât tot zidul locuinței apelantei se află de-a lungul liniei de hotar și ar fi fost necesară . a constructorilor cu materialele aferente lucrărilor.
Diferența de suprafață între cea existentă în fapt și cea din actul de proprietate se datorează și în cazul intimatei - reclamante modernizării celor două străzi, Rulmentului și Grota Lacurilor, adâncimile tuturor curților fiind reduse cu aproximativ 1,00 m.
Pe aspectul bunei credințe a constructorului, apelanta - pârâtă a arătat că nu există probe că ar fi făcut lucrări de extindere a locuinței pe proprietatea intimatei - reclamante. Pentru a putea aprecia just că apelanta a fost de rea credință, trebuie înlăturate dubiile asupra limitei de proprietate. Actuala linie de hotar a fost acceptată de părți timp de 25 de ani, ceea ce înseamnă că apelanta și intimata au avut convingerea intimă că acelea sunt limitele proprietăților lor; în consecință, nu se poate reține reaua credință a apelantei.
Apelanta a susținut că a exercitat o posesie utilă timp de cel puțin 33 de ani și că astfel sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată, iar instanța în mod greșit a respins excepția uzucapiunii cu motivarea că lucrările de extindere ar fi fost efectuate după anul 2003.
Apelanta a criticat și respingerea de către instanță a cererii sale de administrare a probei cu cercetare la fața locului, specifică în opinia sa grănițuirii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 215, art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, art. 612, art. 1890 Cod civil.
A solicitat apelanta pârât administrarea probelor cu înscrisuri, expertiză tehnică topografică, cercetare la fața locului.
Intimata - reclamantă U. M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelurilor celor doi pârâți ca nefondate și menținerea hotărârii primei instanțe.
Referitor la invocarea de către apelanți a unui raport de expertiză extrajudiciară întocmit de expert T. P., intimata a arătat că lucrarea conține aspecte generale privind procedura de parcelare, metodologia de sistematizare a extinderii localităților, etapele care trebuie parcurse ș.a., precum și concluzii nemotivate, iar din lucrare nu rezultă dacă expertul a efectuat măsurători la fața locului.
A susținut intimata că, indiferent dacă lucrările au fost de extindere sau de consolidare, locuințele au fost modificate și s-a pătruns în mod abuziv pe terenul său, stare de fapt constatată de expertul desemnat de instanță în urma măsurătorilor efectuate la fața locului și comparării rezultatelor cu planurile topografice din anii 1963, 1993, 2000 și 2003.
Aceste probe și declarațiile martorilor au format convingerea instanței că apelanții au modificat forma construcțiilor deținute și au mutat linia de hotar dintre proprietăți, ocupând astfel o porțiune din terenul intimatei.
A susținut intimata că prezumția de bună credință a apelanților a fost răsturnată prin înscrisurile și declarațiile martorilor; depășind linia de hotar prin lucrările efectuate, apelanții au cunoscut că ocupă terenul intimatei.
Referitor la uzucapiunea de 30 de ani invocată pe cale de excepție, intimata a arătat că apelanții nu au administrat nicio probă din care să rezulte că au posedat în intervalul de timp cerut de lege porțiunile de teren pe care le-au ocupat din terenul ei. A arătat intimata că nu are relevanță data la care aceștia au cumpărat cu chitanțe de mână imobilele în care locuiesc, ci data la care au construit pe terenul său.
Cum din probele administrate a rezultat că extinderile construcțiilor apelanților sunt de dată recentă, în mod corect instanța a apreciat că nu este îndeplinită condiția termenului de 30 ani și a respins excepția invocată.
În privința cererii reconvenționale, apelanta a arătat că a invocat în fața primei instanțe tardivitatea formulării acestei cereri și că apelantul - pârât P. M. nu a administrat nicio probă în sprijinul cererii sale, în timp ce intimata - reclamantă a depus înscrisuri din care rezultă că a edificat construcția cu respectarea prevederilor legale.
În apel au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză topografică, având ca obiective identificarea terenurilor proprietatea apelanților pârâți și proprietatea intimatei reclamante, conform actelor de proprietate, identificarea liniei de hotar potrivit actelor de proprietate și planurilor cadastrale, identificarea vecinătăților și, în situația în care din suprapunerea planurilor cadastrale rezultă că apelanții - pârâți au ocupat teren din proprietatea intimatei - reclamante, să se stabilească dimensiunile și suprafețele, să se menționeze dacă s-au edificat construcții noi de către apelanții - pârâți și, dacă acestea se află pe terenul proprietatea intimatei - reclamante, să fie identificate și delimitate.
Expertiza a fost efectuată de o comisie de trei experți, A. D., Broasc M. și C. G., iar pentru fiecare parte tribunalul a încuviințat participarea unui expert parte; au fost încuviințate obiecțiuni la expertiză, comisia de experți formulând răspuns la acestea.
În ședința publică de la 28.02.2014 tribunalul a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, lipsa calității procesuale active pe capătul de cerere privind grănițuirea, față de împrejurarea că părțile se învecinează pe suprafețe pe care au înscrisuri sub semnătură privată, constatând, în urma lămuririlor oferite de comisia de experți, că terenurile apelanților nu se învecinează cu suprafața de 500 mp teren deținut de intimata - reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/10.05.1994 de fostul Notariat de Stat Sector 3 București, ci cu terenul de 250 mp deținut de intimata - reclamantă în baza înscrisului sub semnătură privată încheiat de autorul său cu S. Raciu.
În combaterea acestui motiv, intimata - reclamantă a depus la dosar copii de pe sentința civilă nr. 7879/11.09.1998, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr._/1997, și de pe sentința civilă nr. 4078/05.05.1993, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. 2650/1993, ambele purtând mențiunea definitivă și irevocabilă.
Prin decizia civilă nr.450/A/17.04.2014 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, relativ la aspectul calității procesuale active, că prin sentința civilă nr.4078/05.05.1993, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr.2650/1993, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de intimata - reclamantă și de Chindratiec V. în contradictoriu cu Raciu S. și s-a constatat că acestea au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în ., sector 3, compus din teren în suprafață de 250 mp și construcție cu 2 camere, bucătărie și hol, prin uzucapiune de 30 ani și prin accesiune, iar prin sentința civilă nr. 7879/11.09.1998, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr._/1997, definitivă și irevocabilă, acest imobil a fost atribuit în proprietatea intimatei - reclamante.
În consecință, tribunalul a constatat că intimata - reclamantă a făcut dovada calității sale de proprietar și asupra terenului în suprafață de 250 mp, care se învecinează cu terenurile aflate în posesia apelanților, astfel că justifică în cauză calitatea procesuală activă pe capătul de cerere privind grănițuirea, conform art. 584 cod civil de la 1864.
În privința apelurilor formulate de apelanții - pârâți, tribunalul le va analiza împreună având în vedere că au fost formulate critici comune, care vizează în principal aprecierea probatoriului administrat în fața primei instanțe.
Pe fond, tribunalul a constatat că intimata - reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 500 mp și construcție cu două camere prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/10.05.1994 de fostul Notariat de Stat Sector 3 București, în cuprinsul actului fiind menționate transmisiunile anterioare începând cu anul 1948; din cuprinsul actului rezultă că anterior, în perioada 31.12._94, imobilul s-a aflat în proprietatea mamei intimatei, Chindratiec V.. Totodată, în baza celor două hotărâri judecătorești irevocabile menționate anterior intimata - reclamantă a dobândit în proprietate și imobilul situat în ., sector 3, compus din suprafața de 250 mp și construcție cu două camere, bucătărie și hol.
Apelanta - pârâtă G. G. deține imobilul situat în București, .. 3, sector 3, compus din teren în suprafață de 150 mp în baza unui înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1976 cu R. D., care la rândul său îl deținea în baza actului de vânzare-cumpărare, înscris sub semnătură privată, încheiat în anul 1946 cu Banca Populară „Isvorul Economiei P.”.
Apelantul - pârât P. M. deține imobilul situat în București, .. 1B, sector 3, compus din teren în suprafață de 250 mp în baza unui înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1967 cu R. N., care la rândul său îl deținea în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/16.08.1946 de fostul Tribunal I. – Secția Notariat, încheiat cu Banca Populară „Isvorul Economiei P.”.
A observat tribunalul că expertiza efectuată în apel de comisia de trei experți confirmă constatările expertului ce a întocmit raportul de expertiză omologat de prima instanță, în sensul că apelanții - pârâți au ocupat porțiuni de teren din proprietatea intimatei - reclamante. Astfel, pe baza măsurătorilor și a comparării acestora cu planurile topografice din anii 1963 și 1993, comisia de experți a constatat că apelantul - pârât P. M. ocupă o suprafață de 0,80 mp, din care 0,60 mp prin extinderea construcției, din terenul situat în ., deținut de intimata - reclamantă, iar apelanta - pârâtă G. G. ocupă o suprafață de 1,08 mp din terenul intimatei prin extinderea construcției.
Totodată, comisia de experți a constatat că, în raport de suprafața și dimensiunile terenului menționate în actele de proprietate, apelantul - pârât P. M. ocupă o suprafață de 2,09 mp din terenul imobilului aflat în proprietatea intimatei, iar apelanta - pârâtă G. G. ocupă o suprafață de 4,67 mp din același teren.
În consecință, cum suprafețele determinate în apel ca fiind ocupate de apelanți din terenul proprietatea intimatei sunt mai mari decât cele stabilite în primă instanță, tribunalul a dat eficiență principiului non reformatio în pejus, consacrat de art.296 teza a II-a Cod procedură civilă, potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Tribunalul a înlăturat susținerea apelanților potrivit căreia constatările expertului referitoare la linia de hotar nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă. Dimpotrivă, tribunalul a constatat că martorul N. I., născut în 1947, audiat de prima instanță, a declarat că locuiește în cartier din anul 1961 și că îi cunoaște pe reclamantă și pe părinții acesteia din anul 1970, că la acel moment imobilul intimatei - reclamante era delimitat prin garduri de proprietățile vecine, în timp ce în prezent proprietatea este delimitată de construcțiile apelanților - pârâți, care nu mai respectă linia dreaptă care exista înainte. De asemenea, martorul C. I., care locuiește pe .. 7 din anul 2000, a declarat că pârâtul P. M. a executat lucrări de extindere a locuinței către pârâta G. G., pornindu-se de la colțul casei pârâtei G., colț situat spre reclamantă, și s-a mers drept către gardul care delimitează locul de casă al pârâtului de al reclamantei. A mai declarat martorul că extinderea s-a făcut în urmă cu 6-7 ani și că în anul 2000 gardul dintre reclamantă și pârât avea o altă poziționare. Cât privește declarația martorului N. T., propus de apelanții - pârâți, tribunalul a constatat că nu conține informații relevante și utile cauzei.
Rezultă astfel că lucrările la locuințele apelanților - pârâți au avut loc după anul 2000 spre terenul intimatei - reclamante și că gardul a fost de asemenea mutat după acest moment, situație în care în mod corect instanța a constatat că pentru suprafețele ocupate de pârâți prin aceste lucrări și prin mutarea gardului nu s-a împlinit termenul de 30 de ani necesar, potrivit art.1890 Cod civil de la 1864, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă.
În privința bunei - credințe a apelanților - pârâți, tribunalul a constatat că în mod judicios prima instanță a reținut răsturnarea prezumției instituite de art.1899 alin.2 Cod civil de la 1864, fiind evident că apelanții - pârâți au cunoscut că prin extinderea locuințelor spre terenul intimatei - reclamante vor ocupa o porțiune din terenul acesteia.
Tribunalul a constatat că este nefondată și critica privind respingerea cererii de efectuare a unei cercetări locale, aspectele a căror verificare se dorea prin administrarea acestei probe vizând existența limitei de hotar dintre terenurile deținute de părți, fiind de competența experților topografi și necesitând aplicarea cunoștințelor tehnice specifice acestora, astfel că în mod corect prima instanță a respins această solicitare și a dispus efectuarea expertizei de către specialiști, conform dispozițiilor art. 201 Cod procedură civilă.
Referitor la soluția dată cererii reconvenționale, tribunalul a avut în vedere că în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr.82/09.03.2010, încheiat de delegatul Primăriei Sector 3 București, comisia de recepție a propus admiterea recepției și intabularea imobilului, constatând că lucrările au fost executate în baza autorizației nr.645/28.05.2009 eliberată de Primăria Sector 3 București.
Apelantul - pârât nu a administrat nicio probă în fața primei instanțe din care să rezulte că lucrările nu au respectat autorizația de construire și nici nu a făcut dovada anulării acestei autorizații prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Existența sau nu a acordului apelantului - pârât la emiterea autorizației nu prezintă relevanță în acest cadru procesual, fiind suficientă existența unei autorizații valabile.
De asemenea, nici în cererea de apel, și nici ulterior la momentul discutării probelor, apelantul - pârât nu a solicitat administrarea probei cu expertiză construcții care să stabilească dacă s-a respectat autorizația de construire.
Totodată, tribunalul a apreciat că nu se poate reține nici lipsa rolului activ al instanței, atât timp cât potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 51 Cod procedură civilă părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus.
În consecință, cum la baza efectuării lucrărilor la imobilul intimatei - reclamante s-a aflat o autorizație valabilă, tribunalul constată că în mod corect prima instanță a respins solicitarea pârâtului de obligare a acesteia la închiderea ferestrelor.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții P. M. și G. G., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii intimatei reclamante ca neîntemeiată și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art.274 C.proc.civ.
În motivare, recurenții pârâți susțin că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor ce reglementează raporturile de vecinătate – art.304 pct.9 C.proc.civ.
Soluția primei instanțe, confirmată și de către instanța de apel, cu privire la obligarea pârâților la ridicarea construcțiilor amplasate pe terenul proprietatea reclamantului, se întemeiază pe interpretarea per a contrario, a tezei finale a art.493 alin.(3) C.Civ., care permit proprietarului terenului să solicite celui care a construit pe terenul său ridicarea acestor construcții, cu condiția ca cel care a construit să fie de rea - credință.
În ceea ce privește buna - credință, prin raportare la instituția accesiunii imobiliare, aceasta constă în convingerea fermă, dar eronată, pe care constructorul o are, apreciind că realizează construcția pe un teren care îi aparține, sau asupra căruia se bucură de un drept în acest sens. Se poate observa așadar că buna-credință, este un element subiectiv și este necesar ca ea să existe la momentul realizării construcției, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că după ce realizează construcția, constructorul cunoaște despre eroarea în care s-a aflat.
În speța dedusă judecații, astfel cum a fost reținut de către instanța de apel, pârâții ar fi realizat lucrări de extindere a imobilelor pe terenul intimatei - reclamante, ocupând acesteia o suprafața de 0,6 mp în cazul lui P. M., și respectiv o suprafața de 1,08 mp - G. G..
Recurenții menționează faptul că nu au negat niciodată realizarea unor construcții asupra imobilelor în care locuiesc, însă au susținut, contrar opiniei primei instanțe și a celei de apel, că aceste construcții nu au avut ca scop și finalitate extinderea locuințelor, ci consolidarea pereților acestora. Construcțiile pârâților au fost realizate în perioada interbelică, având o vechime considerabilă, iar ca urmare a trecerii timpului acestea s-au deteriorat și au necesitat de urgență consolidarea acestora.
Prin urmare, deși instanța de apel afirmă că este lipsit de relevanță, dacă pârâții au efectuat lucrări de extindere sau de consolidare a locuințelor, relevant fiind faptul că prin aceste construcții ar fi încălcată proprietatea intimatei-reclamante, recurenții opinează că tocmai scopul/destinația construcției reprezintă un element important în stabilirea existenței sau inexistenței bunei-credințe a pârâților.
Astfel cum au menționat, buna-credință este un element subiectiv și nu unul obiectiv, constând în convingerea intimă a constructorului, or pentru stabilirea justă a acesteia, scopul lucrărilor efectuate de către pârâți este un aspect determinant.
Recurenții arată că intenția lor nu a fost să acapareze în mod nejustificat o porțiune din terenul intimatei-reclamante, prin efectuarea unor lucrări de extindere a locuinței, ci aceea de a-și consolida locuințele, aflându-se într-o eroare de fapt cu privire la împrejurarea că prin aceste lucrări vor ocupa o parte din terenul intimatei-reclamante.
În susținerea acestei afirmații, recurenții solicită a se avea în vedere și minorele suprafețe de teren, pe care Comisia de Experți a constatat că pârâții le-ar fi ocupat prin lucrările efectuate, respectiv de 0,6 mp - P. M. și respectiv o suprafața de 1,08 mp - G. G..
Având în vede cuantumul infim al acestor suprafețe, recurenții apreciază că nu este verosimilă teza conform căreia, scopul lucrărilor de construcție au fost de extindere și implicit ocupare în mod injust și cu rea-credință a unei suprafețe de teren aparținând intimatei-reclamante.
Este mai plauzibil a aprecia că pârâții au efectuat lucrări de consolidare asupra imobilelor în care locuiesc, lucrări dictate de considerente de necesitate, având în vedere vechimea și deteriorarea acestor imobile. Astfel, din Anexa cu nr.4 la raportul de expertiza întocmit în faza procesuală a apelului, se poate observa că pereții exteriori ai imobilelor pârâților au rămas nemodificați, fiind doar îngroșați (lățimea suprafeței ocupate fiind de 48 cm), urmând aceeași linie de hotar, nedevenind prin extindere paralelă cu linia de hotar.
Aceste lucrări au urmărit consolidarea structurii imobilelor, având în vedere structura precară a acestora, ce era de natură să pună în pericol siguranța proprietarilor și a persoanelor învecinate. Faptul că linia de hotar dintre proprietari o reprezintă chiar zidul casei recurentei-pârâte G. G., iar această linie de hotar se află și pe planul cadastral al zonei din anul 1963,respectiv Anexa 5 la raportul de expertiza omologat în cauză.
Conform Anexei nr.5 a raportului de expertiză administrat în cauză, anexă ce conține planul cadastral din anul 1963 al zonei, se poate observa că locuința recurentei pârâte este identică cu cea din Anexa nr. 3.
Această anexă cuprinde schița de către expert cu situația actuală a imobilelor părților.
În privința recurentului P. M., se arată faptul că în perioada anului 1978, între proprietățile ce se învecinau în acea zonă există un culoar lat de aproximativ 60 de cm și care pornea de la imobilul din .. 1B, și se extindea până la imobilul de la nr. 9, tot pe . de hotar dintre proprietățile în litigiu, se afla undeva în interiorul acestui coridor.
Prin urmare, linia de hotar nu era clar delimitată, fiind stabilită convențional de către vecini.
Astfel, dacă s-ar da eficacitate tezei conform căreia recurentul pârât, în mod aberant, și-a extins construcția, atât timp cât linia de hotar nu era clar determinată, fiind tacit acceptată de către vecini ca fiind undeva acel culoar, rezultă că recurentul nu avea, în mod obiectiv, cum să cunoască dacă prin consolidarea locuinței, depășește limita proprietății sale.
Or, atâta timp, cât linia de hotar, cel puțin între anii 1978 și anul 2003 (anul în care pârâtul și-a consolidat locuința), a fost nedeterminată în fapt și acceptată în mod tacit astfel de către vecini, nu se poate reține reaua - credință a acestuia, chiar și în ipoteza încălcării proprietății intimatei - reclamante.
Astfel, se poate reține că pârâtul P. M. a avut convingerea intimă că nu încalcă limita proprietății sale prin consolidarea locuinței. Pe de altă parte, având în vedere situația de fapt expusă, dacă sepoate reține o rea - credință în sarcina unei părți, aceasta trebuie reținută în sarcina intimatei-reclamante, întrucât aceasta solicită rectificarea unei situații de fapt, pe care vecinii au acceptat-o timp de 25 de ani.
În privința, recurentei-pârâte G. G., se arată că efectuarea de lucrări de extindere nu se puteau efectua, întrucât tot zidul locuinței acesteia se află de-a lungul liniei de hotar cu proprietatea intimatei-reclamante. Or, pentru a se putea efectua astfel de lucrări de extindere a imobilului ar fi fost necesar accesul în curtea intimatei-reclamante a persoanelor care au executat lucrările împreună cu materiale aferente acestor lucrări. O astfel de împrejurare ar fi fost cu siguranță menționată sau sesizată de către intimata - reclamantă, împrejurare ce în mod evident nu s-a produs.
Mai mult decât atât, din compararea, planului urbanistic din anul 1963 cu schița întocmită de către Comisia de experți cu privire la situația de fapt actuală, se poate observa că zidul locuinței recurentei pârâte respectă linia de hotar menționată în planul urbanistic.
În raport de aceste considerații de fapt, recurenții arată că au solicitat și administrarea probei cu cercetarea la fața locului, întrucât prin această probă, atât judecătorul fondului, cât și cei din apel s-ar fi putut lămuri cu privire la situația concretă a imobilelor învecinate și cu precădere la posibilitatea concretă în care pârâții ar fi putut cunoaște dacă prin lucrările de consolidare a locuințelor acestora încălcau sau nu proprietatea intimatei-reclamante. Apreciază că prin administrarea acestei probe, s-ar fi putut contura mai clar buna sau reaua-credința a pârâților recurenți.
Pe de alta parte, în opinia recurenților, atitudinea subiectivă a constructorului trebuie apreciată și în funcție de atitudinea proprietarului terenului pe care s-a edificat construcția, care a dat dovadă de o atitudine de toleranță și pasivitate, precum este cazul speței deduse judecății, în sensul în care, intimata-reclamantă a promovat acțiunea introductivă la mai mult de 7 ani de la data la care s-au realizat lucrările de consolidare a imobilelor pârâților.
Pe de alta parte, recurenții subliniază că în jurisprudență s-a statuat că, în cazul acțiunilor întemeiate pe prevederile art.494 C.civ., trebuie să se aprecieze dacă acțiunea proprietarului nu îmbracă forma unui abuz de drept prin pasivitatea sau acceptarea de a se face lucrări și introducerea acțiunii după terminarea acestora sau aproape de sfârșitul lor, așa încât instanțele ar trebui să constate dacă, în raport de aceste împrejurări șialtele asemănătoare, acțiunea reclamantului nu prezintă un caracter șicanator și dacă nu este expresia intenției de a obține foloase necuvenite.
Instanța supremă a reținut, de asemenea, că, într-adevăr nu trebuie înlăturată în niciun caz soluția potrivit căreia accesiunea operează în beneficiul solului, însă principiul accesorium sequitur principale, trebuie să fie interpretat în mod adecvat și în concordanță cu realitatea socială actuală, în care frecvent construcția este mai valoroasă decât terenul pe care este edificată, și prin urmare dispoz. art. 494 C.civ. trebuie interpretate și aplicate suficient de elastic.
În cauze similare celei deduse prezentei judecări, în care nu au fost realizate lucrări de extindere, ci doar de consolidare, soluția practicii a fost aceea de a nu se permite demolarea celor edificate de un constructor de buna-credință și de a înlocui această măsură neeconomică cu acordarea de despăgubiri, pentru a nu încalcă normele de echitate și pentru a pune în acord interesele individuale ale părților cu cele generale ale societății, îndreptate în sensul stimulării construcțiilor.
Prin urmare, recurenții apreciază că atât prima instanța, cât și instanța de apel, în mod eronat au apreciat că pârâții nu sunt constructori de bună-credință, iar ca urmare a acestei aprecieri, au dat expresie interpretării per a contrario, a tezei finale a art.493 alin.(3) C.civ., în sensul obligării pârâților la ridicarea construcțiilor efectuate pe terenul intimatei-reclamante. Față de această împrejurare, sunt incidente dispoz.art.304 pct. 9 C.pr.civ., în sensul în care hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii.
Nu în ultimul rând, recurenții solicită instanței să aibă în vedere la soluționarea prezentei cauze și starea de sănătate precară a recurentei-pârâte G. G. și implicațiile pe care această hotărâre le va avea atât direct, cât și indirect, asupra acesteia. În acest sens atașând la prezenta înscrisuri cu caracter medical, înscrisuri ce caracterizează starea de sănătate precară a acesteia.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.93, 146, 242 alin.(2), 299 și urm., 304 pct. 9 C.proc.civ.
Intimata reclamantă U. M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, intimata reclamantă apreciază că recursul formulat de către pârâți se întemeiată pe modul greșit în care, se susține, că instanța de apel a interpretat dispozițiile tezei finale ale art.493 alin.3 din C.civ. și pe modul în care a fost apreciată buna-credință a recurenților-pârați atunci când au mutat linia de hotar și și-au extins construcțiile pătrunzând pe terenul reclamantei.
Cu privire la textul de lege indicat în motivele de recurs, se observă că acesta nu există, deoarece art.493 din C.civ. are un singur alineat, iar acest articol reglementează situația în care proprietarul pământului edifică construcții pe terenul său, cu materialele altcuiva, situație care nu este aplicabilă în cauză.
Intimata reclamantă consideră că în cauză este aplicabil art.494 C.civ. care reglementează situația în care lucrările au fost efectuate de o persoană, cu materiale proprii, pe terenul altei persoane.
În această situație se pune .-credințe a constructorului. În speță, proprietarul terenului susține că persoanele care au edificat construcții pe terenul său au fost de rea-credință și dorește ridicarea acestora de pe proprietatea sa.
Cu privire la buna sau reaua-credință a recurenților-pârâți, intimata susține că, în cursul cercetării judecătorești efectuate în fața instanțelor de fond și apel, situația de fapt a fost analizată de mai mulți experți topografi care, după efectuarea de măsurători și constatări în teren, au constatat ca pârâții din prezenta cauză au mutat linia de hotar și și-au extins construcțiile pe terenul reclamantei.
Această stare de fapt a fost constatată de experții topografi care au întocmit lucrări tehnice de specialitate. De asemenea, martorii audiați în cauză au confirmat mutarea de către recurenții-pârâți a liniei de hotar dintre proprietățile părților din prezenta cauză, cu consecința ocupării parțiale a terenului intimatei-reclamante. În plus, din compararea planurilor topografice din anii 1963,1993, 1999, 2000 și 2003 ( emise de Direcția Cadastru din cadrul Primăriei Capitalei), cu constatările în teren efectuate de experții topografi numiți de instanță, rezultă fără dubiu că, după anul 2003, forma construcțiilor deținute de pârâți a fost modificată, afectând proprietatea reclamantei.
Deși inițial, la judecata în fond, pârâți au susținut că nu au efectuat modificări la locuințele lor, în apel și în recurs au susținut că, de fapt, și-au consolidat locuințele. Indiferent de denumire, este evident că locuințele au fost modificate, că linia de hotar dintre terenurile părților a fost mutată în detrimentul intimatei-reclamante și că s-a construit, în mod abuziv, pe terenul reclamantei.
Reaua credință a recurenților-pârâți este dovedită atât de mutarea liniei de hotar, cât și de nerespectarea disciplinei în construcții. Indiferent că este vorba de consolidarea, modificarea sau extinderea unei construcții, Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, impune obținerea autorizației de construcție, conform art. 3 alin.1 lit.a și art.42 alin.1 din actul normativ menționat.
Așa cum bine a reținut instanța de fond, în materia accesiunii imobiliare artificiale, prezumția legală a bunei-credințe poate fi reținută doar în cazul în care constructorul are convingerea că terenul pe care construiește îi aparține și că îl stăpânește în temeiul unui titlu translativ de proprietate, chiar dacă ulterior se dovedește că acest titlu este putativ sau afectat de vicii necunoscute de constructor.
În condițiile în care probele administrate în cauză au dovedit că pârâții și-au extins construcțiile inițiale, depășindu-și limitele de hotar și ocupând suprafețe de teren din proprietatea reclamantei, este evident că prezumția bunei-credințe a pârâților nu poate fi reținută în cauză.
În concluzie, pe aspectul bunei-credințe a pârâților, intimata reclamantă solicită a se constata că aceștia au fost de rea-credință atât la momentul extinderii locuințelor, cât și pe parcursul efectuării lucrărilor, situație de fapt care permite proprietarului terenului afectat să ceară ridicarea construcțiilor, conform art.494 din C.civ.
În condițiile în care, din probele administrate în cauză, a rezultat că modificarea construcțiilor pârâților a intervenit după anul 2003, iar pârâta a promovat cererea de chemare în judecată a pârâților în anul 2009, după ce a făcut mai mult de cinci ani demersuri pentru a se reveni la hotarul inițial și a i se respecta dreptul de proprietate, este evident că nu a existat nici un acord tacit între părțile din prezenta cauză.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și cu observarea dispozițiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prioritar, se impune a se sublinia că recursul este o cale extraordinară de atac rezervată criticilor de nelegalitate. Aprecierea probelor și stabilirea, pe baza acestora, a situației de fapt este atributul instanțelor de fond, învestite cu soluționarea cauzei în primă instanță și în apel, iar criticile îndreptate împotriva acestor aprecieri nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art.304 C.pr.civ. Tot astfel, aprecierea motivată asupra cererilor de încuviințare a unor probatorii, în urma analizei relevanței, concludenței și utilității acestora, reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, ce excede cenzurii instanței de recurs. Din acest punct de vedere, criticile prin care recurenții prezintă o situație de fapt diferită de cea stabilită de instanța de apel, nu pot fi examinate de instanța de recurs; este vorba despre susținerile referitoare la identitatea dintre configurația actuală a construcțiilor lor și planurile cadastrale din 1963, ori despre cele privind situarea pe linia de hotar a zidului locuinței recurentei-pârâte G. G., și imposibilitatea extinderii acestuia în curtea intimatei-reclamante. De altfel, aceste susțineri vin în contradicție cu alte susțineri ale recurenților cu privire la chestiuni de fapt, respectiv cele prin care recunosc că au „îngroșat” cu 48 cm zidurile propriilor locuințe.
Curtea mai constată că au fost puse în discuție, prin motivele de recurs, două chestiuni care nu au format obiectul criticilor susținute de pârâți în cadrul apelului.
Astfel, recurentul-pârât P. M. a invocat, în susținerea bunei sale credințe, faptul că în perioada 1978 - 2003, între proprietatea sa și cea a intimatei-reclamante exista un culoar de aproximativ 60 cm, linia de hotar nefiind clar delimitată, ci fiind tacit acceptată de către vecini ca fiind undeva în acel culoar. Or, prima instanță a reținut această situație de fapt și cunoașterea sa de către pârâți, apreciind că demonstrează reaua-credință a pârâților.
În raport de aceste împrejurări și de limitele efectului devolutiv al apelului, circumscrise conform art.295 al.1 C.pr.civ. la criticile din cererea de apel și la eventuale motive de ordine publică (inexistente în cauză), soluția primei instanțe asupra chestiunilor invocate de recurent a intrat în puterea lucrului judecat la momentul expirării termenului de apel.
Pe de altă parte, recurenții-pârâți au susținut în cadrul motivelor de recurs, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.494 Cod civil, în sensul sancționării abuzului de drept al intimatei-reclamante, care ar fi solicitat desființarea construcțiilor edificate de ei, după 7 ani în care a manifestat toleranță și pasivitate, precum și în sensul menținerii unor construcții care sunt mai valoroase decât terenul pe care au fost edificate.
Curtea nu poate reține însă o încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor legale invocate de către recurenții-pârâți, câtă vreme chestiunile în discuție nu puteau forma obiectul verificărilor pe care tribunalul era obligat să le realizeze în temeiul dispozițiilor art.295 al.1 C.pr.civ., nefiind invocate prin motivele de apel și nereprezentând chestiuni de ordine publică.
Singura critică a recurenților, care se circumscrie unui motiv de recurs prevăzut de art.304 C.pr.civ (art.304 pct.9) și nu a fost formulată omisso medio, privește greșita interpretare a dispozițiilor art.494 al.3 Cod civil (eronat indicat în recurs ca art.493 al.3 Cod civil), prin ignorarea semnificației pe care o au scopul/destinația construcției și dimensiunile acesteia, în stabilirea existenței sau inexistenței bunei-credințe a pârâților.
Critica este nefondată întrucât, astfel cum corect au reținut instanțele de fond, în materia accesiunii imobiliare, prin bună credință se înțelege acea atitudine subiectivă a constructorului, constând în convingerea că terenul pe care construiește îi aparține și că îl stăpânește în temeiul unui titlu translativ, care însă poate fi afectat de vicii (necunoscute de constructor) sau poate fi chiar putativ. Nici destinația construcției edificate, nici mărimea acesteia nu au vreo înrâurire asupra cunoașterii de către constructor a existenței titlului său de proprietate asupra terenului.
Pe de altă parte, prin chiar susținerile din motivele de recurs, recurenții pârâți și-au recunoscut reaua credință, afirmând că au „consolidat” prin augmentarea („îngroșare”) cu 48 cm pereții locuințelor lor și, totodată, că aceste locuințe se aflau pe linia de hotar.
În raport de considerentele expuse și făcând aplicarea dispozițiilor art.312 C.pr.civ., Curtea urmează a respinge recursul ca nefondat.
Reținând culpa procesuală a recurenților pârâți, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art.274 C.pr.civ., urmând a îi obliga în cote egale, la plata cheltuielilor de judecată făcute de intimata reclamantă cu titlu de onorariu avocațial conform chitanței nr.56/28.09.2015 (fl.51).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de recurenții-pârâți P. M. și G. G., împotriva deciziei civile nr.450/A/17.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. M..
Obligă recurenții să achite intimatei 500 lei cheltuieli de judecată în părți egale, câte 250 lei fiecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. B. T. A. P. B. A. D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehnored.APB/B.I.
2 ex/06.01.2016
T.B- Secția a V-a –E.D.
- C.D.C.
Jud.Sector 3 – G.D.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 447/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 450/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
