Obligaţie de a face. Decizia nr. 1874/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1874/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-12-2014 în dosarul nr. 1874/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1874
Ședința publică din 10.12.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. B. T.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - N. - C. I.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – reclamantă G. Rădița, împotriva deciziei civile nr.1214 din 29.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primar G. și C. G. al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar.
Cauza are ca obiect: obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat B. C. V., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 emisă de Baroul București, ce o depune la dosar și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primar G., în baza delegației ce o depune la dosar, lipdind reprezentantul intimatului-pârât C. G. al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, împrejurarea că motivele recursului declarat în cauză au fost comunicate intimaților-pârâți.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta-reclamantă G. Rădița, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Depune practică judiciară, susținând că instanțele au admis în mod constant dreptul chiriașilor de a achiziționa apartamentele deținute în baza contractelor de închiriere.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primar G. solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art.1, art.2 și art.3 din Legea nr.85/1992.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea inregistrata in 13 august 2013 la Judecatoria Sectorului 6, M. Bucuresti a declarat apel împotriva sentinței civile nr.6569/27.06.2013, pronunțata de Judecătoria Sector 6 București in Dosarul civil nr._ .
Considera greșita soluția instanței de judecata prin care s-a admis acțiunea reclamantei, au fost obligați parații sa vanda . ., ., sector 5, condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 si Legea nr.85/1992 pentru următoarele considerente:
Hotărârea a fost data cu încălcarea dispozițiilor art.304 pct.9 c.proc.civ.. respectiv hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea greșita a legii.
In fapt, prin cererea de chemare in judecata reclamanta solicita ca prin hotărârea ce o va pronunța sa fie obligați paratul sa-i încheie contract de vanzare-cumparare pentru imobilul situat in ..35 ., ., cu plata in rate la prețul stabilit la prețul stabilit de Decretul Lege nr.61/1990 si Legea nr.85/1992, cu cheltuieli de judecata. Se precizează ca deține imobilul conform contractului de închiriere nr.l75/18.01.2000 pe care ii deține in calitate de chiriașa si s-a adresat cu o notificare pentru cumpărare si i s-a comunicat refuzul deoarece este o locuința sociala. Temeiurile de drept sunt D-L nr.61/1991. Legea nr. 85/1992 si legea nr.114/1996.
Instanța de fond analizând probatoriul administrat in cauza a reținut:
Instanța de fond a constatat ca sunt îndeplinite condițiile pentru încheierea contractului de vanzare-cumparare, reclamanta fiind titulara contractului de inchiriere, iar cum rezulta din adresa nr.DG 472/17.06.2013/BT_ emisa de AFI reclamanta deși a depus cerere de cumpărare nr._/16.11.2012 aceasta a fost respinsa deoarece apartamentul face parte din categoria locuințelor sociale.
Instanța a apreciat ca refuzul este nejustificat, nefacadu-se dovada ca din inscrisurile de la dosarul cauzei ar exista un act emis de autoritățile publice, respectiv a unei hotărâri emise de CGMB din care sa rezulta ca imobilii face parte din categoria locuințelor sociale, având in vedere prevederile lit.B pct.14 din NM ale HG nr.391/1993 si art.4 din Legea nr.213/1998 si art.8
Apelanta apreciaza ca nu poate fi obligata la vânzarea imobilului ce face parte din categoria locuințelor sociale având in vedere dispozițiile art.47 din Legea nr.l 14/1997 republicata.
Apartamentul din litigiu are statul de locuința sociala destinate locatarilor pentru protecție sociala. Reclamanta considerandu-se ca facand parte din categorii sociale defavorizate, fara posibilitatea de a inchiria o locuința pe piața libera a profitat de acest statut si au obținut de la stat locuințe sociale in anumite condiții favorabile, cum ar fi chirii modice si alte facilitați, încadrarea blocului in categoria locuințelor sociale s-a stabilit prin programul construcțiilor de locuințe pe anul 1994 aprobat de Primarul G. al Municipiului București si Ministerul Lucrărilor Publice si Amenajarea Teritoriului. Blocul mai sus menționat a fost finalizat de către PMB in baza H.G. nr.391/1993 si a OG nr.19/1994, apartamentele având caracter de locuințe sociale, statutul lor fiind reglementat ulterior de legea 114/1996 si legea nr.213/1998.
Noțiunea de locuința sociala nu a apărut pentru prima data in cuprinsul legii nr. 114/1996 ci era cunoscuta anterior, acest gen de locuințe fiind o măsura de protecție pentru anumite categorii de persoane defavorizate. De altfel, inainte de apariția legii nr. 114/1996 toate locuințele din fondul locativ de stat aveau acest caracter, daca nu era prevăzut in mod expres ca ar avea o alta destinație. Astfel, hotărârea nr. 391/05.08.1993 in anexa 6 definește noțiunea de locuința sociala ca fiind acele locuințe care se realizează din fondurile statului sau ale autorităților publice locale si trebuie sa vizeze acele familii sau persoane care nu pot sa realizeze o locuința personala datorita situației financiare precare.
Chiar daca OUG nr.19/1994 nu definește noțiunea de locuința sociala prin simplul fapt ca urmărește protecția sociala a anumitor categorii sociale, este lesne de inteles ca locuințele repartizate in acest scop sunt locuințe sociale.In caz contrar nu s-ar justifica protecția sociala acordata anumitor categorii de persoane a căror situație financiara nu le permite accesul la o locuința proprietate personala sau la inchirierea unei locuințe in condițiile pieței libere.
Mai mult, reclamanta cunoștea si ,a acceptat caracterul de locuința sociala a apartamentului pe deține in calitate de chiriaș, contractul de închiriere având inserata mențiunea « locuința sociala», acesta fiind repartizat tocmai pentru ca aceasta nu putea sa obtina o locuința de pe piața libera.Un alt argument in sprijinul susținerii ca apartamentul face parte din categoria celor sociale est acela ca chiriașa plătește o chirie modica.
F. de aceste argumente rezulta fara echivoc ca apartamentul este locuința sociala, iar inconformitate cu Legea nr. 114/1996 art.49, nu poate fi vânduta, proprietarul ( municipalitatea) fiind singurul in măsura sa hotărască asupra destinației locuințelor inchiriate, iar locuințele sociale aparțin domeniului public al unităților adm.-teritoriale, aceasta prevedere regasindu-se si in legea nr.213/1998 anexa3 pct.6.Astfel, locuințele situate in imobilul de mai sus, sunt locuințe sociale aflate in patrimoniul Municipiului București, potrivit voinței proprietarului si implicit regimul sau juridic este reglementat expres de legea nr.213/1998, facand parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale.
Datorita noul regim juridic stabilit pentru locuințele din fondul de stat. atât prin legea nr. 114/1996 cat si prin legea nr.213/1998, apreciaza ca Legea nr.85/1992, si-a restrâns considerabil sfera de aplicabilitate sau chiar a căzut in desuetudine, având in vedere si momentul de la care reclamanta a inceput sa facă demersuri pentru cumpărare.
Totodată, obligând pârâtul la inchirierea contractului de v-c s-ar încălca dispozițiile art.1179 NCC, care reglementează condițiile esențiale pentru validitarea contractului, în speță consimțământul părții care se obligă - art.1182 N.Cod civ.
In drept: art.282-298 C.proc.civ.
Solicita proba cu inscrisuri.
Solicita judecarea si in lipsa conf.art.242 alin.2 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr.1214/A/29.11.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că actiunea este neintemeiata. Reclamanta este chirias in locuinta de la adresa din ., ., sector 5, apartament aflat in proprietatea Municipiului Bucuresti. In actiune, reclamanta invoca existenta unui contract de inchiriere din 2000; in contractul de la filele 5-8 este mentionata repartitia din 13.09.1994 pentru inchirierea locuintei catre reclamanta. La data formularii cererii de cumparare a locuintei, reclamanta foloseste spatiul in baza contractului din 18.01.2000 – filele 5-6, al carui termen a fost prelungit potrivit disp. OUG 8/2004 si OUG 44/2009.
Apartamentului nu i se aplica insa dispozitiile art. 1 sau art. 7 alin. 1 din Legea 85/1992. La data intrarii in vigoare a legii, blocul in care este situat apartamentul se afla in curs de executie; potrivit adresei de la fila 9 lucrarile de executie au fost incepute inainte de 1 ianuarie 1990, fiind finalizate in 31.08.1994, aceasta imprejurarea nefiind contestata de reclamanta. Pentru vanzarea acestor locuinte art. 2 din Legea 85/1992 prevede procedura la licitatie, iar nu vanzarea directa catre chiriasi, in conditiile art. 1.
In situatia in care aceasta vanzarea nu a avut loc in conditiile art. 2 mentionat si executia a continuat prin asigurarea fondurilor din bugetul de stat, instanta trebuie sa verifice destinatia locuintelor finalizate in acest mod. Blocul din care face apartamentul folosit de reclamanta a fost executat din fonduri de la bugetul de stat, sub incidenta OUG 19/1994. In conditiile aplicarii acestui act normativ, beneficiarii repartițiilor puteau cumpara locuinta in conditiile art. 3. Reclamanta nu este in aceasta situatie. Raporturile de inchiriere au inceput in anul 2000, potrivit unei repartitii din 1994. La acest moment HG 391/1993 permitea in conditiile normelor metodologice incheierea contractelor de inchiriere „pentru rezolvarea unor probleme sociale deosebite” – lit. B pct. 14 din Normele metodolgice. Pentru apartamentele aflate sub incidenta OUG 19/1994 nu exista posibilitatea unei terte situatii- cea a inchirierii de drept comun: aceste apartamente urmau fie a fi vandute, fie a fi inchiriate in conditiile de locuinta sociala, astfel cum este definita aceasta categorie de anexa 6 din Normele metodologice ale HG 391/1993, aplicabile la data incheierii contractului.
Fiindu-i aplicabil, așadar art. 47 din Legea 114/1996, locuința ce face obiectul prezentei acțiuni nu poate fi vânduta.
Având in vedere ca prima instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșita a legii, Tribunalul a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând sentința ca nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului, se arată că reclamanta a fost beneficiara unui contract de închiriere, respectiv nr.175/18.01.2000 încheiat în temeiul legii nr.114/1996 și a O.G. nr.40/1999, cu Primăria Municipiului București, în calitate de proprietar și S.C. Cotroceni S.A. în calitate de prestator.
La data expirării contractului de închiriere, S.C. Cotroceni S.A. a prelungit contractul de închiriere în temeiul O.U.G. nr.8/2004, până la data de 8.04.2009, inserând și mențiunea olografă „protecție socială, nu se cumpără”. Întrucât imobilul în cauză a fost construit exclusiv din fondul de stat, apreciază că sunt aplicabile dispoz.art.1 din Decretul – lege nr.61/1990 și art.1 din Legea nr.85/1992, fiind îndreptățită să-l cumpere, tot astfel cum nenumărate alte persoane au cumpărat imobilele în care locuiau.
Instanța de apel trebuia să se pronunțe cu privire la încadrarea imobilului, dacă este sau nu locuință socială și dacă se poate vinde către chiriași. Se arată că motivarea instanței nu are nicio legătură cu cerințele din acțiunea introductivă, întrucât s-a reținut că la acest moment H.G. nr.391/1993 permitea în condițiile Normelor metodologice încheierea contractelor de închiriere „pentru rezolvarea unor probleme sociale”, lit.b pct.14 din Normele metodologice reiese faptul că toate locuințele construite din fondurile de stat sunt locuințe sociale. Or, potrivit lit.b pct.14 din Normele invocate de către instanța de apel, s-a stabilit că autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de legea administrației publice nr.61/1991, pot aproba ca din locuințele astfel realizate să se rețină un număr de locuințe pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite.
Locuința socială este definitivă în înțelesul prezentei metodologii, în anexa nr.6 la prezentele Norme metodologice.
Se arată că la dosarul cauzei nu a fost depus nici un act din care să rezulte că respectivul imobil trece în proprietatea publică a statului și nici că a fost calificat ca locuință socială.
Singura mențiune referitoare la caracterul de locuință socială este o inserare olografă pe contractul de închiriere.
În cadrul contractului există clauza prin care i se permite subînchirierea locuinței cu acordul proprietarului, or, această clauză ar contraveni caracterului de locuință socială.
De asemenea, se invocă și decizia pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr.5/21.01.2008, prin care s-a stabilit că dispozițiile Legii nr.85/1992 sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după . acestui act normativ.
De asemenea, se mai învederează că asupra acestui imobil s-au pronunțat trei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv decizia nr.348/3.04.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, decizia nr.1009/18.10.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă și sentința civilă nr.7793/15.09.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, astfel încât consideră că operează prezumția lucrului judecat, care este manifestarea efectului pozitiv al acesteia, în sensul că prin motivarea hotărârilor menționate se statuează un adevăr juridic ce vizează același imobil (. de obiect și o identitate de pârât. Dacă acest apartament s-ar califica ca fiind o locuință socială, s-ar crea o discriminare între chiriașii acestuia și ceilalți chiriași locatari.
Astfel, în situații absolut identice, practica judiciară a admis constant dreptul chiriașilor de a achiziționa apartamentele deținute în baza contractelor de închiriere, o altă soluție în prezenta pricină constituind implicit o discriminare în sensul art.16 din Constituție și art.14 din C.E.D.O.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va admite recursul, având în vedere următoarele considerente:
Locuința închiriată de reclamantă nu face parte din categoria locuințelor sociale. Noțiunea de locuință socială este reglementată pentru prima dată de HG nr. 391/1993 și ulterior prin Legea nr. 114/1996. Astfel, prin lit. B pct. 14 din Normele metodologice la HG nr. 391/1993, s-a stabilit că „ autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de prevederile Legii administrației publice locale nr. 69/1991, pot aproba ca din locuințele astfel realizate să rețină un număr de locuințe, pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite. Locuința socială este definită, în înțelesul prezentei metodologii, în anexa nr. 6 la prezentele norme metodologice”.
În anexa nr. 6 a Normelor metodologice la HG 391/1993, în art. 1, sunt stabilite două criterii de individualizare a locuinței sociale: forma de proprietate, locuințele sociale aparținând autorităților locale, organizațiilor non-profit sau unităților cooperației și modul de finanțare, fiind vorba de fondurile statului sau de autoritățile locale. Tot în anexa 6 legiuitorul a indicat regimul juridic al locuinței sociale, arătând că nu poate fi vândută sau subînchiriată.
Legea nr. 114/1996 definește, în art. 2 alin. 1 lit. c, locuința socială ca fiind aceea care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane sau familii, a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței. Locuința socială este reglementată în detaliu în capitolul 5 din Legea nr. 114/1996, prevăzându-se că face parte din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și se repartizează de autoritățile administrației publice locale care o au în administrare.
Raportat la dispozițiile legale care au reglementat în timp categoria locuințelor sociale, rezultă că acestea au o destinație și un regim juridic aparte, constituind o excepție care necesită o consacrare expresă, tocmai în considerarea statutului lor special, nefiind suficientă o simplă mențiune olografă pe contract.
Pe cale de consecință, regimul juridic special al locuinței sociale reclamă o consacrare expresă a acestui statut, iar, în absența unei astfel de consacrări, oficiale, printr-o hotărâre emisă de CGMB, nu se poate recunoaște unei locuințe caracterul social. De asemenea, nu poate fi permis ca părțile, prin acordul lor de voință, sau una dintre părți, printr-o mențiune olografă pe convenție, să determine regimul juridic al unei locuințe.
Din actele și lucrările dosarului, rezultă că referitor la același imobil au fost pronunțate mai multe hotărâri judecătorești care au statuat asupra caracterului imobilului în litigiu, în sensul că acestea nu reprezintă locuințe sociale.
În acest sens, în recurs, s-a depus decizia nr.1009/18.10.2013, care la rândul său reține o . hotărâri judecătorești irevocabile, referitoare la mai multe apartamente din același imobil, situat în București, ..35, ..
Se reține că, potrivit reglementării incidente, puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 din Codul civil și art. 166 din Codul de procedură civilă) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 din Codul civil.
Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară, care poate fi considerată ca fiind, chiar determinantă în soluționarea cauzei, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.
Tot astfel, așa cum s-a arătat și în practica recentă a instanței supreme (decizia civilă nr. 5526/20.09.2012), deși soluția dată litigiului dedus judecății se regăsește în dispozitivul hotărârii, nu doar acesta se bucură de putere de lucru judecat, întrucât soluția nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la considerentele hotărârii, unde se regăsesc rațiunile de drept și de fapt ale adoptării ei.
Astfel, pentru a putea aprecia asupra existenței puterii de lucru judecat, instanța a doua oară investită trebuie să se raporteze la elementele primei judecăți, așa cum rezultă ele din considerentele decisive ale hotărârii anterioare și care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate și care sprijină în mod necesar hotărârea instanței făcând corp comun cu dispozitivul.
Așadar, se bucură de putere de lucru judecat întocmai ca dispozitivul, acele motive care vin în mod necesar să sprijine, să explice soluția adoptată de instanță, care sunt indisociabile de hotărâre, motive în absența cărora hotărârea ar fi incomprehensibilă și nu ar pune obstacol în calea unor noi judecăți. Aceasta întrucât refuzul acestei autorități de lucru judecat a motivelor decisive ar duce la neluarea în considerare a efectelor lucrului judecat, ori de câte ori în dispozitivul hotărârii nu s-ar enunța rațiunea admiterii sau respingerii unei cereri, elemente care de altfel nu sunt impuse a fi menționate în dispozitiv, de art. 261 din Codul de procedură civilă, care stabilește conținutul și structura hotărârii, nesocotindu-se astfel necesitatea stabilității și securității juridice.
Astfel, existența unor hotărâri judecătorești irevocabile, sunt pe deplin opozabile pârâților chemați în judecată și în prezentul litigiu. Or, câtă vreme în aceste litigii, s-a statuat în sensul că apartamentele respective, cu aceeași situație juridică, nu sunt locuințe sociale, respectiv că pot fi înstrăinate conform Decretului - Lege nr. 61/1990 și Legii nr.85/1992, constatarea jurisdicțională anterioară, care se bucură de putere de lucru judecat se impune și în prezenta cauză, ea fiind determinantă în aprecierea regimului juridic al imobilului ce face obiect al prezentului litigiu.
Curtea are în vedere în acest sens și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie. Astfel, în cauza Siegle împotriva României, hotărârea din 16 aprilie 2013, Curtea europeană a observat că, „în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem. În consecință, în ceea ce privește prezenta cauză, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia nu a existat nicio identitate a părților, nici a obiectului celor două proceduri interne, contrar cerințelor impuse de art. 1.201 din Codul civil în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat în dreptul român”. Curtea europeană a apreciat însă că „ nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleași circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate. Cu toate acestea, în Hotărârea sa din 20 noiembrie 2003, în care a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură …Tribunalul ... s-a mulțumit să efectueze o nouă evaluare a acelorași elemente deja dezbătute în cadrul procedurii inițiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire. Cu siguranță, nu este vorba despre anularea unei proceduri judiciare care a condus la o hotărâre judecătorească „irevocabilă" și care a obținut autoritatea de lucru judecat. …Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice. D. fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 & 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste considerente și în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ. cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ. și la art.6 din C.E.D.O., Curtea va admite recursul, va modifica în tot decizia, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă G. Rădița, împotriva deciziei civile nr.1214 din 29.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primar G. și C. G. al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar.
Modifică în tot decizia, în sensul că respinge apelul declarat de pârâtul M. București prin Primarul G. împotriva sentinței civile nr.6469/27.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 decembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. B. T. D. A. B. I. B.
GREFIER,
I. N. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/18.12.2014
---------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – L.P.
- S.V.
Jud.Sector 6 – A.G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1909/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1870/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
